Siraj KHAWELDI^*

PREZENTARE GENERALĂ

Lumea arabă a cunoscut în ultimii ani multe evenimente în care populaţia a jucat un rol important în înlăturarea unor regimuri politice dictatoriale, aflate de multă vreme la guvernare. Mişcările populare din state precum Tunisia, Egipt, Yemen şi Siria au constituit un impuls pentru poporul libian în revolta sa împotriva regimului politic condus de Moamer Qaddafi, aflat la guvernare de aproape 42 de ani, timp în care Libia a fost guvernată cu o mână de fier. Spre deosebire de statele vecine Tunisia şi Egiptul, cursul evenimentelor din Libia a luat o turnură violentă, devenind conflict armat. Unele state europene au avut un rol important în evoluţia situaţiei până la căderea regimului colonelului Qaddafi.

În acest articol ne vom referi la intervenţia europeană în eveni-mentele din Libia şi rolul avut în schimbarea regimului politic. În acest sens vom analiza resorturile şi motivele istorice, politice, economice, legale şi umanitare ale intervenţiei internaţionale în Libia, natura acestei intervenţii, cu referire la rolul NATO şi al celorlalte părţi participante la operaţiuni, în diversele lor etape, la rezultatele acestor acţiuni, pentru a prezenta, în final, câteva scenarii posibile privind criza libiană.

RAŢIUNILE INTERVENŢIEI EUROPENE ÎN LIBIA

Intervenţia europeană în situaţia din Libia a avut, aşa cum vom arăta, raţiuni de natură istorică, politică, economică şi umanitară.

Raţiunile de natură istorică şi politică ale intervenţiei internaţionale şi europene, în Libia

În Libia s-au produs o serie de evenimente care au stârnit contro-versă în cercurile internaţionale şi au provocat fricţiuni cu Occidentul, dată fiind poziţia Libiei faţă de acele evenimente, ca stat puternic, cu opinie proprie, în plan internaţional, atitudine soldată cu impunerea unor sancţiuni ce au grăbit procesul intervenţiei internaţionale şi răsturnarea regimului aflat la guvernare. În acest cadru istorico-politic menţionăm:

1. a)Chestiunea „Lockerbie”, declanşată în 11/12/1988, când un avion Boeing 747 aparţinând companiei aeriene PAN AM, care trebuia să efectueze zborul nr. 103 între aeroportul Heathrow din Londra şi aeroportul JFK din SUA, având la bord 243 de călători, a explodat deasupra localităţii scoţiene Lockerbie. Toţi cei aflaţi la bord au pierit în catastrofă[1]. A fost deschisă o anchetă asupra cauzelor exploziei cu participarea Inspectorului general scoţian, a unui reprezentant al Biroului Central American de Investigaţii şi a unei echipe din partea Ministerului american al Justiţiei. A intervenit în anchetă şi CIA. La finalul acesteia, justiţia americană şi cea scoţiană au anunţat, în acelaşi timp, pe data de 14/11/1991, că acuzaţii principali, în dosarul respectiv, sunt doi agenţi ai serviciilor secrete libiene: Adel Basset al Magrahi şi Al-Amin Khalifa Fahima.

Incidentul a evoluat spre o adevărată criză cu statul libian, atunci când SUA şi Marea Britanie au solicitat, printr-un comunicat comun emis în 27/11/1991, predarea acuzaţilor şi plata unor despăgubiri familiilor victimelor. În acel demers SUA şi Marea Britanie s-au coordonat cu Franţa, care a cerut şi ea despăgubiri pentru avionul său 4.T.A.772, doborât deasupra Saharei nigeriene, pe 19/9/1989, în timp ce efectua zborul nr. 722. Au fost ucise atunci 170 de persoane.[2]Drept consecinţă a fost emis un comunicat comun americano-franco-britanic, în 30 septem-brie 1991, prin care se cerea autorităţilor libiene să-i predea pe acuzaţi şi să renunţe la toate formele de violenţă şi de terorism, iar Consiliului de Securitate i s-a solicitat impunerea de sancţiuni Libiei, sancţiuni materializate în următoarele rezoluţii:

1)   Rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 731 din 21/01/1992, în care se condamna distrugerea avionului companiei aeriene americane PAN AM, precum şi a avionului companiei aeriene franceze „IUTA”, se cerea Libiei să colaboreze la anchetele speciale derulate în cazul „Lockerbie” şi îndemna guvernul libian să răspundă prompt şi deplin solicitărilor, pentru a se putea stabili răspunderea privind distrugerea celor două aparate de zbor şi a contribui la anihilarea terorismului internaţional. În răspunsul său guvernul libian a susţinut că, în baza legislaţiei internaţionale, acuzaţii nu pot fi predaţi statului care îi acuză de comiterea infracţiunii. În data de 3/3/1992, a adresat o cerere Curţii Internaţionale de Justiţie pentru aplicarea Acordului de la Montreal, astfel încât Libia să-şi poată prezerva dreptul de a nu-i preda pe cei doi cetăţeni ai săi.[3]

2)   Rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 748, emisă în data de 31/3/1992, în care se specifica că Libia nu răspunsese eficient la solicitările formulate de Consiliu în Rezoluţia sa nr. 731 şi, pe cale de consecinţă, s-a decis să i se impună embargoul aerian şi militar. Acesta urma să intre în vigoare începând cu data de 15/4/1992.

Se interzicea astfel aprovizionarea Libiei cu orice fel de armament sau material militar, inclusiv vânzarea sau transportul de ar-mament, muniţie, echipament militar sau paramilitar, pe lângă reducerea efectivului angajaţilor misiunilor diplomatice libiene şi a nivelului de reprezentare, interzicerea funcţionării tuturor birourilor Liniilor Aeriene Libiene. Ca răspuns la acea Rezoluţie, Libia a ameninţat statele care aveau să o aplice, cu interzicerea exporturilor de petrol către ele.[4]

3)   Rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 883 din data de 11/11/1993 care stipulează extinderea sancţiunilor aplicate Libiei şi blocarea depozitelor guvernului libian în băncile din străinătate, precum şi interdicţia de a importa anumite utilaje pentru industria petrolieră. Erau interzise de asemenea operaţiunile comerciale cu Libia şi extinderea embargoului aerian la aviaţia civilă şi militară.

Libia nu s-a conformat rezoluţiilor Consiliului de Securitate, decla-rând că va accepta predarea acuzaţilor doar cu condiţia judecării lor într-un stat terţ.[5]

Părţile implicate au continuat să-şi păstreze poziţiile rigide până în anul 1998, când încep să manifeste puţină flexibilitate. Afectată în mod serios de embargoul aerian, de blocarea conturilor bancare din exterior şi de izolarea internaţională, Libia a considerat că o judecare a speţei Lockerbie în Scoţia va fi una echitabilă, având în vedere raportul magistratului scoţian, în calitate de delegat al ONU. Aceeaşi poziţie au adoptat-o şi Organizaţia Unităţii Africane, Liga Arabă şi Organizaţia Congresului Islamic, în 1997.[6]

2003. b)Programul nuclear libian. A fost derulat pentru dezvoltarea sectorului nuclear, începând cu anii ’70 şi până la finalul anului 2003. Cu toată lipsa de continuitate pe care a cunoscut-o acel program, din per-spectiva sprijinului politic şi al progresului tehnic, regimul lui Qaddafi a reuşit să importe o mulţime de elemente esenţiale pentru îmbogăţirea uraniului. Programul nuclear libian a fost dezvoltat apoi în trei etape[7]:
2004. Prima etapă s-a desfăşurat între 1969 şi 1981 şi a constat în pregătirea demarării programului, Libia achiziţionând, în acea perioadă, compo-nentele de bază, după ce eşuase în încercarea sa de a obţine arme nucleare de la China sau din alte state. A decis astfel ca acel program nuclear să fie folosit doar pentru dezvoltarea bazei sale energetice, fapt ce presupunea prospecţii pentru descoperirea zăcămintelor de uraniu, cu respectarea criteriilor şi garanţiilor prevăzute de Tratatul de neproliferare a armelor nucleare. Libia s-a confruntat în acea primă etapă a programului său nuclear cu patru aspecte importante:

–     Majoritatea statelor s-au abţinut de la dotarea Libiei cu tehnică, aparatură şi know-how de specialitate. Astfel în 1975 Departamentul de Stat al SUA a interzis companiei „General Atomics” să exporte Libiei un reactor pentru cercetări nucleare. Libia a încheiat o tranzacţie cu compania franceză „Thomson C.S.F.” pentru a obţine 20 de instalaţii pentru îmbogăţirea uraniului, însă guvernul francez a blocat-o.

–     Debutul relaţiilor libiano-sovietice în domeniul nuclear, prin parti-ciparea companiei ruseşti „Atomenergo Export” la instalarea unui reactor de tipul „TRT1”, la Tajura, pentru cercetări nucleare, apro-vizionându-l cu combustibil. Acesta a intrat în funcţiune în 1981[8].

–     Importul de uraniu din Nigeria, după eşuarea lucrărilor de extracţie din Libia.

–     Debutul colaborării dintre Libia şi Pakistan în domeniul nuclear, prin înfiinţarea, în 1878, a Companiei pakistano-libiene pentru sprijinirea dezvoltării economice. E de remarcat faptul că relaţiile de colaborare dintre Libia şi Pakistan, în acea perioadă, se datorau, în mare parte, bunelor relaţii dintre Qaddafi şi preşedintele Zulfikar Ali Bhutto.

Ele au fost însă afectate de lovitura militară şi preluarea puterii în Pakistan de către Mohammad Zia–ul-Haq.[9]

2. Etapa a doua, cuprinsă între anii 1995 şi 1981, a marcat înfiinţarea Centrului de cercetări nucleare de la Tajura, precum şi încercări de a descoperi noi căi de îmbogăţire a uraniului, de separare şi prelucrare a plutoniului, realizările rămânând totuşi limitate, deoarece regimul lui Qaddafi traversa o perioadă deosebit de frustrantă, din motive precum:^[10]

1)  Eşecul libian din anii ’70 de a obţine din exterior, în mod legal, tehnica şi experienţa de vârf în domeniul nuclear.

2)  Reducerea vizibilă a asistenţei sovietice acordate Libiei în domeniul nuclear, la jumătatea anilor ’80, ca rezultat al îngrijorării Moscovei privind ambiţiile libiene.

3)  Atacul aerian american asupra oraşului Tripoli, în aprilie 1986, în urma căruia regimul Qaddafi a căutat a ascunde părţi vitale ale acelui program, subminându-i şansele de a progresa.

În concluzie se poate spune că perioada de timp cuprinsă între 1981 şi jumătatea anilor ’90 s-a caracterizat printr-o încălcare sistema-tică de către Libia a garanţiilor prevăzute de Tratatul de neproliferare a armelor de distrugere în masă, ca şi printr-o confirmare a demersu-rilor serioase ale regimului Qaddafi de a obţine şi a deţine arma atomică.

3. Etapa a treia a constat în reactivarea programului nuclear libian şi s-a desfăşurat din 1999 până în decembrie 2003. În 1999 regimul libian a decis reactivarea eforturilor în domeniul nuclear. Centrul de cerce-tări de la Tajura şi-a încheiat rolul crucial jucat până atunci în ce priveşte activitatea nucleară secretă, rămânând să-şi continue activi-tatea ca centru principal de cercetare nucleară specializată. În această ultimă etapă a programului, Libia a primit asistenţă de la reţeaua secretă pe care o crease şi o gestiona savantul pakistanez Abdul Qadeer Khan, cu care Libia intrase în contact în 1997. În urma colaborării cu reţeaua pakistaneză, Libia a reuşit să facă un progres remarcabil în domeniul sistemului centrifugal, ajungând să fie dotată cu maşini centrifuge pentru gazul hexaflorid de uraniu şi cu două tipuri de centrifuge L1 şi L2. Conform afirmaţiilor Agenţiei Interna-ţionale pentru Energie Atomică, libienii au demarat, la sfârşitul anului 2000, instalarea mai multor lanţuri de centrifuge, numărul acestor aparate ajungând la 9, în 2002. Unele estimări confirmă că Libia a cheltuit, din anii ’90, între 100 şi 500 de milioane de dolari, în cadrul eforturilor pentru dezvoltarea armelor nucleare.^[11]

În decembrie 2003, regimul Qaddafi a decis să renunţe la ambiţiile sale nucleare, ca rezultat direct al negocierilor secrete avute cu gu-vernele american şi britanic, dar şi ca urmare a acţiunii unor factori precum:[12]

1. a)creşterea presiunii exercitate asupra regimului Qaddafi.
2. b)dorinţa regimului libian de a pune capăt sancţiunilor care-i fuseseră impuse, precum şi stabilirea unor relaţii pozitive cu SUA şi comunitatea internaţională, în general.
3. c)rolul jucat de diplomaţia calmă şi de negocierile secrete ce s-au derulat între Libia şi statele care solicitau despăgubiri, în „afacerea Lockerbie”.
4. d)impactul regional provocat de căderea regimului irakian condus de Saddam Husein, ca urmare a intervenţiei internaţionale conduse de SUA, în 17 martie 2003.
5. e)interceptarea vasului „BCC China”, în octombrie 2003, în timp ce se îndrepta spre Libia, având la bord componente pentru centrifuge, descoperindu-se că în spatele acelei încărcături se afla Abdul Qadeer Khan, fapt ce a afectat negativ poziţia Libiei, aceasta acceptând în cele din urmă să renunţe la programul său nuclear.
6. c)Natura regimului aflat la putere în Libia

Regimul Qaddafi este considerat a se număra printre ultimele dictaturi aflate în lume, în principal datorită structurii instituţiilor sale politice, dar şi poziţiei faţă de existenţa partidelor politice, liderul libian considerând în „Cartea Verde” că acestea nu fac decât să imite demo-craţia[13], la fel şi practicile politice prin care sunt trasate liniile directoare ale regimului politic. Guvernarea sub conducerea colonelului Moamer Qaddafi s-a caracterizat prin inconstanţă şi numeroase poziţii agresive faţă de alte state, mai ales faţă de cele occidentale. Astfel înlăturarea lui Qaddafi şi a regimului său a constituit una din principalele motivaţii folosite de statele occidentale pentru intervenţia în Libia.[14]

1. d)Influenţa valului de revolte populare din alte state arabe

Revoltele populare izbucnite în multe din statele arabe vecine, dar mai ales cele din Tunisia şi Egipt, soldate cu înlăturarea regimurilor politice aflate la putere, au constituit un imbold puternic pentru declanşarea revoltei populare în Libia. Momentul a coincis cu evenimentele tragice de la închisoarea „Abu Salim”, urmate de indignarea rudelor deţinuţilor şi arestarea avocaţilor angajaţi de familiile victimelor. Aceea a fost scânteia care a declanşat manifestaţiile populare din Benghazi şi din oraşele vecine. În confruntarea cu noua situaţie regimul a recurs la forţă, ocolind căile paşnice, fapt ce a stârnit preocupări pe plan internaţional, pentru găsirea unor soluţii pentru evenimentele din Libia, chiar dacă acestea ar fi condus la folosirea forţei internaţionale[15].

1. e)Eşecul regimului în rezolvarea crizei

Autorităţile libiene au folosit mijloace violente pentru a face faţă protestelor populare, mai ales în Benghazi, transformând confruntarea într-un război deschis, fapt ce a provocat intervenţia externă pentru aplanarea crizei şi grăbirea căderii regimului politic aflat la putere.[16]

1. f)Instituirea Consiliului naţional de tranziţie şi demisiile în grup ale membrilor regimului Qaddafi

Consiliul naţional de tranziţie a fost înfiinţat la 27 februarie 2011, fiind compus din foşti miniştri care au părăsit vechea putere şi alegerea fostului ministru al justiţiei Mustafa Abdul Jalil în funcţia de premier interimar. Abdul Hafiz AbdulQader Ghoqa a fost ales ca vice-premier şi purtător de cuvânt al noului guvern. Multe state ale lumii au recunoscut Consiliul şi autoritatea sa legitimă ca unic reprezentant al poporului libian. La acestea s-au adăugat demisiile în grup ale membrilor fostului regim care-şi pierduse deja legitimitatea pe plan internaţional. Importante în acest sens au fost demisiile din cadrul corpului diplomatic libian, precum şi dezertări în rândul militarilor, spre a se alătura opoziţiei.[17]

MOTIVELE UMANITARE ŞI LEGALE ALE INTERVENŢIEI INTERNAŢIONALE ŞI EUROPENE ÎN LIBIA

Regimul libian a făcut faţă protestatarilor care au ieşit să demon-streze, în 15 februarie 2011, pentru reforme politice, prin folosirea unei mari violenţe, având în vedere că forţele regimului au recurs la armament greu, muniţie de război şi raiduri aeriene pentru reprimarea demonstranţilor, înregistrându-se 170 de morţi şi aproximativ 1.500 de răniţi în Benghazi şi Bayda. În scurt timp, protestele au căpătat forma unui război deschis între cele două părţi, una căutând să rămână la putere, cealaltă voind să-l înlăture pe Qaddafi şi regimul său care decisese să lupte până la sfârşit.

Majoritatea oraşelor libiene au fost afectate de confruntarea dintre cele două tabere, deoarece forţele fidele regimului au folosit tactica încercuirii oraşelor în care se protesta şi care erau controlate de forţele opoziţiei. Au folosit împotriva protestatarilor tortura şi alte practici inumane umilitoare, încălcând angajamentele asumate de Libia în ce priveşte dreptul umanitar internaţional şi legislaţia internaţională a drepturilor omului. Forţele fidele lui Qaddafi au comis multe încălcări flagrante de ordin umanitar, contribuind prin aceasta la producerea intervenţiei internaţionale, pentru a le pune capăt. Dintre acestea men-ţionăm acte precum[18]:

1)   Arestări abuzive, cu privarea multora dintre persoanele încarcerate de alte drepturi ale omului, ca dreptul la apărare.

2)   Instalarea unor puncte de control şi filtre la intrarea în oraşe sau la trecerea frontierei, tratarea cu duritate, lovirea şi umilirea civililor aflaţi acolo, insultarea acestora prin folosirea unor cuvinte şi expresii jignitoare precum „şobolani”, aşa cum specifică, de altfel, Comisia Internaţională pentru Drepturile Omului, referitor la discursul ţinut de Qaddafi la 22 februarie 2011, care, făcând aluzie la protestatari şi opozanţi îndemna: „prindeţi-i pe şobolani”.

3)   Tratamentul dur aplicat de forţele lui Qaddafi cetăţenilor străini la trecerea frontierei, deposedarea acestora de aparatele electronice proprietate personală, precum telefoane mobile, camere de filmat, agende, jignirea şi ofensarea lor prin folosirea unor expresii şi comportamente contrare normelor internaţionale.[19]

4)   Comiterea de către oamenii lui Qaddafi de violuri asupra femeilor din oraşele în care populaţia s-a opus regimului, sau asupra acelora bănuite a face parte din opoziţie, acte săvârşite cu sălbăticie şi cruzime.

5)   Stoparea aprovizionării populaţiei cu alimente şi combustibil, pentru a-i determina pe civili să fugă din Libia. De asemenea, au fost atacate porturile şi punctele de tranzitare a ajutoarelor umanitare spre a nu putea ajunge în zonele încercuite. Forţele lui Qaddafi au recurs şi la folosirea spitalelor ca baze pentru operaţiunile lor militare, sporind pericolul la care era expusă populaţia civilă.

6)   Bombardarea oraşelor, la întâmplare, rachetele şi obuzele lansate de militari lovind, de multe ori, cartierele de locuinţe şi provocând multe pierderi de vieţi omeneşti, în rândul civililor.

În urma acestor acte sângeroase, inumane, cărora le-au fost martore oraşele libiene şi a analizării de către Consiliul Drepturilor Omului şi a Comisiei internaţionale a unor astfel de încălcări şi abuzuri din partea regimului, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat o serie de rezoluţii prin care au fost impuse mai multe sancţiuni guvernului libian, repre-zentând argumentul de drept ce a conferit legitimitate internaţională intervenţiei în Libia. În acest sens menţionăm:

1. a)Rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 1970 din 26/02/2011, adoptată în concordanţă cu cele stipulate în capitolul VII din Carta ONU, a impus sancţiuni internaţionale regimului lui Qaddafi şi a autorizat Curtea Penală Internaţională să ancheteze crimele comise de forţele lui Qaddafi împotriva civililor. Rezoluţia Consiliului de Securitate prevedea între altele:

1)   Trimiterea cazului la Curtea Penală Internaţională pentru anchetarea crimelor comise de forţele lui Qaddafi asupra civililor şi însărcinarea Procurorului General al Curţii cu realizarea anchetei.

2)   Embargoul asupra armelor. Prin aplicarea lui toate statele membre puteau lua măsurile necesare pentru oprirea exportului, vânzării sau transportului direct sau indirect de armament şi echipament militar către Marea JamahirieLibiană. Interdicţia se aplica şi muniţiei, componentelor şi pieselor de schimb, asistenţei tehnice şi financiare, precum şi oricărei alte forme de asistenţă în domeniu, inclusiv mercenariatul. Măsurile nu se aplicau însă echipamentului militar folosit în scop defensiv: uniforme de pro-tecţie, veste anti-glonţ, etc. În acelaşi timp i se interzicea Jamahiriei Libiene să exporte armament şi echipament militar. Statelor vecine li se solicita deasemenea controlul tuturor mărfurilor ce intrau sau ieşeau din Libia şi confiscarea şi distrugerea acelor aflate sub embargo.

3)   Interdicţia de a călători. A fost aplicată pentru 16 persoane, printre care Qaddafi însuşi, fii săi şi câţiva înalţi demnitari, apropiaţi de Qaddafi.

4)   Blocarea activelor. Statele membre au trecut la îngheţarea activelor, a conturilor, lichidităţilor şi altor resurse economice aflate pe terito-riul lor şi care erau deţinute direct sau indirect de familia lui Qaddafi.

2011. b)Rezoluţia Ligii Arabe nr. 7298 din 2 martie 2011. Consiliul Ligii, analizând ultimele evoluţii ale situaţiei din Libia, din capitala ţării, Tripoli, practicile inumane şi încălcarea drepturilor civililor de către autorităţile libiene, a stabilit următoarele:

1)   Condamnarea crimelor săvârşite de autorităţile libiene împotriva manifestanţilor paşnici din diferite oraşe, racolarea de mercenari, folosirea gloanţelor vii, a armamentului greu şi a raidurilor aeriene în confruntarea cu protestatarii, aceste acte constituind încălcări grave ale drepturilor omului şi a dreptului umanitar internaţional.

2)   Apelul la oprirea imediată a actelor de violenţă de orice fel şi revenirea la dialog paşnic.

3)   Solicitarea ridicării embargoului impus mijloacelor de informare, precum şi mijloacelor de comunicare şi satisfacerea cererilor poporului libian.

4)   Apelul la formarea unei comisii arabe pentru a analiza realităţile din Libia şi cursul evenimentelor, îndemnând autorităţile libiene la asigurarea protecţiei şi siguranţei cetăţenilor din alte state arabe sau non-arabe aflaţi pe teritoriul libian.

5)   Oprirea participării delegaţiei guvernului libian la întâlnirile Consi-liului Ligii şi ale tuturor organizaţiilor şi organismelor subordonate ei, până ce autorităţile libiene vor răspunde cererilor şi vor asigura securitatea poporului libian.

6)   Statele arabe nu pot rămâne pasive în faţa vărsării sângelui poporului libian şi de aceea va acţiona pentru consultări spre a găsi cele mai eficiente căi pentru apărarea şi siguranţa civililor, chiar dacă ar trebui să recurgă la impunerea embargoului aerian, prezentând recomandări în acest sens viitoarei reuniuni a Consiliului Ligii Arabe şi Consiliului de Securitate al ONU.

1. c)Rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 1973 din 17 martie 2011, emisă ca urmare a nerespectării de către autorităţile libiene a solici-tărilor cuprinse în Rezoluţia sa nr. 1970 şi a degradării continue a situaţiei securitare şi umanitare din Libia, precum şi a numeroaselor pierderi de vieţi omeneşti din rândul civililor, considerându-se că evoluţia situaţiei din Marea Jamahirie constituie o ameninţare la adresa securităţii şi păcii în lume. Pornind de la toate aceste considerente, Consiliul a decis [20]:

1)   Impunerea embargoului aerian întregului spaţiu aerian libian, în sprijinul civililor libieni. Făceau excepţie zborurile în scopuri umanitare. Această măsură a fost aplicată de toate statele membre ale Consiliului, în coordonare cu Liga Arabă.

2)   Aplicarea embargoului asupra armelor, prevăzut în Rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 1970, precum şi adăugarea multor alte organizaţii şi persoane pe lista interdicţiilor de călătorie.

3)   Interzicerea decolării şi aterizării oricărui tip de aeronave pe aeroporturile libiene.

4)   Blocarea activelor şi a tuturor valorilor deţinute de Qaddafi, direct sau indirect, în oricare din statele membre ale Consiliului.

MOTIVELE ECONOMICE ALE INTERVENŢIEI INTERNAŢIONALE ÎN LIBIA

Interesele economice au constituit principalul mobil al multor operaţiuni internaţionale, iar intervenţia în Libia este şi ea legată de aceste interese, deoarece petrolul libian reprezenta un mare punct de interes pentru statele participante la impunerea embargoului aerian şi la implementarea Rezoluţiei Consiliului de Securitate nr. 1973. Înainte de evenimente, Libia producea zilnic 1,6 miliarde de barili de petrol, urmând să-şi tripleze producţia în următorii ani, asigurând aproape o treime din necesarul zilnic de petrol al Franţei, Germaniei, Italiei. Conform experţilor, petrolul libian era valoros mai ales prin calitatea sa.

Alte motive economice ale intervenţiei au vizat păstrarea unor investiţii şi proprietăţi imobiliare pe care multe din statele membre le deţineau în Libia prin intermediul unor mari companii, ce activau în domeniul petrolului sau al prospecţiilor geologice. Era necesară protejarea acestora şi asigurarea activităţii lor şi după căderea lui Qaddafi şi instalarea unui nou regim în Libia.[21]

Criza financiară a constituit şi ea una dintre cauzele care au împins statele occidentale să intervină în Libia, pentru a găsi noi pieţe şi a distrage atenţia opiniei publice din statele respective de la problemele interne. De asemenea, intervenţia în Libia a pregătit terenul pentru tranzacţii comerciale ilegale, de pe urma cărora unele state au dobândit venituri însemnate. Au fost favorizate şi activităţile de spălare a banilor.

Situaţia din Libia a constituit o oportunitate pentru activarea acestor activităţi în scopul reducerii presiunii asupra guvernelor acelor state care traversau o criză financiară cronică.[22]

O altă motivaţie este legată de politica economică promovată de Qaddafi, pe care mulţi analişti o consideră a fi motivul principal al intervenţiei internaţionale în Libia, dat fiind că politicile economice din ultimii ani s-au orientat spre marginalizarea companiilor industriale occidentale în raport cu cele chinezeşti, indiene sau filipineze. Drept urmare state precum SUA, Marea Britanie şi Franţa şi-au manifestat nemulţumirea faţă de aceste politici, cărora li s-au adăugat declaraţii ale liderului libian în legătură cu folosirea „dinarului de aur” care să înlocuiască dolarul şi euro. El a făcut apel la statele arabe şi africane pentru a-l folosi mai ales în tranzacţiile petroliere, arătând că 200 de milioane de inşi ar putea utiliza noua monedă, dacă ar fi adoptată, ca prim pas spre realizarea unităţii continentului african. SUA şi UE au respins ideea, deoarece ar fi însemnat ca toate tranzacţiile petroliere să devină dependente de această monedă, ceea ce ar fi dus la prăbuşirea monedelor lor, dolarul şi euro.[23]

ACTORII INTERNAŢIONALI PARTICIPANŢI
LA INTERVENŢIA DIN LIBIA

Evenimentele politice interne şi externe au condus la o acţiune în plan internaţional pentru aplicarea embargoului aerian. Ea s-a derulat sub drapelul NATO cu participarea unor state şi a traversat mai multe etape.

NATO şi ceilalţi participanţi la intervenţia străină în Libia

Emiterea de către Consiliul de Securitate a Rezoluţiei nr. 1973 cu privire la impunerea embargoului asupra spaţiului aerian libian şi protecţia civililor, prin toate măsurile necesare, a fost primul semnal ce a deschis calea intervenţiei internaţionale în Libia sub drapel NATO. Statele arabe şi occidentale s-au întrecut în implementarea Rezoluţiei. Diferitele operaţiuni militare comune din Libia au primit denumiri diverse. Franţa le-a numit „Harmattan”, Marea Britanie, „Ellamy”, SUA le-a dat numele „Odyssey Dawn”. Această operaţie a început efectiv la 19 martie 2011[24]. Decizia NATO de a interveni în criza libiană nu a fost uşoară, având în vedere experienţa sa negativă anterioară în domeniul crizelor internaţionale. S-a convenit ca deciziile NATO să fie luate cu acordul tuturor statelor fără a fi supuse la vot. Era de-ajuns ca un singur stat membru să se opună, ca Rezoluţia să cadă. Autoritatea politică în NATO o reprezintă Consiliul alcătuit din statele membre, iar autoritatea militară supremă este reprezentată de Comisia militară. Ea are un instrument executiv internaţional ce face legătura între forurile decizionale militare şi politice. Pactul Nord Atlantic a desfăşurat trei vase în Mediterana, a dislocat o forţă de dezamorsare a minelor şi a trimis în zonă avioane AWACS. Principalele state participante la acea acţiune au fost Franţa, Italia, SUA, Marea Britanie, Canada, Suedia, Emiratele Arabe Unite, Qatar şi Iordania.

SUA, prin vocea premierului Hillary Clinton, a condamnat actele de violenţă comise de regimul libian împotriva populaţiei, iar preşedintele american Barack Obama le-a catalogat drept acţiuni în afara cutumei internaţionale, subliniind că regimul Qaddafi şi-a pierdut legitimitatea şi trebuie înlăturat. SUA a participat la impunerea embargoului aerian asupra Libiei cu mai mult de 120 de avioane de tip F15 şi F16 aflate la baza Sigonella din Sicilia, precum şi cu avioane de tip Stealthsau Fantome, un portavion şi două crucişătoare echipate cu rachete Tomahawk de tipul BGM 109, două vase amfibie şi trei submarine[25].

Marea Britanie: Ministrul de externe britanic William Hague a considerat reprimarea manifestanţilor din Libia ca fiind un act reprobabil, motiv pentru care Anglia i-a retras imunitatea diplomatică lui Qaddafi şi a trimis aproximativ 29 de avioane de luptă de tip „Tornado” şi „Euro-fighter”, spre bazele aflate în apropierea Libiei, dintre care una în Malta, pe lângă trei avioane radar de tip AWACS, două fregate şi un submarin.

Franţa: Preşedintele francez Nicolas Sarkozy a condamnat folosirea excesivă, inacceptabilă a forţei împotriva civililor din Libia, cerând încetarea imediată a actelor de violenţă, înlăturarea lui Qaddafi şi alungarea lui din Libia. Franţa a trimis în Libia în jur de 100 de avioane de vânătoare de tip „Rafale” şi „Mirage 2000”, mai multe avioane radar de tip „AWACS”. De asemenea, a pus în stare de alertă bazele sale din Corsica şi din Ciad şi a trimis două portavioane şi un submarin de atac spre ţărmurile libiene.

Canada: a condamnat evoluţia evenimentelor din Libia, participând la intervenţia internaţională cu 7 avioane de tip „CF-18”.

Italia: s-a situat pe o poziţie asemănătoare restului statelor occi-dentale, punând la dispoziţia operaţiunilor NATO şapte baze aeriene, cea mai importantă fiind în Sicilia.

Spania: s-a numărat printre statele care şi-au exprimat regretul profund pentru evenimentele din Libia, condamnându-le. A participat la campania internaţională, oferind facilităţi forţelor NATO pentru folosirea strâmtorii Gibraltar şi a spaţiului său aerian şi a pregătit baza „Rota” din apropierea Gibraltarului pentru a fi folosită în sprijinul NATO, precum şi baza „Moron” din sudul Sevillei folosită de forţele aeriene spaniole şi americane.

Belgia: s-a arătat gata să participe la implementarea Rezoluţiei Consiliului de Securitate nr. 1973, participând cu avioane de tipul „F16” şi un vas pentru dezamorsarea minelor.

Danemarca: a adoptat o poziţie similară în legătură cu operaţiunile militare din Libia, propunând să participe cu şase avioane de vânătoare „F16”.

Norvegia: a oferit avioane de transport „Hercules” şi un bombardier „F16”.

Egiptul: s-a numărat printre statele care au contribuit la impunerea embargoului aerian, punând la dispoziţie baza aeriană de la Marsa Matruh, din apropierea frontierei cu Libia, spre a fi folosită pentru alimentarea cu combustibil a avioanelor forţelor NATO.

Qatar: a fost primul stat arab care si-a exprimat dorinţa de a fi parte în operaţiunile militare din Libia ca partener al NATO în acţiunile militare ce vizau forţele regimului Qaddafi. A transportat aparatură şi forţe militare cu avioanele sale „C17” şi „C30” şi 4 aparate „Mirage”, trimiţând de asemenea şi avioane cu provizii pentru populaţia din zonă.[26]

Emiratele Arabe Unite: au trimis două escadrile de bombardiere pe lângă o serie de avioane de tip „Apache” de căutare şi salvare.

Mijloacele de informare

Mijloacele de informare din lume, de diverse tipuri, s-au mobilizat pentru acoperirea mediatică a evenimentelor din Libia. Astfel transmisiile prin satelit, precum şi canalele de ştiri internaţionale şi arabe au jucat un rol important în orientarea opiniei publice mondiale către solicitarea unei acţiuni internaţionale imediate pentru oprirea actelor de încălcare a drepturilor omului în Libia. Canale de televiziune precum „Al-Jazira” şi „Al-Arabiyya” au avut un rol substanţial în prezentarea evoluţiei situaţiei pe frontul de luptă. Lor li s-au adăugat postările pe internet şi pe reţelele de socializare de diverse tipuri, difuzarea de filme video sau de imagini prezentând detalii asupra cursului evenimentelor din Libia.[27]

PRINCIPALELE ETAPE ÎN DESFĂŞURAREA CRIZEI LIBIENE

Criza libiană a cunoscut în desfăşurarea sa o serie de etape care au constituit în totalitate un punct de cotitură în schimbarea regimului politic, fiind diferite ca natură şi forme de ceea ce se întâmplase în Tunisia şi Egipt, prin depăşirea cadrului paşnic şi recurgerea la violenţă armată, fapt ce a condus la internaţionalizarea ei şi la intervenţia străină, pentru găsirea de soluţii. În evoluţia crizei libiene, în care intervenţia internaţională a jucat un rol evident, pot fi distinse patru etape importante:

1. Izbucnirea crizei, odată cu declanşarea revoltei populare libiene, subimpulsul evenimentelor din Tunisia şi Egipt, care au dus la înlăturareapreşedinţilor Zein Al-Abidine Ben Ali şi Husni Mubarak. Această primă etapă a inclus mai multe momente semnificative precum:
2. a)Declanşarea „intifadei” populare sub impactul evenimentelor din ţările vecine. În oraşul Benghazi populaţia a ieşit în stradă în data de 15 februarie 2011, cerând reforme politice, economice şi sociale. Reţelele de socializare (Facebook,Twitter) au avut un rol remarcabil în mobilizarea populaţiei libiene în vederea participării la mani-festaţii şi marşuri de protest. Protestatarii solicitau între altele realizarea unor reforme politice de anvergură, precum elaborarea unei noi constituţii care să asigure participarea efectivă a poporului la actul decizional, încetarea încălcării drepturilor civile ale cetă-ţenilor, libertatea formării partidelor, asigurarea libertăţii opiniei şi a expresiei. Protestele s-au soldat cu rănirea a aproximativ 38 de persoane, în timp ce televiziunea libiană prezenta imagini cu zeci dintre membrii Comitetelor Revoluţionare din diverse oraşe libiene strigând sloganuri pro Qaddafi şi condamnând canalul „Al-Jazira” şi pe cei ce-l contestau pe liderul libian, ameninţându-i cu anihilarea. În ziua următoare, împotriva manifestanţilor s-a folosit o violenţă exagerată, fapt ce i-a determinat să ceară căderea regimului.[28]
3. b)Trecerea de la manifestaţii paşnice la confruntări armate. În 17 februarie 2011, cunoscută ca „ziua mâniei sângeroase”, mii de libieni au ieşit să manifesteze răspunzând apelului forţelor opoziţiei şi al activiştilor. Protestatarii au folosit pentru prima dată arme. S-au înregistrat 65 de morţi şi cel puţin 400 de răniţi în rândul acestora, în mai multe oraşe libiene, ca urmare a ciocnirilor cu forţele de ordine care au folosit gloanţe vii împotriva civililor în Benghazi, Al-Baydaa Dernaşi Ajdabiya.[29] Valul de revoltă s-a extins, cuprinzând şi capitala Tripoli. În tot acest timp, autorităţile libiene impuseseră mijloacelor de informare o tăcere absolută asupra a ceea ce se petrecea pe străzile oraşelor libiene, de cele mai multe ori fiind întrerupte şi serviciile de internet sau de telefonie. În data de 21 februarie 2011 Sayf al-Islam al-Qaddafi a avertizat poporul libian că se află în faţa a două opţiuni: fie acceptarea dialogului naţional, fie recurgerea la arme în condiţiile în care continuă înfruntările sângeroase. A dat de asemenea asigurări că zeci de mii de cetăţeni se îndreptau spre Tripoli pentru a-l susţine pe tatăl său care nu părăsise oraşul, decis fiind să conducă lupta până la capăt. Făcând apel la dialog, i-a avertizat pe libieni asupra pericolului colonizării ţării, dacă nu vor înceta protestele, deoarece Occidentul nu va permite instalarea haosului sau exportul de terorism, droguri ori înfiinţarea unor emirate islamice în Libia. Discursul său a stârnit însă un nou val de proteste.[30]
4. c)Sciziunile interne pe care le-a cunoscut regimul: în acea perioadă s-au înmulţit demisiile individuale şi în grup ale militarilor, ale unor înalţi demnitari ai statului, miniştri, oameni cu funcţii de răspundere şi membri ai corpului diplomatic activând în străinătate. Printre aceştia s-a aflat şi Şeful Protocolului de Stat, Nouri Masoud Al-Mismari, care i-a stat alături lui Qaddafi timp de 40 de ani, precum şi Ministrul de interne, generalul Abdel Fattah Younis Al-Obeydi, care a demisionat din toate funcţiile deţinute. Unităţi militare din mai multe regiuni, precum şi toate cele aflate în zona Muntelui Verde s-au alăturat opozanţilor.[31]
5. d)Protestele din străinătate: în capitalele multor state, inclusiv arabe, au avut loc manifestaţii de solidaritate cu protestele din Libia şi de condamnare a folosirii avioanelor de luptă împotriva civililor de către regimul libian. În Italia, zeci de libieni s-au adunat în faţa Ambasadei Libiei pentru a protesta, în Marea Britanie unii dintre manifestanţi au reuşit să pătrundă în reprezentanţa diplo-matică libiană, în timp ce în Egipt mai mult de 150 de persoane s-au strâns în faţa sediului Ligii Arabe în semn de susţinere a protestelor populaţiei din Libia. Manifestări asemănătoare au avut loc şi în Qatar şi Tunisia.[32]
6. Vom prezenta în continuare principalii factori care au jucat un rol pertinent în desfăşurarea evenimentelor din Libia:

1)   Triburile. Multe triburi libiene au trecut de partea protestatarilor, împotrivindu-se regimului lui Qaddafi. Printre acestea s-au aflat triburile Tarhuna, Wargla, Tuaregii, Al-Zawi.

2)   Mass-media au avut şi ele un rol important în prezentarea eveni-mentelor şi a evoluţiei crizei interne. O serie de diplomaţi libieni au apărut pe micile ecrane pentru a-şi anunţa demisia. Este cazul ambasadorului libian din India, AliElissaoui, care în declaraţiile date postului BBC l-a condamnat pe Qaddafi pentru angajarea de mercenari străini care să lupte împotriva propriilor cetăţeni.[33]

3. Evenimentele din acea perioadă au avut o serie de consecinţe grave pe plan intern precum:

–  Blocarea activităţii porturilor petroliere şi decizia unor companii transnaţionale de a-şi suspenda activitatea. Italia a anunţat încetinirea aprovizionării cu gaz din Libia ca urmare a incapacităţii regimului de a controla situaţia şi de a evita atacurile armate asupra instalaţiilor.

–  Nouă mari companii petroliere internaţionale şi-au încetat activitatea ca urmare a extinderii protestelor populare care cereau plecarea lui Qaddafi. Au rămas active doar compania italiană „ENI” şi compania spaniolă „RABS OIL”.

–  Oprirea activităţii terminalelor petroliere libiene la Marea Mediterană şi a principalelor porturi ale ţării (Benghazi, Tripoli, Misurata).

–  Slăbirea securităţii şi folosirea excesivă a forţei şi a violenţei în înfruntările dintre forţele regimului şi protestatari au condus la un impas în materie de securitate.

4. Reacţii internaţionale la evenimentele din Libia

–  Reacţii ale organizaţiilor internaţionale: Uniunea Europeană a îndemnat autorităţile libiene să manifeste stăpânire de sine şi calm înainte de orice altă folosire a violenţei împotriva manifestanţilor paşnici. De asemenea, Secretarul General al NATO, A.F. Rasmussen, şi-a exprimat stupefacţia faţă de folosirea arbitrară a forţei împotriva manifestanţilor paşnici din Libia şi a făcut apel la Liga Arabă să acţioneze pentru oprirea imediată a tuturor actelor de violenţă şi renunţarea la folosirea forţei împotriva manifestaţiilor paşnice din statele arabe, în care manifestanţii solicită reforme politice.[34]

–  Reacţii occidentale: Preşedintele american Barack Obama şi-a arătat profunda îngrijorare faţă de evenimentele ce aveau loc în Libia, afirmând că autorităţile libiene trebuie să dea curs cererilor de reforme politice ale protestatarilor. Franţa a cerut la rândul ei autorităţilor libiene să renunţe la folosirea excesivă a forţei împotriva manifestanţilor, iar preşedintele Sarkozy a condamnat modul inaccep-tabil în care este folosită forţa împotriva manifestanţilor, cerând stoparea imediată a violenţelor şi căutarea unei soluţii politice care să ţină cont de revendicările poporului libian. Marea Britanie a criticat blocajul mediatic practicat de autorităţile libiene, invitând regimul să respecte drepturile omului. Italia a condamnat şi ea vio-lenţa folosită împotriva civililor, cerând să i se pună capăt, iar Rusia a făcut apel la toate părţile din Libia să găsească o soluţie paşnică, pe calea dialogului, pentru încetarea acţiunilor sângeroase din ţară.[35]

–  Reacţii ale statelor arabe: Prima reacţie arabă la evenimente a venit din partea Qatar-ului care a condamnat folosirea forţei împotriva demonstranţilor şi a cerut autorităţilor libiene să oprească vărsarea de sânge. Algeria în schimb a declanşat starea de alertă, ca măsură de precauţie, având în vedere ce se întâmpla în statul vecin Libia. În acelaşi timp, forţele politice algeriene au condamnat cu tărie uciderea civililor în oraşe din Libia.[36]

Degradarea continuă a stării de siguranţă în Libia, sutele de morţi şi răniţi au făcut ca balanţa să încline în favoarea opozanţilor regimului, atât la nivel securitar, cât şi tribal, chiar şi diplomatic. Au apărut apelurile la state, organisme şi organizaţii internaţionale şi regionale pentru a se pune capăt actelor de genocid comise împotriva civililor. Apoi s-au prefigurat primele semne ale intervenţiei internaţionale în Libia şi a internaţionalizării crizei.

EFECTELE INTERVENŢIEI INTERNAŢIONALE ÎN LIBIA

Efecte politice şi militare

Căderea oraşului Sirt, moartea lui Moamer Qaddafi şi anunţarea eliberării au fost cele mai vizibile rezultate politice şi militare obţinute datorită intervenţiei internaţionale în Libia. Pe de altă parte, intervenţia străină a contribuit în mare măsură la răspândirea anarhiei, mai ales la frontiere unde slăbirea securităţii a deschis calea contrabandei cu arme şi droguri, precum şi a traficului ilicit de combustibil şi mărfuri, cu efecte devastatoare pentru întreaga zonă. Libia s-a transformat, astfel, într-o regiune propice pentru activitatea reţelelor teroriste, ce constituie un pericol atât pentru statele vecine, cât şi pentru întreaga lume.

Efecte economice şi materiale

Fără îndoială că evenimentele din Libia şi intervenţia internaţională au provocat pierderi economice importante atât la nivel mondial, cât şi la nivelul economiei libiene, ai cărei indicatori au cunoscut o cădere drastică. Efecte nocive s-au înregistrat şi în Europa sau SUA, ale căror economii se sprijineau pe petrolul libian.

Pierderilor înregistrate de statele vecine în frunte cu Egiptul, Tunisia şi Algeria, ca rezultat al operaţiunilor militare împotriva Libiei, li s-au adăugat pagube în valoare de aproximativ 50 de miliarde de dolari suportate de companiile străine şi europene. De asemenea, importurile libiene (ciment, cosmetice, produse metalifere) au cunoscut în primele luni ale lui 2011 o scădere de aproape 35%. Pe întreg anul 2010 valoarea importurilor a atins 6,8 milioane de dinari, pentru ca în prezent să nu depăşească un milion de dinari. Exporturile au înregistrat şi ele o scădere de 26,5%, în ciuda creşterii cererii pe pieţele lumii şi a preţurile practicate de ele. Cauza principală a acestui regres o constituie stagnarea activităţii întreprinderilor exportatoare. Inflaţia a ajuns la 3,1%, indicele avut în vedere în bugetul economic fiind de 3,5%[37]. Au avut, de asemenea, de suferit de pe urma aceloraşi operaţiuni economiile statelor ai căror cetăţeni se aflau la muncă în Libia (China, Pakistan, India), fiind afectate serios transferurile bancare ale acestora către ţările de provenienţă. În Libia lucrau mai mult de 140.000 de chinezi, 30.000 de filipinezi, 80.000 de cetăţeni din Bangladesh, 18.000 de pakistanezi, circa 20 de mii de indieni, 20.000 de turci. Marea lor majoritate au fost evacuaţi din Libia din cauza evenimentelor şi a intervenţiei internaţionale. La acestea se adaugă costul intervenţiei militare a NATO în Libia, cifrele indicând pierderi lunare, în valoare de 40 de milioane de dolari pentru SUA, ştiut fiind că o singură rachetă Tomahawk a costat bugetul american 1,5 milioane de dolari, iar America a lansat în intervenţie circa 160 de rachete. Anglia a suportat lunar cheltuieli de război de 160 de milioane de dolari, la fel şi Franţa şi alte state membre NATO participante la intervenţie, având în vedere că preţul unui anti-tanc este de 30.000 de dolari, al unui proiectil lansat cu laser este de 100.000 de dolari, iar cel al unei bombe lansate din avion, de 113.000 de dolari. De asemenea, cheltuielile zilnice ale unui portavion atingeau 200.000 de dolari, fără a socoti costul decolării avioanelor, al muniţiei folosite. Un avion american de tip Fantome necesită cheltuieli de 7.000 de dolari/oră zbor, iar misiunea acestora dura 24 de ore fără a socoti muniţia.[38]

Efecte sociale şi umanitare

Scopul principal urmărit de Consiliul de Securitate prin emiterea Rezoluţiei nr. 1973 a fost „luarea tuturor măsurilor necesare pentru protecţia civililor şi a zonelor populate de civili expuşi pericolului unor atacuri în Marea JamahirieLibiană.” Avioanele NATO au efectuat 17.939 de raiduri aeriene asupra Libiei, folosind muniţie cu orientare precisă. Însă cu toate măsurile de precauţie luate, s-au înregistrat multe victime în rândul civililor, distrugeri şi pagube ce au afectat serios infrastructura civilă. În cursul a cinci lovituri aeriene ale NATO au fost ucişi nu mai puţin de 60 de civili şi au fost rănite foarte multe alte persoane. Cele mai mari pagube s-au înregistrat în oraşul Majer, unde în timpul a două raiduri aeriene au fost ucişi mai mult de 34 de civili şi au fost răniţi mulţi locuitori ai oraşului. De asemenea Libia a cunoscut o serie de răpiri de persoane şi de asasinate efectuate de forţele de opoziţie asupra unui mare număr de civili, în zonele controlate de ele, vizaţi fiind susţinătorii lui Qaddafi sau cei suspectaţi a se număra printre adepţii acestuia.[39]

 

* Doctorand SNSPA

[1] Ahmad Al Saiyyd al Najjar, Chestiunea Lockerbie şi viitorul Ordinii mondiale, Beirut, Centru de studii islamice, 1992, p. 79

[2] Richard A. Marquise, Intelligence and Lockerbie investigation, USA, Algora publishing, 2006, p. 17

[3] Maha M. Al-Shabuki, Problematica dosarului Lockerbie în faţa Consiliului de Securitate, Bengazi, Editura pentru Publicare şi Distribuţie, 2000, p. 80

[4] Khalil Abdel Saiyyd, Jamahiria de sânge şi foc, Cairo, Editura scriitorilor arabi, 2012, p. 202

[5] Maha M. Al-Shabuki, sursa citată, p. 204

[6] Khalil Abdeel Saiyyd, sursa citată, p. 204

[7] Wayne Bonn, Libia şi proliferarea armelor nucleare: traducere, Centrul de studii al Golfului, Emiratele Arabe Unite, 2008, p. 45

[8] Gloria Duffy, Soviet nuclear energy domestic and international policies, Santa Monica: CA Rand, 1979, p. 85

[9] Wayne Bonn, ibidem, p. 78

[10] Ibidem, p. 102

[11] Wayne Bonn, sursa citată, p. 104

[12] Ibidem, p. 108

[13] Al-Taher Abdel-Rahim, Libia, victoria speranţei, Sudan, Editura Barr Kulliyyat, 2012, p. 24

[14] Ali Harb, Revoluţiile forţei slabe în lumea arabă, Beirut, Editura ştiinţifică arabă, 2011, p. 78

[15] Al-Taher Abdel-Rahim, ibidem, p. 37

[16] Selman al-Awda, Întrebările revoluţiei, Beirut, Centrul de studii şi cercetări în domeniul dezvoltării, 2012, p. 159

[17] Miftah Ali Juayly Amintirile primei zile: Revoluţia din 17 februarie, Beirut, Editura ştiinţifică arabă, 2012, p. 159

[18] Miftah Ali Juayli, sursa citată, p. 34

[19] Idem, p. 35

[20] Ahmad Al-Qataani, Iarna însângerată la Tripoli, Beirut, 2011, p. 114

[21] Addi Shatat, Economia şi Revoluţia din Libia http://www.albasrah.net/articles_ 2011/0212/shatat_170212.htm.

[22] Khazar al-Shankali, Libia, noua piaţă europeană http://www.doxata.com/aara_ meqalat/6633.htlm

[23] Ahmad Ibrahim Khedr, Libia, conflict pentru petrol sau pentru dominaţie bancară http://www.alukah.net/Web/Khedr/10862/34981

[24] Congressional Research Service, Operation Odyssey Dawn Libya, Background and issues for Congress, 28 March 2011, p. 25

[25] Ibidem

[26] Philip Gros, op.cit., p. 2

[27] Johan Wrincht, A History of Libya, London, Cambridge University Press, 2012, p. 234

[28] Al-Taher Benjaloun, Scânteia: revoltele din ţările arabe, Maroc, Centrul cultural arab, 2012, p. 114

[29] Miftal Ali Al-Jjouayli, op.cit., p. 122

[30] Ziad Aqel, Eşecul intern şi intervenţia externă în Marea Jamahirrie Libiană, Revista de politică internaţională Nr. 184, 2011, p. 72

[31] Ayman Al-Sisi, Revoluţia din 17 februarie, latura secretă a lui Qaddafi, Cairo, 2011, p. 149

[32] Al-Taher Benjaloun, op.cit., p. 116

[33] International Media Support, 17 February Revolution Media in North-Eastern Libya, July 2011, p. 10

[34] Blanchard Crostopher M., Libya: Unrest and US Policy, Congressional Research Service, March 2012, p. 14

[35] Ibidem, p. 17

[36] Hasan Amer, Poziţia arabă faţă de criza libiană, din: http://www.alamya.or/-index.php?option=com_article&id2978

[37] Muhammad Khoja, Valoarea pierderilor economice ca urmare a crizei din Libia, în: http://digital.ahram.org.eg/articles.aspx?Serial=4945847eid=1245

[38] Raportul Comisiei internaţionale de investigaţie a realităţilor din Libia, 2012, p. 85

[39] Amnesty International, Libya – victimele uitate ale Pactului Nord Atlantic, 2012, p. 9