O construcţie imperială pentru realizarea „Proiectului Rusiei”[2], a unei „Noi Lumi” în universalismul Terrei?
Larisa N. HAREA*
Abstract. Studiile de geopolitică ale lui George Friedman, analizate din perspectiva Emisferei de Vest a Terrei, încearcă să demonstreze că „lumea se învârte în jurul SUA”[3]; pe de altă parte, studiile de geopolitică ale lui Alexandr Dughin, analizate din perspectiva Emisferei de Est şi, anume a eurasiatismului, arată că „toate proiectele în geopolitica lumii pornesc de la Rusia”[4] – o consideraţie care ar reliefa că geopolitica în relaţiile internaţionale s-ar raporta la două identităţi politice, SUA şi Rusia.
O Rusie care să contracareze atlantismul occidental prin construcţia unei noi lumi, a omului nou, ca pe o idee cardinală în realizarea Proiectului Rusiei, a unei Împărăţii Ortodoxe, în care panslavismul şi panortodoxismul să fie principalele atribute în geopolitica sa. Astăzi, identificăm o nouă Rusie care forţează paradigmele istoriei, ale dreptului internaţional, „consacrându-şi cea mai mare parte a energiei sale pentru a-şi defini identitatea”[5] prin construcţia unei noi împăraţii în sistemul internaţional.
Idealul spiritual a crescut semnificativ la popoarele creştine ortodoxe din spaţiul Europei de Est, odată cu destrămarea imperialismului sovietic – un ideal, prin care popoarele se identificau libere în virtutea spiritualităţii creştine ortodoxe.
ORIGINILE ŞI EVOLUŢIA GEOPOLITICĂ A CURENTULUI PANSLAVISMULUI ŞI PANORTODOXISMULUI ÎN FAMILIILE SLAVE
Curentul panslavismului reprezintă totalitatea unicităţii culturale a popoarelor slave, răspândind în spaţiul din estul, vestul şi sudul Europei – Rusia europeană, Belarus, Ucraina, Polonia, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Serbia, Croaţia etc., panortodoxismul. De asemenea, panslavismul reprezintă un întreg, o unicitate a bisericilor ortodoxe – un curent proeminent în spaţiul exsovietic, unde bisericile ortodoxe naţionale autocefale sunt centralizate la Patriarhia Ortodoxă Rusă. De altfel, din acest curent fac parte şi bisericile ortodoxe naţionale autocefale din spaţiul românesc, Patriarhia Ortodoxă Română, şi spaţiul balcanic (sârbi, bulgari, grec etc.), toate aflate într-o unicitate liturgică euharistică, subordonate primatului onorific al Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol.
Etimologia cuvântului pan-slavism o reprezintă termenul „pan” – din fr. (un tot, întreg) şi „slav” – originea etnică a populaţiei slave; etimologia cuvântului pan-orto-doxism o reprezintă termenii „pan” – din fr. (un tot, întreg), „orthos” – din gr. (drept, corect), „doxa” – din gr. (gândire), religia dreaptă; „pravoslav” – din ru. (slav drept, corect) – (пан-православный).
Panslavismul şi panortodoxismul au dirijat relaţiile politice, cultural-religioase şi economice ale slavilor de răsărit cu cei din vest şi sudul Europei, concomitent cu alte naţiuni de religie creştină ortodoxă, români, georgieni, armeni. Spaţiul românesc a fost însă mereu privit de Rusia ca pe un obiectiv geocardinal de cucerire, în scopul unicităţii şi măririi puterii panslaviste şi panortodoxiste de control, în extinderea spaţiilor geografice, la mări, râuri, strâmtori, oceane, cu precădere la realizarea unei împărăţii ortodoxe şi a proiectului geopolitic eurasiatic.
Legenda: SLAVII DE EST (ruşii, ucrainenii, beloruşii), SLAVII DE VEST (polonezii, cehii, slovacii), SLAVII DE SUD (bulgarii, sârbii, croaţii, slovenii)
În perioada existenţei imperiilor Austro-Ungar şi Otoman, în mijlocul secolului al XIX-lea, curentul panslavismului a fost întemeiat ca o mişcare mai mult geopolitică de Imperiul Rus, cu scopul de a uni toate popoarele slave, cu precădere cele din Balcani, aflate sub guvernarea imperiilor Austro-Ungar şi Otoman. Acest curent geopolitic, care a supravieţuit metamorfozei imperiilor, activ în perioada URSS-ului şi după destrămarea sa, până şi astăzi este menţinut activ de geopolitica Federaţiei Ruse. Ideea construcţiei unui curent panslavist a fost vehiculată la începutul secolului al XVI-lea, în viziunea lui Vinko Pribojevic – era unirea culturală a slavilor. Prin urmare, mişcarea panslavismului a început în anul 1815, însă era văzută de imperialiştii austro-ungari ca pe o ameninţare la adresa imperiului. La Praga, în anul 1848, a fost ţinută prima convenţie panslavistă. Ulterior, mişcarea panslavistă a fost subminată de politicile represive ale imperiului Austro-Ungar, fiind considerată ca o mişcare naţionalistă antiaustriacă, de ameninţare a unicităţii imperiale.
Curentul panslavist era dominat de ruşi, însă ideea de unicitate a tuturor slavilor sub patronajul imperiului Rus a fost confruntată. Acest fapt este văzut de cehi şi slovaci ca pe o rusificare, datorită faptului că ruşii considerau că doar ei sunt slavii adevăraţi şi că toate naţiunile slave trebuie să adopte limba rusă cu alfabetul chirilic şi religia ortodoxă. Prin urmare, relaţiile dintre naţiunile slave au suferit tensiuni şi crize politice de-a lungul istoriei: în Primul şi al Doilea Război Mondial, prin împărţirea sferelor de influenţă; în perioada Războiului Rece, prin invadarea Pragăi, în anul 1968, de armata sovietică şi aliaţii săi din Pactul de la Varşovia, cu excepţia României etc. Astfel, curentul panslavist a fost ridicularizat în spaţiul slav al Europei Centrale.
Este de menţionat că şi în rândurile polonezilor, ca parte ai familiei slave, apăruse interesul faţă de mişcarea panslavistă, mai cu seamă datorită dominaţiei Ruse. Însă, Polonia a reprezentat pe parcursul istoriei şi reprezintă și în prezent un adversar puternic al Rusiei. Cu toate că polonezii fac parte din familia slavă, ei nu reprezintă şi religia creştină ortodoxă, precumslavii ruşi, doar pe cea catolică – Papalitatea Romană, căutând să contracareze şi să se elibereze de influenţa panslavismului. În cronicile istorice se menţionează că Polonia, împreună cu alte popoare neslave, au făcut parte din uniunea statală polono-lituaniană din perioada 1569-1795. Friedrich Engles declarase că „polonezii au pus libertatea lor mai presus de slavismul lor”[6]. Nici în următoarele perioade ale evoluţiei istorice polonezii nu erau preocupaţi de mişcarea panslavistă, chiar odată cu recucerirea independenţei de sub dominaţia Prusiei, Austriei şi Rusiei, din 1918. Însă, odată cu venirea epocii comuniste la putere în Europa Centrală şi de Est, Rusia sovietică, prin influenţa URSS-ului, a continuat să folosească curentul panslavist ca atribut geopolitic în controlul Poloniei. După colapsul URSS-ului, Polonia, ca şi alte state din Europa Centrală şi de Sud-Est şi-au declarat aspiraţiile către aderarea la uniunea familiilor europene – UE, salvându-se astfel de panslavismul rusesc -diferenţe prea mari, care nu puteau contribui la unicitatea şi consolidarea curentului panslavist în spaţiul polonez, după cum şi-ar dori Rusia.
La celălalt capăt al Europei de Sud, curentul panslavismului din spaţiul Balcanilor a continuat năzuinţa de unicitate a slavilor, pentru lupta de independenţă faţă de imperiile Otoman şi Austro-Ungar şi de obţinere a sprijinului din partea Rusiei. După anul 1815, Serbia obţine suveranitatea şi îşi consolidează independenţa faţă de imperiul Otoman, căutând totodată să-şi extindă influenţa sa asupra slavilor din Balcani. Astfel, în urma încheierii primului Război Mondial, a fost creat Regatul Iugoslaviei (termenul iugo se traduce din limba rusă sud = slavii de sud) cu toate popoarele slave de sud, sub coroana Serbiei. După cel de al II-lea Război Mondial, Iugoslavia a devenit o republică socialistă federativă alcătuită din opt unităţi federale, menţinându-şi statutul consolidat până la prăbuşirea aliatului suprem, URSS. Destrămarea Iugoslaviei survine în urma destrămării URSS-ului, conturată de un amalgam de conflicte politice, etnice şi religioase, care a reconfigurat harta politică în sudul Europei, prin crearea noilor state suverane şi independente în anul 1990 – Serbia, Croaţia, Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru, Macedonia. Însă, factorul geopolitic dintre confruntarea marilor puteri a direcţionat la crearea un nou stat kosovar independent din provincia autonomă a Serbiei, în 2008. Prin urmare, slavii de sud sunt din nou destrămaţi. Lupta pentru unicitatea slavilor din sudul Europei, la fel ca slavii din Centrul Europei, este una compromisă.
GEOPOLITICA ÎNCERCĂRILOR DE ARMONIZARE A PANSLAVISMULUI CU PANORTODOXISMUL
Panslavismul şi panortodoxismul au servit ca atribut, normă, în geopolitica rusă. În universalismul pluralist şi multiculturalist, curentele susţinute de cultura slavă sunt panslavismul, concomitent cu panortodoxismului, la care se alătură cultura românească, grecească, georgiană, armeană, în spaţiul creştin ortodox din Europa de Est, până la Extremul Orient, împărtăşite de mai multe naţiuni. Geopolitica rusă, încearcă să împletească, mai puţin armonios, popoarele slave cu restul popoarelor creştin ortodoxe, în scopul unei construcţii, a ceea ce numesc ruşii „Împărăţia Ortodoxă”. Un prilej favorabil în construcţia „Împărăţiei Ortodoxe” ar putea fi şi Sinodul universal al VIII-lea, planificat pentru 2016 la Constantinopol. Să credem că s-a întâmplat ceva în universalismul religiei creştine, şi anume cea ortodoxă, în timpul celor 1.200 de ani, de la cel de-al VII-lea Sinod?! Da, în relaţiile internaţionale nu doar instituţiile politice au probleme şi neînţelegeri, ci şi bisericile, precum cele creştine ortodoxe, sunt aceleaşi instituţii, doar că sunt religioase, care nu acceptă principii consensuale şi luptă pentru stabilirea unor proprii episcopii şi hirotonii în cadrul jurisdicţiei canonice. Problemele cardinale pentru dezbatere la Sinodul al VIII-lea sunt legate de determinarea jurisdicţiei comunităţilor ortodoxe aflate în afara frontierelor naţionale, prin recunoaşterea statutului de autonomie, a uniformizării calendarului ortodox, a mişcării ecumenice, stabilirea în lumea universală a idealurilor creştine, cu precădere pacea, libertatea, fraternitatea etc. Să fie o reconfigurare a influenţei Bisericii Ortodoxe asupra credincioşilor şi a spaţiilor geografice populate de ei? Să fie aceasta noua ordine geopolitică mondială în religia ortodoxă, în scopul construcţiei acelei Împăraţii Ortodoxe, cu centrul la Constantinopol ori la Moscova? În condiţiile în care religia ortodoxă va folosi elementul politic și cel social în calitate de atribute ale puterii, atunci dogmatica ortodoxă poate fi reconfigurată în percepţia umană, prin urmare nerecunoscută de practicanţii societăţilor creştine ortodoxe. Complexitatea ordinii religioase în universalismul Terrei a direcţionat umanitatea, cea cu o inteligenţă raţională, la formarea curentului ateist, care se supun mai puţin canoanelor bisericilor, însă au o spiritualitate aparte, raportată direct divinităţii naturii Creatorului – Dumnezeu. Un nou Sinod, o nouă ordine, care ar direcţiona la neînţelegere ecleziastică şi la nerecunoaşterea sa de societate, a îndepărtării societăţii de Biserica Ortodoxă.
Curentul panortodoxismului în spaţiul Europei de Est este în armonie cu Biserica Ortodoxă Rusă şi politica externă a Rusiei – corect ar fi că măsurile de politică externă a Rusei, sau geopolitica rusă, sunt în armonie cu politica Patriarhiei Ruse. Datorită faptului că Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, Kiril, pe lângă purtătorul religiei creştine ortodoxe, este şi un jucător politic în realizarea măsurilor geopolitice ale Kremlinului – aspect care este reliefat de multiplele întâlniri ale Patriarhului Khiril, chemat la sfătuire de V. Putin, a propovăduirii politicii, cum ar fi de la „spaţiul canonic al Bisericii Ortodoxe Ruse la ţările Rusiei”. Cu alte cuvinte, în accepţiunea Patriarhului Kiril, precum şi a lui V. Putin, reiese că dacă bisericile ortodoxe din spaţiile naţionale exsovietice, din Comunitatea Statelor Independente (CSI) se raportează la Patriarhia Rusă, atunci şi statul naţional trebuie să se raporteze Rusiei, înlocuind ţara cu biserica. (…) Un aspect care ridică multe semne de întrebare în spaţiul exsovietic, în statele independente din vecinătatea apropiată a Rusiei, în rândurile guvernelor şi populaţiei creştine ortodoxe, totodată şi din cauza declaraţiilor făcute în 2009, că „întrucât Biserica Ortodoxă Rusă are cel mai mare număr de enoriaşi, Moscova este centru religios al ortodoxiei mondiale, şi nu Constantinopolul”, care reprezintă Centrul Religios al Ortodoxiei Mondiale. La adresa Bisericii Ortodoxe Ruse, Arhimandritul Makarios Grinzakis, a reamintit, în anul 2010, că anume „Constantinopolul şi Patriarhul Ieremia al II-lea au dăruit Moscovei, în 1589, dreptul de patriarhie”. De asemenea, Arhimandritul Makarios Grinzakis a amintit că „nu există niciun fel de texte şi documente canonice care ar reliefa că Moscova poate ocupa locul Romei în patriarhia Bisericii Ortodoxe” -, aspectul invocat putea fi, „dar nu este menţionat, la 1054, după Marea schismă a creştinilor”. Din cauza luptei pentru supremaţia ierarhică în religia creştină, Rusia ţaristă a dus nenumărate războaie cu Turcia, pentru cucerirea şi capturarea Constantinopolului, dar şi a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele.
În lucrarea „Civilizaţia Rusă – perioada veche şi modernă”, autorul reliefează acţiunile slavilor de răsărit în tendinţele lor de cucerire a gurilor Dunării şi a Bizanţului – „timp de mai multe secole slavii de răsărit (Estul Europei) au dus o luptă neîntreruptă cu popoarele migratoare venite din Asia. În secolul al IV-lea asupra lor au năvălit hunii, apoi avarii şi hazarii. La rândul lor, slavii întreprindeau acţiuni de cucerire pe malurile Dunării şi asupra Bizanţului”[7].
Simbolistica pravoslavnicilor a curentului panslavismului şi panortodoxismului, este reprezentată prin panglica rusească a ordinului Sfântului Gheorghe – o panglică bicoloră în oranj şi negru, ataşată la Ordinul, Crucea şi Medalia Sfântului Gheorghe, cu origini din perioada imperiului Rus, cu care erau decoraţi militarii ruşi pentru eroism, victorie. Însă în perioada de la Revoluţia din Octombrie, 1917, până la colapsul URSS, în 1991, panglica cu ordinul Sfântului Gheorghe a fost interzisă, precum a fost în agonie şi creştinismul ortodox. Prin anul 2005, panglica rusească a Sfântului Gheorghe a fost restituită în Rusia şi în spaţiul exsovietic, cu scopul marcării Zilei Victoriei asupra „Germaniei fasciste”. În Ucraina, panglica rusească a Sfântului Gheorghe a fost interzisă din 2014, fiind asociată ca simbol al separatismului prorus. Panglica rusească a Sfântului Gheorghe a fost înlocuită prin simbolul Macului Roşu. În prezent, au apărut controverse în privinţa panglicii ruseşti a Sfântului Gheorghe, percepută în spaţiul exsovietic ca simbol al slavilor, ruşi care ar chema la unicitatea panslavismului şi a panortodoxismului, cu alte cuvinte la separatism, la promovarea intereselor ruse în spaţiul exsovietic, etc.
Întreb: Cum ar reacţiona parlamentarii români, germani, ori francezi la apariţia unor colegi în parlament cu panglica rusească a Sfântului Gheorghe, atârnată la piept, în ziua de 9 mai?
În Parlamentul Republicii Moldova, parlamentarii din facţiunea comunistă şi socialistă poartă atârnată la piept panglica rusească a Sfântului Gheorghe, însă niciodată aceşti deputaţi nu au fost văzuţi vreodată purtând tricolorul la piept. De asemenea, Mitropolitul Moldovei, Vladimir, nu a fost văzut să poarte tricolorul la piept de Ziua Independenţei pe 27 august sau pe 31 august, de Ziua Limbii Române. Întreb: căror interese slujesc aceşti aleşi ai poporului român din Moldova?
DIMENSIUNEA SPAŢIULUI ROMÂNESC ÎN ARHITECTURA „ÎMPĂRĂŢIEI ORTODOXE”. PROIECTUL RUSIEI (EURASIA)
În calea năzuinţelor idealiste ale Rusiei, de cucerire şi dominaţie a spaţiilor cu ieşiri la mări şi oceane, a naţiunilor de religie creştină ortodoxă şi nu numai, a suferit extrem de mult naţiunea română, al cărei spaţiu se extinde spre estul Europei, până la râul Nistru şi în sud-estul Europei, la Marea Neagră. Românii sunt o naţiune de religie creştin-ortodoxă, o naţiune din familia latină indo-europeană, care a împiedicat înfăptuirea năzuinţei idealiste a panslavismului Rusiei, de unicitate a slavilor din Est cu slavii din Balcani, sudul Europei, şi care a ajutat totodată şi la împiedicarea cucerii Constantinopolului. Acest aspect nu poate fi realizat cu succes nici de către panortodoxismul propovăduit de Biserica Ortodoxă Rusă. Aceste elemente istorice, precum şi o multitudine de alte aspecte geopolitice, culturale, şi economice, stau la baza relaţiilor tensionate dintre Rusia, România şi Moldova. Aceste aspecte l-au determinat pe Take Ionescu (1858 – 1922) să declare că „Rusia ţaristă a fost duşmanul natural alRomâniei”. Prin urmare, a fost, este şi va fi de neconceput o armonizare a relaţiilor bilaterale dintre România şi Rusia. Aceste relaţii ar putea să se înrăutăţească extrem de grav, din cauza evoluţiilor geopolitice din spaţiul de est şi sud-est al Europei, un aspect important la care ar trebui să ne gândim sunt gurile Dunării, care sunt luate în vizor de Rusia. Dacă până la capturarea şi anexarea ilegală a Crimeei de către Kremlin la federaţiile ruse, „diplomaţii” ruşi frecventau toate conferinţele, forurile internaţionale şi naţionale – inclusiv cele din spaţiul românesc – pentru a culege informaţii şi a determina pulsul naţional, în raport cu descrierea politicii externe a Rusei – informaţiile erau adunate ca aţa pe ghem. Totodată, spaţiul ucrainean fiind condus de o guvernare provizorie şi cu un renumit american din spionajul CIA şi NSA, Edward Joseph Snowden, în exil la Moscova (…), a fost dat curaj conducerii de la Kremlin să înainteze, indiferent de efectele cauzei pe plan internaţional, direct spre cucerirea şi capturarea Crimeei. Ulterior, după anexarea ilegală a Crimeei la Federaţia Rusă, „diplomaţii” ruşi continuă frecventarea conferinţelor şi forurilor naţionale şi internaţionale, de data aceasta cu scopul de propovăduire şi justificare a anexării Crimeei. Personal am urmărit declaraţiile unui „diplomat” rus la Bucureşti, cum argumenta cauzele anexării Crimeei la Rusia şi cu cât devotament vorbea despre cauzele acestei acţiuni a Kremlinului, a preşedintelui său[8]. După toate constatările în relaţiile internaţionale, diplomaţia rusă este extrem de activă, fermă pe poziţii, chiar arogantă, cu o promovare excesivă a politicii ruse în armonizare cu economia, cultura şi religia creştină ortodoxă etc. În capitala românilor şi-a deschis activitatea Centrul Cultural Rus, ceea ce este binevenit, în contextul în care şi România ar deschide un Centru Cultural Român în Moscova. (…)
„Pentru România, în mod special, Biserica a devenit elementul primordial în conturarea profilului etnic”[9], aspect reliefat şi de Dumitru Stăniloae în lucrarea „Ortodoxie şi românism”.
Geopolitica panslavismului şi panortodoxismului propovăduită de Rusia şi adepţii minorităţilor sale ruse din spaţiul exsovietic (CSI), joacă un rol cardinal şi în spaţiul românesc al Moldovei (Basarabia) şi Ucraina. Pe teritoriul Moldovei, deseori au loc tensiuni între Mitropolia Moldovei, subordonată Patriarhiei de la Moscova şi, Mitropolia Basarabiei, subordonată Patriarhiei Române, pe marginea bisericilor şi parohiilor care aleg să adere la Mitropolia Basarabiei. Asemenea cazuri se întâlnesc tot mai frecvent în spaţiul slav din Ucraina, după capturarea şi anexarea ilegală a Crimeei la Federaţia Rusă şi a declanşării terorii şi a separatismului în estul ţării, Lugansc şi Donetk. Tot mai multe biserici ortodoxe devin adepte ale Bisericii Ortodoxe unificate în Ucraina, independentă de Moscova, de Patriarhia Rusă.
„Geopolitica, trebuie să fie elementul cardinal în procesul reglementării, a echilibrului armonios în relaţiile internaţionale postmoderne, în scopul împărţirii bunurilor materiale, a resurselor naturale, de convieţuire prietenoasă între naţiuni, în ansamblul universalismului terestru, dar sub nicio formă ca element de duşmănie, intrigă, distrugere ori separare a naţiunilor. Interesele naţionale ale unui stat ca Federaţia Rusă nu au niciun drept să distrugă interesele altor naţiuni. Interesele ţin de un set de valori, drepturi, de o convenţie, prin acorduri comune. Este peste legea naturii, a raţiunii umane, a dreptului internaţional, a unui conducător de ţară, care deţine mecanismele de decizie, să distrugă şi să captureze teritorii străine, să răspândească teroare şi războaie asupra naţiunilor vecine”[10].
Modelul teoretic de participare a spaţiului românesc în realizarea Proiectului Rusiei după filosofia geopolitică reliefată de geopoliticianul şi filosoful rus A. Dughin:
- „România, cu populaţie creştină ortodoxă, împreună cu statele slave din S-E Europei, ar putea găsi o poziţie demnă în proiectul Eurasia pentru dezvoltarea calitativă a spaţiului cultural şi social, creând legătura Rusiei cu Europa…”[11]
- În contextul construcţiei unei împăraţii ortodoxe, este reliefată şi poziţia de reunificare a Basarabiei cu România, în schimbul ieşirii statului Român din UE şi NATO.
Erorile lui Alexandr Dughin la analiza României Mari[12]
- Biserica unită era însoţită de latinism (glorificarea originii romane, rădăcinile latine ale limbii)
- Ideea României Mari a avut un context ortodox univoc
- Naţionalismul românesc este unul creştin
- Naţionalismul românesc are un caracter anti-grecesc etc.
ATRIBUTELE GEOPOLITICE ÎN CONSTRUCŢIA IMPERIALĂ
A „PROIECTULUI RUSIEI”
„Проект Россия’’ – Proiectul Rusiei reprezintă totalitatea elementelor panslavismului şi a panortodoxismului.
Dimensiunile Rusiei în activitatea internă şi rolul ei „misionar” în universalismul Terrei sunt axate pe aspectul strategiilor geopolitice, geoeconomice, geosociale, geo-spirituale etc., – un conglomerat care ar trebui, în accepţiunea rusă, să consolideze baza geostrategică pentru viitorul Rusiei, şi o lume întreagă să ia aminte de rolul „misionar” al civilizaţiei ruse în universalismul terestru! (…?)
În urma studierii aşa numitului Proiectul Rusiei, reliefez succint următoarele aspecte: însuşi titlul prezentat publicului, indiferent de naţionalitate, reprezintă un titlu controversat, cu patru volume pe care este reprezentată stema de stat a Federaţiei Ruse. Volumele sunt scrise de un colectiv de autori ruşi, rămaşi anonimi până la publicarea celui de-al patrulea volum în 2012. Volumul este semnat de un autor, Iurie Șalâganov, și editat la Editura ЭКСМО din Moscova, cu participarea unui aşa numit Fond al „Institutului de strategii ale securităţii” (neidentificat ca instituţie de cercetare sau publică. Probabil, o fi „secret”…).
Grupul de „autori” adresează Proiectului Rusiei” celor care au curajul de a provoca ameninţare la crearea nu a civilizaţiei noi sau a unei omeniri noi, dar a unei noi existenţe”[13]. De asemenea, autorii îndeamnă compatrioţii la un anumit comportament pe plan internaţional, reliefând în primele pagini ale Proiectului Rusiei: „După toate, noi trăim într-o eră complexă de distrugere a civilizaţiei de consum, când statul, ca instituţie, pleacă de pe arena istorică. Unde oscilează pendulul istoriei pentru Rusia? Va transforma oare modificările globalizării ţara noastră în pulbere sau va urca-o pe un piedestal ca pe un lider spiritual mondial? Se apropie momentul adevărului. Cum va fi acest adevăr mâine depinde de modul în care voi vă comportaţi astăzi.” (…)
Asemenea iniţiative nu reprezintă altceva decât extrase reconfigurate după asemănarea şi chipul politicii ruse, din doctrina lui Benito Amilcare Andrea Mussolini şi Adolf Hitler. O astfel de acţiune asemănătoare poate fi identificată în conştiinţa religioasă a omului, pe care o reliefează şi Lev Tolstoi, în filosofia sa: „…fiind o unitate structurală, conştiinţa umană se manifestă totuşi prin trei funcţiuni fundamentale – sentiment, raţiune şi sugestie, pe care medicii o numesc hipnoză…”[14].
Incredibil, să înţelegem că elementele relaţionărilor de Propagandă – Oameni – Resurse – Forţă / Putere constituie partea filosofiei geopolitice a Rusiei, prin care încearcă, din toate puterile, să hipnotizeze o lume întreagă?!
Proiectul Rusiei conţine un spectru stufos de provocări la adresa construcţiei sistemului naţional de state şi a relaţiilor în politica internaţională, prin care Rusia[15] se impune nu în conformitate cu dreptul internaţional, ci cu puterea de forţă, în faţa naţiunilor Terrei. Totodată, este de neconceput abordarea Rusiei, care se axează pe cele mai odioase exemple din evoluţia istoriei, ştiinţei şi a interpretărilor lor.
Astfel, consider necesar să reliefez în lucrarea dată câteva exemple, traduse din cartea Proiectul Rusiei, scrisă în limba rusă:
– „Când i-a propus lui Alexandru cel Mare să atace noaptea asupra forţelor superioare ale regelui persan, Darius, el a răspuns: „Eu nu fur victorie”. Cineva a considerat aceasta ca pe o frivolitate, dar Alexandru calcula totul corect. Un astfel de duşman puternic, ca Darius, nu se preda pentru resurse şi prejudicii umane. Cu dispunerea uriaşelor resurse, regele persan, fără regrete, ar primi cu uşurinţă orice pierdere. Pe Darius puteai să-l câştigi prin distrugerea sufletului său curajos, ceea ce este posibil doar printr-o luptă deschisă.
Noi (Rusia) suntem într-o situaţie similară. Duşmanul poate fi învins prin distrugerea sufletului său. Duşmanul are un mare potenţial intelectual şi de resurse.(…) Trebuie ruptă pielea de oaie de pe lup şi demascată identitatea sa”.[16]
– „…«daţi-mi un punct de sprijin, şi eu voi răsturna Globul Pământesc». Nouă ne trebuie un punct de sprijin” -, un punct din sistemul lui Arhimede, prin care Rusia îşi pune după modul ei de gândire „un ţel ca să găsească un astfel de sistem, care prin natura sa să se străduiască pentru facerea unei societăţi sănătoase, cu alte cuvinte, un nou sistem, care să fie cointeresat în formarea calităţilor umane…”[17] etc.
CONSTRUCŢIA „ÎMPĂRĂŢIEI ORTODOXE” ÎN ŞASE PAŞI
Căutarea celei mai bune structuri de stat şi de a scăpa de proiecte defecte; succesul pentru proiectarea viitorului şi de a stabili un nou principiu moral; crearea unei construcţii cu adevărat puternică şi corespunzătoare unui Nou Stat – Împărăţiei Ortodoxe (Православному Царству).
Cum va arăta în realitate această împărăţie, nimeni nu poate spune… , nici măcar autorii care au gândit acest concept. Să credem că astfel se construiesc proiectele geopolitice în Rusia? În decursul istoriei ruse, cauza şi efectul au demonstrat că indiferent de consecinţele pe care geopolitica rusă le pune în balanţa puterii, Rusia poate să-şi consume enorm de multe resurse pentru un spaţiul geografic cât de mic sau pentru câţiva km2 de ieşire la mare, precum s-a întâmplat în cazurile Kaliningradului, Transnistriei, Osetiei de Sud, Crimeei etc. În prezent, împărăţia ortodoxă a ajuns şi în Siria, în scopul realizării geostrategiei la Marea Mediterană, prin consolidarea bazei militare ruse. În cazul în care nu se va poziţiona geostrategic la Marea Mediterană în ultimul ceas a lui Assad, Rusia ar putea pierde definitiv posibilitatea găsirii unui alt bastion, a unui nou far la marea Mediterană.(…)
Pentru construcţia „Împărăţiei Ortodoxe”, a unei noi lumi, Proiectul Rusiei propune şase paşi: formularea ideilor, înţelegerea ideilor, trecerea teoriei în practică, conducerea spre direcţii cheie, controlul mecanismului de lucru administrativ şi îndeplinirea mecanică a lucrului.
Paşii enumeraţi reprezintă forma generală axată pe o bază a unei secvenţe obligatorii în construcţia unei noi lumi din perspectiva Proiectului Rusiei.
Vor apărea o mulţime de centre autonome şi independente de putere. Munca lor va fi alimentată şi activată de către societatea lor. Independenţa unul faţă de celălalt va mări concentraţia de informaţii.(…) Etapele de formare a unei noi forţe sunt:
- saturaţia spaţiului de informaţii;
- apariţia liderilor de operare autonomă;
- structurarea liderilor în echipă.[18]
Prin urmare, în Proiectul Rusiei, se menţionează despre construcţia unei noi lumi, asemănătoare unei monarhii, cu un nou design, însă pentru aceasta va trebui distrus tot ce este vechi şi începută construcţia pe o nouă temelie. O astfel de construcţie se spune că a apărut iniţial de la un duhovnic de la o mănăstire, care povestea despre construcţia veche a Israelului, societatea fiind condusă de Dumnezeu, apoi de proroci, apoi a început epoca judecăţii. Prin urmare, calitatea conducerii date a scăzut cu fiecare etapă. În etapa finală a apărut monarhia.
Procesul de construcţie a unei noi lumi, (în viziunea pravoslavnicilor panslavişti şi panortodoxi…) ar presupune următori şase paşi[19]:
- Premobilizarea, crearea noului sistem prin asamblarea „materialelor de construcţie” deja existente; adunarea indivizilor existenţi deja, şi promovarea unor noi idei, create prin difuzarea de informaţii către elite şi apoi către mase (popor);
- Adunarea indivizilor şi împărţirea după o linie de gândire; introducerea „tehnologiei” în putere; reglarea direcţiei acţiunilor celor două fluxuri paralele din popor – resurse şi non-resurse;
III. Reprezentanţii de top ai celor două grupuri sunt uniţi în unul singur;
- Răspândirea sincron în spaţii mari a impulsului „intermitent” către mase (popor). Masa omogenă ajunge la un nivel critic şi începe să se structureze, de unde se răspândeşte informaţia către întreaga societate.
- Timp de câţiva ani de activitate în construcţia unei noi lumi, a noului sistem, ideologia poporului se va transforma într-o structură ideologică, care nu va putea fi condusă ca politicienii de astăzi.
- VI.Introducerea puterii în stat, o putere stabilă, care să construiască Împărăţia Ortodoxă prin:Propagandă – Oameni – Resurse – Forţă / Putere.
Scriu aceste rânduri, dar în acelaşi timp mă întreb ce se va întâmpla, nu cu Proiectul Rusiei, ci cu statul Federaţiei Ruse, în procesul ei de forţare, la maximum a intereselor sale naţionale? Să cred că se va ruina? Însă, după o ruinare, fie parţială sau totală, este foarte greu să restabileşti o nouă construcţie. Natura omului, creată de Creator / Dumnezeu, tot om va rămâne, chiar de este intoxicat şi hipnotizat de propagandă, de resursele de putere ale Rusiei. Sunt sigură că nu va apărea o lume nouă cu creiere mai mari, ca să aibă mai multe circumvoluţiuni ca să gândească şi să creeze idei noi din dorinţa realizării Proiectului Rusiei.
CONCLUZII
În consecinţă, prin geopolitica propovăduirii panslavismului, Federaţia Rusă – în calitatea sa de stat suveran şi independent, semnatar al tratatelor şi convenţiilor internaţionale – declanşează tensiuni, separatism, conflicte armate, protectorate ale guvernelor nelegitime şi agresoare pe plan internaţional. Prin propovăduirea panortodoxismului de către Biserica Ortodoxă Rusă, se ajunge la conflicte şi divergenţe chiar în rândurile bisericilor canonice ruseşti. O parte din ele au trecut la alte patriarhii şi totodată la susţinerea financiară a unor preoţi, politicieni şi partide politice din spaţiul exsovietic (Moldova, Ucraina, Georgia etc). Biserica se implică şi în slăbirea puterii Constantinopolului în lumea ortodoxă – un aspect periculos din punct de vedere al ereziei, de încălcare a sfintelor canoane. Curentul panortodoxismul propovăduit de Biserica Ortodoxă Rusă este, de asemenea, unul conservatorist, ca şi politica Rusiei, cu standarde duble, propovăduiesc una şi înfăptuiesc alta – efectele acestor nelegiuiri sunt de natură a descreştere numărulde creştini ortodocşi şi a creşte numărul de credincioşi ai sectelor sau de creştere a altor confesiuni.
Dreptul internaţional a fost compromis de nenumărate ori de forţa şi puterea Rusiei, aplicată în capturarea şi anexarea ilegală a Crimeei – o nouă Rusie. Acest lucru forţează paradigmele istoriei, ale dreptului internaţional, consacrându-şi cea mai mare parte a energiei sale pentru a-şi defini identitatea şi interesul naţional.
Spaţiul românesc reprezintă unul dintre obiectivele geocardinale de cucerire, în scopul unicităţii şi măririi puterii panslaviste, dar și obiectivul panortodox, de control în extinderea spaţiului riveran la Marea Neagră, pentru a ajunge la gurile Dunării, în scopul realizării unei împărăţii ortodoxe şi a proiectului geopolitic eurasiatic.
Diferenţele sunt prea mari între slavii ruşi, adepţii religiei ortodoxe, şi slavii polonezi, adepţii religiei catolice, pentru a contribui la unicitatea şi consolidarea curentului panslavist promovat de Rusia. Unicitatea slavilor din sudul Europei, a peninsulei Balcanice, la fel a slavilor din centrul Europei, este un curent compromis, însă, în comparaţie cu slavii polonezi, cei de sud, cu precădere sârbii, reprezintă totuşi o punte pentru Rusia în zona balcanică.
Geopolitica rusă încearcă să împletească, mai puţin armonios, popoarele slave cu restul popoarelor creştine ortodoxe, în scopul unei construcţii, a ceea ce numesc ruşii „Împărăţia Ortodoxă”.
Dimensiunile geopolitice ale Rusiei sunt nelimitate în universalismul Terrei, axate pe aspectul strategiilor geopolitice, geoeconomice, geosociale şi geospirituale.
În accepţiunea Patriarhului Kiril, precum şi a lui V. Putin, s-ar deduce că dacă bisericile ortodoxe din spaţiile naţionale exsovietice se raportează la Patriarhia Rusă, atunci şi statele naţionale trebuie să se raporteze Rusiei, înlocuind ţara cu biserica -aspect relatat şi de Ilie Bădescu şi Dan Dungaciu – „a topi etnicul în identitatea creştină, însemnă a te plasa în afara doctrinei Bisericii Ortodoxe”[20].
Diplomaţia rusă este extrem de activă, fermă pe poziţii, chiar arogantă, cu o promovare excesivă a politicii ruse, în încercarea de armonizare a relaţiilor culturale şi economice a Bisericii Ortodoxe Ruse în sistemul relaţiilor internaţionale.
Rusia este timorată din cauza tensiunilor create în raport cu comunitatea internaţională şi invers, de comunitatea internaţională în raport cu Rusia – efectul care ar direcţiona-o ca un pion[21] de pe tabla de şah, care are cea mai scăzută valoare din jocul de şah.
Prin folosirea elementelor ca Propagandă – Oameni – Resurse – Forţă / Putere, conducerea actuală a Rusiei, încearcă din toate puterile, să hipnotizeze o lume întreagă.
Bibliografie
- Alexandr Dughin, Bazele geopolitice şi viitorul geopolitic al Rusiei, Ed. Eurasiatica, Bucureşti
- Antoneta Olteanu, Civilizaţia Rusă – perioada veche şi modernă. Edit. PAIDEIA, Bucureşti, 1998
- Henry Kissinger Diplomaţia. Ed. ALL, Bucureşti, 2007
- Ilie Bădescu, Tratat de Geopolitică. Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2014 (p. 193)
- Ilie Bădescu, Dan Dungaciu Sociologie şi geopolitica frontierei. Ed. Floarea Albastră, Bucureşti, 1995.
- Iurie Șalâganov «Проект Россия», ediţie completă. Editura ЭКСМО, Moscova, 2012
- Nicolas Valentine Riasanovsky A History of Russia. Oxford University Press, 2008,
- Виталий Поликарпов, Збигнев Бжезинский – сделать Россию пешкои (Проиект антироссия). Издат. ЭКСМО алгоритм. Москва 2011
- Vasile Harea, Filosofia lui Tolstoi. Edit. Univ. „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2013
- Autor subanonimat. «Проект Россия. Выбор пути». Вторая книга, Издательство ЭКСМО, Москва, год 2011
Comunicate, portale electronice
- Larisa N. Harea, «Interferenţe geostrategice de securitate în geopolitica spaţiului est european: UE (Parteneriatul Estic), NATO vs. Federaţia Rusă» – lucrarea prezentată public în cadrul Conferinţei Internaţionale cu tema: „Republica Moldova în contextul noii arhitecturi de securitate regională” din cadrul Centrului de Studii Strategice de Apărare şi Securitate (CSSAS), 15 mai 2015, Chişinău, care urmează a fi publicată într-un volum dedicată conferinţei date.
Reviste ştiinţifice
- Revista GeoPolitica, Anul V – Nr. 24. edit. Top Form, Bucureşti, 2007. autor Tiberiu Troncotă – Religia ca frontieră europeană între est şi vest.
[1] „Împărăţia Ortodoxă”, reprezintă o construcţie a idealismului filosofiei geopolitice în curentul panslavismului şi panortodoxismului
[2] „Proiectul Rusiei” (în l. rusă «Проект Россия») reprezintă titlul controversat a patru volume (cu indicaţia stemei de stat al Federaţiei Ruse) scrise de un colectiv de autori ruşi rămaşi anonimi până la publicarea celui de al patrulea volum în 2012, semnat de un autor, Iurie Șalâganov, editat la Editura ЭКСМО din Moscova, cu participarea unui aşa numit Fond „Institut de strategii ale securităţii” (neidentificat ca instituţie de cercetare sau publică. Probabil o fi „secret”).
„Autorii” adresează Proiectul Rusiei „celor care au curajul de a ameninţa cu crearea nu a civilizaţiei noi şi chiar nu a unei omeniri noi, dar a unei noi existenţe”. De asemenea, autorii îndeamnă compatrioţii la un anumit comportament pe plan internaţional, reliefând în primele pagini ale Proiectului Rusiei că „După toate noi trăim într-o eră complexă de distrugere a civilizaţiei de consum, când statul ca instituţie pleacă de pe arena istorică. Unde oscilează pendulul istoriei pentru Rusia? Va transforma oare modificările globalizării ţara noastră în pulbere sau o va urca pe un piedestal ca pe un lider spiritual mondial? Se apropie momentul adevărului. Cum va fi acest adevăr mâine, depinde de modul cum voi vă comportaţi astăzi.” (…)
* Drd. candidat, Ştiinţe Politice, specializarea: Relaţii Internaţionale – SNSPA Bucureşti. Beneficiară a Programelor de cercetare şi documentare ştiinţifică: MAE/DPRRP – 2014; ARCADIA-2014; ICR-2010, 2004. Notă: studiul prezent face parte din cadrul cercetării tezei doctorale
[3] George Fridman, Următorii 100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI. Ed. Litera, Bucureşti, 2009.
[4] Alexandr Dughin, Bazele geopolitice şi viitorul geopolitic al Rusiei, Ed. Eurasiatica, Bucureşti, 2011
[5] Henry Kissinger Diplomaţia. Ed. ALL, Bucureşti, 2007
[6] Nicolas Valentine Riasanovsky A History of Russia. Oxford University Press, 2008,
[7] Antoneta Olteanu, Civilizaţia Rusă – perioada veche şi modernă. Edit. PAIDEIA,Bucureşti, 1998 (p. 40)
[8] Notă: doresc să menţionez despre devotamentul „diplomatului” rus la Bucureşti, care vorbea în limba frumoasă şi corectă română, despre preşedintele său, care este V. Putin, şi cauzele de anexare a Crimeei la Federaţia Rusă, de parcă ar vorbi despre „tatăl său” (…)
[9] Revista GeoPolitica, Anul V – Nr. 24. Edit. Top Form, Bucureşti, 2007. Autor, Tiberiu Troncotă – Religia ca frontieră europeană între Est şi Vest (p. 181)
[10] Larisa N. Harea, «Interferenţe geostrategice de securitate în geopolitica spaţiului est european: UE (Parteneriatul Estic), NATO vs. Federaţia Rusă» – lucrarea prezentată public în cadrul Conferinţei Internaţionale cu tema: „Republica Moldova în contextul noii arhitecturi de securitate regională” din cadrul Centrului de Studii Strategice de Apărare şi Securitate (CSSAS), 15 mai 2015, Chişinău, care urmează a fi publicată într-un volum dedicată conferinţei date.
[11] Alexandr Dughin, Bazele geopolitice şi viitorul geopolitic al Rusiei, Ed. Eurasiatica, Bucureşti, 2011
[12] Ilie Bădescu, Tratat de Geopolitică. Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2014 (p. 193)
[13] Iurie Șalâganov, „Proiectul Rusiei” (în l. rusă «Проект Россия») al patrulea volum în 2012, Editată la Editura ЭКСМО din Moscova, din cadrul aşa numit Fond al „Institutului de strategii ale securităţii” (p. 2)
[14] Vasile Harea, Filosofia lui Tolstoi. Edit. Univ. „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2013 (p. 71)
[15] În accepţiunea filosofiei geopolitice ruse, reprezintă natura forţei, cum ar fi de înţeles – cine are putere are şi dreptul. În contextul dat, întreb cititorul: Are România putere să-şi redobândească dreptul istoric asupra spaţiului Moldovei la Est de Prut (Basarabia)? Da, are dreptul, dar forţă şi curaj, insuficient.(…)
[16] Iurie Șalâganov «Проект Россия», ediţie completă. Editura ЭКСМО, Moscova, 2012 (pag 4)
[17] Autor sub anonimat. «Проект Россия. Выбор пути». Вторая книга, Издательство ЭКСМО, Москва, год 2011, 23 стр. (cartea a II-a, Proiectul Rusiei – Alegerea drumului Editura ЭКСМО, Moscova, anul 2011, p. 23. Amintesc, că Proiectul Rusiei, a fost editat la început în IV volume separate. Ulterior în 2012, s-a editat toate cele IV volume într-un singur volum, cu apariţia unui autor, Iurie Șalâganov)
[18] Idem (Глава 16 – Вставай/Ridicăte. стр. 437)
[19] Idem (Глава 6 – Крупными штрихами / Lovituri puternice. стр. 230)
[20] Ilie Bădescu, Dan Dungaciu Sociologia şi geopolitica frontierei. Ed. Floarea Albastră, Bucureşti, 1995.
[21] Виталий Поликарпов, Збигнев Бжезинский – сделать Россию пешкои (Проиект антироссия). Издат. ЭКСМО алгоритм. Москва 2011
Coments