Ambasador dr. Paraschiva BĂDESCU*

PERIOADA RĂZBOIULUI RECE

În istoriografia postbelică se acceptă, în general, că Războiul Rece a început chiar înainte de cel de-al Doilea Război Mondial. Anton Fontaine afirma că „Războiul Rece a început odată cu apariţia Rusiei Sovietice şi el reprezintă un conflict între comunism şi capitalism”[1]. Cel de-Al Doilea Război Mondial a reprezentat începerea unei perioade de schimbări majore în sistemul politic mondial, şi anume:

q    Dispariţia sistemului multipolar existent la acea dată (ce cuprindea puteri europene), înlocuit cu un nou sistem bipolar, bazat pe cele două mari super-puteri: SUA şi URSS.

q    Începerea erei nucleare, tip de armament care a schimbat radical relaţiile dintre state datorită potenţialului distrugător al acestor arme.

q    Dezvoltarea tehnicilor de comunicare şi a celor de călătorie.

q    Un rol hotărâtor au jucat şi factorii economici. Puterea naţională s-a dovedit a fi mai importantă decât forţa militară în cadrul puterii economice a ţărilor. S-au dezvoltat relaţiile de schimburi economice şi monetare, ceea ce a dus la apariţia unei interdependenţe economice.

q    Diferenţa de bunăstare între Nord şi Sud a dus la o creştere a tensiunilor pe cele două axe.

q    Au apărut numeroase organizaţii regionale şi internaţionale[2].

După cel de Al Doilea Război Mondial, în relaţiile internaţionale s-au făcut eforturi de reconciliere şi unire a Europei, cu participarea Germaniei, puterile occidentale trecând la demobilizarea forţelor armate şi industriilor de armament. În Occident, climatul politic, în ansamblu, era favorabil Uniunii Sovietice, care era privită ca principalul aliat în războiul contra fascismului. În urma înţelegerilor de la Yalta (4-11 februarie 1945), Uniunea Sovietică şi-a consolidat influenţa şi controlul în Albania, România, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi RDG. Curând, însă, ceea ce la început păreau mici ciocniri de interese şi concepţii divergente între sovietici şi occidentali, s-a dovedit a fi contradicţii ideologice, politice, strategice, ce au creat prăpastie între Est şi Vest, care au dus la instalarea „Războiului Rece” în relaţiile internaţionale şi, treptat, lumea postbelică s-a împărţit în sfere de influenţă şi dominaţie. Problema de bază a vieţii politice şi militare internaţionale în acea perioadă era dorinţa politică a marilor puteri de a-şi extinde, cât mai mult posibil sferele de influenţă. Pentru statele mici şi mijlocii din Europa Centrală şi de Sud-Est, această caracteristică a vieţii politice a marcat o perioadă dureroasă în afirmarea şi promovarea intereselor lor naţionale, interese determinate de hegemonia uneia sau alteia dintre marile puteri, fiind obligate să-şi subordoneze aspiraţiile şi acţiunile intereselor acestora.

Confruntarea Est – Vest din perioada de început a Războiului Rece a fost percepută ca un preludiu al unui război clasic între foştii aliaţi, Uniunea Sovietică şi SUA. URSS a declanşat o politică de expansiune de proporţii, iar SUA au trecut de la orientarea spre demobilizare totală la un nou efort de înarmare. În 1947, SUA a lansat Planul Marshall de ajutorare a Europei, denumit Programul de reconstrucţie europeană. Reacţia sovietică la Planul Marshall a fost lăsarea cortinei care a împărţit Europa în două. Alianţa dintre SUA şi URSS din timpul războiului a luat sfârşit, locul ei fiind luat de o politică de confruntare. Refuzul Moscovei de a participa la Planul Marshall, impus şi ţărilor est-europene, a fost un pas important în direcţia divizării continentului.

La 16 aprilie 1948, reprezentanţii a 16 ţări şi comandanţii militari ai zonelor occidentale de ocupaţie din Germania au parafat documentul care ducea la crearea Organizaţiei Europene de Cooperare Economică (OECE), iar în anul 1961 aceasta a devenit Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE). În replică, în 1949 a fost creat CAER, sub tutela URSS. Sporirea divizării între lumea capitalistă şi cea comunistă a fost adâncită de crearea alianţelor militare: NATO în 1949 în Occident, respectiv Tratatul de la Varşovia, în 1955, în Est. În 1957, prin Tratatul de la Roma, s-a creat Piaţa Comună, din care făceau parte Franţa, Italia, Olanda, Belgia, Luxemburg şi RFG.

Cele două blocuri militare – NATO şi Tratatul de la Varşovia – au devenit generatoare de tensiune politico-diplomatică. NATO era dominată şi condusă de SUA, iar Pactul de la Varşovia de URSS. Contingentele sovietice au fost instalate în cvasitotalitatea democraţiilor populare.

Problema germană a devenit subiect de dispută între Moscova şi SUA, Anglia şi Franţa, ca urmare a intrării RFG în NATO.

În evoluţia Războiului Rece au fost mai multe faze, care au marcat relaţiile Est – Vest între anii 1947-1989. Faptul că cele două superputeri posedau arme nucleare a dus la evitarea unor confruntări directe, deşi au existat unele crize, cea mai serioasă fiind cea a rachetelor din Cuba, izbucnită în octombrie 1962, după ce sovieticii au început instalarea rachetelor nucleare cu rază medie. O altă criză a fost implicarea militară a SUA în Vietnam, în 1964, în sprijinul guvernului pro-occidental în sud. Intervenţia militară în Cehoslovacia (august 1968) realizată de către statele Tratatului de la Varşovia (în afara României) a avut un impact puternic asupra relaţiilor Est – Vest.

A doua jumătate a deceniului şase al sec. XX a marcat începutul unui proces de destindere şi schimburi mai frecvente între Est şi Vest. Ascensiunea Chinei, îmbunătăţirea relaţiilor acesteia cu URSS şi alte state, revenirea acesteia în ONU, în 1971, au contribuit la relaxarea tensiunilor. Statele Pactului de la Varşovia au propus convocarea unei Conferinţe de securitate în Europa, idee sprijinită de ţările neutre şi nealiniate, iar ulterior şi de ţările membre NATO. Conferinţa a început oficial la 3 iulie 1973, când s-a lansat procesul de la Helsinki, concretizat prin adoptarea Actului Final, la 1 august 1975, şi, ulterior, crearea OSCE.

Din 1985, venirea la conducerea URSS a preşedintelui M. Gorbaciov a marcat începutul unor schimbări rapide în relaţiile Est – Vest, o relaxare a tensiunilor şi stabilirea de relaţii paşnice. Gorbaciov a lansat o ofensivă care consta într-o combinaţie între o diplomaţie publică abilă şi activitate intensă. Au fost retrase forţele sovietice din Afghanistan, a început cooperarea cu SUA pentru detensionarea situaţiei din unele zone ale lumii. Aceste schimbări în politica URSS cuplate cu sistemul economic şi politic sovietic slăbit au oferit ocazia de a ieşi din orbita Moscovei. Cele mai dramatice evenimente au avut loc în Germania de Est și au dus la dărâmarea Zidului Berlinului – simbol al Războiului Rece. Dominaţia sovietică asupra altor ţări din Europa de Est a dispărut cu repeziciune, guvernele comuniste din zonă au fost dizolvate sau forţate să renunţe la puterea politică. Câteva ţări au cerut retragerea trupelor sovietice, iar în februarie 1991 membrii Pactului de la Varşovia au dizolvat alianţa.

Sunt de evidenţiat câteva evoluţii majore care au caracterizat această perioadă:

o      Căderea Zidului Berlinului în 1989 a condus la schimbări radicale în domeniul securităţii în Europa. A dispărut sistemul bipolar, noul sistem căpătând unele caracteristici multipolare.

o      La începutul anilor `90, URSS se afla într-o situaţie politică şi economică dificilă. La 8 decembrie 1991, Rusia, Ucraina şi Belorusia îşi declară independenţa, formând Comunitatea Statelor Independente (CSI), la care se alătură alte 8 republici, consacrându-se dezintegrarea URSS (Ţările baltice şi-au declarat independenţa şi s-au desprins din URSS anterior).

o      În iulie 1990, Summit-ul NATO de la Londra a discutat impactul acestui eveniment istoric. „Războiul Rece aparţine istoriei, alianţa noastră trece de la confruntare la cooperare” a spus Manfred Worner, SG NATO. A fost aprobată declasificareadocumentelor NATO. Discuţiile au privit îndeosebi relaţiile NATO cu URSS şi alte state din Europa Centrală şi de Est.

o      Preşedintele SUA, G. Bush, sublinia – „Trebuie să construim o alianţă transformată pentru secolul XXI”, iar M. Thatcher a declarat că „Semnalul nostru de la acest Summit trebuie să continue privind asigurarea apărării, hotărârii şi unităţii în apărare, paralel cu întinderea unei mâini de prietenie Europei de Est şi URSS”.

o      După un an, a fost creat Consiliul de Cooperare Nord-Atlantică, din care făceau parte URSS şi alte state europene, forum care a oferit cadru pentru consultări şi cooperare politică multinaţională, deschizând creşterea încrederii între statele NATO şi ţările nemembre NATO. Iniţial, Consiliul s-a concentrat asupra preocupărilor de securitate rămase în urma Războiului Rece, dar, pe măsura dezvoltării cooperării, Consiliul a dus la crearea Parteneriatului pentru Pace – Programul NATO de colaborare practică, semnat de Rusia şi alte state ex-sovietice şi foste membre ale TV, în 1994. România a fost prima ţară semnatară. S-au pus, astfel, bazele modernizării NATO, constituind un moment de cotitură.

o      A avut loc dezvoltarea relaţiilor economice şi financiare, diplomatice şi culturale, Occidentul punând accent pe drepturile omului.

De la dezintegrarea URSS, în 1991, pot fi identificate câteva etape în evoluţia Rusiei şi relaţiile Est – Vest:

– 1991-1999 – slăbirea influenţei economice şi politice;

– 2000-2008 – perioada de cotitură, începutul schimbărilor în politica internă şi externă, care, sub preşedintele V. Putin, a dus la relansarea Rusiei pe plan european şi mondial.

–              2008 (Summit-ul NATO de la Bucureşti, războiul ruso-georgian au afectat relaţiile Rusiei cu Occidentul; a urmat, însă, o resetare a acestora.) Rusia s-a afirmat ca o putere în ascensiune. Rusia a dorit şi a acceptat colaborarea cu Vestul, participarea la mecanismele propuse de NATO, dar poziţia ei a fost clară în ceea ce priveşte natura noii ordini de securitate a Europei, un sistem căruia NATO, devenită o organizaţie politică, să i se subordoneze.[3]

Colaborarea NATO – Rusia a cunoscut mai multe etape, care se încheiau cu o criză, urmată de îngheţare – calmare, apoi de revenire şi îmbunătăţire, şi din nou o criză.

În timpul primului mandat, preşedintele Putin, ca şi preşedintele Elţin, era favorabil relaţiilor cu Occidentul. După un deceniu, în timpul celui de-al doilea mandat, Putin are o altă atitudine, considerând că Occidentul a intrat în fostul spaţiu sovietic, iar apropierea unor ţări ex-sovietice de NATO este percepută ca o ameninţare la adresa securităţii Rusiei.

Criza din Ucraina a dus la înrăutăţirea relaţiilor Est – Vest la cel mai scăzut nivel de la criza rachetelor din Cuba, 1962. Criza a pus capăt perioadei începute după terminarea Războiului Rece în relaţiile Rusiei cu partenerii euro-atlantici, care era caracterizată, în general, prin dorinţa de cooperare; a deschis o nouă perioadă de rivalitate, chiar confruntare între foştii adversari.

Evenimentele din Ucraina au afectat Europa şi au testat soliditatea alianţei euro-atlantice. Rusia vizează restaurarea influenţei pierdute după dezintegrarea URSS, ceea ce evidenţiază importanţa majoră pentru SUA şi aliaţii săi europeni de a continua consolidarea alianţei euro-atlantice şi a securităţii regionale.

În ceea ce priveşte implicarea Rusiei, acţiunile sale – apreciate de multe ţări, foruri şi analişti politici drept ilegale, constituind o gravă încălcare a dreptului internaţional – au fost bazate pe false justificări, menite a distorsiona adevărul. Acţiunile sale în Crimeea şi în estul Ucrainei au determinat răcirea relaţiilor cu Occidentul, care va putea dura câţiva ani, până se vor depăşi suspiciunea şi mentalitatea specifică Războiului Rece.

Principiile inviolabilităţii frontierelor, a suveranităţii şi integrităţii teritoriale ale unui stat au fost violate.

Conflictul din Ucraina a afectat şi ţările vecine, existând pericolul extinderii acestuia şi afectarea securităţii în zonele adiacente. Europa a trebuit să acorde atenţie sporită prevenirii extinderii acestuia dincolo de frontierele Ucrainei, întrucât aceasta putea rezulta în implicarea NATO, deci globalizarea crizei. Referindu-se la intenţiile Moscovei privind relaţiile cu partenerii euro-atlantici, S. Lavrov a spus că „ar dori să spere că actuala criză este un fel de furtună răcoritoare, care, poate nu imediat, dar va permite să trecem relaţiile cu partenerii occidentali pe o bază mai sănătoasă şi onestă. Probabil aceasta va conţine mai puţine discuţii chinuitoare pentru identificarea de valori comune şi mai multă recunoaştere a dreptului reciproc de a fi diferit, mai multă dorinţă de a construi relaţiile pe o bază solidă de egalitate în drepturi, respect reciproc şi luarea în considerare a intereselor fiecăruia”[4]. Din această luare de poziţie rezultă că unul din obiectivele de politică externă ale Moscovei ar fi „corectarea dezechilibrului”, care acum este în favoarea Occidentului, fără, însă, a fi vorba de construcţii anti-americane sau anti-occidentale, ci printr-un parteneriat real.

Totodată, este evident că Ucraina este o „miză” mult mai importantă pentru Rusia, decât pentru Occident. Este vorba despre o Rusie care este mult mai preocupată să nu piardă Ucraina, decât Occidentul ar dori s-o ia. Rusia este interesată în îngheţarea conflictului din Ucraina în stadiul actual, pentru a facilita transformarea separatiştilor ruşi într-o entitate cu dreptul de a participa la negocieri ulterioare, ca în Transnistria.

Rusia nu se aştepta la o asemenea reacţie din partea Occidentului; a sperat că, având în vedere interesele acestuia în parteneriatul cu Moscova, dependenţa de resursele energetice ale acestuia, puterea militară a Rusiei, Occidentul nu va merge prea departe, aşa cum s-a întâmplat şi în 2008, în conflictul ruso-georgian.

Eforturile şi acţiunile Rusiei vizează: menţinerea sa de lider în spaţiul ex-sovietic; diminuarea influenţei occidentale în teritoriile ex-sovietice; afirmarea Moscovei ca actor global important, o mare putere într-o lume multipolară (situaţia geostrategică, putere nucleară).

În contextul geopolitic actual, proiectul unei Europe unite pare a fi nesigur, iar criza din Ucraina capătă o semnificaţie deosebită. Occidentul este perceput ca fiind în declin, iar legitimitatea SUA ca singurul lider mondial este tot mai mult pusă sub semnul întrebării, nu numai de Rusia. Germania a fost totdeauna atrasă de Rusia, întrucât privea mai mult spre Est, decât spre Vest; împreună cu Franţa, a acţionat şi s-a implicat în direcţia medierii şi rezolvării problemei Ucrainei.

Europa, în general, a fost divizată în privinţa atitudinii faţă de Rusia, faţă de SUA şi a direcţiei în care trebuie să evolueze UE încă înainte de criza ucraineană, izbucnirea acesteia a accentuat anumite diferenţe de abordare la ţări ca Slovacia, Ungaria, Grecia, Bulgaria, dar şi Franţa. Există, însă, o temere a liderilor europeni că o nouă înţelegere / concesie pentru Rusia va stimula Kremlinul să meargă şi mai departe. Asistăm la un plan amplu al Kremlinului de divizare a Occidentului şi de zdruncinare a încrederii opiniei publice, îndeosebi europene, în solidaritatea, superioritatea militară şi eficienţa ripostei Vestului.

Rusia a criticat dur eventualitatea ca Occidentul să acorde sprijin militar Ucrainei, în schimb consideră că „are dreptul” să instaleze arme nucleare în Crimeea, anexată anul trecut. Prin anexarea Crimeei, Rusia a realizat un obiectiv strategic important în zona Mării Negre. Acţiunile sale în estul Ucrainei nu sunt determinate de anexarea acestor regiuni, care nu prezintă o importanţă strategică pentru Rusia, ci de a avea un coridor terestru spre Crimeea sau de a transforma situaţia într-un conflict îngheţat, de genul celui din Transnistria.

Occidentul şi NATO nu doresc, însă, o confruntare cu Rusia, care este o putere nucleară şi membru al Consiliului de Securitate al ONU. În consecinţă, sunt căutate soluţii care ar duce, cel puţin, la îngheţarea conflictului militar. Până acum, negocierile privind situaţia din Ucraina s-au limitat doar la un armistiţiu efemer, limitat, fără a se ajunge la o pace durabilă.

Pentru Rusia, Ucraina este de o importanţă geostrategică vitală. Rusia şi-a urmărit consecvent strategia în această privinţă vizând: delegitimizarea NATO, subminarea UE, divizarea unităţii euro-atlantice şi, pe deasupra, reconsiderarea mutaţiilor politice din anii ’90. Emisarii Moscovei, prezenţi în capitalele lumii, dau de înţeles fără nici un dubiu: Rusia lui Putin doreşte să-şi recapete întreaga sferă de influenţă a fostei URSS, ceea ce înseamnă nu numai CSI, ci şi ţările baltice, ţările fostului CAER, ţările balcanice. Intenţia Rusiei de extindere a capabilităţilor militare şi maritime în Marea Neagră, apoi în estul Mediteranei „devine o perspectivă îngrijorătoare nu numai pentru europeni şi pentru Orientul Mijlociu, dar şi pentru echilibrul global. Oficialii şi locuitorii statelor baltice exprimă temeri că Moscova îşi va aţinti atenţia asupra altor ţări în care există etnici ruşi. Există tensiuni între cele trei ţări baltice, foste republici sovietice – Lituania, Letonia şi Estonia – şi vecinul lor puternic – Rusia. După anexarea Crimeei de către Rusia şi după conflictul din estul Ucrainei, Moscova şi-ar putea îndrepta atenţia spre alte state în care există o mare comunitate de etnici ruşi. Kremlinul a acuzat de multe ori că drepturile minorităţilor din aceste ţări nu sunt respectate. Preşedintele Lituaniei, Dalia Grubaskaite, a catalogat Rusia drept un „stat terorist”, iar ţara sa, pentru a se proteja, a format o alianţă militară cu Polonia şi Ucraina” [5]. Exerciţiile militare tot mai frecvente ale Rusiei în apropierea vecinilor săi din Europa de Est ar putea fi o strategie pentru a ataca ţările baltice, au avertizat unii experţi militari din aceste ţări, exprimându-şi îngrijorarea în legătură cu activitatea militară crescândă a Rusiei. Soluţionarea conflictului din Ucraina impune, în primul rând, oprirea acţiunilor Rusiei, iar în acest sens este necesară unitatea Occidentului.

Criza ucraineană şi impactul în materie de securitate pentru regiune

Criza curentă din Ucraina şi anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia au arătat în mod clar că sfârşitul Războiului Rece nu a condus la o singură ordine de securitate, bazată pe norme şi principii unanim acceptate. Evoluţiile din regiunea Mării Negre evidenţiază o creştere a competiţiei economice, provocări culturale, schimbarea relaţiilor de putere şi transformări geopolitice. Chiar fundamentele societăţii internaţionale şi principiile de bază din relaţiile internaţionale, precum suveranitatea şi independenţa, sunt în momentul de faţă ameninţate[6]. Din punct de vedere al securităţii, Rusia şi-a demonstrat încă o dată abilitatea de a-şi folosi gradual puterea militară în scopul promovării şi protejării intereselor proprii în cadrul aşa-numitei „sfere de influenţă” a acesteia. Anexarea Crimeei de către Rusia afectează trei zone principale ale arhitecturii de securitate din Marea Neagră: securitatea maritimă, securitatea energetică şi abilitatea principalelor părţi implicate de a contribui la stabilitatea în regiune[7]. Peisajul maritim al Mării Negre a fost remodelat, iar puterea maritimă şi potenţialul naval al Rusiei în Marea Neagră sunt în creştere. De asemenea, este posibil ca zona Mării Negre să fie confruntată cu un condominiu ruso-turc sporit în domeniul securităţii regiunii. Turcia este preocupată de faptul că o prezenţă militară crescută a NATO sau a Statelor Unite ale Americii în Marea Neagră ar putea să conducă la escaladarea tensiunilor cu Rusia.

Anexarea Crimeei a condus la înclinarea balanţei militare în regiunea Mării Negre în favoarea Rusiei şi a determinat o creştere semnificativă a prezenţei strategice ruse în zonă. Pe lângă dobândirea Sevastopolului, Rusia şi-a însuşit şi fostele baze navale ucrainene din Crimeea[8]. Extinderea flotei ruseşti în Marea Neagră va consolida abilitatea Rusiei de a deţine controlul în regiune, iar Moscova îşi va putea exercita influenţa asupra statelor est-mediteraneene, a celor din Balcani şi din Orientul Mijlociu. Se pune astfel întrebarea: cum îşi va folosi Rusia această putere; sunt îngrijorări că Rusia va creşte presiunea şi influenţa sa în zonă. Dintre statele riverane Mării Negre, doar Turcia este în măsură să conteste superioritatea maritimă a flotei ruseşti. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că relaţiile Turciei cu Rusia s-au îmbunătăţit semnificativ, în special în domeniul economic, iar modul în care statul turc se raportează la securitatea maritimă din Marea Neagră este mai apropiat de cel al Rusiei decât de al Statelor Unite ale Americii[9]. În plus, Turcia este îngrijorată de faptul că iniţiativele NATO ar putea să conducă la erodarea Convenţiei de la Montreux din 1936, prin care a fost reglementat accesul la strâmtorile Bosfor şi Dardanele, şi care reprezintă o piatră de temelie în politica externă a Turciei. Ankara se opune oricărei iniţiative care ar putea să genereze o schimbare în statutul Convenţiei cu privire la regiunea Mării Negre[10].

Provocările militare din acest mediu de securitate european, ce se arată a fi unul complex, vor necesita dezvoltarea unor abordări creative şi investiţii strategice.

Din cauza crizei din Crimeea este evident faptul că trupele ruseşti din Transnistria nu vor fi retrase. Ba chiar mai mult, Rusia îşi va menţine prezenţa militară în zonă cu şi mai multă insistenţă.

Influenţa Occidentului în regiunea Mării Negre a început să scadă treptat după anul 2008. Însă criza din Ucraina a determinat NATO să sporească măsurile de apărare de-a lungul frontierei estice. NATO şi-a extins forţa de răspuns multinaţională, a creat o nouă forţă care poate fi mobilizată rapid şi a stabilit o serie de avanposturi în Balcanii de Est, numite „unităţi pentru integrarea forţelor”, care ar putea servi drept centre de comandă în cazul unui conflict[11].

În acelaşi timp, conflictul din Ucraina a determinat Uniunea Europeană să pună pe lista de priorităţi proiectul de gaze naturale „Coridorul Sudic”, care ar ocoli gigantul energetic rusesc Gazprom pe piaţa europeană de energie şi ar diminua dependenţa Europei faţă de Rusia. În plus, Occidentul a descurajat cu fermitate participarea Bulgariei în proiectul rusesc South Stream. În decembrie 2014, când Bulgaria s-a retras, Rusia a anulat construirea acestui gazoduct.

Iniţial, Rusia nu a privit Uniunea Europeană ca pe o ameninţare a propriilor interese. O mare parte din atenţia sa a fost îndreptată către contracararea planurilor de extindere a NATO. Cu toate acestea, atitudinea Rusiei s-a schimbat odată cu dezvoltarea Parteneriatului Estic, instrument al Uniunii Europene vizând dezvoltarea cooperării cu şase state din spaţiul ex-sovietic: Ucraina, Belarus, Republica Moldova, Armenia, Azerbaidjan şi Georgia. Totuşi, Parteneriatul Estic nu s-a bucurat niciodată de sprijinul deplin al celor mai puternice state din Uniunea Europeană, îndeosebi Germania, care s-a temut că o iniţiativă de acest gen ar putea să aibă un impact negativ asupra intenţiei sale de a aprofunda relaţiile cu Rusia. S-ar putea spune că Uniunea Europeană suferă din cauza lipsei de ambiţie a Parteneriatului Estic, precum şi din pricina îndoielilor legate de continuarea procesului de extindere. Uniunea Europeană ar trebui să-şi redobândească puterea de iniţiativă şi să contribuie la modelarea unui mediu de securitate. Pentru UE, două interese importante sunt în joc: în primul rând, stabilizarea unei zone de incertitudine şi tulburări de la periferia estică şi, în al doilea rând, respectarea principiului potrivit căruia graniţele europene nu pot fi modificate prin forţă. Acesta a fost un principiu cheie al politicii UE încă din anul 1975, când a fost semnat Actul Final de la Helsinki, şi a fost încălcat de către Rusia în momentul în care a anexat Crimeea. Astfel, credibilitatea Uniunii Europene ca important actor internaţional unitar este în pericol. Zona Mării Negre reprezintă o regiune unde se întâlnesc interese variate, ce comportă o importanţă considerabilă pentru Uniunea Europeană. În definirea politicilor UE în această zonă, principalele obiective ar trebui să fie asigurarea păcii, democraţiei, securităţii, stabilităţii, cooperării regionale şi prosperităţii sustenabile.

Un ţel realizabil pentru comunitatea euro-atlantică ar putea să fie lansarea unui proces cuprinzător de stabilizare regională, ce ar include: gestionarea şi soluţionarea conflictelor, dezvoltarea economică şi consolidarea instituţiilor democratice, afirmarea cu fermitate a statului de drept pe baza valorilor, principiilor şi standardelor universale. Uniunea Europeană, NATO şi OSCE au instrumente şi structuri care pot fi şi sunt folosite pentru creşterea şi consolidarea stabilităţii în zona extinsă a Mării Negre.

*  fost ambasador al României la OSCE

[1] Cristiana Marin, Repere ale Războiului Rece. Analele Universităţii „Ovidius” – Seria istorie, vol. 3, 2006, pp. 91-112.

[2] http://www.e-scoala.ro/istorie/evoluţia sistemului politic mondial.

[3] Andrei P. Tsygankov, Change and Continuity in Russia’s Foreign Policy, Cambridge University Press, 2013.

[4] Interfax, 23 iunie 2014.

[5] www.ziare. com/ 20 februarie 2015

[6] Reshaping the International Order – Power, Conflict and change in the Black Sea Region, – Dr. Erik Heine.

[7] The Ukrainian Crisis and Security in the Black Sea Area, – Dr. Igor Delanoe, Atlantic Voices, vol. 4, nr. 4.

[8] The Future of the Black Sea Fleet, John C.K.Daly, Jameston Foundation, 22 mai 2014.

[9] Turkey’s New Geopolitics, F.Stephen Larrabee, Survival, vol. 52, nr. 2.

[10] No Change Wanted on Turk Straits Convention, Umit Enginsoy, Turkish Daily News / Istanbul, 28 august 2008.

[11] The Problems Foreign Powers Find in the Balkans, Stratford, 19 mai 2015.