Dr. Laurenţiu D. TĂNASE*
Abstract. The modern contemporary societies are based on universal values which define rights and principles profoundly humane and guarantee the social, economic and political balance so necessary for the democratic functioning. Among these functional principles we remember the multiple principle of pluralism. It applies to the important components of the society be it about the politics, about the multiculturalism, about the economic development or the varied universe of religions. In order to avoid any conflict that may be triggered in a pluralistic society, it is necessary to encourage the inter-religious dialogue. It contributes to a deep understanding of religious otherness and to balance any tensions arising from the doctrinal differences. In this context we ask ourselves about the aspects that define the inter-religious dialogue. What qualities should show the partners involved in achieving the inter-religious dialogue? Are there any barriers in the way of achieving the dialogue? Which would those be? Could we speak about the necessity of the inter-religious dialogue in the contemporary Romanian society? These are a few of the questions on which our analysis on the inter-religious dialogue is based.
Key words: inter-religious dialogue, Romania, Islam, contemporary society, religious pluralism
Tema de studiu, pe care doresc să o prezint în continuare, este dialogul inter-religios, evident în contextul temei generale a şcolii de vară „Dialogul Occident – Orient, abordări geopolitice”. Ideile pe care vreau să le sugerez astăzi sunt axate pe o triplă dimensiune şi anume: necesitatea, importanţa şi posibilitatea dialogului inter-religios, cu focalizare pe situaţia din ţara noastră.
Abordarea analizei pe care doresc să o prezint este de natură sociologică şi teologică. De mulţi ani analizez cu foarte mare atenţie evoluţia fenomenului religios din România şi relaţiile dintre Stat şi Biserică, precum şi raporturile inter-religioase şi inter-confesionale din ţara noastră. Problematica evoluţiei relaţiilor inter-religioase este interesant de analizat în special din perspectiva funcţionării instrumentelor democraţiei contemporane. Importanţa unui astfel de demers este dată de faptul că într-o ţară în care funcţionează pluralismul cu toate valenţele lui culturale, sociale, economice, religioase, sau politice, atunci putem considera că este o ţară care are o democraţie matură şi durabilă din punctul de vedere al relaţiilor instituţionale şi inter-umane. Şi tocmai în acest context al funcţionării societăţii considerăm că aspectele care definesc funcţionarea relaţiilor inter-religioase ne transmit semnalul că democraţia în ţara noastră este o democraţie funcţională.
Situaţia dramatică a războiului din Siria şi extremismul islamic pe care îl întâlnim în întreaga regiune, ne arată dureros, dar explicit, ce înseamnă o zonă în care nu funcţionează instrumentele şi instituţiile democratice. Prin comparaţie cu zona siriană de conflict, zona Europei devine foarte atrăgătoare, mai ales pentru că democraţia are suficiente instrumente funcţionale, astfel încât instituţiile politice, economice şi sociale sunt stabile şi atractive pentru întreaga societate contemporană. Prin urmare, imaginea şi politica europeană de stabilitate încurajează din ce în ce mai mulţi refugiaţi de război şi emigranţi din ţările sărace şi instabile democratic să caute în Occidentul european mirajul sau certitudinea unei vieţi mai liniştite şi mai sigure pentru familia lor.
Aş dori să încep analiza de astăzi făcând apel la înţelepciunea depozitată în Sfânta Scriptură a Creştinismului. În Noul Testament găsim o Evanghelie foarte interesantă, Evanghelia după Ioan, care are în primele versete, în primul capitol, are o exprimare foarte interesantă. Ideea centrală din primul verset al Evangheliei dezvoltă o strânsă legătură cu ceea ce vreau să analizăm astăzi şi anume „Întru´început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Cuvântul Dumnezeu era; acesta era dintru´început la Dumnezeu; toate printr´Însul s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut”.[1]
În Evanghelia după Ioan „cuvântul” (în limba greacă – Logos, sau Verbum în limba latină) înseamnă înţelepciune, ştiinţă şi creaţia dumnezeiască, în egală măsură. Adică prin Cuvânt, creaţia lumii a trecut din nefiinţă în fiinţă, din nimic la existenţă.[2]Cuvântul înseamnă acţiune, iar ceea ce ne-am propus noi astăzi este să discutăm despre dialog inter-religios, iar dialogul se realizează prin cuvânt şi devine eficient prin trecerea la acţiune.
Etimologic, cuvântul dialog – „dia-logos” (prin cuvânt, lb. gr.-n.n.) face apel tocmai la noţiunea de raţiune şi înţelepciune. Dacă vorbim despre dialog inter-religios, vorbim despre relaţia dintre aspiraţiile religioase, dintre comunităţi, dintre instituţii, dintre indivizi care au legătură cu o divinitate şi care îşi exprimă un punct de vedere raţional prin cuvânt, prin comunicare şi dialog. Atunci când vorbim despre dialog religios, presupunem existenţa unor interlocutori, a doi parteneri care comunică între ei cu înţelepciune. Dacă am avea doar un singur comunicator, acesta ar promova doar monologul şi nu dialogul. Când un individ vorbeşte singur, din păcate cuvintele lui se pierd în neant, nu-l ascultă nimeni, şi atunci avem un monolog fără rezultat, o vorbire cu sine. Monologul fără ascultători nu reprezintă o comunicare eficientă şi nu construieşte o relaţie cu celălalt, cu aproapele.[3]
Când ne raportam la „dialogos”, adică la relaţia dintre doi parteneri care doresc sa comunice prin cuvânt, ne referim în mod indiscutabil la noţiunea generală a teoriei despre comunicare. Între partenerii care participă la dialog se desfăşoară în mod real o acţiune de comunicare a ideilor, a gândurilor şi a aspiraţiilor. O altă abordare etimologică, care ne poate ajuta să definim sensul concret al dialogului, este cea legată de verbul grecesc dialego care înseamnă: a străpunge un zid sau a săpa prin. Altfel spus: „dialogul deschide semnificaţiile şi ajută la depăşirea opacităţilor şi negarea zidurilor.”[4]
Structura procentuală a comunicării este foarte interesantă şi curioasă în egală măsură. Doar 7% din totalul actului de comunicare, spun specialiştii[5], fără însă a face o axiomă din acest procent, o reprezintă cuvintele. Altfel spus, importanţa cuvintelor e foarte mică faţă de celelalte aspecte care fac atractivă şi inteligibilă comunicarea în general. În afara cuvintelor, o mare contribuţie în actul comunicării îl are para-limbajul, adică ritmul vocii, intonaţia şi tot ceea ce înseamnă volum al comunicării (de exemplu volumul şi intensitatea cu care ne exprimăm). Acesta reprezintă 38% din totalul structurii de comunicare, dar cea mai importantă contribuţie în actul comunicării o reprezintă limbajul nonverbal, adică ceea ce exprimăm prin gesturi, ceea ce exprimăm prin poziţia corpului, poziţia mâinilor şi mimica feţei. Limbajul nonverbal reprezintă 55% din reuşita comunicării.[6]
Ei bine, dacă articulăm toate aceste elemente prezentate până acum: cuvânt, dialog inter-religios, comunicare, parteneriat, ajungem să înţelegem faptul că un dialog eficient este valabil doar atunci când cuvântul este urmat de gest. Nu putem vorbi despre un dialog inter-religios eficient decât atunci când cuvântul prin care se exprimă şi se transmite dialogul, comunică intenţiile, comunică ideile şi se trece la acţiune.
De aceea, foarte strâns legat de gesturi şi de actul comunicării este şi actul de negociere, pentru că deseori în elementul de dialog inter-religios practic se negociază nişte poziţii instituţional-sociale. Mai precis, cei care sunt implicaţi într-un dialog inter-religios sunt implicaţi cu toată încărcătura instituţională din spatele prezenţei lor publice, pentru că în momentul în care, de exemplu, domnul Muftiu Yusuf Murat şi cu P.F. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe sau cu Mitropolitul Ioan Robu al Bisericii Romano Catolice sau un alt reprezentant al unei instituţii religioase, intră în dialog, fiecare practic îşi apără în mod invariabil poziţia lui instituţională în societate. Şi atunci relaţia lor de comunicare devine o relaţie de negociere, adică îşi negociază fiecare poziţia socială. Mai precis, intervine noţiunea de defensiva instituţională publică, ceea ce poate împiedica până la întrerupere, eficienţa dialogului inter-religios.
Aşadar, dialogul inter-religios implică anumite limite instituţionale, care condiţionează reuşita dialogului. Deci dialogul inter-religios nu este un simplu dialog, ca şi cum ne-am întâlni pe stradă şi ne-am întreba „bună dimineaţa”, „salut, ce mai faci, unde ai fost în concediu”, „m-am simţit foarte bine, a fost cam cald, dar m-am întors şi am chef de muncă”. Nu! Atunci când vorbim despre dialog inter-religios înţelegem faptul că practic este implicată şi o negociere instituţională, precum şi apărarea unei poziţii sociale importante.
BARIERELE DE COMUNICARE ÎN DIALOGUL INTER-RELIGIOS
Pentru a putea face o comunicare eficientă, deseori trebuie să depăşim un element care împiedică deseori comunicarea, şi anume barierele de comunicare. În cazul dialogului inter-religios, atunci când vorbim despre comunicare între parteneri care-şi apără o instituţie, care-şi apără o ideologie, o doctrină, în momentul în care vorbim despre bariere de comunicare, definim de fapt limitele care fac dificilă eficienţa dialogului. În cazul dialogului inter-religios sau inter-confesional, bariera de zgomot, evident în sensul metaforic, este bariera a ceea ce pot să spun şi a ceea ce nu pot să spun în timpul dialogului, pentru că sunt lucruri care se discută, lucruri care se spun, lucruri care se negociază, şi cum spuneam mai devreme, lucruri care nu se negociază absolut niciodată. Adică pot să negociez faptul că aş fi de acord să se construiască, de exemplu, o moschee la Bucureşti, dar nu se va negocia niciodată dogma Sfintei Treimi, sau alte învăţături care practic structurează personalitatea istorică a unei biserici sau a unei religii.
DISPONIBILITATEA CĂTRE DIALOG
Mergând mai departe pe firul analizei etimologice şi socio-teologice, pentru eficientizarea dialogului este necesar să avem în vedere o serie de caracteristici. În primul rând, este necesară disponibilitatea către dialog. Dacă persoanele care sunt implicate în dialog nu sunt disponibile către acceptarea şi ascultarea celuilalt şi nu vor să încurajeze dialogul, el nu se va realiza sau va deveni un dialog al surzilor. Deseori, societăţile sau instituţiile politice forţează partenerii de dialog să se întâlnească şi să discute, mai ales atunci când trebuie depăşite crize sociale. Înainte de 1989, aşadar în perioada regimului totalitarist comunist, din analizele pe care le-am făcut în arhivele Secretariatului de Stat pentru Culte şi în alte arhive am putut găsi informaţii despre întâlnirile pe care le aveau Cultele, la recomandarea Departamentului guvernamental de a se întâlni şi a discuta despre teme total inofensive pentru regimul politic, şi anume: despre pace, despre ecologie sau despre alte subiecte, precum încălzirea planetei sau prezenţa Duhului Sfânt în creaţie şi pe cale de consecinţă grija faţă de creaţie, faţă de ecologie, faţă de viitorul planetei. Cultele religioase din România dialogau aşadar, şi se întâlneau în mod regulat şi constant, dar dialogul respectiv nu era un dialog de disponibilitate, ci era un dialog din obligaţie, care trebuia să fie făcut pentru că aşa era impusă regula de către statul totalitar. Deci nu exista o disponibilitate reală către dialog din partea Bisericilor şi a celorlalte denominaţiuni, ci era doar o disponibilitate instituţională. Fără însă a nega beneficiile dialogului inter-religios, putem spune însă că şi disponibilitatea de a te întâlni, mai ales în contextul restricţiilor şi rigorilor politice impuse de cenzura comunistă de dinainte de 1989, era totuşi un câştig pentru Culte. Întâlnindu-se oficial, Cultele aveau prilejul să împărtăşească diferite puncte de vedere şi să se cunoască mai bine. O mai bună cunoaştere reciprocă îndepărta, în timp, o mare parte din barierele comunicaţionale pe care le ridică deseori necunoaşterea celuilalt şi permitea transmiterea unor semnale de echilibru interconfesional şi de toleranţa mutuală la nivelul societăţii.
Astăzi lipsesc astfel de întâlniri între reprezentanţii denominaţiunilor religioase sau sunt din ce în ce mai rare şi mai lipsite de importanţă. De aceea, şefii Cultelor se cunosc foarte puţin între ei şi, pe cale de consecinţă, este din ce în ce mai dificil să aduci la masa unui dialog inter-religios un reprezentant al unei biserici istorice şi preşedintele organizaţiei religioase Martorii lui Jehova. Chiar şi biserici protestante sau biserici neoprotestante deseori refuză să intre în dialog cu organizaţiile religioase mai noi cum este cea pe care am amintit-o mai sus, din diferite considerente.
ASUMAREA RESPONSABILĂ ŞI MATURĂ
A DIALOGULUI INTER-RELIGIOS
Aşadar, disponibilitatea la dialog ar trebui să fie prima caracteristică a unui dialog inter-religios. O a doua caracteristică ar trebui să fie maturitatea celui care face dialogul, şi nu mă refer aici neapărat la maturitatea fizică, ci mă refer la maturitatea instituţională şi, în egală măsură, şi istorică şi culturală şi socială. Maturitatea instituţională îţi dă în egală măsură şi autoritatea de a face dialogul prin asumarea responsabilă şi matură a dialogului inter-religios.[7] Deseori, chiar dacă există disponibilitatea către dialog, chiar dacă sunt şi condiţiile create şi prielnice, dacă însă nu ai maturitatea şi capacitatea de a declanşa un dialog responsabil, de a purta un dialog, de a construi un dialog, atunci devine total ineficient dialogul în sine.
IMPORTANŢA EDUCAŢIEI PENTRU REUŞITA
DIALOGULUI INTER-RELIGIOS
Maturitatea nu este eficientă fără educaţie. Dacă partenerii de dialog au împlinit o vârstă respectabila de 50, 60 de ani sau mai mult, dar nu au acumulat suficiente valori religioase şi umane şi nu au dezvoltat aptitudini bazate pe o îndelungată experienţă educaţională, pe şcoală, pe cercetare şi pe experienţa personală, atunci dialogul inter-religios nu se va îndrepta într-o direcţie optimistă. Altfel spus, dialogul nu se poate realiza fără parteneri de dialog suficient de educaţi, care să înţeleagă necesitatea şi importanţa dialogului. Chiar dacă ai maturitatea vârstei, chiar dacă ai educaţie, trebuie să ai şi capacitatea de înţelegere a celuilalt. Fără capacitatea de a-l înţelege pe celălalt, nu se poate ieşi niciodată din egoismul personal, din egoismul specific firii umane, care necesită în egală măsură atât disponibilitatea de dialog, dar şi capacitatea de înţelegere a celuilalt. Ca să poţi ajunge la acest stadiu de înălţare personală, trebuie să-l consideri şi pe celălalt ca fiind la fel de important ca tine. Tocmai de aceea nu este uşor să realizezi un dialog eficient, pentru că deseori fiecare individ, în orgoliul lui, se consideră pe sine singura valoare demnă de apreciat şi de luat în seamă. Ori într-un dialog inter-religios, oamenii se cunosc foarte bine dinainte şi, de cele mai multe ori, nu se aşteaptă să primeşti ceva, ci se aşteaptă să oferi ceva. Dialogul este cel mai des un efort de a „asculta în profunzime şi cu atenţie, dar nu pentru a încerca să găseşti punctele slabe la celalalt, ci pentru a-l înţelege mai bine pe celalalt”.[8]
IMPLICAREA PERSONALĂ PENTRU REUŞITA
DIALOGULUI INTER-RELIGIOS
Un alt aspect şi o altă caracteristică pentru reuşita dialogului este implicarea personală, pentru că, aşa cum spuneam mai devreme, atunci când vorbeam despre actul comunicării, comunicarea este eficientă în special atunci când intervin gesturile, când te implici direct şi total în actul dialogului. Desigur, analiza mea de până aici sună oarecum teoretic şi poate că este dificil de transpus în practică toate principiile enunţate mai sus, dar fără a fi bine pregătit teoretic un demers practic nu are şanse de reuşită. Acum, la nivelul societăţii româneşti contemporane se discută din ce în ce mai des despre accelerarea şi alimentarea unor forme moderne de dialog inter-religios, care să ţină cont de structura democratică a societăţii, de modernitatea vremurilor pe care le trăim şi de realitatea pluralismului religios, care defineşte relaţiile dintre Stat şi Denominaţiunile religioase. Aşa cum subliniam mai devreme, dialogul inter-religios trebuie să țină cont de trei elemente structurante definitorii, şi anume: necesitatea, posibilitatea şi importanţa dialogului inter-religios. La nivelul societăţii româneşti contemporane ne adresăm adesea întrebarea, într-un mod legitim credem noi, dacă sunt create condiţiile prielnice pentru realizarea unui real şi eficient dialog inter-religios?
Răspunsul pe care-l putem da la această întrebare este argumentat de nevoia de echilibru şi de dezvoltare armonioasă a societăţii româneşti. Ori, în astfel de circumstanţe societatea însăşi cheamă la dialog inter-religios. Dialogul este o necesitate imediată, iar societatea contemporană impune dialog inter-religios, mai ales în situaţia în care structura politică a statelor europene contemporane moderne face apel la dialog inter-religios ca prim demers pentru funcţionarea pluralismului religios.
DIMENSIUNEA FUNCŢIONALĂ A PLURALISMULUI CONTEMPORAN
Din punct de vedere sociologic, în logica modernităţii contemporane, un element definitoriu al modernităţii şi al statelor contemporane este principiul funcţional al pluralismului şi al pluralităţii. Elementul pluralităţii, care este esenţial pentru funcţionarea societăţii contemporane şi a statelor moderne democratice este elementul sau aspectul care garantează în egală măsură drepturile individuale, fie că vorbim despre identitatea religioasă catolică, ortodoxă, musulmană, baptistă, greco-catolică sau Martor al lui Jehova, etc., fiecare individ este o parte componentă a structurii societăţii contemporane moderne, democratice şi fiecare doreşte să fie respectat de celălalt. Existenţa mai multor identităţi religioase diverse la nivelul societăţii întruchipează practic structura modernă a societăţii contemporane, iar societăţile moderne contemporane îşi trag seva funcţionării tocmai din respectul drepturilor individuale şi a pluralităţii în toate domeniile. De exemplu, în domeniul politicii, fie că vorbim despre aspiraţie politică liberală sau socialistă sau ecologic, sau de alt tip politic, important este ca între partide să existe un respect real şi suficiente mecanisme care să asigure funcţionarea pluralismului politic, astfel încât membrii partidelor politice să nu dezvolte acţiuni conflictuale violente atunci când opiniile lor politice sunt ireconciliabile. Exemplul multiculturalismului sau al diversităţii culturale europene poate constitui un alt exemplu interesant pentru evidenţierea funcţionării pluralismului cultural. Când este vorba de culturi diferite suntem tentaţi să credem că ele nu vor intra niciodată în rezonanţa specifică spaţiului comun european, dar pluralismul cultural ne ajută să depăşim tocmai barierele individualităţii culturale şi să scoatem în evidenţă numai aspectele culturale particulare care îmbogăţesc matricea culturală a noului spaţiu european unional.
Pluralismul este, aşadar, un atribut important şi definitoriu al funcţionării societăţilor moderne contemporane. Pe plan religios, atunci când vorbim despre pluralism religios conturăm chiar forma de funcţionare a relaţiilor dintre culte, o relaţionarecare nu trebuie să se bazeze doar pe noţiunea de toleranţă religioasă, pentru că toleranţa religioasă implică un gest lipsit de o atitudine jertfelnică faţă de celălalt, ci şi pe noţiunea de dialog inter-religios. A-l tolera pe celalalt înseamnă, în linii mari, a-l suporta pentru că nu ai de ales altfel, nu ai altă opţiune. Tolerarea celuilalt nu face parte în mod normal din aspiraţiile tale, ci este o cerinţă socială. Pluralismul, în schimb, ne implică în mod intrinsec şi favorizează dialogul inter-religios. Dialogul inter-religios este aşadar o componentă esenţială a funcţionării societăţilor moderne contemporane.
În momentul în care vorbim despre pluralitate şi pluralism religios, sesizăm în mod indiscutabil şi termenul de competiţie inter-religioasă. Pentru că, existând mai multe identităţi religioase la nivelul unei societăţi, instituţiile respective se concurează unele pe altele. Fiecare instituţie religioasă va susţine inevitabil că doctrina sa este singura doctrină adevărată. În acelaşi timp însă, o altă instituţie religioasă care împărtăşeşte alt crez religios va spune despre sine că doar doctrina personală este adevărată, în timp ce a celuilalt este falsă, este sectară, este în eroare. Paradoxal însă, un al treilea actor religios va spune, în contextul competiţiei religioase că doctrina celorlalţi este falsă, în timp ce doar doctrina personală este singura adevărată şi propune să devenim membri ai Bisericii lui pentru a obţine mântuirea şi viaţa veşnică!
Ei bine, într-o astfel de logică, de competiţie, şi mai ales în logica funcţionării pluralităţii şi a pluralismului, se poate ajunge uşor la o situaţie conflictuală reală. De aceea, societăţile moderne contemporane, plurale şi pluraliste, deţin şi un important potenţial conflictual. Ori, în această situaţie este foarte important sistemul juridic a relaţiilor Stat-biserică, care ar trebui să reglementeze în detaliu potenţialul conflictual, pentru a elimina şi preveni declanşarea de violenţe sociale alimentate de divergenţele religioase.
PERICOLELE CARE AMENINŢĂ DIALOGUL INTER-RELIGIOS
Ţinând cont că manifestările diverse ale pluralismului provoacă în permanenţă dialogul inter-religios de a se armoniza cu cerinţele societăţilor moderne contemporane şi plecând de la premiza necesităţii lui pentru echilibrul religios al societăţilor noastre moderne, aş dori în continuare să vedem care sunt pericolele care ameninţă dialogul inter-religios. Am structurat două categorii de pericole, şi anume: pericole interne şi pericole externe.
Pericolele interne sunt cele legate de extremism, întotdeauna religiile vor cunoaşte tendinţe de ducere la extremă, către fundamentul religios, deci la fundamentalism, învăţătura sau discursul public. Toate religiile cunosc tendinţe de fundamentalism şi de extremism, iar acesta este un pericol real care împiedică dialogul. Pe urmă o altă barieră, un alt pericol în faţă dialogul inter-religios, este cel legat de manipulare. Cei care se află în dialog deseori pot fi manipulaţi din interiorul instituţiei pe care o reprezintă. Poate fi interesul statal, interesul instituţional sau interesul economic, deci, oricum, o formă de manipulare ca urmare a interesului intern imediat, mai mult sau mai puţin conştientă. Pe urmă, un alt pericol intern este alimentat de naivitateacelor care sunt implicaţi în dialog. Adică dialogul inter-religios nu se face între naivi, dialogul inter-religios se face între oameni foarte responsabili, şi de aceea se face greu şi se face rar. Nu în ultimul rând, vorbeam despre educaţie; şi acum aş aminti ca barieră de zgomot, ca provocare şi pericol la adresa dialogului, nivelul de cultură pe care îl au partenerii de dialog. Adică în momentul când nu ai un nivel de cultură suficient de larg, care să-ţi permită să ieşi din enclava în care te bălăceşti în fiecare zi şi în care crezi că doar enclava aceasta este importantă, dacă nu ai capacitatea să ieşi prin cultură dincolo de egoismul instituţional sau religios în care te-ai născut, în care îţi desfăşori activitatea va fi foarte greu să faci un dialog inter-religios. Acestea sunt, să zicem, provocările interne.
Provocările externe sunt legate de asemenea de manipulare. Putem identifica tendinţe atât de manipulare internă, din partea comunităţii religioase şi a intereselor ei interne, cât şi tendinţe de manipulare externă, de exemplu din partea statelor care deseori stimulează, să zicem, dialog inter-religios între parteneri, însă dialogul respectiv nu este suficient de bine articulat şi suficient de bine întreţinut din punct de vedere juridic astfel încât dialogul să fie şi eficient. Şi atunci, deseori, statele, ca să facă o poză frumoasă de familie politică, alimentează un dialog inter-religios superficial, care este apă de ploaie, deci nu este un dialog real, cu obiective clare de eficienţă şi reuşită. Şi tot ca pericol extern identificăm secularizarea şi indiferenţa religioasă. Dialogul religios se face între oameni care au aspiraţii religioase reale, care luptă pentru ceva, cei care nu au nicio aspiraţie religioasă nu pot fi implicaţi în niciun caz într-un dialog inter-religios decât formal, adică într-un mod naiv, superficial. Şi atunci secularizarea, care este o formă de marginalizare a interesului faţă de religie în lumea contemporană modernă, atunci practic secularizarea împiedică sau diminuează capacitatea de a crea dialog.
În fine, şi cu asta aş dori să închei, e necesar să lămurim o întrebare importantă, aflată în strânsă legătură cu subiectul analizat până acum, dialogul inter-religios. Cine are de câştigat din realizarea dialogului inter-religios? Pentru că cineva câştigă! Un răspuns simplu ar sublinia faptul că amândoi partenerii aflaţi în dialog câştigă, societatea în ansamblu câştigă, statele care au favorizat dialogul inter-religios câştigă. Acesta este însă un răspuns foarte simplu. Dar, atunci când vorbim despre parteneriat şi negociere, ambii parteneri implicaţi în dialog trebuie să ofere ceva, şi atunci cei care sunt implicaţi direct în dialog, în principiu sunt şi cei care pierd. Sigur nu vreau să fac o filozofie a noţiunii de dialog, dar este cert că într-o negociere nu poate câştiga o singură parte. Prin dialog, prin cuvânt, ambele părţi trebuie să fie capabile să câştige şi ambele părţi trebuie să fie capabile să ofere câte ceva, iar atunci când oferi ceva de fapt eşti în pierdere. Şi totuşi, ce se câştigă prin acţiunea importantă a dialogului? Răspunsul trebuie să vizeze obiectivul principal al dialogului, şi anume acela de îmbogăţire reciprocă şi depăşirea unor stări conflictuale sau tensionate. Dialogul nu se realizează doar pentru ca cineva să câştige în mod concret. Ori, „observaţiile şi criticele care sunt formulate (cu prilejul dialogului n.n.) capătă un sens pozitiv, întrucât interlocutorii caută să progreseze împreună, nu să câştige sau să aibă dreptate.”[9]
În România, problematica dialogului inter-religios încă nu este o problemă importantă şi presantă pentru factorii instituţionali responsabili. Cred că este util să lămurim un aspect aparent generator de confuzie terminologică şi anume distincţia între dialog inter-confesional şi dialog inter-religios. Când vorbim despre dialog inter-confesional vorbim despre comunităţile care aparţin aceleaşi religii, adică facem referire la dialogul inter-confesional între Biserica Ortodoxă şi cea catolică sau cea greco-catolică, de exemplu. Când vorbim despre dialogul inter-religios, vorbim despre marile religii ale omenirii în cazul nostru şi, pentru că ne aflăm aici la CCERPA, ne gândim la dialogul între comunitatea creştin ortodoxă şi comunitatea musulmană din România. S-ar putea spune că în România nu sunt tensiuni în relaţiile dintre cele două comunităţi, iar modelul dobrogean de convieţuire dintre creştini şi musulmani poate fi oricând un model exportabil pentru alte zone din Europa, în special din Balcani.
Dar, în pofida aparenţelor calme, tensiunile inter-religioase se pot oricând declanşa, dacă nu sunt tratate cu preocupare şi responsabilitate. Aş dori să aduc în atenţie un singur exemplu ca să argumentez faptul că există totuşi un important potenţial conflictual, care postulează aşadar nevoia existenţei dialogului inter-religios. Întâmplarea la care mă gândesc acum s-a petrecut la sfârşitul[10] anului 2002, într-o localitate din Dobrogea, în care s-a declanşat un conflict între credincioşii ortodocşi ai localităţii şi credincioşii comunităţii musulmane, pentru că în minaretul care se construise de curând se montase un difuzor foarte puternic, care deranja, prin intensitatea sunetului, familiile de credincioşii ortodocşi, care locuiau în apropiere. Probabil unii aveau copii mici, care dormeau la ora la care imamul chema la rugăciune prin difuzor, probabil erau bătrâni suferinzi care aveau nevoie de odihnă la ora când se făcea rugăciunea zilnică sau săptămânală, probabil erau activităţi didactice la şcoala din sat sau poate că ceilalţi locuitori ai satului, care nu erau de religie musulmană, aveau alte obiceiuri culturale şi religioase decât cele musulmane. A fost depus atunci un protest la Ministerul Culturii şi Cultelor, prin care se cerea să fie interzis, printr-o formă legislativă guvernamentală sau parlamentară, difuzorul respectiv în minaret sau să fie diminuată intensitatea sunetului. De exemplu, catedrala din Strasbourg are o intensitate maximă legală de decibeli pe care au voie să o atingă clopotele din catedrala catolică din centrul oraşului, intensitate stabilită printr-o decizie locală a primăriei oraşului, astfel încât sunetul clopotelor activate cu prilejul mesei duminicale să nu-i deranjeze pe locuitorii apropiaţi de locaţia respectivă, dar care nu împărtăşesc aceleaşi aspiraţii şi valori religioase creştine ca majoritatea catolică a oraşului.
O situaţie conflictuală asemănătoare celei relatate mai sus, din Dobrogea, a cunoscut-o societatea românească şi în vara acestui an, cu prilejul intenţiei de construire a unei noi moschei islamice la Bucureşti. Locaţia noii moschei este plasată într-o zonă în care funcţionează deja o serie de hoteluri, universităţi, cămine studenţeşti şi clădiri de birouri. În acest context urban aglomerat, ne întrebăm, evident pentru a sublinia importanta şi necesitatea dialogului inter-religios, cum se vor comporta cei care se învecinează cu zona respectiva, dar nu sunt credincioşi musulmani? Probabil că vor fi foarte nemulţumiţi! La fel vor fi şi cei care lucrează în aceeaşi zonă sau chiar turiştii care vor fi cazaţi în hotelurile din apropiere, din zona de nord a capitalei? Desigur, putem construi multe scenarii conflictuale inter-religioase, dar nu trebuie să pierdem din atenţie că potenţialul conflictual există în orice societate pluralistă religios, iar pentru a preveni tensiunile inter-religioase este nevoie ca Statul să aibă mecanisme legislative, care să reglementeze toate aceste aspecte.
Exemplele de mai sus subliniază faptul că într-o societate modernă democratică este absolut necesar ca dialogul, pentru a fi funcţional, să fie sprijinit de un sistem legislativ atent gândit de legislator, în consonanţă cu specificul cultural şi religios al ţării respective. Mai mult decât atât, trebuie observat un alt aspect interesant al dinamicii vieţii religioase în societatea contemporană românească, şi anume dezvoltarea numerică din ce în ce mai importantă a comunităţilor etnice musulmane în alte zone geografice decât cele etnice turco-tătare din Dobrogea, cu care România este deja este obişnuită cultural şi religios. Comunităţile noi de musulmani s-au organizat în România după 1990, când posibilităţile migraţioniste au fost mult mai flexibile decât erau înainte de 1989. Dublându-se numărul de credincioşi musulmani în România în ultimii 20 de ani, evident că se dublează şi urgenţa cu care este necesar ca societatea românească să fie capabilă să înţeleagă aceste noi comunităţi islamice din România. În vara anului curent, 2015, am văzut cât de urgente şi complicate sunt pentru România problemele refugiaţilor musulmani din Siria. Comunităţile musulmane noi au devenit o realitate vizibilă în marile oraşe ale României, inclusiv în Bucureşti, o realitate care se defineşte inclusiv cu componenta culturală, religioasă sau gastronomică. Necesitatea şi urgenţa dialogului inter-religios este dată şi de faptul că societatea românească nu este încă pregătită pentru a înţelege aceste comunităţi, cum de altfel nici aceste noi comunităţi nu sunt pregătite să înţeleagă suficient de rapid specificul societăţii noastre româneşti, impregnată de tradiţii culturale şi religioase profund creştin-ortodoxe. Ori ca să se ajungă ca această înţelegere reciprocă să fie eficientă este necesar să fie folosit dialogul, care să evidenţieze dorinţa de cunoaştere şi îmbogăţire culturală reciprocă.
CONCLUZII
Întreaga analiză prezentată mai sus şi-a propus să evidenţieze faptul că dialogul inter-religios este foarte necesar pentru societăţile moderne contemporane, iar în cazul societăţii româneşti este deosebit de util. Dialogul inter-religios trebuie să ţină cont de structura societăţilor moderne contemporane şi de toate aspectele care definesc aceste societăţi. Un element important care condiţionează dialogul religios este pluralismul religios, care, la rândul lui, structurează societatea contemporană. Dialogul religios nu se realizează cu scopul unui câştig imediat, ci cu dorinţa de a-l cunoaşte pe celălalt, partenerul de dialog inter-religios, mai bine şi mai profund. Sunt multe piedici care blochează dezvoltarea dialogului inter-religios, atât de natura instituţional internă, dar şi de natura externă, cum ar fi secularizarea sau indiferenţa religioasă. În afara mecanismelor teoretice nu trebuie uitat un alt aspect care favorizează reuşita dialogului, şi anume cadrul legislativ, care reglementează relaţiile dintre Sat şi denominaţiunile religioase. O astfel de legislaţie, care poate încuraja sau descuraja dezvoltarea dialogului, trebuie să ţină cont de factorii moderni ai dinamicii vieţii religioase, care necesită o analiză permanentă a potenţialului conflictual, pe care îl postulează diferenţele doctrinare ale religiilor.
Bibliografie selectivă:
- BIBLIA sau Sfânta Scriptura, ediţie jubiliara a Sfântului Sinod – 2001, traducere Bartolomeu Anania Arhiep. Clujului, Bucureşti, ed. IBM-BOR, 2001,
- Chelcea, Septimiu; Ivan, Loredana; Chelcea, Adina; Comunicarea nonverbală, gesturile şi postura, Bucureşti, Comunicare.ro, 2005.
- Dery, Richard, La modernité, Montreal, ed. JFD, 2009.
- Drăgan, Ioan, Comunicarea-paradigme şi teorii, vol. I, Bucureşti, RAO, 2007.
- Georgiu, Grigore, Comunicarea interculturală, Bucureşti, Comunicare.ro, 2010.
- Girault, Rene; Vernette, Jean; Croire en dialogue, Limoges, Droguet et Ardant, 1979.
- Mucchielli, Alex, Arta de a comunica, metode, forme şi psihologia situaţiilor de comunicare, Iasi, Polirom, 2015.
- Reiman, Tonya, Limbajul trupului, (trad. en. Valentin Adrian Serac), Bucureşti, Curtea Veche Publishing, 2010.
- Stăniloae, Dumitru Pr. Prof., Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. I, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 2003.
- Tănase, Laurenţiu D., Pluralisation religieuse et société en Roumanie, ed. Peter Lang, Publications Universitaires Européennes, Bern, Suisse, 2008.
- Tănase, Laurenţiu, Study regarding the Muslim community and the Islamic Education in Romania, in Aslan, Ednan (Ed), Islamic Education in Europe, ed. Bëhlau, Vien, 2009.
* Dr. Laurenţiu D. Tănase este absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi doctor în Teologie al Universităţii de Ştiinţe Umaniste din Strasbourg, Franţa, cu specializare în Sociologia religiei. Predă la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, cursuri de Teologie Socială şi Sociologia Religiei
[1] Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod – 2001, traducere Bartolomeu Anania Arhiep. Clujului, Bucureşti, ed. IBM-BOR, 2001, Ev. Luca, I, 1-2, p. 1556.
[2] Idem – a se citi şi notele „a-e” ale traducătorului, Bartolomeu Anania, cu explicaţiile oferite, p. 1556.
[3] Aproapele, cf. înţelesului biblic din Ev. Luca X, 25-37.
[4] Alex Mucchielli, Arta de a comunica, metode, forme şi psihologia situaţiilor de comunicare, Iaşi, Polirom, 2015, p. 237, apud E.A. Levy-Valensi, Le dialogue psychanalitique, Paris, PUF, 1972, p.31
[5] Chelcea, Septimiu; IVAN, Loredana; Chelcea, Adina; Comunicarea nonverbala, gesturile şi postura, Bucureşti, Comunicare.ro, 2005, p32
[6] Chelcea Septimiu et alii, Comunicare nonverbala … op. cit., p.32
[7] Girault Rene; Vernette, Jean; Croire en dialogue, Limoges, Droguet et Ardant, 1979, p. 244
[8] Girault Rene; Vernette, Jean; Croire en dialogue, Limoges, Droguet et Ardant, 1979, p. 240
[9] Alex Mucchielli, Arta de a comunica, metode, forme şi psihologia situaţiilor de comunicare, Iaşi, Polirom, 2015, p. 237.
[10] În perioada precizată, 2002, autorul articolului, dr. Laurenţiu D. Tănase, îndeplinea funcţia de Secretar de Stat pentru Culte (2001-2004) în Ministerul Culturii şi Cultelor şi avea în directă responsabilitate coordonarea relaţiilor dintre Stat şi Biserică din România.
Coments