Dr. Ioana RIEBER*

Abstract. There are numerous attempts to facilitate dialogue between Eastern and Western religions. Various organizations work towards this end, among which GRIS (an organization which activates in Northern Africa, France, Belgium, Lebanon). The initiative lies mainly with the Christians, but the interreligious dialogue seems to be obstructed. The factors that generate this situation are cultural, social or political in nature. Nations identify with religion: the Western world identifies with Christianity and the Arab world with Islam.

Under these circumstances, political conflicts are reflected in religion as will, reason for which the Christian-Muslim relations are fraught with skepticism and mistrust. Cultural and doctrine-related differences, alongside religious proselytism, tear apart any connection. Each religion claims that it holds the absolute truth and has its own traditions and customs and the leaders in their turn try to convert as large a number of people as possible and are afraid that their believers might be swayed by another religion. Racial and cultural prejudice is another impediment. Publications, movies, the mass media, often create negative clichés. International terrorism is, as a rule, associated with Islam. The sustained effort of organizations whose goal is religious reconciliation will probably be rewarded in the end.

Dialogul religios presupune o interacţiune pozitivă şi de cooperare între oameni sau grupuri cu diferite tradiţii religioase, bazată pe toleranţă şi respect reciproc. Este greu de realizat, datorită aspiraţiei la universalitate a bisericilor, fiecare consideră că deţine adevărul absolut în detrimentul celorlalte.

Aspiraţia acesta este susţinută de o masă foarte mare de credincioşi, despre care Hegel spunea: Popoarele în genere au considerat apoi această conştiinţă religioasă ca pe adevărata lor demnitate, ca pe duminica vieţii; orice supărare, orice grijă… dispar în acest eter, şi aceasta fie în sentimentul prezent al cucerniciei, fie în speranţă, în această regiune a spiritului curg valurile lui Lethe din care bea Psyche şi în care ea scufundă orice durere, transformând toate asperităţile şi întunecimile timpului într-o imagine de vis şi transfigurându-le în strălucirea luminoasă a veşnicului.[2] Toate aceste popoare îşi vor apăra valorile religioase.

Cooperarea inter-religioasă revine cu forţă în actualitate după 11 septembrie 2001. 9/11, produs al unei politici deficitare, a redeşteptat interesul cetăţeanului occidental pentru situaţia economică, socială, politică şi religioasă din Orient. Teama de terorism s-a răspândit cu repeziciune. Atentatele din Madrid (2004), Londra (2005), Moscova (2010) etc., au accentuat senzaţia de insecuritate. În ciuda eforturilor depuse de autorităţi, nu s-a găsit o soluţie care să garanteze siguranţa cetăţeanului. Anul acesta atenţia opiniei publice a fost atrasă în mod deosebit de atentatele teroriste din Franţa şi Tunisia. Comunităţile etnice şi religioase în multe ţări ale lumii au suferit enorm şi pe nedrept: uciderea unor membri, distrugerea patrimoniului cultural şi religios, emigrarea forţată din casele şi oraşele lor[3] etc.

Mesajele sunt cutremurătoare. Imaginile cu distrugerile provocate de atentatele cu bombă, cu cetăţeni din diferite state răpiţi şi ucişi, cu fundamentalişti islamici, care au discursuri radicale, inundă piaţa. Lumea occidentală trebuie să facă faţă unor noi provocări.

Realizarea păcii în conflictele contemporane impune eforturi substanţiale şi prelungite din partea actorilor politici statali şi nonstatali. Conflictele de astăzi sunt rareori războaie clasice între state şi rareori sunt rezolvate pe baza victoriilor militare sau a înfrângerilor. Gherilele şi ciocnirile dintre grupurile etnice în cadrul aceluiaşi stat sunt foarte diferite de conflictele politicii de putere tradiţionale dintre state, în condiţiile în care noi elemente intră în joc datorită co-existenţei dintre culturi, religii şi grupuri etnice.[4]

Ameninţărilor reprezentate de violenţe le răspund autorităţile responsabile pentru securitatea şi ordinea publică, care au datoria de a-i proteja pe cetăţeni şi proprietatea lor. Alături de acestea, un loc important în prevenirea violenţei îl au factorii cu responsabilităţi în educaţie: familia, şcoala, manualele şcolare, liderii religioşi, discursul religios, mass-media, deoarece violenţa şi terorismul se nasc întâi în minţile oamenilor, fiind apoi comise pe teren. Orice om trebuie să înţeleagă că viaţa este mai valoroasă decât apartenenţa la o rasă sau religie. Prin urmare, nimeni nu poate ucide în numele lui Dumnezeu.[5]

Una dintre soluţiile găsite de Biserică a fost intensificarea dialogurilor inter-religioase. Modul de a depăşi neîncrederea şi conflictele este dialogul. Dialogul nu slăbeşte identitatea nimănui şi face ca fiecare bărbat şi femeie să vadă ce este mai bun în celălalt… Nimic nu se pierde cu dialogul. Totul este posibil prin dialog.[6]

Conciliul al II-lea din Vatican (1965) a netezit calea către dialog, marcând o schimbare de atitudine în Biserica Catolică, care se deschide faţă de evoluţia planetară a istoriei. Întrebarea este în ce măsură putem înţelege ceea ce-i defineşte pe partenerii noştri de dialog, având în vedere culturile diferite şi experienţele istorice?

O încercare de a explica diferenţele dintre mentalitatea occidentală şi cea orientală a realizat-o Tariq al-Bichri într-un interviu acordat lui François Burgat. El admite că mulţi intelectuali occidentali încearcă să înţeleagă sensul cererilor politice şi economice ale populaţiei islamice, precum şi sensul cererii lor de a li se acorda independenţa. Nu crede, însă, că mintea occidentală ar reuşi vreodată să asimileze dimensiunea culturală a lumii musulmane, deoarece ori de câte ori mişcarea naţionalistă a vorbit despre independenţa Islamului a fost calificată ca extremistă, deşi a fost o mişcare de eliberare venită de la oameni care nu au cerut nimic altceva decât independenţa ţării lor şi nu au comis agresiuni împotriva cuiva.

Consideră totodată că oamenii politici care au agreat politica de tip colonialist au reuşit să impună ideea că mişcările de eliberare sunt făcute doar din violenţă şi înapoiere. Au reuşit, în felul acesta, să îndepărteze orice simpatie din partea intelectualilor europeni, adepţi ai curentelor liberale sau progresiste, care ar fi fost solidari cu cererile naţionaliste.

Impresia că valorile europene sunt impuse ca valori universale îi face pe islamici să se simtă în pericol, într-o măsură atât de mare încât apare frica de dezrădăcinare, atunci când se ajunge la probleme de dogmatism. El consideră că nu pot creştinii să înţeleagă lumea islamică, deoarece Islamul este pentru creştini doar un creştinism de alt fel, deşi diferă funcţia, reprezentarea şi experienţa istorică. Intelectualii islamici care au adoptat sistemul de referinţă occidental, spune el, au ajuns la rezultate destul de străine de gândirea şi realitatea spaţiului oriental.

În ceea ce priveşte dialogul, consideră că acesta poate avea rezultate pozitive, deoarece în cadrul unor centre creştin-musulmane cei prezenţi învaţă mai multe unii despre alţii. Dialogul inter-religios, precum dialogul ecumenic, este adesea efectuat pentru a se ajunge la poziţii comune cu privire la problemele şi întrebările pe care participanţii le au. Schimbul de idei sau acţiunile întreprinse promovează un climat de coexistenţă paşnică.[7]

În orice dialog pot apărea obstacole, dialogul inter-religios este mai delicat dat fiind rolul religiei în cadrul societăţii. Scoţând în evidenţă acest rol, Hegel scria: toată reţeaua relaţiilor, activităţilor, bucuriilor omeneşti, tot ce are valoare şi consideraţie pentru om, în ceea ce el îşi caută fericirea, faima şi mândria, îşi găseşte centrul suprem în religie, în gândul, în conştiinţa, în sentimentul de Dumnezeu.[8]

Discuţiile duc la conştientizarea obstacolelor, care pot fi de ordin social, istoric, politic. Originea neînţelegerilor provine din aspiraţia spre universalitate a fiecărei religii, deoarece consideră că valorile, credinţele şi practicile religioase pe care le promovează sunt cele absolut adevărate şi devine intolerantă. Dar caracterul etnocentric al religiei intră în conflict cu tendinţa spre universalitate şi duce la dezacorduri între adepţii diferitelor culte.

Tradiţional, dialogul dintre religii cuprinde idei precum: „Valorile noastre religioase sunt mai mari”, „Ceilalţi trebuie să se convertească la religia noastră pentru a fi mântuiţi”[9] sau creştinii sunt infideli faţă de Evanghelie. Musulmanii consideră că învăţăturile lui Isus „alterează” Evanghelia originală, pe care tradiţiile lor o conservă.

Alte dificultăţi ţin de prozelitism. În perioada colonială multe popoare islamice au fost înrobite economic şi politic, în paralel Biserica a trimis misiuni cu scopul de a-i creştina pe „necredincioşi”. Metodele utilizate au fost uneori brutale, din acest motiv prozelitismul religios este asociat de multe ori cu neîncrederea, violenţa sau dezrădăcinarea.

Politica este unul din principalele motive pentru care se simte nevoia intensificării dialogului inter-religios şi tot politica oferă argumente care înlătură consensul. De ambele părţi există factori de răspundere care fac afirmaţii iraţionale.

Nici anumite experienţe istorice nu ne ajută prea mult, dacă ne gândim la cruciade şi colonialism. Poate ar fi mai bine să le acordăm prioritate experienţelor pozitive, deoarece au existat multe situaţii în care credincioşi din ambele Biserici au cooperat.

Coranul ne redă un episod al colaborării dintre creştini şi musulmani: „O voi cei ce credeţi! Fiţi ajutoarele lui Dumnezeu, aşa cum odinioară, Isus, fiul Mariei a spus apostolilor: << Cine sunt ajutoarele mele pe calea lui Dumnezeu?>> Apostolii au spus: << Noi suntem ajutoarele lui Dumnezeu!>> Unii dintre fiii lui Israel au crezut, alţii au tăgăduit. Noi i-am ajutat pe cei care tăgăduiau împotriva vrăjmaşilor lor, iar ei au fost învingători.”[10]

Coranul a permis dialogul cu creştinii (16.125): profetul Mahomed însuşi a condus dialogul cu delegaţiile creştine din Nadjran Yemen (3.64). Coranul recunoaşte multitudinea de tradiţii religioase din tradiţia avraamică (2148; 5,48), şi îi plasează pe creştinii alături de musulmani în grupul celor care datorită credinţei lor şi a faptelor lor bune vor fi recompensaţi de Dumnezeu (2,61; 5,69).[11]

A existat mereu o cooperare la nivelul intelectualilor, în special în Damasc la începutul dinastiei Umayyad şi Bagdad sub dinastia Abbasid. Au existat mulţi funcţionari creştini, comercianţi, medici ce îşi desfăşurau activitatea în statul musulman. Islamul a recunoscut, în anumite condiţii, posibilitatea de coexistenţă între musulmani şi non-musulmani.[12]

În Epoca Contemporană, remarcăm bunele relaţii dintre statele din Europa de Est şi statele arabe la nivel economic, cultural şi politic. Multe state creştine au susţinut lupta împotriva colonialismului şi a neo-colonialismului.

Eforturile depuse de intelectuali, oamenii Bisericii şi chiar de actorii politici, sunt subminate de mass-media. În dorinţa de a avea un public tot mai numeros, multe publicaţii şi filme prezintă o realitate deformată.

După cum observăm, obstacole sunt multe, dar există o dorinţă, exprimată de majoritatea credincioşilor şi a liderilor spirituali, de cooperare, înţelegere şi bună convieţuire. Dialogul interreligios are un rol important în realizarea acestor scopuri. De la mijlocul anilor şaizeci până astăzi, au avut loc sute de întâlniri între diferite organizaţii creştine şi musulmane. Pentru a realiza un scurt studiu de caz ne vom opri asupra Conferinţei de la Beirut, din 12 mai 2010.

În cadrul acesteia a fost analizată perspectiva dialogului între creştini şi musulmani. Profesorul Adel Théodore Khoury, de la Universitatea de Münster afirma: „calea pe care vom depăşi trecutul nostru comun marcat de ostilitate şi agresiune, depăşirea prezentului nostru tulburat de neîncredere şi rivalitate, spre un viitor în care creştinii şi musulmanii vor fi în cele din urmă parteneri şi prieteni şi vor aduce împreună tributul la construirea unei familii comune umane, va fi un drum lung şi dificil.”[13]

Pentru a se elimina neînţelegerile, au fost făcute câteva observaţii: Occidentul nu trebuie confundat cu creştinismul; nu toţi musulmanii sunt militanţi islamici; nu toţi creştinii adoptă o atitudine negativă faţă de Islam şi nu toţi musulmanii adoptă o atitudine de respingere faţă de creştinism; dialogul şi cooperarea nu numai că reprezintă necesităţi, dar sunt şi singurele alternative eligibile pentru o confruntare care aduce doar pierderi pentru ambele părţi.

Scopul este acela de a se obţine încredere reciprocă, pentru a se depăşi neînţelegerile, confruntările, duşmănia şi ura. Obiectivele stabilite au fost: integrarea bolnavilor şi a vârstnicilor în viaţa comunităţii; protejarea vieţii de la începutul existenţei sale; protejarea naturii şi promovarea dezvoltării popoarelor şi a solidarităţii în spiritul fraternităţii universale.

Problemele apărute în cadrul dialogului au fost: susţinerea existenţei unui singur model religios („Creştinismul este religia adevărată” versus „Coranul este cuvântul lui Dumnezeu”), neconcordanţe legate de divinitatea lui Mahomed sau a lui Hristos, dezacordul referitor la adevărurile religioase (adevărul nu poate fi divizat, prin urmare există o singură religie adevărată), interpretarea proprie a celeilalte religii (se ajunge la o creştinizare a Islamului şi la o islamizare a creştinismului), unii musulmani le cer creştinilor să creadă în Mahomed aşa cum cred în Isus, mulţi creştini se plâng că în ţările musulmane au întâlnit intoleranţă religioasă.[14]

Capcanele de vorbire şi concepte generează alte discuţii. Dialogul religios are sensuri diferite: pentru creştini se rezumă la conţinutul doctrinar, dată fiind separarea dintre puterea laică şi cea religioasă, în timp ce musulmanii reacţionează diferit, raportându-se atât la dimensiunile religioase, cât şi la cele politice. Toleranţa sau drepturile omului au, de asemenea, alte conotaţii.

O altă piedică este pusă de prejudecăţi. Ele există de ambele părţi, generează suspiciuni şi se manifestă în atitudinea adoptată în cadrul discuţiilor.

Depăşirea dificultăţilor ar putea fi ajutată prin respectarea următoarelor principii: nici o religie nu este greşită, nu este un simplu set de reguli, nu este în contradicţie cu o altă religie, nici o persoană care gândeşte diferit nu este iraţională.

Ideile de bază ale dialogului inter-religios ar putea fi: există o egalitate fundamentală a tuturor oamenilor, ca şi creaturi ale lui Dumnezeu, toţi oamenii sunt creaturile lui Dumnezeu, sunt legaţi unii de alţii, depind de comunicare şi cooperare universală, toate fiinţele umane formează o mare familie; acestea sunt legate între ele printr-o solidaritate deplină şi fraternitate universală, solidaritatea şi fraternitatea nu sunt supuse deciziei arbitrare, sunt necesare. Instanţa umană trebuie să fie o imitaţie a dreptăţii lui Dumnezeu, a cărui măsură este mila.[15]

Au existat şi greşeli, iar timpul scurs deja nu se mai poate întoarce, dar au existat şi multe lucruri bune. Considerăm că rănile trecutului ar trebui lăsate să se vindece, deoarece există o bază pe care se poate construi. Lumea este într-o continuă evoluţie. Realităţile se schimbă de la o zi la alta şi avem nevoie de ajutor şi susţinere reciprocă. Coranul şi Biblia sunt Cărţile sfinte, care ne îndeamnă la iubire. Dumnezeu le-a dăruit oamenilor pe Isus şi Mahomed pentru a-i ajuta să nu uite că dragostea pentru semenii lor reprezintă fundamentul existenţei umane.

„..şi în învăţătura Lui le spunea <<Ascultaţi! Iată semănătorul a ieşit să semene. Pe când semăna, o parte din sămânţă a căzut pe lângă drum, au venit păsările şi au mâncat-o. Alta a căzut pe un loc stâncos, unde n-avea mult pământ; a răsărit îndată pentru că n-a dat de un pământ adânc, dar când a răsărit Soarele, s-a veştejit şi, pentru că nu avea rădăcină, s-a uscat. Şi alta a căzut între spini, şi spinii au crescut, au înăbuşit-o şi n-a dat roadă. Şi alta a căzut pe pământ bun; a dat roadă, care se înălţa şi creştea.’’[16]

Bibliografie

1. Bibia, Noul Testament, Evanghelia după Marcu, 4: 1-8, Dillenburg, Editura GBV, Germany, 1989-1990.
2. Coranul (61:14), Bucureşti, Editura Herald, 2006.
3. Pace e dialogo tra religioni ecumenismo e dialogo interreligioso, http://www.santegidio.org/index.php?pageID=671&idLng=1062, accesat la data de 2 septembrie 2015.
4. Papstlicher Rat fur den Interreligiosen Dialog botschaft zum Ramadan, E ‘Id al-Fitr 1436 H. / 2015 A.D.
5. Christen und Muslime: Gemeinsam gegen Gewalt im Namen der Religion, http://www.vatican.va/roman_curia/pontifical_councils/interelg/index_it.htm, accesat la data de 30 august 2015.
6. Burgat, François, Les conditions d’un dialogue avec l’Occident, Entretien avec Tariq al-Bichri, http://ema.revues.org/1168, accesat la data de 5 septembrie 2015.
7. Hegel, Georg, Wilhelm, Friedrich, Prelegeri de istoria filozofiei, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1969.
8. Khoury, Adel, Théodore, Où en est le dialogue islamo-chrétien? Y a-t-il un espoir?
9. Conférence donnée à Beyrouth, le 12 mai 2010, în „Al-Mawadda”, http://www.almawadda.com/%D8%A7%D8%A8%D8%B9%D8%A7%D8%AF-%D8%A7%D9%84%D9%85%D9%88%D8%AF%D8%A9/ou-en-est-le-dialogue-islamo-chretien-y-a-t-il-un-espoir/, accesat la data de 7 septembrie 2015.
10. Omrani, Salem(ben lazher), Essai fondamentale sur le Dialogue interreligieux Islamo Chrétien, în „Memoire online”, I.S.A.J.E.C-TUNIS Juin 2001, http://www.memoireonline.com/01/10/3122/Rcherche-fondamentale-sur-le-dialogue-interreligieux-islamo-chretien.html, accesat la data de 3 septembrie 2015.

* doctor în Istorie, Facultatea de Istorie – Universitatea „Al.I. Cuza”, Iaşi

[2] Hegel Georg Wilhelm Friedrich, Prelegeri de istoria filozofiei, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1969, p. 12.

[3] Papstlicher Rat fur den Interreligiosen Dialog botschaft zum Ramadan E ‘Id al-Fitr 1436 H. / 2015 A.D.Christen und Muslime: Gemeinsam gegen Gewalt im Namen der Religion, http://www.vatican.va/roman_curia/pontifical_councils/interelg/index_it.htm, accesat la data de 30 august 2015.

[4] Pace e dialogo tra religioni ecumenismo e dialogo interreligioso, http://www.santegidio .org/index.php?pageID=671&idLng=1062, accesat la data de 2 septembrie 2015.

[5] Papstlicher Rat fur den Interreligiosen Dialog botschaft zum Ramadan E ‘Id al-Fitr 1436 H. / 2015 A.D.Christen und Muslime: Gemeinsam gegen Gewalt im Namen der Religion, http://www.vatican.va/roman_curia/pontifical_councils/interelg/index_it.htm, accesat la data de 30 august 2015.

[6] Pace e dialogo tra religioni ecumenismo e dialogo interreligioso, http://www.santegidio .org/index.php?pageID=671&idLng=1062, accesta la data de 2 septembrie 2015.

[7] Burgat François, Les conditions d’un dialogue avec l’Occident, Entretien avec Tariq al-Bichri, http://ema.revues.org/1168, accesat la data de 5 septembrie 2015.

[8] Hegel Georg Wilhelm Friedrich, op. cit., p. 7.

[9] Omrani Salem(ben lazher), Essai fondamentale sur le Dialogue interreligieux Islamo Chrétien (abstract), în „Memoire online”, I.S.A.J.E.C-TUNIS Juin 2001, http://www. memoireonline.com/01/10/3122/Rcherche-fondamentale-sur-le-dialogue-interreligieux-islamo-chretien.html, accesat la data de 3 septembrie 2015.

[10] Coranul (61:14), Editura Herald, Bucureşti, 2006, p. 390.

[11] Khoury Adel Théodore, Où en est le dialogue islamo-chrétien? Y a-t-il un espoir?

Conférence donnée à Beyrouth, le 12 mai 2010, în „Al-Mawadda”, http://www.almawadda. com/%D8%A7%D8%A8%D8%B9%D8%A7%D8%AF-%D8%A7%D9%84%D9%85%D9%88% D8%AF%D8%A9/ou-en-est-le-dialogue-islamo-chretien-y-a-t-il-un-espoir/, accesat la data de 7 septembrie 2015.

[12] Omrani Salem(ben lazher), Essai fondamentale sur le Dialogue interreligieux Islamo Chrétien (abstract), în „Memoire online”, I.S.A.J.E.C-TUNIS Juin 2001, http://www.memoire online.com/01/10/3122/Rcherche-fondamentale-sur-le-dialogue-interreligieux-islamo-chretien.html, accesat la data de 3 septembrie 2015.

[13] Khoury Adel Théodore, Où en est le dialogue islamo-chrétien? Y a-t-il un espoir? Conférence donnée à Beyrouth, le 12 mai 2010, în „Al-Mawadda”, http://www.almawadda. com/%D8%A7%D8%A8%D8%B9%D8%A7%D8%AF-%D8%A7%D9%84%D9%85%D9%88%D8%AF%D8%A9/ou-en-est-le-dialogue-islamo-chretien-y-a-t-il-un-espoir/, accesat la data de 7 septembrie 2015.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Bibia, Noul Testament, Evanghelia după Marcu, 4: 1-8, Editura GBV, Dillenburg, Germany, 1989-1990, p. 979.