Prof. univ. dr. Dumitru BORŢUN
MOARTEA GNOSEOLOGIEI
Unul dintre cele mai radicale proiecte filosofice de la sfârşitul modernităţii a fost punerea sub semnul întrebării a posibilităţii unei teorii generale a cunoaşterii, înţeleasă ca teorie a întemeierii epistemice, aşa cum a fost gândită de Kant: „o încercare de a asigura sau de a contesta pretenţiile de cunoaştere ale ştiinţei, moralităţii, artei sau religiei” (Rorty, 1979: 3). Acest proiect se anunţase deja în pragmatismul lui John Dewey, dar s-a conturat ca program filosofic în opera de maturitate a lui LudwigWittgenstein. Pentru Wittgenstein II, formularea unui criteriu universal al întemeierii nu mai este o temă obligatorie a gândirii filosofice, aşa cum a fost considerată de tradiţia neokantiană şi de filosofia analitică a secolului XX. De fapt, el a pus la îndoială posibilitatea unei teorii generale a cunoaşterii.
Atunci când cunoaşterea nu mai este gândită ca proces de reprezentare adecvată a realităţii, ci mai degrabă ca obţinere a unui consens rezonabil asupra a ceea ce poate fi acceptat ca adevărat într-un anumit context, este pusă la îndoială legitimitatea gnoseologiei ca teorie generală a cunoaşterii: „Este pusă în discuţie supoziţia tacită, dar fundamentală, de la care se pleacă în construcţia unei teorii cu privire la condiţiile cunoaşterii şi ale întemeierii cunoaşterii, supoziţia posibilităţii şi legitimităţii unei analize a cunoaşterii libere faţă de orice context” (Flonta, 2008: 231).
În notele din ultimele sale zile de viaţă, publicate mai târziu sub titlul „Despre certitudine” (Wittgenstein, 2005a), Wittgenstein denunţă caracterul fictiv al proiectului teoretic de stabilire a criteriilor universale ale certitudinii: noi acceptăm o opinie drept certă examinând modul în care funcţionează ea într-o anumită „formă de viaţă” (Lebensformen), adică într-un context particular sau într-o activitate. O formă de viaţă este constituită din tradiţii şi deprinderi de gândire, nu din reguli general-valabile, iar însuşirea lor seamănă prea puţin cu învăţarea unor stipulaţii abstracte şi a unor reguli generale, ci mai degrabă cu procesul de învăţare socială la care se referă Peirce atunci când vorbeşte de rolul convenţiilor în geneza simbolurilor: „Simbolul este un semn a cărui conexiune cu obiectul este o problemă de convenţie, înţelegere mutuală sau regulă. El comunică numai ceea ce oamenii au stabilit că reprezintă” (Zeman, 1977).
NAŞTEREA SEMIOLOGIEI
Când a botezat ştiinţa semnelor „semiologie”, Ferdinand de Saussure se gândea că tocmai pusese bazele unei noi ştiinţe, care urma să studieze semioza, adică o manieră alternativă de asimilare şi înstăpânire a realului de către om, alta decât cunoaşterea. Lui homo cogitas i se adăuga homo semnificans. Contribuţiile cele mai importante la dezvoltarea semioticii ca disciplină modernă li se datorează lui Charles S. Peirce şi, desigur, lui Ferdinand de Saussure, al cărui Curs de lingvistică generală a fost publicat postum, în 1916.
La Saussure găsim ideea că limbajul este o structură a gândirii care ar exista independent de formele lingvistice, căci există o diferenţă de natură între limbă (la langue) şi vorbire (la parole) (Ducrot & Todorov, 1972, p. 44). În viziunea lui Oswald Ducrot, „din teza saussuriană rezultă că există un arbitrariu lingvistic fundamental distinct de arbitrariul fiecărui semn izolat. Gândirea există înaintea limbajului, ca o masă amorfă, ca o nebuloasă, fără structuri privilegiate” (Ducrot & Todorov, 1972, p. 30).
Saussure a fost adeptul abordării „ştiinţifice” a limbajului, subordonată idealului logico-matematic de inteligibilitate. De altfel, o spune singur, cât se poate de explicit: „Trebuie să recunoaştem că forma teoretică şi ideală a unei ştiinţe nu este întotdeauna aceea pe care i-o impun exigenţele practicii. În lingvistică, aceste exigenţe sunt mai imperioase decât oriunde; ele scuză, într-o oarecare măsură, confuzia ce domneşte în prezent în aceste cercetări. (…) Idealul ar fi ca fiecare savant să se consacre uneia sau alteia dintre aceste cercetări şi să cuprindă, în această ordine, cât mai multe fapte posibile; dar e foarte greu să posezi, ştiinţific, limbi atât de diferite” (Ducrot & Todorov, 1972, pp. 112-113).
Principala contribuţie a lui Peirce la dezvoltarea semioticii ca ştiinţă autonomă este considerată a fi definiţia dată semnului: „un Semn sau un Reprezentant este ceva Prim care, în legătură cu un altceva secund, numit Obiectul său, intră într-o asemenea relaţie triadică încât este capabil să determine un al Treilea, numit Interpretantul său, să îşi asume aceeaşi relaţie triadică faţă de Obiect, asemănătoare aceleia dintre Semn şi Obiect” (Ducrot & Todorov, 1972, p. 41).
La rândul lui, semnul este o relaţie de trei termeni (semn, obiect şi interpretant): ceva care provoacă procesul de înlănţuire, obiectul existent în realitate şi efectul pe care semnul îl produce asupra interpretantului. Interpretantul este şi el un semn pentru alt Interpretant – şi aşa mai departe, până la Semnele perfecte (de pildă, relaţiile dintre cuvânt şi termenii care îl definesc în dicţionar: sinonimia sau parafrazarea).
DIVORŢUL DINTRE REALITATEA FUNDAMENTALĂ ŞI REPREZENTAREA ACESTEIA
Aşadar, lumea omului nu este o lume a obiectelor, ca în cazul animalelor, care interacţionează cu lucruri şi cu fenomene, nu cu semnificaţiile acestora. În calitate de fiinţă semnificantă (homo semnificans), omul se raportează la interpretanţi. Iată cum descrie Peirce naşterea interpretantului, „adevăratul efect semnificant” – un concept mental produs deopotrivă de către semn şi de experienţa utilizatorului în legătură cu obiectul: decodificarea semnelor este la fel de activă şi creativă ca şi codificarea[1]. Pentru noi, oamenii, lumea nu este o colecţie de lucruri cu însuşiri între care există diverse relaţii, ci un univers de interpretanţi.
Marele poet român Ion Barbu, care a fost şi un important matematician, spunea, într-o poezie intitulată „Joc secund”, că poezia ar fi un „joc secund, mai pur”. Dacă luăm în serios modelul de înţelegere a lumii propus de Peirce, trebuie să acceptăm că nu poezia, ci însăşi realitatea este un joc secund, iar cunoaşterea acesteia este un joc terţ. Cum spune Peirce, noi, oamenii, intrăm într-un prim contact cu semnele (joc prim), care stau pentru obiecte (joc secund) şi care produc în mintea noastră alte semne, numiţi interpretanţii (joc terţ): „Un semn este ceva ce stă, pentru cineva, drept alt-ceva, într-o anumită privinţă sau într-o anumită măsură. Semnul se adresează cuiva şi creează în mintea acestei persoane un semn echivalent sau, poate, mai dezvoltat. Semnul pe care îl creează îl numesc interpretantul primului semn. Semnul stă drept alt-ceva, care este obiectul” (Peirce, 1931).
Într-o lucrare clasică, Introducere în ştiinţele comunicării, John Fiske arăta că, în abordarea semiotică, mesajul este o construcţie de semne care, prin interacţiune cu receptorul, produce înţelesul. Accentul nu se pune atât pe comunicarea ca proces, cât pe comunicarea ca generator de semnificaţii. Emiţătorul (transmiţător de mesaj) scade în importanţă. Atenţia se îndreaptă asupra „textului” şi a modului în care este „citit” acesta. „Lectura” este procesul de descoperire de sens ce apare atunci când „cititorul” interacţionează sau negociază cu „textul”. Negocierea are loc când „cititorul” filtrează mesajul, prin sita modelului cultural, în ceea ce priveşte semnele şi codurile care compun mesajul. Cu cât împărtăşim aceleaşi coduri şi acelaşi sistem de semne, cu atât mai apropiate vor fi cele două semnificaţii atribuite mesajului (Fiske, 2003, p. 61).
Iată de ce Richards avea dreptate când compara cea mai consacrată schemă a comunicării (Emiţător – Mesaj + Canal – Receptor) cu o teorie vulgară a împachetării: este ca şi când ne-am duce într-un magazin de cadouri, am cumpăra un obiect pe care îl împachetăm şi îl trimitem prin poştă unui prieten, care îl recepţionează, îl despachetează şi îl utilizează (fizic sau doar mental). În mod similar, teoria naivă a comunicării, proprie şi simţului comun, presupune că un expeditor codifică un mesaj (îl împachetează), îl expediază pe un canal (prin poştă), acesta ajunge la destinatar, care îl decodifică (îl despachetează) şi îl consumă (de această dată, doar mental). Din nefericire, spune Richards, nu există un magazin de mesaje, aşa cum nu există o „lume a ideilor” ca aceea descrisă de Platon (Fiske, 2003, p. 66).
RELATIVITATEA INTERPRETANŢILOR
Aşadar, mesajul nu este ceva anterior procesului de comunicare, care ar exista independent de interacţiunea Emiţător – Receptor, trimis de la Emiţător spre Receptor, ci element într-o relaţie structurată care include, printre alte elemente, şi realitatea externă şi producătorul / cititorul. Producerea şi lectura textului sunt privite ca paralele (dacă nu chiar identice); în cadrul acestor procese, relaţia este astfel structurată, încât ele ocupă acelaşi loc. Concomitenţa dintre comunicare şi generarea sensului, pe care o considerăm esenţa abordării semiotice a comunicării, este de importanţă crucială pentru înţelegerea manipulării. Ce înseamnă „public-ţintă” (target) dacă nu un grup căruia îi este propriu un anumit bagaj cultural (Cultural Loading)?Bagajul cultural (sau încărcătura culturală) constă în structuri lingvistice, logice, psihologice şi simbolice care ies în întâmpinarea mesajului şi „negociază” cu structurile similare ale acestuia. Semiotica evaluează comunicarea ca generare de semnificaţie prin mesaje – generare realizată fie de cel ce codifică, fie de cel ce decodifică mesajul. Semnificaţia nu este un concept static, absolut, clar delimitat în mesaj. Ea este un proces activ; pentru a caracteriza acest proces, semioticienii folosesc verbe ca a crea, a genera sau a negocia.
Cum am arătat şi în altă parte (Borţun, 2002), negocierea este poate cel mai util dintre ele, pentru că implică un „mai-las-eu – mai-laşi-tu” între persoană şi mesaj. În urma procesului de „negociere” rezultă Sensul, adică înţelesul mesajului – de fapt, rezultă însuşi mesajul, căci nu există mesaj fără sens (la fel cum un semn fără sens nu funcţionează ca semn). Când receptorul nu deţine toate structurile necesare lecturii, el „vede” dar nu ştie ce vede (aşa-numita stare de perplexitate); când receptorul nu deţine niciuna dintre aceste structuri, mesajul care pleacă spre el „se pierde în bezna cosmică”. De aceea, în ingineria comunicării eficace şi eficiente, este obligatorie faza de cercetare, în vederea cunoaşterii bagajului cultural al publicului-ţintă.
Iată cum ne putem reprezenta generarea semnificaţiei (sau naşterea sensului) în urma procesului de negociere între structura mesajului şi structurile interne ale subiectului:
Figura 1 – Naşterea sensului în abordarea semiotică a comunicării
CONSECINŢE LEGATE DE PRACTICA ŞI TEORIA MANIPULĂRII
Când gândim în termenii abordării semiotice, care scoate în evidenţă interacţiuni constante, biunivoce, între „producătorul” de mesaj şi sistemul de referinţă, între acesta şi „cititor”, ne ocupăm de determinismul cultural al comunicării.
Legătura dintre abordarea semiotică şi comunicarea interculturală devine evidentă în momentul în care înţelegem cultura în paradigma antropologiei culturale – de pildă, aşa cum o definesc E.B. Tylor, T. Parsons sau Chombart de Lauwe. În studiul introductiv la volumul Images de la culture, intitulat „Systemes de valeurs et aspirations culturelles”, Paul-Henry Chombart de Lauwe clasifica abordările culturii astfel: 1) cultura ca dezvoltare a persoanei în societate, 2) culturile proprii unor societăţi sau unor medii sociale particulare şi 3) problema dezvoltării unei culturi universale. Este evident că, dintre cele trei abordări, singura care nu presupune o evaluare prealabilă şi care nu conduce în mod necesar la ierarhizarea culturilor (societăţilor, grupurilor sau indivizilor) este cea de-a doua. Ea va fi şi referenţialul privilegiat al comunicării de faţă, căci corespunde cel mai bine obiectivelor acestuia. Insistând pe rolul de infrastructură generatoare a aspiraţiilor şi a sistemelor de valori, Chombart de Lauwe consideră că „o cultură este marcată de o serie de modele, de imagini-ghid, de reprezentări la care se raportează membrii unei societăţi în comportamentele lor, în munca lor, în rolurile lor şi în relaţiile lor sociale”. El atrage atenţia asupra importanţei pe care o au tehnicile, organizarea spaţiului, producţia şi munca sau consumul (Chombart de Lauwe, 1970).
Când ne punem problema schimbării comportamentului altora într-o direcţie sau alta, soluţia cea mai realistă este folosirea comunicării tacite, care să atingă „imaginea-de-sine” a grupurilor şi a indivizilor din diferite grupuri sociale, astfel încât să conducă la schimbarea unora dintre presupoziţiile actualei paradigme culturale, şi anume a celor care generează percepţiile, reprezentările şi cuplurile valoare-atitudine care, la rândul lor, generează comportamentele contraproductive (care se opun obiectivelor modernizării). În esenţă, este vorba de arta de a vorbi despre ceva lăsând impresia că vorbeşti despre altceva.
Celor care vor striga indignaţi „Manipulare!” le răspundem: 1) manipularea are „oroare de vid”, căci unde nu manipulăm noi, manipulează alţii; 2) dacă prin absurd nu i-ar manipula nimeni, oamenii s-ar manipula singuri – ceea ce şi fac, „zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă”, în virtutea gândirii deziderative, a gândirii inautentice (Erich Fromm) şi a „voluptăţii autoamăgirii” (Jean-Francois Revel); 3) manipularea nu este un rău în sine; ea poate fi rea sau bună, în funcţie de scop; 4) nimic măreţ nu se poate realiza fără manipulare – de la educarea unui copil la alfabetizarea unui popor. Concluzie: cel care se fereşte de manipulare se manipulează singur, dar în defavoarea lui; el va rămâne o „parte a problemei”, nu va deveni niciodată o „parte a soluţiei”.
Fără să ştim în ce constau nivelurile cunoaşterii tacite şi cunoaşterii explicite, care pre-determină codul în care este asimilat un mesaj (conform desenului de mai jos), nu putem şti ce imagine se naşte în mintea fiecărui destinatar. În exemplul imaginat de noi şi ilustrat prin desenul de mai jos, un semnificant („studentă grăbită”) poate genera mai mulţi semnificaţi, în funcţie de cunoaşterea tacită conţinută de paradigma culturală a fiecăruia dintre receptori: un student, un profesor şi o secretară de facultate. Drumul de la semnificant la semnificat trece prin piramida cunoaştere-limbaj, similar cu modul în care trec razele de lumină printr-o prismă:
De aceea, o pre-condiţie a succesului în schimbarea comportamentului este cunoaşterea pozitivă (nespeculativă) a paradigmei culturale care domină în grupul social vizat, cunoaştere ce poate fi asigurată prin mixarea abordării teoretice cu cercetarea sociologică, realizată de un institut de specialitate. În ultimă instanţă, e vorba de cunoaşterea cuplurilor valoare-atitudine (Ralph Linton), căci acestea se „varsă” direct în comportament; schimbarea unui comportament presupune schimbarea unor atitudinii! Ceea ce a devenit, în secolul XX, tot mai simplu: gestionarea eficientă a interpretanţilor.
Bibliografie
- Borţun, Dumitru, Bazele epistemologice ale comunicării, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2002.
- Boundon, Raymond, „Cunoaşterea”, în R. Boudon (ed.), Tratat de sociologie, Bucureşti, Humanitas, 1997, pp. 555-600.
- Ducrot, Oswald, Todorov, Tzvetan, Dictionnaire encyclopedique des sciences du langage, Paris, Editions du Seuil, 1972.
- Fiske, John, Introducere în ştiinţele comunicării, Iaşi, Polirom, 2003.
- Flonta, Mircea, Cognitio. O introducere critică în problema cunoaşterii, ediţia a doua revăzută şi adăugită, Bucureşti, ALL, 2008.
- Chombart de Lauwe, Paul-Henry, Images de la culture, Paris, Petite Bibliotheque Payot, 1970.
- Pârvu, Ilie (ed.), Epistemologie. Orientări contemporane, Bucureşti, Editura Politică, 1974.
- Peirce, C.S., Collected Papers, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1931.
- Wittgenstein, Ludwig, Despre certitudine, Bucureşti, Humanitas, 2005.
- Wittgenstein, Ludwig, Caietul albastru, ediţia a doua, Bucureşti, Humanitas, 2005.
- Zeman, J. „Peirce’s theory of signs”, în T. Sebcok (ed.), A Pefusion of Signs, Bloomington: Indiana University Press, 1977.
[1] De pildă, interpretantul cuvântului şcoală într-un context oarecare va fi rezultanta experienţei utilizatorului în legătură cu acest cuvânt (el îl va folosi, de pildă, cu privire la şcoala de dans pe care tocmai a absolvit-o, la şcoala de şoferi amatori pe care o frecventează sau la clădirea unei şcoli lângă care îşi parchează automobilul), precum şi a experienţei lui în legătură cu obiectul referit (experienţa cu instituţia numită „şcoală”, unde a fost fie elev, fie şi elev şi profesor, fie doar om de serviciu). Sensul şi semnificaţia cuvântului folosit de vorbitorii unei limbi nu sunt definite în dicţionare; ele pot varia, între anumite limite, în funcţie de experienţa utilizatorului. Limitele sunt date prin convenţii sociale, foarte asemănătoare cu cele impuse de „formele de viaţă” ale lui Wittgenstein (în acest caz este vorba de convenţiile privind limba folosită într-o societate, într-o cultură sau sub-cultură). Aceste variaţii corespund şi unor convenţii psihologice, existente între utilizatori (cel mai adesea, ele sunt implicite, dar pot fi stabilite şi explicit, prin intermediul enunţurilor meta-comunicaţionale: „Fie x distanţa dintre Paris şi Londra, pe care trenul o parcurge în 6 ore”, „Urmează o glumă” sau „Să facem puţină istorie”).
Coments