Conf. univ. dr. ing. Mircea ŞTEFAN

INTRODUCERE

„Sunt convins că schimbările climatice şi ceea ce facem noi în legătură cu acest subiect ne vor defini, vor defini era noastră şi, în cele din urmă, vor defini moştenirea pe care o lăsăm generaţiilor următoare. Astăzi, momentul îndoielilor a trecut.”

           Ban Ki-moon, Secretar General ONU

Asistăm, în prezent, la o preocupare crescândă a omenirii faţă de problemele tot mai complexe privind protejarea mediului înconjurător.

Preocupările sunt justificate de agravarea fenomenelor de poluare având adeseori tendinţa de globalizare (transformări vizibile ale regimului climatic, deteriorarea stratului de ozon, despăduriri de o amploare fără precedent, procese de deşertificare şi erodarea gravă a solului, diminuarea resurselor naturale, creşterea poluării şi antropizării unor importante ecosisteme), de implicaţiile economice şi sociale deosebite, de rezonanţele politice reflectate în doctrina unor partide, etc.

Lumea în care trăim, o lume a interdependenţelor, în pofida marilor beneficii pe care le-a adus, exclude jumătate din populaţia planetei, care este nevoită să-şi ducă viaţa cu mai puţin de 1,5 euro pe zi. Un miliard de oameni suferă permanent de foame, iar un alt miliard şi jumătate nu are apă potabilă.

Sistemul politic şi în general politica dusă la nivel global arată foarte clar că nu suntem pregătiţi pentru schimbările care au loc în lume, astăzi.

Nivelul de dezvoltare economică şi ritmul în care creşte numărul populaţiei pe glob sunt motive de îngrijorare care pun probleme serioase pentru mediul înconjurător şi pentru societatea în care trăim.

Cu toate acestea, cei care ar trebui să ia măsuri şi care au această putere par insensibili la toate aceste tendinţe, iar crizele ecologice sunt abordate cu strategii expirate.

Lucrarea de faţă şi-a propus să stabilească existenţa unei legături directe sau indirecte între mediul înconjurător şi mediul de securitate şi să analizeze impactul degradării factorilor de mediu şi al schimbărilor climatice asupra stabilităţii şi securităţii locale, regionale şi internaţionale.

1. SCHIMBĂRILE CLIMATICE

În opinia specialiştilor, schimbările climatice sunt determinate, în mod direct sau indirect, de poluarea mediului înconjurător, în special de modificarea compoziţiei atmosferei globale, care se adaugă la variabilitatea naturală a climei, observate pe o perioadă de timp comparabilă.

Totodată, prin sintagma „schimbări climatice” se înţelege un proces complex având ca principale manifestări: creşterea temperaturii medii cu variaţii semnificative la nivel regional, reducerea volumului calotelor glaciare şi implicit creşterea nivelului oceanelor, modificarea ciclului hidrologic, creşterea suprafeţelor aride, modificări în desfăşurarea anotimpurilor, reducerea biodiversităţii, creşterea frecvenţei şi intensităţii fenomenelor climatice extreme[1].

Soarele este principalul actor în sistemul climatic, emiţând radiaţia solară care încălzeşte Pământul. Energia solară este mai puternică în regiunile ecuatoriale, intensitatea radiaţiilor solare scăzând către poli. Acest fapt determină tipurile de circulaţie a vânturilor şi a curenţilor oceanici, care influenţează dezvoltarea sistemelor climatice. Atmosfera acţionează ca o pătură protectoare, menţinând o temperatură propice vieţii pe Pământ şi ecranând razele dăunătoare ale Soarelui. Formată din mai multe straturi distincte, atmosfera acţionează ca un „depozit” pentru diverse gaze şi particule. Atât structura atmosferei, cât şi modul în care se realizează circulaţia aerului au un efect considerabil asupra climei şi a sistemelor climatice, inclusiv asupra regimului precipitaţiilor.

Degradarea (subţierea) stratului de ozon a fost una dintre primele probleme de mediu luată în discuţie la nivel global, datorită consecinţelor ireversibile ale acestui fenomen atât asupra ecosistemelor terestre, acvatice, a sănătăţii populaţiei, cât şi asupra sistemului climatic.

În stare naturală, ozonul se găseşte în stratosferă (în concentraţie de 0,04 ppm, la circa 10-50 km altitudine, cu un maxim între 20 şi 35 km), unde joacă un rol important în protejarea Pământului de razele ultraviolete (UV), dăunătoare, ale Soarelui. Ozonul stratosferic are un rol activ în determinarea structurii termice, dinamice şi chimice a stratosferei şi troposferei şi, deci, exercită un impact direct asupra climatului.

Halogenii eliberaţi de la sol, în pricipal sub formă de clorofluor-carboni (CFCs), hidroclorofluorcarboni (HCFCs) şi hidrocarburi cu conţinut de brom, sunt convertiţi în forme active, în stratosfera medie şi superioară, distrugând ozonul. Cantităţile de compuşi halogenaţi, care realizează distrugerea ozonulului, au atins maximul în anii 1997-1998, dar şi în prezent se menţin la valori ridicate în stratosferă.[2]

„Efectul de seră” este termenul popular folosit pentru a descrie modul în care atmosfera Pământului asigură o temperatură propice vieţii pe planetă. Aproximativ jumătate din radiaţia solară trece prin atmosferă. Restul este reflectat de nori, este împrăştiat de vaporii de apă şi de particulele din atmosferă sau este absorbit de aceasta. O parte din radiaţia solară care atinge Pământul este reflectată înapoi în spaţiu (în medie aproximativ o treime). Din ceea ce rămâne, o parte e absorbită de atmosferă, însă majoritatea este absorbită de sol şi oceane. Suprafaţa Pământului se încălzeşte şi, ca rezultat, emite radiaţie infraroşie (calorică). O parte din aceasta radiaţie este trimisă în spaţiu, iar o alta rămâne în atmosferă. Unele gaze din atmosferă constituie un strat izolator al Pământului şi împiedică căldura să iasă în spaţiu; acestea fiind aşa-numitele gaze cu efect de seră (GES). Ele acţioneaza ca o pătură, absorbind căldura şi reflectând-o înapoi către suprafaţa Pământului, încălzind atmosfera şi provocând ceea ce este cunoscut sub numele de efect de seră natural.

Cinci tipuri de gaze care apar în mod natural provoacă în principal efectul de seră: vaporii de apă, dioxidul de carbon, metanul, protoxidul de azot şi ozonul. Concentraţia în atmosferă a acestor gaze este influenţată, în mod esenţial, de activităţile umane.[3]

Odată cu creşterea concentraţiei acestor categorii de gaze, efectul de seră se intensifică, transportul de energie şi umiditate în sistem se perturbă, fapt care determină dezechilibre în sistemul climatic.

Cea mai importantă sursă de dioxid de carbon şi metan o reprezintă utilizarea combustibililor fosili – responsabilă de creşterea cu cca. 50% a concentraţiilor GES în atmosferă.

Alte 20% din emisiile globale de GES provin din industria chimică, inclusiv CFC-urile, care sunt extrem de rezistente. O altă sursă importantă este realizarea la o scară din ce în ce mai largă a agriculturii intensive (sursă de bioxid de carbon, metan şi protoxid de azot), care este respon-sabilă pentru 15% din emisiile GES.

Distrugerea pădurilor generează alte 15 procente din totalul emisiilor de GES. Dioxidul de carbon, mai abundent de aproximativ 200 de ori decât metanul, absoarbe radiaţia infraroşie de 20 de ori mai puţin. Acesta rămâne aproximativ un secol în atmosferă, iar metanul cca. 10 ani. Per total, contribuţia bioxidului de carbon la efectul de seră global este de trei ori mai mare decât cea a metanului.

Emisiile de CO₂ corespunzătoare activităţilor umane actuale se datorează: 35% producţiei şi distribuţiei de energie (incluzând arderea combustibililor fosili – cărbune, gaz şi petrol, cât şi extragerea lor, rafinarea şi transportul); 30% proceselor industriale; 20% transporturilor; 15% sectorului rezidenţial şi altor activităţi.[4]

Cel mai recent Raport de evaluare a stării mediului înconjurător elaborat de Grupul Interguvernamental al Experţilor ONU în Schimbările Climatice (Intergovernmental Panel on Climate Change – IPCC)[5] prezintă rezultatele cercetărilor ştiinţifice, observaţiile privind schimbările climatice la nivel global, precum şi previziunile realizate pe baza utilizării modelelor climatice. Principalele concluzii desprinse din acest document sunt:

1. cei mai călduroşi 15 ani, la nivel global, au fost înregistraţi în ultimele două decade, anii 1998 şi 2005 fiind cei mai călduroşi de până acum;
2. temperatura la nivelul Europei a crescut cu aproape 1 grad Celsius, mai mult decât rata globală de încălzire de 0,74;
3. în prezent, concentraţia gazelor cu efect de seră din atmosferă depăşeşte cu mult valorile înregistrate în ultimii 650.000 de ani, iar previziunile indică o creştere fără precedent;
4. până în anul 2100, temperatura globală va creşte cu 1 până la 6,3 grade Celsius, iar nivelul apei mării va creşte cu 19 până la 58 cm;
5. a crescut frecvenţa apariţiei şi intensitatea fenomenelor meteoro-logice extreme (furtuni, tornade, uragane), s-au schimbat modelele regionale climatice şi de precipitaţii (valuri de căldură, secete, inundaţii), iar tendinţele indică o creştere graduală în următorii ani;
6. scăderea grosimii şi a extinderii gheţarilor din zona arctică (cu 40% în ultimii 30 de ani) şi posibilitatea dispariţiei complete a acestora până în anul 2100;
7. retragerea gheţarilor din zone montane (Munţii Alpi, Himalaya, Anzi) şi posibilitatea dispariţiei a peste 70% din gheţarii continentali;
8. dezvoltarea unor mutaţii la nivelul biosistemelor: înflorirea timpurie a unor specii de plante, dispariţia unor specii de amfibieni, etc.

Conform rezultatelor generate de aceste modele, în condiţiile de dublare a concentraţiei de CO₂ în atmosferă, se aşteaptă, pentru deceniile următoare, o creştere a temperaturii cuprinsă între 2,4 şi 7,4°C. Modifi-cările estimate de temperatură se vor manifesta la nivel regional şi local şi vor influenţa ecosistemele, aşezările umane şi infrastructura.

Variabilitatea climatică va afecta toate sectoarele economiei, va conduce la modificarea perioadelor de vegetaţie şi la deplasarea liniilor de demarcaţie dintre păduri şi pajişti. Evenimentele meteorologice extreme (furtuni, inundaţii, secetă) îşi vor putea face apariţia mai frecvent, iar riscurile şi pagubele aferente pot deveni tot mai semnificative. Împreună cu inundaţiile, perioadele îndelungate de secetă vor conduce la pierderi economice însemnate. În zonele împădurite joase şi deluroase, se preconi-zează o scădere considerabilă a productivităţii pădurilor după anul 2040, datorită creşterii temperaturilor şi scăderii volumului precipitaţiilor.

Datele prezentate de IPCC au fost confirmate de Agenţia Europeană de Mediu – AEM în raportul „Climate change, impacts and vulnerability in Europe 2012” („Schimbările climatice, impact şi vulnerabilitate în Europa 2012”)[6].

Motivaţia de a acţiona în legătură cu schimbările climatice nu trebuie neapărat găsită în ceea ce omenirea a observat până acum, ci în ceea ce anticipează modelele ştiinţifice pentru viitorul apropiat. Dacă procesul de încălzire va continua în ritmul prognozat astăzi, lumea va intra într-o perioadă de schimbări climatice fără precedent în istoria umanităţii.

2. DEPENDENŢA MEDIU DE SECURITATE – DEGRADAREA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

2.1.  Mediul internaţional de securitate în contextul actual

Mediul de securitate reprezintă o realitate contemporană care înglobează ansamblul condiţiilor, proceselor şi al fenomenelor politice, diplomatice, economice, sociale, culturale, militare, ecologice şi informa-ţionale, interne şi internaţionale, care condiţionează nivelul de protecţie a individului, a comunităţii, statului, a zonei, regiunii etc. pe timpul promovării propriilor interese.[7]

Debutul secolului XXI a însemnat, întâmplător sau nu, intrarea într-o nouă eră, caracterizată, esenţial, de desfăşurarea alertă a procesului de globalizare, cu toate efectele pe care le antrenează fenomenul ca atare; de impactul revoluţiei informaţional-tehnologice asupra compo-nentelor vitale ale existenţei sociale, imprevizibil în multe dintre manifestările sale ulterioare; de perfecţionarea instrumentelor de ducere a războiului până la limita ultimei consecinţe posibile; de competiţia pentru afirmarea şi consolidarea noilor centre de putere, cu rezultate geopolitice şi geostrategice decisive în determinarea unei noi ordini internaţionale.

Fără a fi un paradox al actualelor tendinţe planetare, proliferarea asimetrică a unor noi ameninţări şi riscuri la adresa securităţii interna-ţionale este o certitudine, o certitudine care, nu doar inevitabil, ci la modul necesar, pune în stare de alertă apărarea naţională, atât la nivelul supozi-ţiilor sale în ceea ce priveşte concepţia, cât şi în planul acţiunii concrete.

În acest moment, mediul strategic de securitate se caracterizează ca fiind în egală măsură complex şi dinamic, menţinându-se provocări semnificative la adresa stabilităţii păcii, provocări provenite din întregul spectru al conflictului.

Într-o lume cu state suverane, aflate în stadii diferite de dezvoltare, tensiunile şi conflictele se vor menţine, fiind totodată un specific al naturii umane. Factorii care pot genera situaţii conflictuale includ globa-lizarea, tensiunile regionale, terorismul internaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă, crima organizată, degradarea mediului ambiant şi catastrofele naturale, pandemiile, „statele eşuate” caracterizate prin administraţii ineficiente şi corupte, incapabile să le ofere propriilor cetăţeni elementele minime specifice securităţii umane, fanatismul religios, competiţia globală pentru resurse, tensiunile etnice şi dorinţa de putere, creşterea demografică etc[8].

Anvergura şi implicaţiile acestor factori subliniază imposibilitatea gestionării efectelor în mod izolat de către entităţile statale şi conduc la orientarea acestora către sisteme comune de acţiune în cadrul diferitelor organizaţii şi tratate internaţionale.

Experţii militari apreciază că războiul viitorului va fi regăsit „…la intersecţia dintre marile drumuri de acces la resurse, coridoarelor traficului de droguri, influenţă, terorism şi criminalitate şi zonelor de confruntare între interesele liderilor unor mari grupări care îşi iau drept acoperire sisteme de valori specifice marilor civilizaţii. Astfel de războaie sunt de tip „mozaic” şi se desfăşoară de la confruntările economice şi non-militare, la acţiuni teroriste, război informaţional şi război disproporţionat^”[9].

În ultima perioadă de timp, agenda de securitate a actorilor inter-naţionali (statali şi nonstatali) include concepte de genul „securitatea individului”, „securitatea energetică”, „securitatea mediului”, „securitatea alimentară” şi mai recent „securitatea demografică”.[10]

Redefinirea conceptului de securitate se desfăşoară într-un context în care actorii statali şi nonstatali au viziuni diferite asupra provocărilor la adresa securităţii în conformitate cu tradiţionala distincţie între Nord şi Sud din relaţiile internaţionale: Nordul şi-a centrat atenţia pe terorism şi pe armele de distrugere în masă, în timp ce Sudul este preocupat de sărăcie şi subdezvoltare.

Elaborarea unei viziuni comune asupra securităţii este posibilă numai prin conştientizarea faptului că multe dintre actualele provocări sunt de fapt rezultatul existenţei unor vulnerabilităţi, riscuri, pericole şi ameninţări comune, ce necesită soluţii de aceeaşi natură. În consecinţă, au apărut concepte ca: securitate internaţională / colectivă, securitate comună / securitate prin cooperare, securitate naţională[11].

Complexitatea mediului internaţional determină cercetătorii să considere că „…astăzi securitatea nu mai poate fi analizată în termeni de alegere politică, de capacităţi şi intenţii ale unui stat, întrucât vulnera-bilităţile, riscurile, pericolele şi ameninţările la adresa securităţii au căpătat acum o semnificaţie sistemică”^[12].

Într-un astfel de context tensionat şi complex, securitatea fiecărei ţări, ca şi securitatea comunităţii internaţionale în ansamblu, se bazează nu numai pe capacitatea de reacţie şi adaptare, ci, mai ales, pe capacitatea de anticipare şi de acţiune pro-activă.

Într-o lume complexă, dinamică şi conflictuală, aflată în plin proces de globalizare, înţelegerea profundă a tendinţelor majore de evoluţie a securităţii internaţionale şi a modului în care fiecare ţară are şansa să devină parte activă a acestui proces constituie o condiţie esenţială a progresului şi prosperităţii.

Cunoaşterea, înţelegerea şi evaluarea corectă a proceselor interne, a gradului de coeziune socială, a capacităţii de mobilizare publică reprezintă o necesitate la fel de importantă pentru realizarea proiectelor naţionale.

Totodată, cunoaşterea, anticiparea, prevenirea şi apărarea împotriva riscurilor şi ameninţărilor de securitate presupun eforturi susţinute şi concertate ale tuturor statelor lumii, prin instituţiile lor competente, pe de o parte, şi ale organizaţiilor cu vocaţie în materie de securitate, pe de altă parte.

2.2.  Degradarea mediului vs. strategii de securitate

Abordarea conceptului de securitate globală a fost generată de apariţia, pe agenda de securitate internaţională, a unor probleme, precum terorismul, criminalitatea organizată, „statele eşuate”, epidemiile, degra-darea mediuluiînconjurător, proliferarea armelor de distrugere în masă, fapt ce determină „demilitarizarea” politicii de securitate naţională. Relaţia dintre mediul înconjurător şi securitate a făcut, încă de la sfârşitul secolului XX, obiectul a numeroase cercetări, care au avut în vedere redefinirea sau lărgirea conţinutului conceptului de securitate.^[13]

În acest sens analiştii politici din lumea întreagă trebuiau să răspundă unor întrebări cum ar fi: are sau nu mediul înconjurător o influenţă asupra securităţii naţionale, regionale sau chiar globale? Care sunt consecinţele degradării mediului asupra securităţii? Se poate ajunge la tensiuni, instabilitate, conflicte, deci la ameninţarea securităţii? Cum influenţează globalizarea relaţia dintre mediu şi securitate? Poate fi considerată securitatea mediului o componentă a securităţii naţionale / internaţionale?

Dezbaterile asupra acestor probleme au suscitat reacţii diferite, de la reticenţă în a aborda pragmatic problematica, la aserţiuni de genul că degradarea mediului constituie un risc la adresa securităţii, sau păreri contrare, în special din partea ţărilor dezvoltate ale căror interese la nivel global ar fi putut fi atinse.

De-a lungul timpului, conferinţe, colocvii, evenimente şi manifestări ştiinţifice civile şi militare au încercat să sublinieze importanţa compo-nentei ecologice a securităţii.

În opinia lui A.H. Westing, fiecare conflict armat este un „război de mediu”, deoarece resursele naturale de orice fel au constituit într-o anumită proporţie ţinta tuturor beligeranţilor.[14]

Pentru M. Renner, „ameninţările ecologice sunt atât de insidioase”, încât el propune „lărgirea noţiunii de securitate şi cu cea de securitate ecologică”[15].

În accepţiunea analistului politico-militar Pullman, „o ameninţare la securitatea naţională este o acţiune sau o secvenţă de evenimente care ameninţă să degradeze, drastic şi pe o durată relativă scurtă de timp, calitatea vieţii pentru locuitorii unei ţări sau ameninţă să îngusteze semnificativ gama alegerilor de politici disponibilă pentru un guvern, pentru un sector particular sau pentru diverse entităţi neguvernamentale (persoane, grupuri, corporaţii) într-un stat”.[16]

Marc Lewy consideră la fel ca unii experţi români că „o ame-ninţare la securitatea unei ţări există atunci când unele dintre cele mai importante valori naţionale sunt semnificativ degradate de o acţiune externă”[17].

Se pune întrebarea în ce fel degradarea mediului înconjurător aduce prejudicii intereselor şi valorilor naţionale ale unui stat? În încercarea de a răspunde, analişti militari, politici, experţi în domeniul mediului şi al securităţii au emis mai multe teorii[18].

O primă teorie este cea existenţialistă, care vede o ameninţare a securităţii naţionale în degradarea mediului înconjurător, la nivel global. Adepţii acestei teorii afirmă faptul că protecţia mediului la nivel local nu poate fi separată de cea globală şi că indiferent de manifestările şi sursele poluării aceasta afectează viaţa omului. Elementul de bază al acestei teorii îl constituie faptul că protecţia globală a mediului şi secu-ritatea naţională sunt inseparabile şi, în consecinţă, eforturile financiare sporite pentru stoparea degradării mediului la nivel global sunt o condiţie „sine qua non” pentru asigurarea securităţii unei ţări.

O a doua teorie consideră degradarea mediului o ameninţare fizică directă asupra speciei umane şi implicit la adresa securităţii naţionale. Aceasta s-ar traduce prin pierderile semnificative de vieţi sau prin dimi-nuarea calităţii vieţii cetăţenilor în urma unor dezastre naturale (tsunami, uragane, inundaţii ş.a.) generate de schimbările climatice, a accidentelor ecologice, a diminuării stratului de ozon, a ploilor acide, a diminuării drastice a resurselor vitale (apă potabilă, hrană), etc.

O a treia teorie consideră degradarea mediului ca sursă principală de instabilitate generând războaie civile, conflicte regionale, migraţie în masă. Toate acestea constituie o ameninţare la adresa securităţii statelor situate în zonele în care apar astfel de fenomene.

În 1996, Strategia de Securitate a SUA amintea, pentru prima dată, între riscurile non-militare, existenţa „unei probleme stringente a resurselor naturale şi a aspectelor de mediu transnaţionale”, declarând necesitatea de a aborda serios problemele ambientale interne şi interna-ţionale.[19]

În timpul administraţiei Clinton, în cadrul Departamentului de Stat şi al Consiliului de Securitate naţională, au fost înfiinţate birouri de analiză a problematicii ecologice şi a protecţiei mediului.

Tot în 1996, Consiliul de Securitate al Federaţiei Ruse aprecia că „securitatea mediului reprezintă protejarea mediului natural şi a intereselor vitale ale cetăţenilor, societăţii, a statului împotriva impactului intern şi extern, a proceselor adverse şi a urmărilor dezvoltării economico-sociale, care ameninţă sănătatea umană, biodiversitatea, funcţionarea durabilă a ecosistemelor şi supravieţuirii omenirii.” Totodată, „securitatea mediului este parte integrantă a securităţii naţionale a Rusiei”[20].

În Strategia de securitate internă a Uniunii Europene – Către un model european de securitate, se afirmă că „dezastrele naturale şi cele provocate de om, precum incendiile forestiere, cutremurele, inundaţiile şi furtunile, secetele, penuria de energie şi penele tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor, constituie provocări în materie de siguranţă şi securitate”.[21]

Conform aceluiaşi document, obiectivul acţiunii UE în domeniul protecţiei civile trebuie să fie „reducerea vulnerabilităţii în faţa dezastrelor prin elaborarea unei abordări strategice de anticipare şi de prevenire a dezastrelor şi prin continuarea îmbunătăţirii nivelului de pregătire şi de reacţie, cu respectarea competenţelor naţionale. Ar trebui elaborate orientări privind metodele de cartografiere a pericolelor şi a riscurilor, evaluări şi analize, precum şi o prezentare de ansamblu a riscurilor naturale şi a celor provocate de om pe care UE le-ar putea înfrunta în viitor. Această analiză de risc la nivelul UE ar trebui să constituie o bază pentru iniţiative de cooperare între state membre care împărtăşesc aceleaşi riscuri ca şi UE în domeniul protecţiei civile şi al planificării capacităţilor”.

În noul „Concept Strategic pentru Securitate şi Apărare a membrilor din Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord” adoptat la Summit-ul de la Lisabona din 2010, se precizează că actualele „constrângeri de mediu şi de acces la resursele esenţiale, inclusiv riscurile pentru sănătate, schimbările climatice, deficitul de apă şi nevoile tot mai mari de energie vor constitui şi pe viitor mediul de securitate şi zone de interes pentru NATO cu potenţialul de a afecta în mod semnificativ planificarea operaţiunilor NATO”.[22]

Strategia de securitate naţională a României, elaborată în 2007, are în vedere faptul că „securitatea naţională poate fi, de asemenea, pusă în pericol de o serie de fenomene grave, de natură geofizică, meteo-climatică ori asociată, provenind din mediu sau reflectând degradarea acestuia, inclusiv ca urmare a unor activităţi umane periculoase, dăunătoare sau iresponsabile. În rândul acestor fenomene grave, trebuie avute în vedere: catastrofele naturale sau alte fenomene geofizice sau meteo-climatice grave (inundaţii, furtuni puternice, stări de secetă gravă sau alte fenomene extreme generate de încălzirea globală; alte modificări bruşte şi radicale ale condiţiilor de viaţă; alunecări de teren; cutremure); tendinţa de epuizare a unor resurse vitale; catastrofe industriale sau ecologice având drept consecinţe pierderi mari de vieţi omeneşti, perturbarea substanţială a vieţii economico-sociale şi poluarea gravă a mediului pe teritoriul naţional sau în regiunile adiacente; probabilitatea în creştere a producerii unor pandemii.”[23]

Securitatea indivizilor şi a comunităţilor umane implică, astăzi mai mult ca oricând, o securitate corespunzătoare a mediului, prin aceasta înţelegându-se prezervarea condiţiilor ecologice necesare supravieţuirii şi dezvoltării comunităţilor umane.

2.3.  Provocări în planul securităţii generate de degradarea mediului

Degradarea mediului are un impact semnificativ, puternic şi direct asupra stabilităţii şi securităţii locale, regionale şi internaţionale prin efectele pe care le generează în plan social, politic, economic, diplomatic şi militar.

„Prin provocare de securitate înţelegem ansamblul factorilor de natură diferită ce pot declanşa riscuri, pericole şi ameninţări în materie de securitate la adresa societăţii umane[24]”.

Cel mai important aspect al securităţii umane este reprezentat de calitatea vieţii ca rezultat al bunăstării condiţiilor de viaţă şi a activităţii care compun condiţia umană, raportate, la necesităţile, valorile şi aspiraţiile umane”[25].

Dreptul la viaţă este cel mai important dintre drepturile şi libertăţile fiinţei umane, ca parte intrinsecă a unei comunităţi. În acest context, accentul este pus pe individ, indiferent de statul al cărui cetăţean este, de etnia căreia îi aparţine, de religia pe care o împărtăşeşte. O asemenea abordare şi, bineînţeles, opţiune politică îşi face simţită tot mai mult prezenţa după încheierea Războiului Rece, când securitatea populaţiei, respectiv a omului, ca fiinţă umană, a devenit o preocupare sistematică şi relativ constantă a comunităţii internaţionale.

Securitatea regională sau globală nu se poate construi, în medii în care individul nu se simte protejat. Ignorând această realitate, sistemele nu numai că devin ineficiente. dar, mai devreme ori mai târziu, se prăbuşesc sub greutatea propriilor contraste.

Poluarea mediului înconjurător reprezintă o metodă sigură şi eficace de a atenta la sănătatea umană şi în final la viaţa oamenilor.

Potrivit unui studiu efectuat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii – OMS, peste 10% din decesele înregistrate, într-un an, în 23 de ţări ale lumii reprezintă consecinţa poluării factorilor de mediu, în special a apei şi a aerului. „Într-un mediu înconjurător mai curat, în fiecare an s-ar putea evita 13 milioane de decese” a semnalat OMS cu prilejul prezentării primului raport care analizează impactul poluării mediului asupra stării de sănătate.

Documentul analizează riscurile pe care le presupun proasta calitate a apei, poluarea aerului din mediile urbane sau existenţa unor transmi-ţători de boli precum malaria şi subliniază că utilizarea energiilor „curate” poate reduce incidenţa bolilor în special în rândul copiilor.

Potrivit raportului, îmbunătăţirea calităţii factorilor de mediu ar duce la scăderea numărului de decese cu 24% în Bolivia, cu 22% în Guatemala şi Nicaragua şi cu până la 19% în Chile, Uruguay, Cuba, Costa Rica, Republica Dominicană, Columbia, Panama, Venezuela, El Salvador, Paraguay şi Brazilia[26].

Un alt studiu (s-au colectat date din 1.100 de oraşe din 91 de ţări), realizat de OMS a relevat faptul că peste două milioane de oameni mor în fiecare an din cauza inhalării unor particule fine de poluanţi prezente în aer.

Cu o dimensiune egală sau mai mică de 10 microni, aceste particule ajung în plămâni, apoi în sânge şi pot provoca boli de inimă, cancer pulmonar, astm sau infecţii ale tractului respirator inferior. „Poluarea atmosferică este o problemă gravă şi trebuie să ne dublăm eforturile pentru a-i atenua efectele. Dacă ţinem sub control şi gestionăm în mod corespunzător mediul înconjurător, putem reduce considerabil numărul oamenilor care suferă de afecţiuni respiratorii, cardiace şi de cancer pulmonar”, a declarat directorul departamentului de sănătate publică şi mediu al OMS[27].

„Catastrofele naturale sunt din ce în ce mai frecvente şi violente deopotrivă în ţările bogate şi cele sărace, distrugând vieţi, instituţii şi bugete. Un cocktail exploziv care poate genera breşe periculoase pentru securitate”, a afirmat secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, în cadrul dezbaterilor din Consiliul de Securitate organizat în luna iulie 2011. „Este o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale”, a reiterat Ban.

Riscurile legate de schimbările climatice sunt reale şi efectele lor se fac deja simţite. De aceea, comunitatea internaţională a reacţionat adecvat faţă de aceste riscuri. Astfel, ONU estimează că toate apelurile sale de urgenţă, începând cu 2007, au fost legate de climă. În acelaşi an, Consiliul de Securitate al ONU a ţinut prima dezbatere privind schim-bările climatice şi implicaţiile lor pentru securitatea internaţională.

La rândul său, Consiliul European a atras atenţia asupra conse-cinţelor schimbărilor climatice pentru securitatea internaţională şi, în iunie 2007, a invitat Înaltul Reprezentant şi Comisia Europeană să prezinte un raport comun în cadrul reuniunii sale din primăvara lui 2008[28].

Efectele schimbărilor climatice se fac resimţite din ce în ce mai puternic, generând consecinţe majore în planul stabilităţii şi securităţii locale, regionale şi internaţionale, cum ar fi:

1. Conflicte pentru resurse

Se constată deja, în numeroase puncte de pe glob, diminuarea suprafeţei de terenuri arabile, penuria de apă, reducerea rezervelor alimentare şi a stocurilor de peşte şi multiplicarea inundaţiilor şi prelungirea perioadelor de secetă.

În opinia experţilor, schimbările climatice vor avea ca efect modificarea modelelor pluviometrice şi diminuarea rezervelor de apă dulce disponibile într-o proporţie ce ar putea atinge 20-30% în unele regiuni. O scădere a producţiei agricole va antrena insecuritate alimentară în ţările mai puţin dezvoltate sau va agrava această insecuritate şi va deschide larg porţile pentru preţuri nesustenabile la produsele alimentare. Penuria de apă, în special, este susceptibilă să provoace tulburări civile şi pierderi economice substanţiale, chiar în economiile solide. Pe de altă parte, consecinţele vor fi mai mari în regiunile supuse unei puternice presiuni demografice. În general, schimbările climatice vor alimenta conflictele existente, având ca miză resursele ce se epuizează şi, în mod special, atunci când accesul la aceste resurse este un semn al puterii politice. De asemenea, accesul la resurse energetice poate conduce la menţinerea unor conflicte actuale sau la apariţia altora noi[29].

Embargoul petrolier arab din anii 1970 a afectat mai mult decât fluxul de ţiţei dinspre Orientul Mijlociu. Saudiţii au înţeles că, fiind în mare măsură dependenţi de importul de grâne, erau vulnerabili faţă de un contra embargo de cereale. Utilizând tehnologia de foraj petrolier, au captat o pânză freatică din adâncurile deşertului pentru a produce grâu cu ajutorul irigaţiilor. În câţiva ani, Arabia Saudită îşi acoperea singură nevoile de grâu, principala materie primă alimentară de care avea nevoie.

Însă, după mai bine de 20 de ani de independenţă cerealieră, în ianuarie 2008 saudiţii au anunţat că apa freatică fusese în mare parte epuizată şi că vor renunţa treptat să mai producă grâu. Între 2007 şi 2010, recolta lor de grâu de aproape 3 milioane de tone a scăzut cu peste două treimi. În acest ritm, saudiţii estimau că vor culege ultima lor recoltă în 2013 şi, din acel moment, vor fi total dependenţi de grâul importat pentru a hrăni aproape 30 de milioane de oameni.

Insecuritatea alimentară sporită a Arabiei Saudite i-a determinat pe saudiţi să cumpere ori să închirieze terenuri în alte ţări, printre care şi două dintre cele mai înfometate state din lume, Etiopia şi Sudan. De fapt, saudiţii plănuiesc să producă hrană pentru ei folosind pământul şi resursele de apă ale altor ţări.[30]

Într-un interviu acordat ziaristului Steven Mufson, de la Washington Post, un oficial chinez declara că apele subterane acoperă în prezent trei sferturi din nevoile de apă ale capitalei Beijing. Oraşul, spunea el, forează la adâncimi de 1.000 de picioare (aproximativ 330 de metri) pentru a mai da de apă – de cinci ori mai adânc fată de acum 20 de ani. Îngrijorarea lui se regăseşte în limbajul neobişnuit de tăios al unui raport al Băncii Mondiale privind situaţia apelor din China, care preconizează „consecinţe catastrofale pentru generaţiile viitoare” dacă nu se restabi-leşte rapid echilibrul dintre consumul şi resursele de apă.

În prezent, cam o treime din terenurile cultivate din lume înre-gistrează o rată excesivă de pierdere a solului fertil, ceea ce determină o reducere a productivităţii acestora. O analiză a mai multor studii despre consecinţele eroziunii solului asupra recoltelor din SUA ajunge la concluzia că, pentru fiecare inch de sol fertil pierdut, recoltele de grâu şi porumb au scăzut cu 6 procente.

În august 2010, Organizaţia Naţiunilor Unite a anunţat că deşerti-ficarea afectează în prezent 25% din suprafaţa uscatului de pe Terra şi că procesul ameninţă mijloacele de trai a peste un miliard de oameni din aproximativ 100 de ţări.

Pe măsură ce ţările îşi pierd solul fertil, în cele din urmă îşi pierd şi capacitatea de a se hrăni singure. Printre ţările care se confruntă cu această problemă se numără Lesotho, Haiti, Mongolia şi Coreea de Nord.[31]

Pe măsură ce oferta de hrană se restrânge, asistăm la o bătălie fără precedent pentru pământ, care depăşeşte graniţele naţionale. Iniţial stârnite de insecuritatea alimentară la nivel naţional, achiziţiile de terenuri sunt văzute astăzi ca oportunitate investiţională. Fatou Mbaye din cadrul ActionAid din Senegal face următoarea remarcă: „Pământul devine rapid noul aur şi chiar acum goana e în toi”.

Printre ţările cele mai active în cumpărarea sau închirierea de terenuri agricole în străinătate se numără Arabia Saudită, Coreea de Sud şi China.

Deşi nu este o ţară prosperă, India a devenit totuşi şi ea un jucător important în achiziţiile de terenuri. Cu puţurile sale pentru irigaţii gata să sece şi confruntată cu o mereu mai mare instabilitate climatică, şi India este îngrijorată de viitorul securităţii sale alimentare. Printre celelalte ţări care se înghesuie să cumpere pământ se numără Egiptul, Libia, Bahrainul, Qatarul şi Emiratele Arabe Unite.

Una dintre caracteristicile puţin remarcate ale achiziţiilor de terenuri este aceea că ele sunt deopotrivă achiziţii de apă. Fie că terenurile sunt irigate sau udate de ploi, reprezintă o revendicare a resurselor de apă din ţara gazdă. Aceasta înseamnă că acordurile de achiziţie repre-zintă o chestiune şi mai sensibilă în ţările cu deficit de apă. Achiziţiile de terenuri din Etiopia, unde se află mare parte dintre izvoarele Nilului, sau cele din Sudan, care captează apă din debitul Nilului, pot face ca Egiptul să primească o mai mică parte din apa fluviului – ceea ce va accentua greaua sa dependenţă de importurile de grâne.[32]

O altă dimensiune alarmantă a multor investiţii în terenuri este aceea că ele se realizează în ţări precum Indonezia, Brazilia şi Congo, unde expansiunea suprafeţelor cultivate înseamnă adeseori defrişarea pădurilor tropicale, care reţin carbonul. Defrişările în aceste ţări ar putea contribui semnificativ la creşterea emisiilor de carbon, amplificând astfel şi mai mult efectul distrugător al schimbării climatice asupra securităţii alimentare.

Pe măsură ce pământul şi apa devin insuficiente, în timp ce temperatura planetei creşte şi securitatea alimentară se deteriorează, ia naştere o periculoasă geopolitică a deficitului de hrană. Cauzele care i-au dat naştere au fost generate vreme de mai multe decenii, dar situaţia a intrat în centrul atenţiei doar în ultimii câţiva ani. Acapararea de pământ agricol este parte integrantă a luptei globale pentru securitatea alimentară. Nu numai că acest fenomen este proiectat să îi avantajeze pe cei bogaţi, dar, foarte probabil, o va face pe socoteala celor săraci.

2. Prejudicii economice şi riscuri pentru oraşele de coastă
   şi infrastructurile critice

Potrivit estimărilor, o politică nemodificată în domeniul schim-bărilor climatice ar putea să coste economia mondială până la 20% din PIB-ul mondial pe an şi această proporţie va creşte încă şi mai mult în cursul anilor ce vin[33]. Marile oraşe şi infrastructurile lor de susţinere, cum ar fi instalaţiile portuare şi rafinăriile de petrol, sunt adesea construite la ţărm sau în deltele râurilor. Ridicarea nivelului apei mării şi creşterea frecvenţei şi intensităţii catastrofelor naturale constituie o ameninţare gravă pentru aceste regiuni şi perspectivele lor economice. Astfel, coastele orientale ale Chinei şi Indiei, Caraibe şi America Centrală ar fi îndeosebi atinse. Creşterea numărului catastrofelor naturale şi crizele umanitare vor exercita o presiune considerabilă asupra resurselor ţărilor donatoare, inclusiv a capacităţilor ce permit ducerea operaţiilor de ajutor de urgenţă.

Uraganul Sandy a fost, conform specialiştilor, un masiv ciclon tropical, care a afectat, în luna octombrie a acestui an, Jamaica, Cuba, Bahamas, Haiti, Republica Dominicană şi în mod semnificativ Coasta de Est a Statelor Unite ale Americii şi zona estică a Canadei.

Statele New York şi New Jersey din SUA vor avea nevoie de cel puţin 71,3 miliarde de dolari pentru a reconstrui, în urma uraganului Sandy, dar şi pentru a preveni pagubele produse de astfel de uragane în viitor, potrivit estimărilor.

Guvernatorul New York-ului, Andrew Cuomo, declara că va avea nevoie de 41,9 miliarde de dolari, din care 32,8 miliarde de dolari sunt pentru reconstrucţia caselor, parcărilor şi infrastructurii afectate. De asemenea, 9,1 miliarde de dolari vor fi alocaţi pentru daunele potenţiale ale viitoarelor fenomene meteo extreme, relatează agenţia Reuters.

Statul vecin, New Jersey, a suferit pagube de cel puţin 29,4 miliarde de dolari, conform analizei preliminare publicate de biroul guvernato-rului Chris Christie.

Uraganul Sandy a fost mai devastator decât Katrina şi Rita, din 2005, a spus Cuomo. Sandy a distrus 305.000 case în statul New York, după cifrele provizorii, comparativ cu cele 214.700 de case distruse de Katrina şi Rita în Louisiana. De asemenea, Sandy a cauzat întreruperea electricităţii în 2,2 milioane de locuinţe, comparativ cu 800.000 din cauza uraganelor Katrina şi Rita.

Totuşi, în timpul uraganului Katrina au murit 1.800 de persoane, iar în timpul uraganului Sandy 121.

Primarul oraşului New York, Michael Bloomberg, a declarat că va cere Congresului 9,8 miliarde de dolari pentru costurile de reconstrucţie neacoperite de asigurări sau alte fonduri federale[34].

3. Pierderi de teritorii şi litigii frontaliere

Oamenii de ştiinţă estimează importante modificări ale ţărmurilor mărilor şi oceanelor în cursul secolului al XXI-lea. Reculul coastelor şi submersiunea de vaste zone ar putea antrena pierderi de teritorii şi chiar dispariţia de ţări în întregime, de exemplu micile state insulare. Litigiile privind frontierele terestre şi maritime sau alte drepturi teri-toriale probabil se vor multiplica. Va fi, probabil, necesar să se revadă normele dreptului internaţional, în special, al dreptului mării, în ceea ce priveşte reglementarea litigiilor teritoriale şi frontaliere.

La rândul său, deşertificarea s-ar putea afla la originea unui cerc vicios ce înlănţuie degradarea, migraţiile şi conflictele teritoriale şi fron-taliere, ce vor ameninţa stabilitatea politică la nivel naţional şi regional[35].

Un nou studiu realizat de o echipă internaţională de cercetători a ajuns la o concluzie îngrijorătoare: creşterea nivelului Oceanului Planetar nu va putea fi oprită în următoarele secole, nici măcar în cazul în care nivelul emisiilor poluante ar fi redus în mod semnificativ. Oamenii de ştiinţă afirmă că, în cel mai bun caz, creşterea nivelului Oceanului Planetar poate fi încetinită.

Conform calculelor efectuate de oamenii de ştiinţă, scenariul cel mai optimist, în care emisiile de gaze ar fi reduse în mod semnificativ, iar temperaturile globale ar scădea cu 0,83 grade Celsius până în 2100, Oceanul Planetar ar creşte 14,2 centimetri până în 2100 şi 24,2 centi-metri până în 2300.

Scenariul mai realist, conform căruia: emisiile de gaze cu efect de seră ar fi reduse cu puţin, temperatura globală ar creşte cu 3,91 grade Celsius până în 2100, iar Oceanul ar creşte cu 32,3 centimetri până în 2100 şi cu 139,4 centimetri până în 2300.[36]

Creşterea nivelului Oceanului Planetar ameninţă 10% din populaţia Terrei, oameni care trăiesc în zone joase sau în insule aflate sub amenin-ţarea apelor, printre care cele din Caraibe, Maldive şi din zona Asia-Pacific.

„Chiar şi în cazul unor măsuri drastice de atenuare a încălzirii globale, ce vor reuşi să limiteze creşterea temperaturii globale la 2 grade Celsius peste nivelul pre-industrial şi care vor duce la scăderea tempe-raturii globale în secolele al XXII-lea şi al XXIII-lea, nivelul oceanului planetar va continua să crească după 2100”, afirmă cercetătorii în studiul publicat în jurnalul ştiinţific Nature Climate Change^[37].

Statele aflate în cel mai mare pericol sunt Insulele Marshall, Kiribati şi Tuvalu în Oceanul Pacific şi Insulele Maldive şi Seychelles, aflate în Oceanul Indian.

Locuitorii şi conducătorii acestor state recunosc că existenţa lor pe teritoriul actual urmează să se încheie în următorul secol, ca urmare a creşterii nivelului Oceanului Planetar. Toate aceste ţări se află cu puţin peste nivelul mării. Dintre cele 1.200 de insule ale Maldivelor, dintre care 200 sunt locuite, 80% se află la mai puţin de un metru peste nivelul mării.

Cu mulţi ani înainte ca o insulă să se scufunde, aceasta va deveni nelocuibilă pe măsură ce valurile pătrund din ce în ce mai sus, distrugând recoltele pe care se bazează locuitorii, iar resursele de apă potabilă sunt atinse de apa oceanului.[38]

Aceste efecte se fac deja simţite în Kiribati. O ţară cu 100.000 de locuitori, aceasta se întinde pe 32 de atoli şi o insulă, răspândite pe o suprafaţă a Oceanului Pacific de două ori mai mare decât cea a statului american Alaska.

Cel mai înalt punct al principalei insule a ţării, South Tarawa, este la 3 metri deasupra nivelului mării. Cei peste 40.000 de locuitori ai acesteia au început deja să observe schimbări care prefaţează un viitor sumbru: sezonul umed durează din ce în ce mai puţin, apa de băut devine din ce în ce mai sărată, iar nivelul oceanului creşte în mod vizibil. Mareele pătrund tot mai mult pe ţărm, distrugând recoltele, iar pe alte insule ale ţării numeroase sate de pe coastă au fost acoperite deja de apă.

Pe lângă problema relocării tuturor cetăţenilor, dispariţia insulelor ce formează astăzi ţările puse în pericol de încălzirea globală ridică o nouă întrebare: poţi exista ca stat dacă nu ai teritoriu?

Conform definiţiilor actuale, un stat trebuie să aibă o populaţie permanentă, un teritoriu clar delimitat şi capacitatea de a avea relaţii cu alte state. Recent, experţii în drept au început să dezbată ceea ce se va întâmpla cu aceste ţări şi drepturile care decurg din deţinerea unui teritoriu odată ce acesta dispare.

Marcus Stephen, preşedintele Republicii Nauru (cea mai mică ţară insulară din lume), a scris recent un editorial în celebrul ziar american New York Times pe tema problemelor pe care le întâmpină naţiunea sa şi celelalte state aflate într-o situaţie similară.

„Vă iert dacă nu aţi auzit de ţara mea. Întinzându-se pe doar 21 de kilometri pătraţi, o treime din suprafaţa Manhattanului, şi situată în sudul Oceanului Pacific, Nauru apare ca un ac de bold pe majoritatea hărţilor – asta dacă nu lipseşte cu totul, acoperită de un covor albastru”, îşi începe acesta pledoaria. „Cu toate acestea, suntem o naţiune suverană, cu o limbă şi obiceiuri proprii şi cu o istorie ce se întinde pe 3.000 de ani. Merită să căutaţi numele «Nauru» pe internet, vă asigur, pentru că nu veţi descoperi doar o ţară fascinantă, asupra căreia puţini îşi apleacă atenţia, ci şi o poveste plină de pilde asupra vieţii într-un loc cu limitări ecologice stricte”, adaugă el.

Acesta povesteşte cum exploatarea neîncetată a resurselor de fosfaţi a dus la eradicarea pădurii tropicale ce acoperea cândva insula, provocând distrugeri fără precedent şi lăsând doar coasta insulei locuibilă.

„Nu vă cer simpatia”, a continuat el, „ci vreau doar să vă avertizez asupra a ceea ce se poate petrece atunci când o ţară rămâne fără opţiuni. Lumea întreagă se menţine pe acelaşi drum, arzând continuu cărbune şi petrol, schimbând clima planetei, topind calotele glaciare, făcând oceanele mai acide şi aducând mai aproape ziua în care nimeni nu va mai putea să se aştepte la apă curată, sol fertil sau hrană abundentă”.

„Schimbările climatice ameninţă existenţa a nenumărate ţări din Pacific, unde se aşteaptă ca nivelul oceanului să se ridice cu cel puţin un metru până la finalul secolului. Coasta ţării mele este supusă deja unui proces continuu de eroziune, iar comunităţi din Papua Noua Guinee şi din Insulele Solomon au fost forţate să-şi abandoneze casele pentru a scăpa de mareele-record”, a adăugat el. „Întâmplări similare au loc pe fiecare continent, unde se întâmplă din ce în ce mai des secete, inundaţii, valuri de căldură, evenimente ce vor deveni şi mai frecvente şi mai intense pe măsură ce clima se schimbă”, explică Stephen.

„Aşadar, vă iert dacă nu aţi auzit de Nauru, însă nu vă veţi ierta voi înşivă dacă veţi ignora povestea noastră”, a conchis acesta.

4. Migraţii datorate factorilor ambientali

Cei care sunt deja expuşi la condiţii sanitare precare, la şomaj sau la excludere socială sunt mai vulnerabili la consecinţele schimbărilor climatice, ce ar putea provoca migraţii între ţări sau în interiorul acestora sau să le amplifice pe cele existente. Potrivit ONU, până în 2020, se vor număra milioane de refugiaţi „ambientali”, acest fenomen explicându-se, în esenţă, prin schimbările climatice[39]. Unele ţări extrem de vulnerabile la acest fenomen cer deja ca migraţiile datorate factorilor ambientali să fie recunoscute la nivel internaţional. Practic, aceste migraţii ar putea să se traducă printr-o creştere a numărului de conflicte în regiunile de tranzit şi de destinaţie. În acest sens, Europa trebuie să se aştepte la o creştere substanţială a presiunilor migratorii.

Pe termen lung, probabil că refugiaţii alungaţi de creşterea nivelului mării vor domina şuvoiul de refugiaţi ambientali. Printre primii refugiaţi se vor număra milioane de familii de cultivatori de orez din deltele asiatice, care îşi vor vedea câmpurile scufundate sub apele crescute ale mării.

Un studiu publicat de International Institute for Environment and Development a analizat efectul unei creşteri de 10 metri a nivelului mării. Studiul începe prin a nota faptul că 634 de milioane de oameni trăiesc în prezent de-a lungul coastelor la cel mult 10 metri peste nivelul mării, în ceea ce autorii studiului numesc Zona Costieră de Joasă Înălţime.

Ţara cea mai vulnerabilă este China, cu un potenţial de 144 de milioane de refugiaţi climatici. Urmează India şi Bangladesh, cu 63 şi, respectiv, 62 de milioane. Vietnamul are 43 de milioane de oameni vulnerabili, iar Indonezia 42 de milioane. În primele 10 ţări se mai află Japonia cu 30 de milioane, Egipt cu 26 de milioane şi Statele Unite cu 23 de milioane. Unii refugiaţi s-ar putea retrage în locuri mai înalte din propriile lor ţări. Alţii, confruntaţi cu perspectiva unei aglomerări extreme în regiunile interioare din patriile lor ar putea să caute refugiul în alte părţi.[40]

A doua categorie de refugiaţi ambientali este, de asemenea, strâns legată de creşterea temperaturii globale. O temperatură mai înaltă a apelor de suprafaţă în oceanele tropicale înseamnă că există mai multă energie care să alimenteze sistemele de furtuni tropicale, ceea ce poate să ducă la uragane şi mai distrugătoare. Combinaţia dintre nişte furtuni mai puternice şi producerea de către ele a unor unde de şoc şi mai violente poate fi devastatoare, după cum au aflat cei din New Orleans. Regiunile cele mai expuse riscului de a fi lovite de furtuni mai puternice şi mai distructive sunt America Centrală, Insulele Caraibe şi coastele americane ale Atlanticului şi Golfului Mexic. În Asia, unde uraganele se numesc taifunuri, cele mai vulnerabile sunt estul şi sud-estul continentului, în care sunt incluse Japonia, China, Taiwan; Filipine şi Vietnam. Alte regiuni în pericol sunt Golful Bengal şi îndeosebi Bangladesh.[41]

O a treia sursă de refugiaţi o reprezintă înaintarea deşerturilor, care în prezent se produce aproape pretutindeni. Deşertul Sahara se extinde în toate direcţiile. Pe măsură ce avansează spre nord, înghesuie populaţia din Maroc, Tunisia şi Algeria pe coasta mediteraneană.

Regiunea saheliană din Africa, vasta fâşie de savană ce desparte sudul Saharei de pădurile tropicale din centrul Africii, se restrânge pe măsură ce deşertul înaintează către sud. În timp ce deşertul invadează dinspre nord Nigeria, cea mai populată ţară din Africa, fermierii şi crescătorii de animale sunt împinşi spre sud şi înghesuiţi pe o suprafaţă tot mai redusă de pământ fertil. Unii dintre refugiaţii din faţa deşertului se stabilesc în oraşe, mulţi dintre ei ocupând clădiri abandonate, alţii emigrează peste hotare. O conferinţă din 2006 a Naţiunilor Unite privind deşertificarea, ce a avut loc în Tunisia, anticipa că, până în anul 2020, 60 de milioane de oameni ar putea să migreze din Africa Subsahariană spre Africa de Nord şi Europa.[42]

A patra categorie de oameni care vor fi nevoiţi să-şi abandoneze căminele sunt aceia situaţi în locurile unde nivelul apei subterane scade în mod dramatic. Cum cea mai mare parte a celor 3 miliarde de oameni cu care se estimează că va creşte populaţia mondială până în 2050 se va naşte în aceste ţări, este probabil ca refugiaţii deficitului de apă să devină ceva obişnuit.

Până în prezent, evacuarea cauzată de lipsa apei s-a limitat la mediul rural (satele din nord-vestul Indiei sunt părăsite pe măsură ce pânzele freatice sunt secătuite), dar în cele din urmă oraşe întregi s-ar putea să fie relocate, cum este cazul oraşelor Sanna, capitala Yemenului, sau Quetta, capitala provinciei Baluchistan din Pakistan.

Un raport al ONU estimează că peste o sută de mii de oameni din nordul Irakului au fost dezrădăcinaţi din cauza lipsei de apă.[43]

O a cincea categorie de refugiaţi ambientali a apărut doar în ultimii 50 de ani: este vorba de oameni care încearcă să scape de deşeurile toxice sau de nivelul periculos de radiaţii. Să ne amintim de centrala nucleară de la Cernobîl, de lângă Kiev, care a explodat în aprilie 1986. Cantităţi masive de material radioactiv s-au răspândit în regiune, odată cu concentraţii mari de radiaţii. În consecinţă, locuitorii din oraşul apropiat Pripyat şi alte localităţi din Ucraina, Belarus şi Rusia au fost evacuaţi, fiind necesară relocarea unui număr de 350.400 de oameni. În 1992, la şase ani după accident, Belarus aloca 20% din bugetul său naţional strămutării şi altor costuri asociate cu acest dezastru.[44]

În cele din urmă, se pune întrebarea dacă guvernele sunt destul de puternice pentru a rezista presiunilor politice şi economice exercitate de fluxurile tot mai consistente de emigranţi, fie acestea interne sau externe. Unele dintre cele mai mari fluxuri vor avea loc peste frontierele naţionale şi vor fi, probabil, ilegale. În general, refugiaţii ambientali vor migra din ţările sărace spre cele bogate, din Africa, Asia şi America Latină spre America de Nord şi Europa. În perspectiva unor presiuni ambientale în creştere, va fi migraţia oamenilor limitată şi organizată sau masivă şi haotică?

De regulă, oamenii nu îşi părăsesc căminele, familiile şi comunităţile lor, decât dacă nu le rămâne nicio altă opţiune. Poate că a venit vremea ca guvernele să analizeze dacă nu ar fi mai puţin costisitor şi mult mai puţin dureros din punct de vedere uman să trateze cauzele migraţiei decât să reacţioneze faţă de producerea fenomenului. Aceasta înseamnă să lucreze împreună cu ţările în curs de dezvoltare pentru refacerea sistemelor naturale care le susţin economia – solul, păşunile, pădurile – şi mai înseamnă accelerarea procesului de trecere la familii mai puţin numeroase, pentru a-i ajuta pe oameni să scape de sărăcie. Tratarea simptomelor în locul cauzelor nu este un bun remediu medical şi nici o bună politică publică.

5. Situaţii de fragilitate şi radicalizare

Schimbările climatice ar putea să întărească în mod sensibil instabilitatea statelor eşuate, solicitând în exces capacitatea deja limitată a guvernelor de a face faţă eficace provocărilor cu care sunt confruntate (vezi Anexa nr. 1). Incapacitatea unui guvern de a răspunde nevoilor de ansamblu ale populaţiei sale sau să o protejeze de dificultăţile induse de schimbările climatice ar putea să antreneze frustrări, tensiuni între diferite grupuri etnice şi religioase în cadrul ţării şi o radicalizare politică. Astfel, ţări, chiar regiuni întregi, ar putea fi destabilizate[45].

„Seceta din Somalia este cel mai mare dezastru umanitar al lumii”, declara în iulie 2011 António Guterres, şeful Agenţiei ONU pentru Refugiaţi (UNHCR), în urma vizitei la tabăra de refugiaţi de la Dadaab, din Kenia, unde se aflau peste 380.000 de refugiaţi. Epicentrul secetei s-a aflat în regiunea de la frontierele Somaliei, Etiopiei şi Keniei.

Până la 2.000 de somalezi se refugiau zilnic în Etiopia, călătorind pe jos, în condiţii dificile, pentru a găsi mâncare.

„Valul de refugiaţi este prea mare pentru posibilităţile Agenţiei ONU pentru Refugiaţi şi ale altor organizaţii neguvernamentale. Nimic nu se compară cu ceea ce am văzut în această lună”, a mai spus Guterres.

„Cunoaşterea faptului că, de-a lungul drumului către un loc unde să fie în siguranţă, copiii mor, ne frânge inimile. Lucrul acesta transformă una dintre cele mai teribile crize umanitare ale lumii într-o tragedie umană de proporţii inimaginabile”, a declarat Guterres.[46]

UNHCR estimează că un sfert dintre cei 7,5 milioane de locuitori ai Somaliei au fost nevoiţi să se mute în alte regiuni ale ţării sau să se refugieze peste hotare din cauza secetei. Problemele cauzate de secetă au fost amplificate de violenţele din sudul şi centrul ţării.

Situaţia Somaliei, un stat eşuat, este extrem de dificilă, în condiţiile în care nu are un guvern real din anul 1991, ci mai multe grupări jihadiste care se luptă între ele fiecare revendicând o bucată din ceea ce fusese cândva o ţară. Spre exemplu Al Shabab, care domină o bună parte a sudului şi centrului Somaliei, este o grupare radicală afiliată organizaţiei teroriste Al Qaeda.

Spre sfârşitul lunii noiembrie 2009, piraţii somalezi au capturat în Oceanul Indian un petrolier grecesc, Maran Centaurus. Transportând 2 milioane de barili de ţiţei, încărcătura vasului valora peste 150 de milioane de dolari. După aproape două luni de negocieri, a fost plătită o răscumpărare de 7 milioane de dolari – 5,5 milioane cash au fost aruncaţi dintr-un elicopter pe puntea lui Centaurus, iar 1,5 milioane de dolari au fost depuşi într-un cont bancar privat.

Această versiune modernă de piraterie în largul mării este peri-culoasă, distructivă, costisitoare şi are un succes uimitor. Într-un efort de a eradica acest fenomen, mai multe ţări – printre care şi România, au desfăşurat unităţi navale în zonă, dar succesul a fost unul limitat.

După o jumătate de secol în care s-au format noi state din fostele colonii şi după destrămarea Uniunii Sovietice, comunitatea internaţională este acum confruntată cu o situaţie inversă: dezintegrarea statelor. Termenul „stat eşuat” a intrat în uz abia după anii nouăzeci, dar aceste ţări constituie în prezent o trăsătură proeminentă a peisajului politic internaţional. După cum observă Pauline Baker autoarea articolului „Forging a US Policy Toward Fragile States” din „Foreign Policy”, „statele eşuate au parcurs o remarcabilă odisee de la periferie spre centrul politicii globale”.

Cel mai evident semn că un stat eşuează este prăbuşirea legalităţii şi a sistemului de ordine publică, şi, drept consecinţă, pierderea securităţii personale. Statele eşuează atunci când guvernul pierde parţial sau total controlul asupra teritoriului ţării şi nu mai poate să asigure securitatea oamenilor. Când guvernele pierd monopolul puterii, domnia legii începe să se dezintegreze. În acest stadiu, guvernele cer adeseori ajutorul ONU. De fapt, 8 dintre ţările din top 20 sunt asistate de forţe ale Naţiunilor Unite de menţinere a păcii; printre acestea se numără Haiti, Sudan şi Republica Democratică Congo. Numărul misiunilor de menţinere a păcii s-a dublat între 2002 şi 2008.

În statele eşuate, climatul de pace şi securitate degenerează frecvent în război civil, odată ce grupuri antagoniste se luptă pentru putere. În Haiti, bande înarmate au stăpânit străzile până la sosirea forţelor de menţinere a păcii în 2004.

O cauză mai recentă pentru prăbuşirea unui guvern este incapa-citatea acestuia de a asigura securitatea alimentară, nu neapărat din cauză că guvernul este incompetent, ci datorită faptului că obţinerea unei cantităţi suficiente de hrană devine tot mai dificilă. Procurarea necesarului de hrană s-a dovedit deosebit de grea de când preţul produselor alimentare a început să crească la începutul anului 2007. Deşi preţul grânelor a mai scăzut faţă de vârful din 2008, ele se menţin peste nivelurile istorice. Pentru ţările cu venit scăzut şi deficit alimentar, procurarea unor cantităţi suficiente de alimente devine din ce în ce mai greu de realizat.[47]

Statele eşuate sunt rareori fenomene izolate. Conflictele se pot răspândi cu uşurinţă în ţările învecinate, aşa cum cel din Rwanda a „contaminat” şi Congo, unde un război civil a curmat peste 5 milioane de vieţi, între 1998 şi 2007. Marea majoritate a acestor morţi din Republica Democrată Congo a survenit din cauza efectelor indirecte ale războiului, printre care foamea, bolile respiratorii, dizenteria şi alte boli care s-au răspândit pe măsură ce milioane de oameni au fost izgoniţi din casele lor. În acelaşi mod, crimele din regiunea Darfur, Sudan s-au răspândit rapid în Ciad, odată cu victimele care se revărsau peste graniţă.

State eşuate precum Afganistan şi Myanmar (Birmania) au devenit furnizoare de droguri. În 2009, Afganistanul a furnizat 89% din producţia mondială de opiu, folosit la prepararea heroinei. Myanmar este un furnizor important de droguri pentru China.[48]

Pe măsură ce creşte numărul statelor eşuate, soluţionarea dife-ritelor crize internaţionale devine tot mai dificilă: situaţii care ar putea fi administrate într-o ordine mondială sănătoasă, cum ar fi menţinerea sănătăţii monetare sau controlul izbucnirii unei boli infecţioase, devin dificile şi, câteodată, imposibil de stăpânit într-o lume în care multe state se dezintegrează. Chiar şi menţinerea fluxurilor internaţionale de materii prime ar putea fi pusă în pericol. La un moment dat, răspândirea instabi-lităţii politice ar putea să compromită progresul economiei mondiale, subliniind nevoia de a fi abordate cauzele eşecului unor state cu mai multă stringenţă.

6. Tensiuni legate de obţinerea şi controlul resurselor energetice

Unul dintre principalele conflicte potenţiale pentru obţinerea resurselor este legat de o concurenţă sporită pentru accesul la resursele energetice şi controlul lor, ceea ce, aşa cum se manifestă, este o cauză a instabilităţii.[49] Totuşi, dat fiind că o mare parte a rezervelor mondiale de hidrocarburi se află în regiuni vulnerabile la efectele schimbărilor climatice şi că numeroase state producătoare de petrol şi gaz trebuie deja să facă faţă unor importante probleme socioeconomice şi demografice, această instabilitate tinde să crească în amplitudine. Această evoluţie poate, la rândul său, să antreneze o mai mare insecuritate a aprovizio-nării energetice şi o concurenţă sporită pentru accesul la resurse. Eventualitatea unui recurs mai important la energie nucleară pentru producerea de electricitate ar putea suscita noi nelinişti în materie de proliferare în contextul unui regim de neproliferare deja supus la presiuni. În plus, accidentul de la centrala nuclearo-electrică de la Fukushima[50] din Japonia, din 2011, a ridicat o serie de întrebări privind folosirea energiei atomice.

Domeniul energetic este unul dintre cei mai importanţi factori ce prejudiciază mediul înconjurător, prin creşterea emisiilor de gaze cu efect de seră, poluarea cu hidrocarburi, stocarea îndelungată a deşeurilor nucleare, despăduririle realizate în ritm alert, precum şi prin alte fenomene.

Producţia şi consumul de energie exercită presiuni considerabile asupra mediului, care au un rol important la producerea modificărilor climatice, deteriorarea ecosistemelor naturale, deteriorarea mediului construit şi generarea de efecte negative asupra sănătăţii umane.

Conservarea şi valorificarea eficientă şi ecologică a resurselor energetice prezintă o importanţă majoră.

Conform celor mai mulţi specialişti, securitatea unei ţări nu poate fi asigurată în afara unei securităţi energetice a statului respectiv, care presupune producerea energiei necesare în propria ţară şi o dependenţă minimă de importuri.[51]Acesta este, însă, un deziderat greu de atins, realităţile epocii actuale demonstrând că marii consumatori ar trebui să accepte interdependenţa energetică.

Resursele energetice şi de materii prime sunt în general limitate şi repartizate inegal pe suprafaţa planetei. Expansiunea industrială şi globalizarea economică acţionează ca „devoratoare” de materii prime şi produse energetice, energetica bazându-se, în prezent, pe utilizarea combustibililor fosili şi mai puţin a resurselor regenerabile.

Unele studii realizate în ultimii ani au arătat că, în condiţiile menţinerii ritmului consumului de combustibili, rezervele de petrol se vor epuiza în următorii 40-50 de ani, gazele naturale în cca. 60 de ani, iar cărbunele peste 100 de ani.[52]

În acest context, se poate prevedea că, odată ce producţia de hidrocarburi va atinge cote maxime, iar consumul va continua să crească în condiţiile menţinerii trendului ascendent al preţurilor, disputele şi conflictele pe marginea acestor resurse vor reprezenta o constantă pe agendele de securitate ale comunităţii internaţionale.

Un studiu al Centrului de Informaţii pentru Apărare (SUA) arăta că, la începutul anului 2006, conflictele majore aflate în derulare implicau în special ţări bogate în resurse energetice[53], caracteristică care s-a menţinut şi în anii următori.

„Pentru liderii militari, dezbaterea asupra schimbărilor climatice este una de lungă durată. Ei se pregătesc pentru un nou Război Rece la Cercul Arctic, anticipând faptul că temperaturile ridicate vor deschide calea spre exploatarea resurselor naturale existente acolo”, informează CBS News.

US Geological Survey estimează că 13% din rezervele mondiale de petrol şi 30% din cele de gaze naturale nedescoperite se găsesc în regiunea arctică. Un transport regulat în aceasta zonă s-ar putea să fie operaţional până în anul 2030, deoarece temperaturile în creştere continuă să topească gheaţa, potrivit unei analize recente.

În condiţiile în care securitatea energetică creează din ce în ce mai multe disensiuni interstatale, iar resursele energetice au un caracter limitat, acest aspect ameninţă să schimbe complet balanţa de putere. Schimbându-se ecuaţia cost-beneficiu în favoarea clară a beneficiilor, Arcticul sau „deşertul îngheţat” a devenit un punct fierbinte pe agenda de securitate a cinci state: SUA, Canada, Norvegia, Danemarca şi Rusia, fiecare dezvoltându-şi un set unic de interese. Fiind dezvoltate unilateral, aceste interese se dovedesc a fi conflictuale, generându-se astfel o cursă pentru Arctic, în care rezultatul este total necunoscut.

Această stare de insecuritate este amplificată şi de lipsa unor prevederi clare în legislaţia internaţională cu privire la drepturile de suveranitate asupra teritoriului respectiv.^[54]

Din perspectiva statelor implicate, dreptul internaţional nu reuşeşte decât să complice şi să prelungească şi mai mult o situaţie deja instabilă. Astfel, acestea recurg la acţiuni unilaterale ce vor genera destabilizare cel puţin la nivel regional.

După amplasarea steagurilor ruseşti în 2007, Rusia a mers mai departe şi a anunţat că va amplasa două detaşamente în zona arctică, cel mai probabil în Murmansk şi în Arhanghelsk. Această acţiune reflectă comportamentul deja constant al Federaţiei Ruse pe arena internaţională. Vladimir Putin sublinia: „Suntem deschişi către un dialog cu partenerii noştri străini şi cu toţi vecinii noştri din zona Arctică, dar, bineînţeles, ne vom apăra propriile interese regionale într-un mod ferm şi fără lacune”.

Încă din anul 2009 autorităţile canadiene şi-au dat acceptul pentru desfăşurarea unor „exerciţii de suveranitate” anuale, prin care să îşi facă cunoscute intenţiile. Statul canadian a achiziţionat opt nave de patrulare şi a dispus staţionarea de trupe canadiene în insulele din nordul ţării, Baffin şi Ellesmere, începând cu luna iunie 2010.^[55]

În 2011, în Norvegia s-a desfăşurat una dintre cele mai mari operaţiuni militare din zonă, numită „Exercise Cold Response”. La ea au participat 16.300 de militari din 14 ţări, iar exerciţiile desfăşurate au simulat situaţii specifice unui război de mare intensitate, respectiv unei ameninţări teroriste.

Tot anul trecut, Statele Unite, Canada şi Danemarca au realizat în zonă exerciţii militare majore.[56]

Acţiunile reflectă interesul crescut al acestor puteri asupra zonei arctice. Pentru Rusia, Nordul Extrem a devenit o prioritate naţională, iar Kremlinul speră ca până în 2020 acesta să devină principala zonă de exploatare a resurselor energetice, aspect care nu face decât să accen-tueze şi mai mult insecuritatea resimţită de ceilalţi actori, mai ales dacă luăm în considerare istoria statului rus în ceea ce priveşte acţiunile unilaterale.

Aşadar, perspective ale unui nou război există, iar ele sunt reflectate prin prezenţa militară din regiune, însă probabilitatea ca un conflict armat să apară pentru stabilirea suveranităţii asupra zonei arctice este puţin probabilă, deoarece costurile unei astfel de acţiuni ar fi mult prea mari pentru ca un stat să îşi asume responsabilitatea. Atât timp cât fiecare dintre cele cinci state caută să elaboreze hărţi, prin care să demonstreze, pe cale legală, că acel teritoriu îi aparţine de drept, nu putem afirma că Rusia sau alte state plănuiesc să meargă la război, în sensul tradiţional al cuvântului, prea curând.

Astăzi, în Marea Chinei de Sud şase ţări (China, Taiwan, Vietnam, Filipine, Malaiezia şi Brunei) se află în competiţie pentru câmpurile petroliere. Această competiţie are loc deoarece nu s-a reuşit niciodată încheierea unui acord teritorial privind această zonă bogată în resurse.

La începutul acestui an, navele filipineze şi chineze se confruntau lângă Scarborough Shoal – un grup mic de stânci extrem de disputate din Marea Chinei de Sud. Ceea ce a început ca un incident minor ca urmare a unei avertizări date de o navă filipineză unei bărci de pescuit chineze a escaladat într-un conflict diplomatic care aduce cu sine riscurile unui conflict militar.[57]

Filipinele au efectuat recent exerciţii militare comune cu soldaţii americani care au implicat o operaţiune de proporţii (un asalt asupra unei platforme petroliere). China a reacţionat prin blocarea importurilor de banane din Filipine şi prin avertismente de călătorie adresate turiş-tilor chinezi. În mijlocul instigărilor la război prezente în mass-media, marina chineză a efectuat exerciţii proprii în Marea Chinei de Sud.

În opinia unor specialişti, agitaţia periculoasă creată în jurul Scarborough Shoal revine mai presus de toate administraţiei Obama. Poziţia sa conflictuală faţă de China a încurajat ţări sud-est asiatice să facă revendicări teritoriale în Marea Chinei de Sud. Altfel ar fi de necon-ceput ca Filipinele, ţară din punct de vedere militar şi economic mult mai slabă decât China, să fi acţionat într-un asemenea mod, dacă nu ar avea sprijin politic şi militar de la Washington. Culoarele maritime din Asia de Sud-Est sunt foarte importante pentru administraţia Obama. Ele reprezintă un aşa numit „pivot” strategic înspre Asia, care vizează stăpâ-nirea din punct de vedere militar a Chinei şi subminarea influenţei sale în întreaga regiune. Beijingul priveşte Marea Chinei de Sud ca pe un „interes major” propriu care face parte din teritoriul său şi pe care îl va apăra, dacă este necesar, cu forţa. China este dependentă de aceste rute maritime pentru comerţ, în special pentru energie şi materii prime din Africa şi Orientul Mijlociu, precum şi privind exporturile înspre Europa şi alte regiuni. Se estimează că în Marea Chinei de Sud se găsesc cca. 12 la sută din rezervele mondiale de petrol.[58]

Riscul unor conflicte având la bază accesul, controlul şi exploatarea resurselor energetice se va menţine, în continuare, destul de ridicat, acestea putând lua forme diverse, de la un război clasic, ce implică forţa militară, până la lupte interne pentru putere între diferite facţiuni politice, etnice sau tribale (în Africa, de exemplu).

7. Presiuni asupra guvernării internaţionale

În cazul în care comunitatea internaţională nu va face faţă ameninţărilor expuse mai sus, multilateralismul va fi pus în pericol[59]. Consecinţele schimbărilor climatice vor anima resentimentele între principalii responsabili ai acestui fenomen şi cei care sunt cel mai atinşi. Acestea sunt doar incidenţele politicilor ce vizează să atenueze schimbările climatice (sau eşecul acestor politici) care vor determina tensiuni politice la nivel naţional şi mondial. Această fractură potenţială nu este doar o diviziune Nord – Sud, ci va fi una de tip Sud – Sud, în special cu aportul crescut în emisiile mondiale al Chinei şi Indiei. Arhitectura de securitate internaţională, deja supusă la tensiuni, va face obiectul unor presiuni crescânde în anii ce vin.

Diminuarea efectelor negative ale schimbărilor climatice intră în responsabilitatea fiecărei ţări, a organizaţiilor regionale şi internaţionale care trebuie să-şi unească şi concerteze eforturile.

Numai în acest mod este posibilă asigurarea stabilităţii şi securităţii la nivel naţional, regional şi internaţional.

Impactul schimbărilor climatice asupra securităţii internaţionale nu reprezintă o problemă pentru viitor, ci una actuală care va persista. Chiar dacă se vor realiza progrese în ceea ce priveşte reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, condiţiile meteorologice s-au modificat deja, temperatura globală a crescut şi, în primul rând, schimbările climatice se fac deja simţite la nivel mondial.

În opinia experţilor, rolul activ al Uniunii Europene în negocierile la nivel internaţional privind schimbările climatice este esenţial şi trebuie să fie consolidat în continuare[60]. UE şi-a demonstrat poziţia de lider atât în cadrul negocierilor la nivel internaţional, în special susţinând obiectivul de „2 grade Celsius”, cât şi prin intermediul deciziilor sale privind politicile naţionale în domeniul climei şi al energiei care au un impact puternic. Cu toate acestea, UE nu poate acţiona singură. Pe o scenă politică internaţională în schimbare, marii poluatori şi economiile emergente vor trebui de asemenea să se angajeze şi să participe la un acord global ambiţios privind clima, sub tutela ONU.

În abordarea UE trebuie să se acorde o atenţie deosebită Statelor Unite, Chinei şi Indiei, precum şi implicaţiilor în ceea ce priveşte relaţia pe termen lung a UE cu Rusia.

3. RĂZBOIUL GEOFIZIC – MANIPULAREA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR ÎN SCOPURI MILITARE OSTILE

3.1.  Noţiunea de război geofizic

Încă de acum câteva decenii, a început să-şi facă loc din ce în ce mai mult un nou tip de arme şi anume armele geofizice. Utilizarea acestor arme a generat un tip de război cu totul special şi anume războiul geofizic.

Războiul geofizic, apărut şi experimentat pentru prima dată în perioada Războiului Rece, a fost abordat în literatura militară de specialitate mai întâi sub conceptul de război meteorologic şi de război ecologic – în SUA şi ţările vest-europene, şi sub termenul de război geofizic sau geoclimatic – în URSS, China şi ţările Tratatului de la Varşovia[61].

De-a lungul timpului au fost date mai multe definiţii războiului geofizic.

Conform Lexiconului militar[62], războiul geofizic reprezintă o formă de purtare a războiului total în care se folosesc mijloace şi metode de modi-ficare a mediului natural, considerându-se că acestea pot provoca distrugeri atât de mari, încât ar obliga adversarul să înceteze acţiunile de luptă.

Într-un studiu[63] politico-militar, războiul geofizic este definit ca un război care constă în modificarea, în scopuri distructive, a mediului înconjurător, urmărindu-se ruperea echilibrului existent în natură şi declanşarea, prin mijloace tehnice, a unor fenomene şi procese cu efecte distrugătoare asupra populaţiei şi mediului ambiant – terestru, aerian şi maritim.

Arthur Westing arată că războiul geofizic presupune manipularea mediului înconjurător în scopuri militare ostile. Din punct de vedere militar, cele mai utile acţiuni îndreptate asupra mediului sunt cele în care un consum relativ modest de energie declanşatoare conduce la eliberarea unei cantităţi considerabil de mari de energie distructivă direcţionată.

În opinia unor specialişti militari ruşi, „noţiunea de război geofizic cuprinde complexul de măsuri îndreptate în scopul perturbării pe teatrele de operaţiuni militare a condiţiilor naturale şi a formării unor condiţii noi, care exclud sau îngreunează în mod esenţial acţiunile de luptă ale trupelor şi viaţa populaţiei paşnice.”

3.2.  Posibile manifestări ale războiului geofizic

Prima ploaie artificială a fost provocată în anul 1931, în România, de către chimista Ştefania Mărăcineanu, utilizând iodura de argint. Experimentul a fost repetat cu succes, de aceeaşi cercetătoare, în anul 1934, în Algeria.

În anul 1963, în Vietnam, armata americană a provocat prima ploaie artificială, în scopuri militare. Trei ani mai târziu, tot americanii au pro-vocat ploi torenţiale cu urmări catastrofale pentru provinciile din nordul Laosului.

Ediţiile ziarului „The New York Times”, din 10 şi respectiv 21 iulie 1972, făceau cunoscută folosirea, de către subunităţi specializate ale armatei americane în războiul din Vietnam şi de către trupele israeliene în conflictul din Orientul Apropiat, din 1967, a unor substanţe chimice în scopul defolierii unor păduri, urmărind evitarea ascunderii inamicului şi facilitarea desfăşurării acţiunilor de luptă a trupelor proprii. Bineînţeles că aceste acţiuni se soldau cu distrugerea pădurilor.[64]

Experimentele desfăşurate în scopul controlării şi manipulării factorilor de mediu sunt din ce în ce mai numeroase şi se desfăşoară în tot mai multe ţări.

În anul 2000, cercetătorii chinezi au lansat în atmosferă mai multe rachete cu iodură de argint, în scopul obţinerii ploii, însă rezultatele s-au soldat cu producerea, într-un timp foarte scurt, de ninsori abundente.

Expertul militar Emil Străinu arată că războiul geofizic poate provoca: modificări ale atmosferei, inclusiv ale atmosferei înalte şi ionosferei (păturii de ozon), modificări ale caracteristicilor mărilor şi oceanelor, modificări ale uscatului (litosferei), modificări ale climei.

Acţiunile desfăşurate asupra mediului se pot manifesta prin[65]: dispersarea ceţii, a norilor şi modificarea regimului precipitaţiilor, formarea ceţii şi a norilor, producerea grindinei, modificarea proprietăţilor electrice ale atmosferei, introducerea în atmosferă a câmpurilor electromagnetice, provocarea şi dirijarea furtunilor, tornadelor şi uraganelor, producerea artificială a ploilor şi zăpezilor, controlul fulgerelor şi al maselor plasmatice atmosferice, modificări ale climei prin topirea calotei polare, deteriorarea stratului de ozon şi a ionosferei, modificări ale parametrilor fizici, chimici şi electrici ai mărilor şi oceanelor, controlul fenomenului El Nino, producerea valurilor mari de maree – tsunami, provocarea cutre-murelor şi a valurilor de cutremur, incendierea vegetaţiei, de la mari distanţe şi pe suprafeţe întinse, provocarea avalanşelor şi a alunecărilor de teren, modificări în marile întinderi polare cu gheţuri permanente (zonele permafrost), devierea cursurilor de apă terestre, subterane şi carstice, activizarea vulcanilor, schimbarea unghiului de înclinare a axei Pământului, folosirea în scopuri militare a asteroizilor, meteoriţilor şi a altor corpuri cosmice, utilizarea ca armă a diferitelor tipuri de radiaţie.

În vara lui 2010, Moscova a fost lovită de temperaturi caniculare record. La început a fost doar un val de căldură, ca atâtea altele, dar fierbinţeala dogoritoare începută la sfârşit de iunie a continuat până la mijlocul lui august. Vestul Rusiei era atât de încins încât 300 sau 400 de noi incendii izbucneau în fiecare zi. Milioane de acri de pădure s-au făcut scrum. Recoltele s-au pârjolit. Zi după zi, Moscova era învăluită de trâmbe nesfârşite de fum. Bătrânii şi cei cu probleme respiratorii se luptau din răsputeri să tragă o gură de aer. Rata mortalităţii a crescut pe măsură ce canicula şi fumul şi-au luat tainul.[66]

Greu de crezut, temperatura la Moscova era cu opt grade Celsius peste normal. De două ori, în timpul valului de caniculă, temperatura a depăşit în capitala Rusiei 38,5 grade Celsius, un nivel a cărui experienţă moscoviţii nu o mai trăiseră nicicând. Timp de şapte săptămâni, programele de ştiri au prezentat efectele valului de căldură, cu mii de incendii şi fum peste tot. Ruşii erau în stare de şoc, traumatizaţi de ceea ce li se întâmpla lor şi ţării lor.

Cel mai intens val canicular din cei 130 de ani de înregistrări de date meteorologice în Rusia a avut un greu cost economic. Pierderile de suprafeţe împădurite şi costul estimat al reîmpăduririi lor însumează aproximativ 300 miliarde de dolari. Mii de fermieri au dat faliment. Recolta de grâne a Rusiei a scăzut de la aproape 100 milioane de tone la cel mult 60 milioane de tone, din cauză că recoltele au fost pârjolite. Ajunsă, în ultimii ani, al treilea exportator mondial de grâu, Rusia a interzis exporturile într-o încercare disperată de a ţine în frâu creşterea preţurilor domestice ale produselor alimentare. În intervalul dintre mijlocul lui iunie şi mijlocul lui august, preţul mondial al grâului a urcat cu 60 de procente. Seceta prelungită şi cel mai negru val de căldură din istoria Rusiei au făcut ca preţurile alimentelor să explodeze în lumea întreagă[67].

În acest context, fostul meteorolog militar Nikolai Karavaev, căpitan de rangul II (r), declara pentru Novâi Reghion că în opinia sa: „Rusia ar fi victima unui test înfăptuit de SUA cu cea mai sofisticată armă a lor de influenţare a climei. Canicula, seceta, razele ultraviolete, toate acestea nu sunt decât factori cu ajutorul cărora acţionează noile arme spaţiale”.[68]

Acesta susţinea că îşi bazează afirmaţiile pe un raport al forţelor aeriene ale SUA, intitulat: „Condiţiile meteo ca factor de creştere a puterii: subordonarea vremii până în 2050”. În document ar fi descrise posibi-lităţile de schimbare a climei şi a condiţiilor meteo în scopuri militare şi se arată că, prin importanţa ei, arma climatică va provoca în lume o „răsturnare de situaţie”, la fel ca apariţia primelor bombe atomice.

Iar faptele ar fi evidente, conform aprecierilor căpitanului (r) Karavaev. În timp ce buletinele meteo indicau plus 37-38 de grade Celsius la Moscova, la Berlin mercurul din termometre înregistra 18 grade Celsius, la Varşovia, plus 25 de grade, la Viena, plus 20 de grade Celsius.

Astfel, în opinia lui, atacul climatic acţionează local şi premeditat. În al doilea rând, argumenta el, canicula instalată de mai multe săptămâni în partea europeană a Rusiei ar fi fost provocată de un puternic anticiclon, care „împinge aerul încins dinspre Marea Mediterană şi Asia Centrală”. Niciodată până acum Rusia nu s-a mai confruntat cu un astfel de anticiclon, mai spune el. În al treilea rând, conform opiniei sale, în zona anomaliei meteo, o parte a atmosferei terestre s-a subţiat la un nivel record în ultimii 43 de ani de când se fac monitorizări şi observaţii de acest fel. Cataclismul ar fi avut loc în termosferă (învelişul exterior al atmosferei terestre) la o altitudine de 90-600 km. Acest strat apără Pământul de razele UV.

Nu există explicaţii naturale ale acestui fenomen, susţine expertul rus, amintind, în context, că în „ajunul evenimentelor curente meteoro-logice” SUA au lansat nava spaţială fără pilot X-37b, capabilă să transporte în spaţiu arme puternice cu laser. După cum a relatat presa de peste Ocean, aparatul X-37b ar trebui să stea cel puţin 270 de zile în spaţiu şi apoi să revină pe Pământ, la una din bazele forţelor aeriene strategice americane.

O coroborare a tuturor acestor fapte îl îndeamnă pe căpitanul Karavaev să încline că Rusia este victima unui test american cu armă climatică. În acest context, expertul citat evocă şi misterioasa staţie ame-ricană Haarp din Alaska, suspectată de adepţii teoriei conspiraţiei de implicare într-un şir lung de catastrofe naturale.

Dincolo de orice speculaţii şi controverse se poate spune că războiul geofizic a devenit, astăzi, unul dintre cele mai mari pericole pentru existenţa Terrei.

CONSIDERAŢII FINALE ŞI PROPUNERI

Multe civilizaţii trecute s-au confruntat cu crize induse de factori ambientali şi multe au fost distruse de ele[69]. De regulă, aceste civilizaţii au avut de înfruntat una sau două tendinţe ambientale distructive, cel mai adesea defrişările şi eroziunea solului. În contrast, la începutul secolului al XXI-lea, civilizaţia noastră globală dă piept cu numeroase tendinţe dăunătoare din punct de vedere ambiental, toate generate de noi şi multe dintre ele susţinându-se reciproc. Pe lângă defrişări şi eroziunea solului, ele mai cuprind secătuirea pânzelor freatice, valurile caniculare ce distrug recoltele, colapsul resurselor piscicole, topirea gheţarilor montani şi creşterea nivelului mării, pentru a aminti doar câteva dintre ele.

Deoarece lumea de astăzi este una interdependentă ecologic şi economic, crizele ambientale din prezent se desfăşoară, de o manieră unică, la scară globală. În această lume nouă, termenul securitate naţională are prea puţin sens, fiindcă ori scăpăm cu toţii, ori ne prăbuşim cu toţii.

Pe plan mondial, devine tot mai evident că degradarea mediului, accesul inechitabil la resursele vitale vieţii, competiţia tot mai acerbă pentru controlul materiilor prime contribuie la declanşarea de conflicte.

Noile vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări cu care se confruntă astăzi omenirea impun, la începutul acestui secol, ca, în mod obligatoriu, conceptul de securitate să se articuleze în jurul principiilor securităţii internaţionale, al securităţii naţionale şi al securităţii umane. Această relaţie va permite satisfacerea simultană a nevoilor globale, statale, ale popoarelor şi ale persoanelor.

În acest context, este necesară asigurarea instituirii, în cel mai scurt timp, a unui cadru legal modern şi a unor mecanisme manageriale perfecţionate, menite să asigure, în mod unitar şi profesionist, apărarea vieţii şi sănătăţii populaţiei, a mediului înconjurător, a valorilor materiale şi culturale importante.

Potrivit concluziilor Grupului interguvernamental de experţi privind evoluţia climatului, chiar dacă până în 2050 reducerea emisiilor va ajunge la un nivel inferior anului 1990, va fi dificil să se evite creşterea temperaturii, ce ar putea să fie cu până la 2°C în raport cu nivelurile din perioada pre-industrială. Această creştere a temperaturii va genera grave riscuri în termeni de securitate, ce se vor intensifica dacă încălzirea continuă.

O schimbare climatică scăpată de sub control, cu o creştere mai mare de 2°C, va crea situaţii fără precedent în materie de securitate, căci un anumit număr de puncte critice riscă să fie deja atinse, puncte dincolo de care schimbările climatice ar putea să se accelereze, să devină ireversibile şi, în mare parte, imprevizibile. Investiţiile consimţite pentru atenuarea acestui fenomen şi evitarea unor astfel de scenarii, ca şi mijloacele ce vizează adaptarea la inevitabil, ar trebui să meargă în pereche cu răspunsul adus la ameninţările ce fac ca schimbările climatice să influenţeze semnificativ securitatea locală, regională şi internaţională.

Aceste două aspecte trebuie să facă parte dintr-o politică preven-tivă în materie de securitate. Altfel, schimbările climatice vor afecta serios baza economică şi agricolă a numeroase ţări, îndeosebi pe cea a ţărilor în dezvoltare, din cauza secetei îndelungate, a altor evenimente meteorologice nedorite (inundaţii, furtuni, cicloane, ploi torenţiale) şi a modificării temperaturilor cotidiene în tot mai multe regiuni ale planetei.

Pe de altă parte, temperaturile înalte modifică echilibrul strategic în Arctica, deschizând noi rute comerciale şi descoperind rezerve de petrol şi gaze, până nu demult ascunse sub gheaţă. La nivel mondial, schimbă-rile climatice vor aduce atingere mecanismelor de împărţire a resurselor.

De asemenea, este posibil ca schimbările climatice să ducă la exacerbarea tensiunilor existente şi chiar la declanşarea altora noi. În acest context, nu trebuie exclusă posibilitatea ca schimbările climatice să afecteze stabilitatea politică şi economică şi să necesite crearea de mijloace eficace pentru a face faţă unei astfel de situaţii.

De asemenea, trebuie văzut în schimbările climatice un multiplicator al ameninţării ce întăreşte tendinţele negative, tensiunile şi instabilitatea. Principala provocare rezidă în faptul că schimbările climatice ameninţă să copleşească statele şi regiunile, deja fragile, expuse la conflicte. De aceea, este important să se conştientizeze că riscurile nu au doar un caracter umanitar, ele au, de asemenea, o dimensiune politică şi de securitate ce are o incidenţă directă asupra intereselor naţionale şi regionale. De altfel, conform noţiunii de securitate umană, este clar că numeroase chestiuni referitoare la impactul schimbărilor climatice asupra securităţii internaţionale sunt legate între ele, ceea ce necesită să se formuleze răspunsuri globale coerente şi concertate.

UE se plasează pe o poziţie unică în ceea ce priveste abordarea impactului schimbărilor climatice asupra securităţii internaţionale datorită rolului său major în domeniul dezvoltării, al politicii globale în domeniul climei şi gamei largi de mecanisme şi instrumente aflate la dispoziţia sa. Mai mult, provocarea securităţii testează punctele forte ale Europei, abordarea globală a acesteia în ceea ce priveşte prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor şi reconstrucţia în urma conflictului, precum şi rolul acesteia ca susţinător cheie al multilateralismului eficient.

De altfel, preocupările UE în materie de schimbări climatice sunt vizibile şi în Strategia Europeană de Securitate, care ţine seama de legătura între încălzirea climatică şi concurenţa pentru resursele naturale.

Anexa nr. 1

TOP 20 STATE EŞUATE, 2018[70]

Poziţia	Ţara	Scorul
1	Sudanul de Sud	113,4
2	Somalia	113,2
3	Yemen	112,7
4	Siria	111,4
5	Republica Central Africană	111,1
6	Republica Democratică Congo	110,7
7	Sudan	108,7
8	Ciad	108,3
9	Afganistan	106,6
10	Zimbabwe	102,3
11	Irak	102,2
12	Haiti	102,0
13	Guinea	101,6
14	Nigeria	99,9
15	Etiopia	99,6
16	Guinea Bissau	98,1
17	Kenya	97,4
18	Burundi	97,4
19	Eritrea	97,2
20	Pakistan	96,3

Bibliografie selectivă

1. D. Ghica-Radu, A. Tonea, F. Barbu, Cooperarea militară – factor determinant în transformarea sistemelor militare în Impactul evoluţiei relaţiilor internaţionale asupra mediului de securitate, coordonator Constantin Moştoflei, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2010;
2. I.M. Paşcu, S.N. Vintilă, Teoria relaţiilor internaţionale. Note de curs, Bucureşti, Editura SNSPA, 2007;
3. E. Bădălan, L. Zaharescu, Sisteme Globale de Securitate, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, 2006;
4. A.H. Westing, Global Resources and International Conflict: Environmental Factors in Strategic Policy and Action, Oxford University Press, 1986;
5. M. Renner, Enhancing Global Security în State of the world 1989. A Worldwatch Institute report on progres toward a sustainable society, New York, 1989;
6. D. Pearce, J.J. Warford, World Without End. Economics, Environment and Sustainable Development, Oxford University Press, 1994;
7. P. Duţu, C. Bozgeanu, Provocări actuale pentru securitatea europeană, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2010;
8. Cătălin Zamfir, Calitatea vieţii în Dicţionar de sociologie, coordonatori: Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu, Bucureşti, Editura Babel, 1998;
9. Lester R. Brown, Lumea pe marginea prăpastiei. Cum să prevenim colapsul ecologic şi economic, Bucureşti, Editura Tehnică, 2011;
10. C. Buhnăreanu, Resursele energetice şi mediul de securitate la începutul secolului XXI, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2006;
11. E. Străinu, Războiul Geofizic, Bucureşti, Editura Bogdana, 2004;
12. Lexicon Militar, Bucureşti, Editura Militară, 1980;
13. D.I. Dumitru, Escaladarea periculoasă a căutărilor militare – aspecte ale războiului geofizic, Problemele păcii şi ale războiului în condiţiile revoluţiei ştiinţifice şi tehnice, necesitatea istorică a dezarmării, Bucureşti, Editura Politică, 1977;
14. George Boroi, Aspecte specifice ale noului mediu de securitate la nivel mondial, Lumea Militară, nr. 1, 2011;
15. R. Pullman, Redefining Security în International Security, vol. 8, nr. 1, 1983;
16. M.A. Lewy, Is the Environment a National Security Issue? în International Security 20, no. 2, 1995;
17. Jennifer Franz-Vasdeki, Built environment: Cities to suffer în Nature Climate Change, vol. 1, 2011;
18. D. Smith, World at War în The Defense Monitor, vol. XXXV, nr. 3, May/June 2006;
19. The National Security Strategy of the United States of America http://www.fas. org/spp/military/docops/national/1996 stra.htm;
20. Anna Kireeva, Maria Kaminskaya, Securitatea Mediului în Rusia, http://www. infomediu.eu/ro/speakers-corner.html?start=10;
21. Strategia de securitate internă a Uniunii Europene http://www.consilium.europa. eu/uedocs/cms_data/librairie/PDF/QC3010313ROC.pdf;
22. Strategic Concept. For the Defence and Security of The Members of the North Atlantic Treaty Organisation http://www.nato.int/lisbon2010/strategic-concept-2010-eng.pdf;
23. Strategia de securitate naţională a României http://www.presidency.ro/static/ ordine/SSNR/SSNR.pdf;
24. Climate change and international security http://www.consilium.europa.eu/uedocs /cms_data/docs/pressdata/en/reports/99387.pdf;
25. http://www.eea.europa.eu/ro/themes/climate;
26. https://www.ipcc.ch/publications_and_data/publications_and_data.shtml;
27. http://www.eea.europa.eu/ro/themes/climate.

 

 

[1] http://www.eea.europa.eu/ro/themes/climate

[2] Maria Popescu, Ecologie aplicată, Bucureşti, Editura MATRIX ROM, 2000, p. 125

[3] Ibidem, p. 128

[4] Ibidem, p. 130

[5] https://www.ipcc.ch/publications_and_data/publications_and_data.shtml

[6] http://www.eea.europa.eu/ro/themes/climate

[7] George Boroi, Aspecte specifice ale noului mediu de securitate la nivel mondial, Lumea Militară, nr. 1, 2011, http://www.lumeamilitara.ro/index.php?mod=articol &idart=60& numar=1/2011&sectiune=Azimut%2021

[8] D. Ghica-Radu, A. Tonea, F. Barbu, Cooperarea militară – factor determinant în transformarea sistemelor militare, în Impactul evoluţiei relaţiilor internaţionale asupra mediului de securitate, coordonator Constantin Moştoflei, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2010, p. 90

[9] I.M. Paşcu, S.N. Vintilă, Teoria relaţiilor internaţionale. Note de curs, Bucureşti, Editura SNSPA, 2007, p. 91

[10] George Boroi, Op. cit.

[11] E. Bădălan, L. Zaharescu, Sisteme Globale de Securitate, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, 2006, p. 95

[12] George Boroi, Op. cit.

[13] Este meritul Clubului de la Roma de a fi iniţiat o amplă dezbatere şi colaborare internaţională multidisciplinare pentru stimularea studierii sistematice, integrate a acestor probleme. Ca urmare a primei reuniuni a acestui Club, din 1968, s-a iniţiat realizarea unui „proiect cu privire la situaţia omenirii” care să abordeze cu metode ştiinţifice ceea ce a primit denumirea de „problematica lumii” (sărăcia în mijlocul belşugului, degradarea mediului înconjurător, extinderea necontrolată a urbanizării, înlăturarea valorilor tradiţionale, inflaţie şi alte crize monetare şi economice). Se menţiona cu acel prilej că analiza separată a acestor probleme nu permite găsirea de răspunsuri şi soluţii. Lester Brown, Probleme Globale ale Omenirii, Bucureşti, Editura Tehnică, 1988, p. 12

[14] A.H. Westing, Global Resources and International Conflict: Environmental Factors in Strategic Policy and Action, Oxford University Press, 1986, p. 79

[15] M. Renner, Enhancing Global Security în State of the world 1989. A Worldwatch Institute report on progres toward a sustainable society, New York, 1989, p. 132

[16] R. Pullman, Redefining Security în International Security, vol. 8, nr. 1, 1983, p. 129

[17] M.A. Lewy, Is the Environment a National Security Issue? în International Security 20, no. 2, 1995, p. 132

[18] D. Pearce, J.J. Warford, World Without End. Economics, Environment and Sustainable Development, Oxford University Press, 1994, pp. 94-97

[19] The National Security Strategy of the United States of America http://www.fas.org /spp/military/docops/national/1996stra.htm

[20] Anna Kireeva, Maria Kaminskaya, Securitatea Mediului în Rusia http://www.info mediu.eu/ro/speakers-corner.html?start=10

[21] Strategia de securitate internă a Uniunii Europene http://www.consilium.europa. eu/uedocs/cms_data/librairie/PDF/QC3010313ROC.pdf

[22] Strategic Concept. For the Defence and Security of The Members of the North Atlantic Treaty Organisation http://www.nato.int/lisbon2010/strategic-concept-2010-eng.pdf

[23] Strategia de securitate naţională a României http://www.presidency.ro/static/ ordine/SSNR/SSNR.pdf

[24] P. Duţu, C. Bozgeanu, Provocări actuale pentru securitatea europeană, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2010, p. 8

[25] Cătălin Zamfir, Calitatea vieţii, în „Dicţionar de sociologie”, coordonatori: Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu, Bucureşti, Editura Babel, 1998, pp. 79-80

[26] http://www.who.int/en/

[27] Mădălina Stanciu, Poluarea aerului face anual peste două milioane de victime http:// renne.ro/social/poluarea-aerului-face-anual-peste-doua-milioane-de-victime/234

[28] Climate change and international security http://www.consilium.europa.eu/ue docs/cms_data/docs/pressdata/en/reports/99387.pdf

[29] Idem

[30] Lester R. Brown, Lumea pe marginea prăpastiei. Cum să prevenim colapsul ecologic şi economic, Bucureşti, Editura Tehnică, 2011, pp. 17-18

[31] Ibidem, p. 37

[32] Ibidem, p. 57

[33] Climate change and international security http://www.consilium.europa.eu/ue docs/cms_data/docs/pressdata/en/reports/99387.pdf

[34] http://www.ziare.com/international/uragan-america/uraganul-sandy-new-york-si-new-jersey-au-nevoie-de-peste-70-de -miliarde-de-dolari-1204030

[35] Climate change and international security http://www.consilium.europa.eu/ue docs/cms_data/docs/pressdata/en/reports/99387.pdf

[36] http://www.ipcc.ch/publications_and_data/publications_and_data_reports.shtml #. UMDTgeQn_QM

[37] Jennifer Franz-Vasdeki, Built environment: Cities to suffer în Nature Climate Change, vol. 1, 2011, pp. 56-63

[38] Idem

[39] Climate change and international security http://www.consilium.europa.eu/ue docs/cms_data/docs/pressdata/en/reports/99387.pdf

[40] Lester R. Brown, Op. cit., p. 66

[41] Idem

[42] Ibidem, p. 67

[43] Ibidem, p. 68

[44] Ibidem, p. 69

[45] Climate change and international security http://www.consilium.europa.eu/ue docs/ cms_data/docs/pressdata/en/reports/99387.pdf

[46] http://www.semneletimpului.ro/stiri/Somalia-cel-mai-mare-dezastru-umanitar-al-lumii-3788.html.

[47] Lester R. Brown, Op. cit., p. 77

[48] Ibidem, p. 78

[49] Climate change and international security http://www.consilium.europa.eu/ue docs/cms_data/docs/pressdata/en/reports/99387.pdf

[50] Elena Dumitru, Cum a schimbat dezastrul Fukushima harta energiei, http://www. adevarul.ro/financiar/business_extern/Cum_a_schimbat_dezastrul_Fukushima_harta_energiei_0_645536019.html

[51] C. Buhnăreanu, Resursele energetice şi mediul de securitate la începutul secolului XXI, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2006

[52] M. Popescu, Op. cit., p. 44

[53] D. Smith, World at War în The Defense Monitor, vol. XXXV, nr. 3, May/June 2006, p. 32

[54] Singurul act normativ aplicabil este „Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării”, care a intrat în vigoare în 1982. http://www.onuinfo.ro/documente_ fundamentale/instrumente_internationale/conventie_asupra_dreptului_marii_,.

[55] http://www.ziare.com/articole/schimbari+climatice+razboi

[56] Idem

[57] http://www.ziare.com/international/china/conflict-intre-china-si-filipine-confruntare-in-marea-chinei-de-sud-1161176

[58] Idem

[59] Climate change and international security http://www.consilium.europa.eu/ue docs/cms_data/docs/pressdata/en/reports/99387.pdf

[60] Idem

[61] E. Străinu, Războiul Geofizic, Bucureşti, Editura Bogdana, 2004, p. 8

[62] Lexicon Militar, Bucureşti, Editura Militară, 1980, p. 116

[63] D.I. Dumitru, Escaladarea periculoasă a căutărilor militare – aspecte ale războiului geofizic, Problemele păcii şi ale războiului în condiţiile revoluţiei ştiinţifice şi tehnice, necesitatea istorică a dezarmării, Bucureşti, Editura Politică, 1977, p. 119

[64] Emil Străinu, Op. cit., p. 23

[65] Ibidem, pp. 59-60

[66] Lester R. Brown, Op. cit., p. 1

[67] Ibidem, p. 2

[68] http://jurnalul.ro/vechiul-site/editorial/stiri/externe/rusia-acuza-sua-ca-foloseste-arme-spatiale-care-provoaca-seceta-550476.html

[69] Spre exemplu, un grup de experţi de la NASA apreciază că defrişările masive efectuate de mayaşi (pentru agricultura necesară susţinerii unui imperiu în expansiune) au alterat clima regională, reducând regimul pluvial, ceea ce a condus la lipsuri alimentare şi în final la prăbuşirea civilizaţiei Maya. – Lester R. Brown, Op. cit., p. 7

[70] Fondul pentru Pace analizează, anual, date referitoare la 177 de ţări şi le ierarhizează în funcţie de „vulnerabilitatea la conflictele interne şi deteriorarea socială”. Indexul statelor eşuate http://www.fundforpeace.org/global/?q=fsi