Corneliu VLAD^*

Timpul pare să-şi fi ieşit din ţâţâni, ar spune un erou shakespearean. Nici măcar conştiinciosul calendar al istoriei nu mai urmează legile până mai ieri imuabile ale măsurării timpului. Sunt istorici care susţin că secolul XX se întinde între 1914 şi 2014. Altfel spus, abia în 2014 intrăm în secolul XXI. De ce? Pentru că, prin ceea ce se numeşte criza din Ucraina, sau criza din jurul Ucrainei, lumii i se propune o nouă periodizare a istoriei la zi. Secolul XX nu s-ar mai fi „încheiat” odată cu prăbuşirea Zidului Berlinului sau Revoluţia Română, la sfârşitul lui 1989, ci în primăvara zbuciumată a lui 2014, când parcă s-a repus în mişcare angrenajul Războiului Rece, căruia i se tot prohodeşte de vreun sfert de secol dispariţia.

Războiul Rece încă „lucrează”, ca o cenuşă radioactivă. Chiar dacă Vestul nu mai este ce a fost odată, pe când se mai numea şi „lumea liberă”, vădit solidară în faţa „pericolului comunist”. Nici Estul nu mai este fostul „lagăr socialist” sau fosta „comunitate socialistă mondială”, ci Federaţia Rusă şi fostele republici sovietice unionale rămase fidele alianţei şi cooperării cu Moscova, iar ceea ce se numea pe vremuri Lumea a Treia, un mixtum compositum al „Restului”, adică majoritatea statelor lumii, care se regăseau în ideea unei noi ordini internaţionale, se repoziţionează astăzi în fel şi chip. Şi iată că, în mai puţin de 25 de ani, această configuraţie geopolitică mondială a devenit sau este pe cale să devină cu totul altceva. Cuvântul la ordinea zilei fiind schimbare, sau, mai doct spus, „tranziţie” (iar până atunci, destructurare, haos).

Căci, într-adevăr, o lume întreagă, cu toate legile şi maşinăria ei, cu toate echilibrele şi dezechilibrele sale de forţe, cu problemele ei vechi sau mereu născânde, lumea superputerilor şi a distrugerii reciproc asigurate, lumea blocurilor antagoniste şi a războiului Rece, nu putea dispărea peste noapte. „Replici întârziate” sau Prelungiri evidente ale epocii Războiului Rece s-au produs în tot răstimpul care a trecut de atunci – începând cu dezmembrarea URSS în 1991, continuând cu atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001, cu declanşarea şi cronicizarea crizei economice şi financiar-bancare mondiale, pentru a se ajunge la un nou punct (semnificativ şi preocupant pentru unii, previzibil şi deloc neobişnuit pentru alţii), prin criza ucraineană. O mişcare pe care redutabila eminenţă cenuşie, Zbigniew Brzezinski, o aşează pe celebrul său eşichier planetar, descris într-o carte ceva mai veche. Dar cum arată azi acest eşichier, care îi sunt piesele, cine să stea faţă în faţă la masa de joc: America şi Rusia sau Vestul şi Estul, NATO şi UE – BRICS sau UE şi Uniunea Eurasiatică, Orientul (inclusiv cel Mijlociu) şi Occidentul sau Vestul şi Restul etc.?

Binomuri incitante, ca să nu le spunem mai abraziv, sunt oricum Vestul şi Estul sau, mai corect spus, Noul Vest şi Noul Est, după reconfigurările de după 1989-1991, iar această confruntare se dezvoltă pe trei paliere: Rusia – Vest, Orient Mijlociu – Occident şi Vest – Rest.

Marele Haos planetar este, pentru autorul francez Xavier Raufer, „faţa neagră a mondializării” şi el exemplifică acest haos prin „cyber-criminalitate, războaiele reconvertite în narco-trafic, mega-mafii, state-haimanale, terorism transfrontalier”, dar lumea de astăzi este cu mult mai extinsă şi mai complexă decât acest areal. Un întreg şi regretabil patrimoniu de probleme planetare, regionale sau naţionale dau migrene omenirii: de la globalizarea în paradigmă americană, tot mai pusă sub semnul întrebării, la tendinţele secesioniste din Europa, criza ucraineană şi „somalizarea” în lanţ a statelor din Magreb şi Orientul Mijlociu, proliferarea războaielor din Africa, emergenţa precară, imprevizibilă şi cu frisoane a statelor mai mari (ba chiar uriaşe: China şi India), dar şi mai mici, din Asia, lipsa de perspectivă, egoismele şi criza de identitate din Europa Unită, protestul popular care devine pe cele mai diverse meridiane stare de fapt permanentă, iar laitmotivul tuturor acestor imobilisme sau deveniri este schimbarea, nevoia de schimbare, dorinţa de schimbare.

În viaţa internaţională, când vrei să schimbi rânduielile existente, începi să vorbeşti de „o nouă ordine”. Aşa se întâmplă şi acum, când relaţiile dintre Rusia şi Statele Unite întârzie să se aşeze într-o paradigmă, cât de cât stabilă. Paradigma nefiind încă convenită, nu e posibilă nicio bună gestionare a relaţiilor bilaterale. Pe vremea Războiului Rece, se ştia cel puţin că între cei doi supermari, ambii superputeri militare nucleare, funcţionează un echilibru de forţe pe principiul distrugerii reciproce asigurate, ceea ce e de ajuns să descurajeze fiecare dintre cele două părţi să recurgă la gesturi fatale. Un echilibru precar, periculos, dar căruia i se ştiau măcar regulile jocului.

Acum, fie că Războiul Rece nu s-a terminat, fie şi-a început un nou episod. În Rusia s-a câştigat libertatea, dar s-a pierdut imperiul, în Statele Unite a început numărătoarea inversă a pierderii statutului de unică superputere mondială. Ambii giganţi sunt într-o cursă contra cronometru, fiecare pe culoarul său, ceea ce face ca şi în relaţiile dintre ele să se perpetueze neîncrederea, tensiunea, neprevăzutul. Washingtonul îşi structurează mesajul asupra Rusiei pe două premise: Rusia este un stat cu o economie precară şi o demografie în scădere accentuată, America îşi subestimează enorm posibilităţile. De aici, concluzia că Statele Unite trebuie să se folosească de această „fereastră de oportunitate” şi să joace dur, iar „resetarea” relaţiilor dintre Washington şi Moscova, proclamată de liderii actualei administraţii, ar urma să fie, cum notează cu umor politologul american George Friedman, nu un nou început, ci o revenire la politicile americane din anii 1980 şi 1990, adică la politica de forţă. Acelaşi autor atrage atenţia că, după încheierea Războiului Rece, s-a inaugurat „Adevărata Ordine Mondială” (The Real World Order). O ordine care ar fi fost inaugurată la 8 august 2008, prin războiul din Georgia. La 11 septembrie 1990, preşedintele Bushproclamase şi el, în Congresul SUA, apariţia unei noi ordini mondiale, una „total diferită de cele pe care le-am cunoscut, una în care domnia legii este mai presus decât legea junglei” şi în care „cel puternic respecta drepturile celui slab”. De fapt, observă Friedman, era vorba de o lume dominată de Statele Unite, ca singura superputere mondială, dar SUA n-au înţeles că „anii lui Elţîn au fost o aberaţie temporară” şi că ele „nu vor putea controla agenda internaţională”. Ori, războiul din Georgia, iar mai apoi cel din Ucraina – tocmai acest lucru l-au confirmat.

În Georgia, ruşii au dovedit două lucruri, aprecia politologul american: primul – că, spre deosebire de anii 1990, ei pot desfăşura o operaţiune militară competentă, al doilea – că Statele Unite nu pot interveni. „La 8 august, conchidea George Friedman, ruşii ne-au invitat pe toţi la o adevărată ordine mondială”. Care ar fi însă legile ce ar trebui să călăuzească această nouă ordine nu ni s-a mai spus, dar urma să se vadă, tot mai clar, cu timpul: o ordine tot mai dezinvoltă faţă de legile care, de bine de rău, guvernează încă mersul lumii. Dovada cea mai clară, criza ucraineană, devenită criza mondială.

La începutul mandatelor sale la Kremlin, Vladimir Putin se ridica la nivelul aşteptărilor liderilor occidentali, dar, în timp, el a schimbat destinul Rusiei la 180 de grade – constata, în 2014, agenţia Bloomberg. În anul 2000, liderul rus avea pregătit terenul pentru aderarea Rusiei la Organizaţia Mondială a Comerţului, situaţia financiară a ţării părea stabilă, investiţiile străine crescuseră, iar rubla se apreciase cu 12 la sută, dar, în al treilea mandat prezidenţial, liderul de la Kremlin a rupt legăturile cu ţările occidentale, a restrâns libertatea economică şi a alimentat rebeliunea din Ucraina. Analistul rus Fedor Lukianov constată şi el că de la revenirea la Kremlin a lui Putin, Rusia a luat un viraj care a făcut „imposibil un nou redemaraj” al relaţiilor cu Statele Unite.

Cele două ţări anunţaseră o resetare a relaţiilor bilaterale în 2009, în primul mandat al lui Obama, demers devenit presant după puternica deteriorare din timpul preşedinţiei George W. Bush, dar divergenţele intervenite ulterior între Washington şi Moscova asupra dosarelor internaţionale (conflictul din Siria, dosarul nuclear iranian, dosarul ucrainean) au blocat dialogul constructiv Washington – Moscova. Rusia a contabilizat la rezultate, între altele, ca efecte ale sancţiunilor economice, recesiune, fuga investitorilor, încetinirea creşterii economice. Visul lui Putin de a face din Rusia a cincea economie a lumii până în 2020 s-a năruit, constata Serghei Guriek, fost consilier pe teme economice al guvernului rus. „Vor fi consecinţe pe termen lung” avertiza Michael McFaul, fost ambasador al Statelor Unite în Rusia.

Răspunsul Rusiei la aceste profeţii sumbre a rămas însă impregnat de optimism. Premierul Dmitri Medvedev descria sancţiunile impuse ţării sale ca fiind „ridicole” şi avertiza ţările europene că vor suferi o lovitură dură. În relaţiile SUA – Rusia, convertite prin criza ucraineană din conlucrare prudentă în rivalitate tot mai ascuţită, se prefigurează şi o confruntare în domeniul energiei. Cei doi, ambii mari producători de energie, recurg la atuurile de care dispun graţie resurselor lor energetice nu numai pentru a acapara supremaţia pe piaţa petrolului şi gazelor, dar şi ca vector al propriilor politici internaţionale. Ziarul „Kommersant”, care făcea referire la un raport oficial, afirma că obiectivul major al politicii externe a Rusiei în al treilea mandat al preşedintelui Putin este integrarea politică şi economică în spaţiul post-sovietic. Relaţiile Rusiei cu Uniunea Europeană se află pe locul al doilea al priorităţilor, iar relaţiile cu SUA abia pe locul al treilea.

Dar relaţiile ruso-americane nu sunt pentru prima oară într-un moment dificil. De unde şi întrebarea feluriţilor analişti: poate fi interpretată noua deteriorare a relaţiilor Washington – Moscova ca un război rece? Despre actuala confruntare între Rusia şi Occident, unii susţin că este ultimul episod al defunctului Război Rece, alţii că este un nou război rece, iar alţii că nu este vorba de un război rece întrucât confruntarea are pe fundal o conlucrare şi cooperare economică ruso-occidentală, care a atins un nivel care nu mai permite derapaje periculoase în relaţiile dintre foştii beligeranţi ai răposatului (sau nu) Război Rece.

Dar indiferent cum ar fi apreciat noul tip de raporturi Est – Vest, după criza ucraineană, indiferent de deznodământul ei, relaţiile ruso-occidentale (şi separat, cu SUA şi Europa) vor fi, in viitor, altele decât acelea care s-au configurat după dezmembrarea URSS şi încheierea Războiului Rece. S-a dus vremea în care Washingtonul oficial începuse să vorbească despre Federaţia Rusă ca despre un partener „normal” şi unii analişti occidentali chiar dezvoltau ideea cooptării Rusiei în NATO. Oricum, nici atunci relaţiile bilaterale dintre cei doi (foşti) supermari ai lumii nu deveniseră idilice. Extinderea continuă a NATO şi UE spre Est, proiectele americane de scut spaţial în Europa, criticile occidentale privitoare la încălcarea drepturilor omului şi libertăţilor individuale în Rusia, revoluţiile colorate, Primăvara Arabă cu toate follow-up-urile ei, au ţinut permanent cu garda ridicată foştii protagonişti ai războiului rece.

Ambiguitatea din relaţiile ruso-americane, care s-a accentuat în timpul administraţiilor Obama, a dus la deteriorarea lor vertiginoasă, iar la aceasta a contribuit şi la focalizarea priorităţilor Washingtonului pe mai vechiul pericol al terorismului, iar apoi şi pe noile sfidări resimţite de America în zona Asiei de sud-est. Relaţia cu Rusia a fost împinsă, la Washington, pe un plan subaltern şi, o vreme, Moscova a prezentat interes pentru SUA mai ales ca un eventual aliat (fie el şi conjunctural) al Americii în faţa expansiunii economice a Chinei. Numai că Vladimir Putin a revenit, în 2012, la Kremlin, animat de cu totul alte intenţii – proiecte nu neapărat anti-occidentale, dar cu funcţie de contrapondere, între care, în primul rând cel eurasiatic, ceea ce presupunea tocmai relaţii privilegiate cu China. În plan politic, chiar dacă nu are de gând (deocamdată?) să se implice în probleme europene, Beijingul înţelege să-şi sprijine partenerul strategic rus la greu (începând cu Consiliul de Securitate al ONU), iar în plan economic, sancţiunile instituite Rusiei de către Occident reorientează Moscova către piaţa vastă a Chinei şi alte pieţe din „restul lumii”.

Iar noul război rece, dacă totuşi convenim că actuala criză ucraineană poate fi şi aşa citită, are trăsături definitorii care o deosebesc fundamental de confruntarea „clasică” Est – Vest. Într-o lume tot mai interdependentă, protagoniştii sunt tot mai evident împiedicaţi în intenţiile lor belicoase – sau chiar conflictuale – de interesele economice comune sau reciproce. Lupta nu mai e „pe viaţă şi pe moarte”, părţile în confruntare nu se ameninţă una pe alta cu „distrugere nucleară asigurată”. Un nou şi „adevărat” război rece n-ar putea lăsa intacte actualele relaţii şi structuri internaţionale, care ar fi răvăşite şi devastate în întreaga lor armătură. Lumea nu mai este bipolară, ca în timpul Războiului Rece, dar nici incontestabil şi perfect unipolară, cum s-a resimţit în primul sfert de veac post Război Rece hegemonia mondială a Americii. Criza ucraineană a făcut evident faptul că astăzi crizele din relaţiile internaţionale sunt mai greu nu numai de gestionat, dar şi de prevăzut sau de monitorizat. Şi o situaţie cu totul diferită de vremea Războiului Rece, când crizele internaţionale, regionale etc., urmau parcă nişte legi riguros stabilite, iar imprevizibilul era permis numai între anume limite bine (chiar dacă tacit) stabilite între cei doi protagonişti. Nu mai există nici bipolaritate, nici monopolaritate necontestată, la şantaj nuclear între actorii nucleari ai lumii nu se mai recurge, iar jucători mondiali importanţi precum China şi India, preferă, cel puţin deocamdată să-şi exerseze rolul global mai ales la nivel de regiuni, precum Asia-Pacific, Asia Centrală sau Orientul Mijlociu şi nu doresc, deocamdată, să se implice în alte zone ale lumii, mai „excentrice” pentru ele, cum ar fi cea europeană sau cea post-sovietică.

Pentru mulţi, criza ucraineană se reduce, simplu, la întrebarea: Ce va face Putin? Putin, de fapt Kremlinul, conducerea supremă a Federaţiei Ruse, nu încetează să surprindă prin reacţie fulgerătoare ori de câte ori apreciază că zona de influenţa şi interesele Rusiei sunt ameninţate. Moscova are o strategie, în timp ce Occidentul nu are, cred unii comentatori occidentali, iar unul dintre ei, Jonathan Eyal, susţine că de fapt Putin, şi mai viclean, are strategia de a nu avea nicio strategie, pentru a-l deruta pe „celălalt”.

În faţa ripostei neaşteptate a Moscovei în „Vestul apropiat”, (care ar fi putut să fie la un moment dat Ucraina), Vestul tradiţional a excelat prin deficit de replică. Nedumerirea şi stupoarea care au stăruit atâta vreme, şi la Bruxelles, şi în multe alte capitale euroatlantice – după toate cele câte s-au întâmplat în Ucraina şi în lume – au neliniştit, ba chiar îngrijorat. Gândul a dus adesea la banalul, dar atât de adevăratul adagiu despre credulul şi naivul Occident (şi, evident, despre versatul şi rafinatul său adversar de la Răsărit).

A nu înţelege că de multă vreme deja, de pildă de la fulminantul discurs din 2007 al lui Putin de la München şi toate câte s-au mai întâmplat după, Rusia nu mai este puterea decăzută şi în agonie din timpul lui Gorbaciov şi Elţîn. Putin repetă mereu că Moscova nu mai poate fi umilită şi tratată ca stat de mâna a doua, că renaşterea ei ca mare putere este fapt real, că vremea concesiilor şi a cedărilor a trecut. La un moment dat, liderul rus a amintit că Rusia are arma nucleară. Nu vorbim aici dacă Putina avut sau nu dreptate în faţa legii şi moralei internaţionale, ci de explicaţiile sale la tot ce se întâmplă.

Astfel privind lucrurile, nu e prea greu de aproximat ce va urma („ce va face Putin”) şi destule analize realiste, din Vest, din Est, produc, de altfel, scenarii plauzibile. Le rezumăm: prezenţa rusă – militară, umanitară, frăţească sau cum va mai fi fiind ea, se va consolida şi extinde, dar nu prea mult, în arealul profederalist / prorus, cu două scopuri: 1. Să stabilească un acces pe uscat între Rusia şi Crimeea; 2. Să blocheze eventuala admitere a Ucrainei în NATO, căci ţara va avea de acum înainte o problemă teritorială litigioasă (cu Rusia sau subalterni ai ei), exact după tipicul situaţiilor din R. Moldova şi Georgia. Dacă Putin îşi va continua, într-un fel sau altul, marşul către Vest, pe teritoriul Ucrainei? Depinde, şi aici, de reacţia Kievului şi a partenerilor săi euroatlantici. Până la Odessa, ori Transnistria şi Gurile Dunării, Rusia ar înainta doar dacă „partea cealaltă” va continua să meargă pe varianta dură a confruntării. Ce va (mai) face, până unde va (mai) merge Putin, nu este poate o prea mare enigmă. Mult mai greu e de răspuns la aceeaşi întrebare întoarsă către Occident: ce vor face NATO, UE, SUA, Germania?

Oricum, Occidentul are de făcut faţă unei sfidări majore şi în Orientul Mijlociu. Dezbaterea pe tema ciocnirii civilizaţiilor, animată de mult mediatizata carte a universitarului american Samuel Huntington, părea să se aşeze pe făgaşul unui taifas mai degrabă teoretic, până când fapte şocante au transformat teoria în urgenţă presantă. Mareea de refugiaţi, care se revarsă în valuri pe coastele meridionale ale Europei pentru a pătrunde până în inima prosperă a continentului, a făcut din relaţia Occident – Orient o problemă stringentă de Realpolitik (care în România, ocolită – încă? – de puhoaiele de refugiaţi, a căpătat accent specific prin discuţia asupra proiectului mega-moscheii, ce nedumereşte prin proporţiile şi rosturile ei, într-o ţară cu o populaţie musulmană nesemnificativă ca număr). Europenii fac iarăşi o încercare de a înţelege mai bine islamismul, pentru a se lămuri dacă pot conlucra sau măcar convieţui cu cei ce împărtăşesc această religie / cultură / civilizaţie sau dacă trebuie să se pregătească şi ei pentru un fel de „război sfânt”. Mai ales că lumea este stupefiată şi de erupţia în Orientul Mijlociu a noii forţe teroriste a aşa-zisului stat islamic, care şochează şi îngrozeşte lumea prin cruzimea asasinatelor şi barbaria distrugerilor sale, amplu mediatizate.

Pe o asemenea sensibilizare acută a mentalului colectiv la fenomenul islamic, o carte apărută (în Franţa) cu peste un deceniu în urmă – în 2002 – intitulată „L’Islam mondialise” şi semnată de politologul Olivier Ray, este mai utilă, astăzi, ca lectură, chiar decât atunci când a ieşit de sub tipar. Căci, iată, cartea de acum un deceniu începe cu o afirmaţie care parcă ar fi fost făcută acum: „Islamul a trecut definitiv la Vest. Nu sub forma unei cuceriri, nici prin convertire paşnică, ci printr-o deplasare voluntară de populaţii musulmane, venite în căutare de lucru sau de condiţii de viaţă mai bune în Occident (…). Este momentul în care frontierele între marile civilizaţii se şterg şi când vedem apărând teorii şi mişcări care urmăresc să dea viaţă unor fantome: de la ciocnirea la dialogul civilizaţiilor, trecând printr-un comunitarism prezent sub toate formele sale, etnic sau religios. Noile frontiere care se stabilesc nu dispun de un teritoriu concret, ele se fixează în mental, în comportamente şi în discursuri”. Această lume fără frontiere trasate este a emigraţiei islamice, copleşitor de numeroasă la scară nu doar europeană, ci şi globală, căci o treime din lumea islamică trăieşte în emigraţie, ca populaţie minoritară.

Teama occidentalului, a europeanului faţă de fenomenul islamic, pare a spune autorul cărţii, trebuie riguros conturată şi clar definită. Nici exagerări, nici aproximări. Şi aceasta pentru că teama de un Islam văzut ca fenomen nebulos, fantasmatic, misterios, neînţeles, se hrăneşte din ignoranţă şi prejudecăţi şi sporeşte prin necunoaştere.

Islamul contemporan, susţine autorul cărţii, „este un fenomen global, care suportă şi însoţeşte mondializarea”. În această variantă istorică a sa, Islamul se extinde în Occident, îndeosebi în Europa prosperă, unde religia islamică ajunge să devină dominantă în sectoarele defavorizate ale societăţii. Comportamentele sociologice, dar şi valorile acestor musulmani tind să se occidentalizeze, dar – atenţie – nici normele nu se reevaluează, nici intenţiile reformatoare (câte sunt) nu au audienţă. La musulmanii din Europa, miezul esenţial al islamismului pare să rămână de neatins.

În controversa incendiară asupra relaţiei Islam – violenţă, autorul francez nuanţează. Da, spune el, este adevărat că majoritatea conflictelor de astăzi ţin de factorul musulman, dar „ca regulă generală, conflictele nu sunt determinate de Islam”, ci au alte motivaţii – aspiraţia spre libertate naţională, etnică etc. Violenţa islamicilor este de fapt una antiimperialistă, antiamericană. Terorismul nu este propriu doar lumii islamice (tigrii tamili din Sri Lanka etc). Al Qaida şi Bin Laden se rupseseră de tradiţia islamică şi au fost chiar denunţaţi în lumea musulmană. În Franţa, actele teroriste au provocat mai multe victime în rândul poliţiştilor musulmani decât printre atentatorii islamici (iar cineva remarcă în aceste zile că în armata franceză, militarii musulmani sunt vreo 20 la sută din total). Exemple peste exemple, care fac dezbaterea şi mai complexă şi mai incitantă.

Fapt este că o treime din lumea islamică trăieşte în emigraţie, ca populaţie minoritară, şi că spaţiul UE număra (în 2002) peste zece milioane de musulmani, iar adaptarea lor la standardele occidentale ridică mari sfidări, dar, în acelaşi timp, se constată apariţia unui „Islam umanist”, care pune în centrul atenţiei omul şi valorile sale. Islamul politic nu obţine audienţă populară şi proiectele sale ambiţioase eşuează, iar, întrucât Islamul cunoaşte un proces de deteritorializare şi individualizare, „nu există o geopolitică a Islamului, pentru că nu există nici teritoriu al Islamului, nici comunitate musulmană care să-şi negocieze noile sale identităţi”, dă asigurări autorul cărţii. Noii jihadişti sunt în majoritatea lor marginali, femei ce aspiră la emancipare sau convertiţi, adică „militanţi ai unei lumi globale, nomazi, adesea dezrădăcinaţi”, sunt cei care acum câteva decenii ar fi fost 68-işti sau guevarişti, iar Islamul moderat, cel prevalent, este poate mai greu de perceput, „pentru că nu vrea să fie vizibil, iar acest lucru înseamnă tocmai moderaţie”.

După cum se vede, Olivier Roy este un teoretician optimist asupra viitorului relaţiilor Occident – lumea islamică, chiar pe fundalul furtunos al celei mai mari migraţii de populaţii din ultimele 15 secole, în plină dezlănţuire. El crede într-un „universal în devenire”, pentru că „umanitate fără universal nu există”.

Iar acest „universal” intră obligatoriu în discuţie atunci când se pune problema raporturilor Vest – Rest(-ul lumii). Prin cartea sa „Civilization, the West and the Rest”, profesorul Niall Ferguson respinge ideea că „toate civilizaţiile sunt (la fel de) valoroase”. Este o ipocrizie să susţii aşa ceva, spune profesorul, căci, de peste 500 de ani, supremaţia civilizaţiei occidentale este de necontestat. Dar, adaugă el imediat, această supremaţie este, la fel de evident, într-un pericol real de a dispărea. Fergusonsusţine că civilizaţia occidentală, cu toate defectele – şi chiar crimele sale, a adus lumii progrese excepţionale, dar pentru înţelegerea prezentului şi aproximarea viitorului este necesară cunoaşterea trecutului. Ferguson spune că „numai identificând adevăratele cauze ale creşterii puterii Vestului putem spera să stăvilim iminenţa declinului nostru şi a dispariţiei noastre”. În urmă cu o jumătate de mileniu, câteva mici state din Europa de Vest şi un mănunchi de oraşe întreprinzătoare au reuşit să producă „o civilizaţie capabilă nu numai să cucerească marile imperii ale Asiei şi să supună Africa, Americile şi Australasia, dar şi să le convertească popoarele la modul de viaţă al Europei”. Sau, cum spunea marele europeist elveţian Denis de Rougemont, nu alte continente au descoperit Europa, ci Europa a descoperit restul lumii.

Pentru profesorul Ferguson, secretul reuşitei performanţei mondiale a Occidentului constă în principiile fondatoare ale civilizaţiei sale. Ceea ce distinge Occidentul de restul lumii, mai concret spus raţiunile puterii sale globale, îşi află sintetizarea în şase ansambluri de instituţii asociate cu concepte şi comportamente.

1. Competiţia, adică o descentralizare economică şi politică – o adevărată rampă de lansare a statelor-naţiune şi a capitalismului. Competiţia a creat între ţările din Europa o rivalitate, ceva care le va stimula.
2. Ştiinţa, adică o modalitate de a studia, a înţelege şi în cele din urmă de a schimba natura, care, între altele, îi conferă Occidentului o superioritate militară asupra restului lumii. De la Paracelsius la Lavoisier, de la Copernic la Galilei, de la Pascal la Newton, de la Descartes la Leibniz, în mai puţin de trei sute de ani se înalţă un incredibil panteon al gândirii moderne, în parte împotriva autorităţii bisericii. Ştiinţa este factorul care a inversat tendinţa în raporturile de putere cu Imperiul otoman şi alte regate musulmane ale epocii, ceea ce a permis Europei să cucerească şi să colonizeze Africa de Nord, Orientul etc. În Imperiul otoman, de pildă, tiparul a fost interzis vreme de peste două secole (din secolul al XV-lea până în secolul al XVII-lea) din porunca sultanului, întrucât, se spunea, ar fi fost împotriva caligrafiei, văzută atunci ca artă divină, artă a lui Dumnezeu.
3. Proprietatea, ceea ce înseamnă că dreptul care permite protejarea proprietarilor privaţi şi soluţionarea paşnică a conflictelor dintre ei constituie baza pentru forma cea mai stabilă a guvernării reprezentative.
4. Medicina, adică acea ramură a ştiinţei care aduce un progres considerabil în materie de sănătate şi prelungirea duratei de viaţă, s-a dezvoltat treptat în Vest, dar şi în colonii. „Tranziţia medicală” care s-a manifestat printr-o creştere spectaculoasă a speranţei de viaţă, s-a produs între 1770 şi 1990 în Europa Occidentală, dar în 23 de ţări din Asia a avut loc abia între 1880 şi 1950, iar în 43 de ţări din Africa s-a efectuat între 1920 şi 1950. Diferenţe care înseamnă enorm, căci nu este deloc lipsit de importanţă pentru dezvoltarea unei ţări ca marii ei savanţi, creatori, întreprinzători sau oameni politici să trăiască în medie 40 sau 80 de ani.
5. Societatea de consum, adică o formă de viaţă materială în care producţia şi achiziţionarea de îmbrăcăminte şi alte bunuri de consum joacă un rol economic central şi fără de care revoluţia industrială n-ar fi putut dura. Societatea de consum a dus la mondializare.
6. Etica muncii, adică un cadru moral şi un mod de activitate datorat, între altele, creştinismului protestant, care este cimentul dinamicii potenţial instabile a formei de societate născută din cele cinci instituţii precedent enunţate. E adevărat că Max Weber vorbea încă din 1904 de „un fel de Sfânta Alianţă între succesul material al Statelor Unite şi vigoarea vieţii religioase”, dar rolul protestantismului nu este de absolutizat, căci, pe de o parte, capitalismul a prins să se dezvolte încă înainte de Reformă, iar, pe de altă parte, ţările catolice au avut comportamente asemănătoare cu acele ale altor creştini. Oricum, rolul religiilor în dezvoltare este central, afirma autorul, iar acest lucru se poate vedea din faptul că Islamul a interzis cercetarea, iar catolicismul a frânat progresul în America de Sud. Din nefericire, subliniază Ferguson, „etica muncii” îşi pierde tot mai mult din vigoare pe vechiul continent, ceea ce, avertizează el, angajează Occidentul într-un declin iremediabil. „Europenii sunt acum leneşii acestei lumi”, observă cu năduf distinsul intelectual, iar acest fapt riscă să-i aducă pierderi mult mai dureroase decât cea a supremaţiei globale.

Cele două crize care au perturbat viaţa internaţională în ultimul deceniu, susţine Ferguson, nu sunt simple cicluri economice, ci simptomul şi acceleratorul unei schimbări radicale a echilibrului puterilor mondiale, al cărui centru de gravitaţie pare să se deplaseze mai mult sau mai puţin lin din Occident către Asia. Puterile economice de mâine nu vor mai fi Statele Unite şi Europa, ci China şi India – prezice universitarul britanic. Posibil, ne-am îngădui să adăugăm, dar oricum, acest „mâine” nu va fi viitorul cel mai apropiat, al următoarelor câteva decenii. Cert este că, în termenii producţiei industriale, China este singura (mare) ţară care cunoaşte o creştere puternică de la începutul anilor 1990 şi se apreciază că ea va deveni prima putere economică mondială de prin 2026-2027, iar, dintre marile puteri economice de astăzi, doar SUA îşi vor menţine, peste un deceniu, un ritm susţinut de creştere. În plus, Occidentul se confruntă cu scăderea natalităţii, ceea ce a făcut ca populaţia Europei, care reprezenta în 1950 20 la sută din cea mondială, să scadă mereu în ponderea globală, astfel încât, după cum se estimează, către 2050 va mai reprezenta doar 10 la sută din omenire.

Despre cum ar urma să reacţioneze Occidentul, aflat într-o pierdere de viteză care devine tot mai evidentă, se produc cele mai diverse scenarii; tema este generoasă şi inspiră pe toată lumea. Se fac cele mai felurite proiecţii şi pe toată partitura posibilă. Iată unul dintre ele, printre cele mai alarmante, difuzat de un site nu prea cunoscut, Politis, de către un autor bineînţeles anonim, dar textul nu este de ignorat. Aşadar, în faţa sfidărilor cu care se confruntă, Occidentul trece la o linie dură de acţiune:

–   legi excepţionale privitoare la inflaţie, care legalizează ascultarea generalizată a tuturor cetăţenilor

–   acorduri care creează blocaje pe terenul bătăliei economice (acordul TAFTA, legea privind secretul industrial etc.)

–   punerea sub tutelă a „aliaţilor” recalcitranţi (Grecia)

–   măsuri tot mai aspre de stăvilire a valurilor preocupante de emigranţi în Europa

–   militarizarea crescândă a forţelor de ordine în faţă nemulţumirilor şi furiei gloatelor

–   ingerinţe militare pretutindeni în lume, inclusiv la marginea Europei (Ucraina).

Prin toate aceste măsuri, Vestul, lumea puternic industrializată arată tot mai mult ca o cetate asediată, constată autorul anonim de pe blogul Politis.

Şi totuşi, nu totul e pierdut, nu totul s-a jucat, este convins Ferguson, mai ales că „astăzi cea mai mare ameninţare pentru civilizaţia occidentală nu este aceea a altor civilizaţii, ci propria noastră lipsă de temeritate hrănită din necunoaşterea sau ignorarea istoriei” (de altfel, autorul avea să declare într-un interviu pe marginea acestei cărţi că ea se adresează în primul rând adolescenţilor Europei). Apărarea libertăţii şi a statului de drept este cauza cea mai urgentă şi mai nobilă la care poate aspira astăzi Europa, încheie pe o notă de speranţă Niall Ferguson, care prin această carte se impune, în linia lui Tocqueville, Spengler, Toynbee şi alţi înaintaşi iluştri, ca unul dintre cei mai interesanţi istorici ai civilizaţiilor din acest început de secol.

Lumea devine tot mai complexă, cum se exprima şeful diplomaţiei franceze, Laurent Fabius. Pentru a o înţelege, se cere un nou fel de abordare intelectuală, „o răsturnare a gândirii”, o metanoia, cum spuneau vechii greci şi cum recomandă noii geopoliticieni.

* Analist de politică internaţională, jurnalist