ROMÂNIA ÎN VÂLTOAREA MARELUI RĂZBOI – ANUL 1918 – de la Pacea de la Bucureşti la cea de-a doua mobilizare a Armatei Române¹ –

Ambasador Dumitru PREDA

Pacea-diktat de la Bucureşti (24 aprilie / 7 mai 1918), consecinţă directă a completei izolări militare în care România rămăsese ca urmare a defecţiunii Rusiei, sub impactul revoluţiei bolşevice, nu a însemnat şi renunţarea definitivă la împlinirea obiectivului strategic suprem pentru care intrase în război alături de Antanta, declanşând propriul război de întregire. Aşa după cum înşişi reprezentanţii autorizaţi ai Aliaţilor au recunoscut în scris, România, care „s-a achitat cu loialitate de angajamentele sale” asumate în august 1916, nu mai fusese capabilă, în noile împrejurări, să-şi continue rezistenţa armată. Dar lupta de eliberare naţională şi pentru unire – ce dobândise un prim şi extrem de important succes prin revenirea Basarabiei la patria-mamă – va cunoaşte o amplificare fără precedent în lunile următoare, culminând cu hotărârile istorice de la Cernăuţi şi respectiv Alba Iulia, care aveau să pună bazele statului naţional român unitar şi independent.

În acest interval de timp, în teritoriul liber din Moldova nu va exista nicio manifestare notabilă în favoarea Puterilor Centrale, în frunte cu Regele Ferdinand I, care printr-un înalt simţ al datoriei va refuza sistematic sancţionarea păcii, factorii responsabili, în primul rând cei militari, au întreprins eforturi deosebite pentru a salva puterea armată a ţării, pentru menţinerea idealului naţional şi a unei stări de spirit corespunzătoare atât în rândul trupelor, cât şi al populaţiei greu încercate. Totodată, a fost păstrat un contact strâns cu Aliaţii, exprimându-se, de la început, guvernelor de la Paris, Londra, Roma şi Washington năzuinţa şi convingerea în reînceperea, în condiţii mai prielnice, a acţiunii de luptă întreruptă doar pentru o scurtă vreme.

Negocierile prelungite din decembrie 1917 până în primăvara anului următor nu fuseseră decât un mijloc de a mai câştiga ceva timp, în situaţia confuză şi presantă creată pe frontul de Est, iar pacea aprobată apoi de un Parlament ales sub regimul unei ocupaţii străine, neratificată însă de Suveranul ţării, nu reprezenta, în fond, decât un repaus – într-adevăr impus şi dramatic -, dar nicidecum o ieşire definitivă din război. „Nici legal, nici practic, nici moral noi nu am fost un singur moment într-o stare de pace reală cu inamicul”, se va preciza într-unul din primele documente înaintate de delegaţia română Conferinţei de Pace de la Paris, în ianuarie 1919.

Astfel, deşi încheierea Tratatului de la Bucureşti avea să coincidă cu declanşarea de către Wehrmacht a faimoasei „ofensive a păcii” de pe frontul de Vest, în interiorul ocupat dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră, Quadrupla Alianţă va continua să păstreze importante forţe, fixarea lor aici putând fi apreciată ca o altă contribuţie a României la efortul militar general al Aliaţilor. Fireşte, ocupaţia militară străină a mai mult de două treimi din suprafaţa statului român de atunci, dar mai ales regimul de teroare şi intensificarea exploatării sălbatice a resurselor naturale ale ţării au agravat la maximum condiţiile de viaţă ale celor aproape 3,5 milioane de locuitori rămaşi sub cizma inamicului. La fel, în provinciile anexate de Imperiul Austro-Ungar, în Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina, se înregistra o recrudescenţă deosebită a măsurilor represive îndreptate asupra fruntaşilor mişcării naţionale, ca şi a întregii comunităţi româneşti, culminând cu încercarea de creare a aşa-numitei „graniţe culturale”.

Lunile mai-octombrie 1918 au fost luni de aspre şi dureroase noi încercări pentru poporul român, dar şi de intense pregătiri politico-diplomatice şi militare în vederea reintrării ţării în război alături de Aliaţi. Afirmarea tot mai puternică a solidarităţii româneşti în jurul idealului unităţii naţional-statale, în condiţiile în care atitudinea Puterilor Aliate şi Asociate faţă de mişcările de eliberare naţională înregistra clarificări şi modificări sensibile, favorabile dreptului la autodeterminare, avea să constituie trăsătura dominantă a tuturor acţiunilor întreprinse de forţele patriotice în ţară şi peste hotare. „În secolul al XX-lea – se sublinia în memoriul-protest al românilor din Franţa din 10/23 mai, transmis guvernelor aliate – libertatea naţiunilor, ca şi libertatea cetăţenilor trebuie să fie sacre. Nici o forţă, nici un tratat nu pot suprima dreptul unui popor să aspire la unitatea sa naţională şi la independenţa sa”. Iar existenţa Austro-Ungariei – după cum constatase şi Congresul de la Roma al naţionalităţilor oprimate, din 8-11 aprilie – devenise „obstacolul fundamental al realizării aspiraţiilor şi drepturilor lor legitime”.

În toamna anului 1918, după mai bine de patru ani de la dezlănţuirea sa, prima mare conflagraţie mondială se apropia de final. Partenerii Germaniei – Austro-Ungaria, ca şi Imperiul Otoman şi Bulgaria – dădeau tot mai evidente semne de istovire, dificultăţile lor pe plan militar fiind amplificate de accentuarea crizelor interne cauzate de numeroase nemulţumiri populare şi, în cadrul celor două imperii multinaţionale, de lupta de emancipare a popoarelor subjugate. Cu toată vizibila reducere a capacităţii ofensive a armatelor sale, urmare a greutăţilor extraordinare, avantajele create la începutul anului 1918 prin desfiinţarea frontului de Est, în urma păcilor separate de la Brest-Litovsk (9 februarie cu Republica Ucraina, respectiv 3 martie cu Rusia Sovietică) şi apoi, concomitent cu ocuparea Ucrainei, Crimeei şi sudului Rusiei europene, a frontului român, prin Pacea de la Buftea – Bucureşti (martie-mai), îngăduiseră Înaltului Comandament german (OKW) să-şi concentreze marea majoritate a unităţilor sale pe frontul de Vest şi să declanşeze, în primăvara şi vara aceluiaşi an, patru ample acţiuni ofensive. Datorită rezistenţei exacte a forţelor aliate, dar şi a lipsei unor rezerve corespunzătoare, aceste acţiuni nu aduseseră, însă, rezultatele aşteptate; numeroasele izbânzi tactice repurtate de germani nu au putut ascunde eşecul în obţinerea obiectivului strategic preconizat – o victorie decisivă înainte de sosirea masivă a trupelor nord-americane pe continent (peste un milion în august 1918). Ceea ce va constitui preludiul nu numai al prăbuşirii militare a Imperiului German, ci – ca o consecinţă nemijlocită – va determina înfrângerea categorică a întregii grupări de state coalizate în jurul său.

În iunie 1918, falimentul ultimei mari ofensive austro-ungare din sectorul Piave de pe frontul italian nu făcuse decât să confirme declinul accentuat al puterii militare a Dublei Monarhii, confruntată cu repetate revolte şi dezertări în masă, mai ales la nivelul unităţilor alcătuite în majoritate din rândul naţionalităţilor subjugate.

În vara anului 1918, Aliaţii au preluat iniţiativa strategică pe toate fronturile. Din 8 august ofensiva Antantei, susţinută de o aviaţie activă, era generalizată, în atari condiţii, înfrângerea militară a grupării Puterilor Centrale apărând ca inevitabilă, guvernele de la Berlin şi Viena vor iniţia noi acţiuni diplomatice. Acestea au vizat încheierea unei păci, chiar provizorii, mai înainte ca operaţiile de pe frontul principal – cel de Vest – să devină decisive. Astfel, la 1/14 septembrie baronul Burián István, ministrul austro-ungar al Afacerilor Străine, adresa o Notă către toate puterile beligerante, aliate şi inamice, invitându-le să-şi trimită reprezentanţii pentru tratative confidenţiale, neobligatorii, într-un stat neutru, în vederea unui schimb de opinii privind problemele păcii. Propunerea era, însă, respinsă categoric şi unanim de Antanta.

La Iaşi, evoluţia evenimentelor avea să sporească convingerea că atitudinea de rezistenţă în faţa presiunilor de tot felul ale Berlinului şi Vienei, vizând inclusiv – într-o primă fază cel puţin – răsturnarea Regelui Ferdinand I şi desfiinţarea completă a armatei române, trebuia continuată cu orice preţ. „Armata – se arăta într-o notă informativă germană din 11 septembrie 1918 – are numeroase elemente care, în legătură cu evenimentele de pe frontul nostru de Vest, nutresc speranţa că ar putea să lupte din nou contra noastră”.

Între timp, Armata aliată de Orient, din iunie sub conducerea generalului Louis Franchet d’Esperey, pornise la 30 august / 12 septembrie o importantă operaţie ofensivă în Macedonia; rupând frontul bulgar în sectorul Dobropolje, între Varna şi Cerna (1/14-3/16 septembrie), ea avea să producă prima mare breşă în dispozitivul defensiv al Quadruplei Alianţe: prin capitularea Bulgariei, în urma armistiţiului de la Salonic (16/29 septembrie), frontul balcanic era practic desfiinţat şi drumul spre Dunăre devenea liber pentru Aliaţi.

Victoria aliată din Peninsula Balcanică – succes incontestabil al partizanilor „loviturilor periferice” – dobândea o importanţă capitală pentru situaţia strategică generală de pe continent, dar va avea consecinţe imediate şi asupra raporturilor României, atât cu Aliaţii, cât şi cu Imperiile Centrale. Defecţiunea Bulgariei, pe lângă faptul că întrerupea susţinerea logistică a armatei otomane de către Germania, făcea posibilă reluarea legăturilor directe ale Aliaţilor, prin Marea Neagră, cu autorităţile politice şi militare din România liberă, precum şi cu grupările proantantiste din Rusia. În plus, ea producea o ameninţare nemijlocită pentru frontul sudic al armatelor austro-ungare, o înaintare rapidă a forţelor aliate pe direcţia Belgrad – Budapesta fiind de aşteptat; Viena se vedea nevoită acum fie să ceară pacea, fie să continue lupta, în acest caz numai prin slăbirea propriului dispozitiv de pe frontul italian, făcând apel, totodată, şi la unităţile dislocate pe teritoriul Ucrainei. La 14/27 septembrie, Consiliul Miniştrilor Afacerilor Comune, întrunit în prezenţa Împăratului Carol IV, pentru a analiza criza generată de „dezertarea Bulgariei”, hotăra organizarea unui nou aliniament defensiv la frontiera de sud a Dublei Monarhii. Cu acelaşi prilej s-a evidenţiat întârzierea ratificării Tratatului de Pace de la Bucureşti, ca şi încetineala cu care se executa demobilizarea armatei române, subliniindu-se starea de ostilitate menţinută la Iaşi şi pericolul unui atac al trupelor române, în împrejurările favorabile legate de înaintarea spre Dunăre a forţelor Antantei. Ministrul Burián a solicitat expres ca „prin sfaturi şi presiuni România să fie ţinută departe de război”, adăugând că se impuneau măsuri ferme pentru sugrumarea mişcărilor de emancipare ale popoarelor din Monarhie.

La distanţă de câteva zile, Consiliului de Miniştri ungar, luând în dezbatere situaţia creată, îşi însuşea pe deplin aprecierile ministrului Comerţului, care subliniase că „în situaţia actuală lucrul cel mai important este apărarea cât mai puternică a Ardealului [subl. noastră], deoarece, dacă invazia română se repetă, războiul purtat de această ţară ar putea avea consecinţe incalculabile, din aceasta născându-se o panică generală care ar produce fenomene revoluţionare”, solicitând în concluzie „să ne încheiem socotelile cu România, până când nu este prea târziu”.

La sfârşitul lunii septembrie, „politica orientală” a celui de-al Doilea Reich se găsea, prin urmare, complet ruinată; chiar aliatul său principal – Austro-Ungaria – se declarase incapabil de a mai continua războiul dincolo de anul 1918, pronunţându-se fără echivoc pentru o „chemare de pace”, nu mai târziu de 15 octombrie. În consecinţă, în aceeaşi zi de 29 septembrie, Consiliul de Coroană german, cu avizul OKW-ului, decidea iniţierea unei acţiuni pentru încheierea armistiţiului general şi începerea tratativelor de pace în temeiul celor „14 puncte” ale programului wilsonian. Un nou cabinet condus de prinţul Maximilian von Baden, având consensul principalelor grupări politice din Reichstag, îşi asuma ingrata misiune de a obţine o „pace onorabilă”, concomitent cu trecerea la o serie de măsuri de democratizare a vieţii publice, prin care şi subordonarea puterii militare celei civile în persoana Cancelarului.

La rândul său, Consiliul Imperial austro-ungar din 2 octombrie însărcina pe acelaşi Burián cu pregătirea unei note diplomatice circumscrise aceluiaşi scop de pace. Cu o zi înainte, Premierul Austriei, baronul Max von Hussarek, anunţase în Cameră o ultimă concesie, menită a salvgarda Imperiul Habsburgilor: adoptarea unui sistem de „autoguvernare federativă”.

Demersurile întreprinse în cursul lunii octombrie de cele două Imperii Centrale, prin intermediul unor state neutre (Elveţia şi Suedia), nu aveau să găsească audienţa dorită; în pofida unor diferenţe de vederi, Statele Unite continuau să-şi manifeste solidaritatea cu partenerii săi, insistând de această dată, evident sub influenţa sporită a propagandei mişcărilor de eliberare naţională, pentru o rezolvare radicală a problemelor lor. În acest sens, răspunsul Preşedintelui Woodrow Wilson transmis la Viena, prin Secretarul de Stat Robert Lansing, şi ajuns abia în ziua de 18 octombrie, avea să însemne, potrivit tuturor comentatorilor săi germani şi maghiari, prăbuşirea definitivă a Dublei Monarhii. Conform noii poziţii a Washington-ului, Austro-Ungaria nu mai era privită ca „stat unitar”, iar agonia devenea, în asemenea condiţii, o chestiune de zile. Nici Manifestul imperial adresat la 3/16 octombrie „popoarelor mele credincioase”, care anunţa transformarea Austriei într-un stat federativ, „în care fiecare popor să formeze o comunitate de stat proprie, în cuprinsul teritoriului lui”, păstrând, însă, „integritatea ţărilor Coroanei sfinte a Ungariei”, nici acceptarea la 14/27 octombrie a tuturor condiţiilor de pace impuse în răspunsul nord-american, ca şi intervenţia de a doua zi a contelui Andrássy Gyula, ultimul său ministru al Afacerilor Străine, nu au mai putut opri dezagregarea acestei „monarhii a contradicţiilor”.

Criza sistemului dualist, manifestată încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, atinsese acum punctul său culminant, fiind concretizată în imposibilitatea cercurilor conducătoare de a mai controla o situaţie internă explozivă, sub spectrul catastrofei militare. Cehii şi slovacii, slavii de sud, italienii, românii, ca şi polonezii sau rutenii vor respinge categoric reforma imperială preconizată, „un nou act de ipocrizie diplomatică”, afirmându-şi deschis hotărârea de a lupta cu toate mijloacele pentru îndeplinirea integrală a revendicărilor lor naţionale, politice şi teritoriale.

La rândul ei, Ungaria se va separa treptat de Austria: la 16 octombrie, în Camera Deputaţilor de la Budapesta, Premierul Wekerle Sándor, exprimându-şi neîncrederea în politica de concesii a Monarhiei, se pronunţa pentru revocarea Legii XII din 1867 şi păstrarea doar a unei uniuni personale între cele două state; într-un discurs incendiar, liderul opoziţiei parlamentare, magnatul Károlyi Mihály, şeful Partidului Independenţei, va afirma, în aceeaşi zi, că războiul a fost pierdut, dar că pacea trebuia câştigată şi că pentru aceasta era nevoie de un guvern capabil să proclame statul ungar independent, să încheie pacea imediată cu Antanta şi să apere integritatea teritorială a ţării, mai ales fără ca Ardealul să fie sacrificat. A doua zi, însuşi fostul Premier Tisza István avea să recunoască înfrângerea, respingând, însă, cu obstinaţie concluziile mesajului wilsonian în problema viitorului naţionalităţilor din Dubla Monarhie şi apreciind că nicio schimbare radicală nu era necesară. Încă o dată, chiar în momente atât de dramatice, oamenii politici unguri dovedeau, indiferent de orientarea lor, o acută lipsă a simţului realităţii în rezolvarea acestei probleme, solidarizându-se, atunci când era vorba de apărarea aşa-zisei „naţiuni unitare ungare^” şi a integrităţii fictivului „Regat al Sfântului Ştefan”.

La 5/18 octombrie, românii, prin deputatul de Arieş – Alexandru Vaida -, aveau să fie primii dintre naţionalităţile reprezentate în Parlamentul de la Budapesta, care vor replica demn şi curajos manevrelor cercurilor conducătoare ungare: „Cred – arăta cu acel prilej Vaida – că nu trebuie să aduc multe dovezi, cum că între punctul de vedere al domnului Tisza şi cel al domnului ministru-prezident, pe de o parte, şi cel al domnului Wilson există o mare prăpastie peste care nu se poate trece […] aruncând praf în ochii oamenilor”.

Declaraţia politică, adoptată de Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român la 12 octombrie, la Oradea, prezentată în această memorabilă şedinţă, venea să marcheze intrarea în faza decisivă a luptei de emancipare a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş: „Pe temeiul dreptului firesc, că fiecare naţiune poate dispune, hotărî singură şi liber de soarta ei – un drept care este acum recunoscut şi de către guvernul ungar prin propunerea de armistiţiu a Monarhiei – naţiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte să facă acuma uz de acest drept şi reclamă, în consecinţă, şi pentru ea dreptul ca, liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere, precum şi stabilirea legăturii de coordonare a ei cu celelalte naţiuni libere. Organul naţional al naţiunii române din Ungaria şi Ardeal nu recunoaşte îndreptăţirea acestui Parlament şi acestui guvern să se considere ca reprezentanţe ale naţiunii române, ca să poată reprezenta la congresul general de pace interesele naţiunii române […] – căci apărarea intereselor ei, naţiunea română o poate încredinţa numai unor factori designaţi de propria lor adunare naţională” [Subl. noastră].

Patru zile mai târziu, la 22 octombrie, într-o altă luare de poziţie istorică, de această dată în Reichsrat-ul din Viena, deputatul socialist bucovinean Dr. George Grigorovici ţinea să declare că „la tendinţa de a uni poporul român nu va renunţa niciodată nici un român. Unirea românilor este un ideal şi o ţintă la care românii vor aspira totdeauna, în orice timpuri şi în orice împrejurări […] indiferent de chipul cum li se va desfăşura soarta pe viitor”.

Cu o zi înainte, la 21 octombrie, deputaţii austrieci-germani, întruniţi în clădirea Camerei landurilor din Viena, într-o Adunare Naţională provizorie, luaseră hotărârea de a fonda un stat austriac german şi de a reglementa relaţiile cu celelalte naţiuni din imperiu prin acorduri liber consimţite în cadrul unei uniuni, în caz de refuz optându-se pentru alipirea la Reich-ul german ca stat federal.

Ultima reuniune a Consiliului Ministerelor Comune ale Austro-Ungariei, desfăşurată în ziua de 22 octombrie, care reconfirma obsesia liderilor de la Budapesta pentru apărarea „integrităţii şi unităţii Ungariei”, desprindea ca o sentinţă concluzia rostită sec de şeful Statului Major al armatei imperiale: în faţa prăbuşirii iminente a Porţii Otomane, a înaintării spre Dunăre a forţelor aliate, ce putea influenţa reintrarea României în război, şi a neputinţei de a opri cursul vertiginos al mişcărilor revoluţionare interne, soluţia unică rămânea încheierea grabnică a ostilităţilor. În ziua în care contele Andrássy comunica Preşedintelui Wilson că acceptă, ca bază a discuţiilor pentru încheierea păcii, punctul de vedere privitor la drepturile naţiunilor din Dubla Monarhie, exprimat în răspunsul primit la 18 octombrie, „monarhia austro-ungară nu mai era decât o noţiune istorică”.

În cursul lunii octombrie, evenimentele de pe toate teatrele de acţiuni militare europene se derulaseră cu repeziciune. Izolată complet de partenerii săi, cu puterea militară şi morală complet zdruncinate în urma grelelor eşecuri încercate în Palestina şi Mesopotamia, Poarta Otomană – la numai o lună de la capitularea Bulgariei – s-a văzut nevoită să solicite armistiţiul, încheiat la Mudros (insula Lesbos), la 17/30 octombrie. Între timp, înaintarea grupării principale pe direcţia Niš – Belgrad, desfăşurată într-un ritm alert, conducea la eliberarea întregului teritoriu al Serbiei şi Muntenegrului. La 1 noiembrie, după o absenţă de trei ani, trupele sârbe intrau victorioase în capitala lor, la Belgrad.

În aceste împrejurări, spre jumătatea lunii octombrie [stil nou – n.n.], Armata aliată de Orient recepţiona noi instrucţiuni menite a-i consolida avantajele obţinute şi, într-o perspectivă apropiată, a pregăti viitoarele operaţii pe teritoriul României şi în sudul Rusiei. La 13 octombrie, generalul Berthelot era numit în fruntea Armatei Aliate de Dunăre, ce trebuia să se organizeze în scopul executării intervenţiei la nord de Dunăre „printr-o acţiune deopotrivă politică şi militară”, care să favorizeze reintrarea în luptă a armatei române alături de Antanta.

Pentru a-şi acoperi flancul stâng rămas descoperit prin eliminarea Bulgariei, Comandamentul Suprem al Puterilor Centrale, care căutase iniţial să realizeze un nou front defensiv de-a lungul Dunării şi Savei, în urma replierii forţelor sale la nord de marele fluviu, decidea ca Armata 11 germană, dislocată acum în Banat, să fie subordonată Comandamentului Mackensen (OKM). Armata de ocupaţie din România era aşadar întărită, având misiunea de a păzi linia dunăreană (Banat, Oltenia, Muntenia), inclusiv Dobrogea (importanta cale ferată Constanţa – Bucureşti – Budapesta – Viena) şi de a asigura şi spatele marilor unităţi aflate încă pe teritoriul fostului Imperiu rus.

Pe frontul italian, situaţia armatei austro-ungare era definitiv compromisă odată cu strălucita ofensivă de pe Piave a generalului Armando Diaz, declanşată la 24 octombrie. Victoria repurtată la Vittorio Veneto la 27 octombrie a permis străpungerea frontului austro-ungar, înaintarea irezistibilă a marilor unităţi italiene în faţa unor trupe în plină descompunere impunând, în aceeaşi noapte, solicitarea armistiţiului de către Comandamentul Suprem habsburgic. Acesta va fi semnat la 3 noiembrie la Villa Giusti, lângă Padova. Între timp, la Viena şi Budapesta izbucnise revoluţia.

În sfârşit, pe frontul de Vest, după demisia forţată a atotputernicului general Erich Ludendorff de la şefia Statului Major al Cartierului General imperial (25 octombrie) – sub presiunea ofensivei accentuate a Aliaţilor şi în condiţiile creşterii tensiunii sociale interne -, guvernul german va fi nevoit să întreprindă noi demersuri, recunoscând iminenţa dezastrului militar. Criza militară, amplificată de mişcările revoluţionare izbucnite la Kiel, la 3 noiembrie, şi extinse rapid în întreaga Germanie, culminând cu renunţarea la tron a Kaiserului şi proclamarea Republicii germane la 9 noiembrie, va impune capitularea şi semnarea, la 11 noiembrie 1918, a armistiţiului de la Rethondes (pădurea Compiègne) prin care operaţiile de pe toate fronturile aveau să înceteze.

Marele Război lua astfel sfârşit după 52 de luni de confruntări fără precedent. Dar „cascada Tronurilor” avea să continue, consemnând profunde transformări pe harta politică a Europei şi a lumii.

În paralel cu prăbuşirea fronturilor de luptă, pe măsură ce victoria Antantei se afirma tot mai sigur, mişcările de ordin social-politic intern şi, în special, acţiunile organismelor de eliberare ale naţionalităţilor din monarhia austro-ungară – recunoscute deja pe plan internaţional – au devenit dominante. De la Baltica la Adriatica şi Egee, pe fondul dramaticei încleştări mondiale ce se încheia, revoluţia burgheză cu larg caracter democratic înainta triumfătoare, impunând dispariţia anacronicelor imperii multinaţionale şi constituirea în locul lor a statelor independente ale Poloniei, Cehoslovaciei, Austriei, Ungariei, alături de cele ale Finlandei şi ţărilor baltice, ca şi desăvârşirea proceselor de făurire a statelor unitare Italia, Iugoslavia şi România.

Astfel, la 28 octombrie, Consiliul Naţional Ceh din Praga prelua puterea, dezarmând trupele imperiale; aceasta şi cu sprijinul unităţilor româneşti dislocate în zonă. Întrunit la Turčiansky Svätý Martin, Consiliul Naţional Slovac hotăra, la 30 octombrie, ruperea legăturilor cu Dubla Monarhie şi unirea cu Boemia. Constituirea Republicii Cehoslovace independente era proclamată, două săptămâni mai târziu, în mod solemn, de Adunarea Naţională de la Praga, iar Thomas Garrigue Masaryk era ales primul ei preşedinte. În acelaşi timp, Soborul naţional iugoslav de la Agram (Zagreb) vota la 29 octombrie ruperea oricăror legături cu Austria şi Ungaria şi aclama „unirea întregului popor al slovenilor, croaţilor şi sârbilor, pe tot teritoriul lor etnografic, de la Isonzo până la Vardar, într-un stat suveran şi independent”. După ce la 24 noiembrie Vecea populară de la Zagreb adopta hotărârea de unire cu Serbia şi Muntenegru, iar Skupştinele populare din Voivodina şi Muntenegru se pronunţau, la rândul lor, în următoarele două zile, pentru unirea cu Serbia, la 1 decembrie noul stat iugoslav dobândea, sub dinastia Karagheor-ghević, consacrarea sa definitivă sub denumirea de Regatul sârbo-croato-slovean.

La sfârşitul lunii octombrie Comisia poloneză de lichidare creată la Cracovia prelua administraţia Galiţiei şi a unei părţi a Sileziei (31 octombrie); în luna următoare, sub conducerea energică a lui Joszef Piłsudski, statul polonez independent, reunind ţinuturile aflate până atunci sub ocupaţia germană, austro-ungară şi rusă, era reconstituit.

Finis Austro-Hungariae! „În secolul nostru de conştiinţă – se arăta în revista «La Roumanie» din Paris – nu mai pot fi luate jumătăţi de măsură atât de dragi diplomaţilor care căutau în mod continuu să rezerve un teren de intervenţie pentru activitatea lor sterilă, în secolul nostru de lumină nu se pot da decât soluţii radicale. Singurul remediu care convine monarhiei anacronice este suprimarea. Ea nu va fi regretată de nimeni, nici chiar de succesorii acelora care până aici au tras atâtea profituri din ea pe seama milioanelor de dezmoşteniţi”.

Ultimele momente ale dezagregării Dublei Monarhii au fost în ordine: la Viena, în plină revoluţie, Adunarea Naţională provizorie hotăra, la 30 octombrie, crearea unui Consiliu de Stat cu funcţia de guvern al Austriei germane, cancelar fiind numit social-democratul Karl Renner. Insurecţia populară din Budapesta, sprijinită de cea mai mare parte a forţelor armate, ieşea a doua zi victorioasă, puterea fiind preluată de guvernul de coaliţie condus de „omul providenţial”, contele Károlyi Mihályi („glorioasa revoluţie”). Fostul Premier Tisza, simbol al vechiului regim conservator, cădea, în aceeaşi zi, sub gloanţele revoluţionarilor. La 2 noiembrie era proclamată independenţa Ungariei, act ce punea punct final existenţei politice a Austro-Ungariei.

La 11 noiembrie, două zile după proclamarea Republicii germane, Împăratul Carol I de Habsburg dizolva guvernul imperial şi publica declaraţia de renunţare la tron; peste încă o zi, la 12 noiembrie, era proclamată Republica Austria. După ce, la 14 noiembrie, acelaşi Carol de Habsburg, în calitate de rege al Ungariei, semna o declaraţie în care îşi exprima acordul asupra viitoarei forme a statului ungar, la 16 noiembrie la Budapesta se anunţa crearea Republicii Populare.

În acest context general, politic şi militar, la 13 noiembrie 1918, ora 23,15, la Belgrad, a fost semnată ca un document suplimentar la Armistiţiul din 3 noiembrie, o „Convenţie militară” între comandamentul Armatei aliate de Orient şi delegaţii noului guvern ungar. În conformitate cu articolul I, cursul Mureşului era fixat ca linie de demarcaţie răsăriteană a Ungariei, faţă de România, dar administraţia civilă, inclusiv forţele de poliţie şi jandarmerie necesare „menţinerii ordinii”, rămâneau în subordinea guvernului ungar. Armata ungară, cu excepţia a şase divizii de infanterie şi două de cavalerie, era demobilizată. Articolul III rezerva Aliaţilor dreptul de a ocupa orice localitate sau punct strategic din teritoriul rămas neocupat, ca şi de a utiliza căile şi mijloacele de comunicaţie pentru nevoile militare. Totodată, Convenţia – semnată şi de voievodul Živojin Mišić – a dat Serbiei drepturi largi de a ocupa nu numai Banatul în cea mai mare parte, dar şi o porţiune din teritoriul ungar de sud, depăşind cu mult linia ce urma să fie atribuită Iugoslaviei la Trianon.

Evident, un asemenea act, ce ignora poziţia guvernului român care nu luase parte la tratative, cât şi declaraţia conducerii naţionale din Transilvania citită în şedinţa Parlamentului din Budapesta din 18 octombrie, prin care fusese contestat categoric dreptul guvernului ungar de a reprezenta sub orice formă teritoriile locuite de români, a constituit, în perioada următoare, o sursă de tensiune şi conflicte între statele din regiune.

În esenţă, se poate aprecia că documentul din 13 noiembrie 1918 nu reprezenta decât o simplă convenţie militară cu caracter local şi provizoriu, cu atât mai mult cu cât independenţa Ungariei nu fusese încă recunoscută; în plus, aşa cum avea să declare însuşi generalul Franchet d’Esperey şi cum vor acţiona în continuare Puterile Aliate şi Asociate, nu a fost în intenţia Antantei de a-i conferi respectivei linii demarcaţionale un statut definitiv. Totuşi, jucând cartea simpatiei faţă de Aliaţi şi mizând pe tactica faptului împlinit, guvernul Károlyi păstra suficiente speranţe ca, printr-un joc diplomatic activ în care prima ideea „cordonului sanitar”, să prezerve, dacă nu toată, cea mai mare parte a teritoriului „Ungariei istorice”, în special Transilvania.

Atitudinea Antantei, în aceste momente, la fel ca şi în cazul armistiţiului cu Bulgaria, rămânea totuşi surprinzătoare prin faptul că menţinea sub dominaţia străină, chiar a statelor învinse, importante teritorii, cu o populaţie majoritar românească, aparţinând de drept României aliate. Şi aceasta era una din lecţiile severe ale marii conflagraţii mondiale ce tocmai se încheiase.

Prăbuşirea frontului balcanic a deschis perspective sigure pentru reintrarea României în război. Faptul că ea se afla încă izolată, în mare parte sub ocupaţie şi complet încercuită de forţe inamice, îngreuna, desigur, luarea deciziei de intervenţie alături de Aliaţi. În asemenea condiţii, pe lângă faptul că o mobilizare a armatei sale nu se putea executa decât parţial, ea ar fi fost ameninţată prin reacţia imediată a Puterilor Centrale. Se adăugau, totodată, mari lipsuri materiale, în special la echipament şi subzistenţe, precum şi greutăţi de transport. Izolarea militară nu putea înceta decât atunci când Armata aliată de Dunăre ar fi ajuns la fluviu, angajând astfel trupele de ocupaţie, ceea ce ar fi sporit siguranţa remobilizării româneşti.

Armata de ocupaţie, pusă sub comanda superioară a feldmareşalului August von Mackensen, fusese sporită treptat, la cele şase divizii prevăzute în Tratatul de la Bucureşti fiind adăugate alte mari unităţi retrase din Balcani sau aduse din Ucraina, Caucaz şi de la Constantinopole. Totalul forţelor germano-austro-ungare, care încercuiau practic teritoriul liber al României, se ridica la aproximativ 32^1/2 divizii infanterie şi 9^1/2 divizii cavalerie.

Marele Stat Major român va aprecia că, pentru o reintrare eventuală a armatei române în război, nu puteau prezenta o ameninţare imediată decât cele 4^1/2 divizii infanterie şi 2 divizii cavalerie austro-ungare, aflate la est de Nistru, într-o zonă de 100-150 km; cele 3 divizii austro-ungare de pe „frontiera” de vest a Moldovei, cel mult 1^1/2 divizii din cele dislocate în Muntenia, la est de linia Urziceni – Olteniţa. Adică, în total 9 divizii infanterie şi 2 divizii cavalerie, ceea ce, ţinând seama de posibilităţile reale de mobilizare ale Comandamentului român, făcea ca raportul de forţe să se modifice în favoarea acestuia din urmă, în cazul intervenţiei Aliaţilor la nord de Dunăre. Forţele lor constituite în Armata de Orient a generalului Franchet d’Esperey reuşeau în cursul lunii octombrie să exploateze eliminarea frontului bulgar, eliberând Serbia, ca şi majoritatea celorlalte provincii sud-slave şi Albania (aici în cooperare cu Corpul 16 armată italian). La 28 octombrie era organizată şi Armata de Dunăre, iar legăturile cu conducerea politică şi militară de la Iaşi fuseseră deja restabilite.

Schimbările radicale survenite la sfârşitul aceleiaşi luni în situaţia generală de pe teatrele de acţiuni militare europene – armistiţiul din 18/31 octombrie cu Poarta Otomană şi cererea de armistiţiu adresată de Austro-Ungaria, care practic dispărea în următoarele zile ca subiect în relaţiile internaţionale – aveau să accelereze derularea evenimentelor din România. „Situaţia pe ansamblul frontului – transmitea comandantul Armatei de Orient autorităţilor române de la Iaşi, prin ataşatul militar francez de acolo – autorizează astăzi orice îndrăzneală. Esenţial este să se acţioneze repede, fiecare în cadrul planului de ansamblu trasat”.

Obiectivele strategice ale Aliaţilor în Balcani şi Europa de Est nu au exclus în niciun moment, chiar şi după încheierea păcii înrobitoare din mai 1918, posibilitatea reluării cooperării militare cu România, considerată în continuare un important factor în raportul de forţe din regiunea Dunării de Jos. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât menţinerea statului independent şi a unor forţe armate respectabile (peste 170.000, în septembrie) în teritoriul rămas neocupat, alături de conduita demnă a Suveranului României, care rezista presiunilor fără a ratifica dictatul impus de Puterile Centrale, şi voinţa majorităţii populaţiei de a relua lupta de eliberare constituiau tot atâtea elemente pe care conducerile aliate le-au introdus în ecuaţie în toamnă, odată cu declanşarea ofensivei generalizate pe toate fronturile.

Lunile septembrie-noiembrie 1918 marchează, în acelaşi timp, o cotitură categorică în poziţia de ansamblu a Puterilor Aliate şi Asociate faţă de problema autodeterminării naţionale şi, în acest context, şi faţă de problemele româneşti. Într-o Notă a Ministerului Afacerilor Externe francez din 23 octombrie, după ce se sublinia că „Transilvania este leagănul neamului românesc”, iar Bucovina „a fost parte integrantă a principatului Moldova”, se făcea următoarea apreciere: „Franţa, care a secondat în secolul al XlX-lea primele eforturi pentru independenţa română şi care a favorizat unirea principatelor Moldova şi Ţara Românească, va rămâne fidelă prietenilor şi principiilor sale, folosindu-se de acestea pentru a facilita înfăptuirea unităţii române şi pentru a smulge din braţele unei tiranii, care, de la secol la secol, de la an la an, a devenit tot mai crudă, un popor de care este legată prin atâtea simpatii reciproce”.

Această atitudine mult mai tranşantă adoptată de Marile Puteri aliate se datora şi susţinutei acţiuni desfăşurate de emigraţia română, cu centrul politic în Franţa, care a reuşit determinarea unui curent de opinie pozitiv, care avea să influenţeze deciziile guvernelor respective. Depăşind frământările ivite între diferitele grupări care militau pentru înfăptuirea dezideratului unităţii româneşti, la începutul toamnei se înregistra un proces de unificare organizatorică a mişcării naţionale, concomitent cu extinderea raporturilor sale cu comitetele şi consiliile naţionalităţilor subjugate din Dubla Monarhie. Astfel, constituirea „Consiliului Naţional al Unităţii Româneşti” (CNUR), în frunte cu Take Ionescu, fost vicepremier, la Paris, la 3 octombrie, însemna punerea bazelor unui adevărat organism unitar şi reprezentativ de conducere a luptei românilor din emigraţie. Recunoscut în termeni dintre cei mai amicali, la 12 octombrie, de guvernul francez, care şi-a exprimat sprijinul şi speranţa într-o apropiată colaborare, CNUR avea să fie admis ca partener în luna următoare şi de celelalte cabinete ale Puterilor Aliate şi Asociate: 5 noiembrie – Statele Unite, 11 noiembrie – Marea Britanie, 22 noiembrie – Italia.

În paralel cu acţiunile de organizare politică, emigraţia română din Europa şi America, la fel ca forţele patriotice rămase în ţara liberă, s-a preocupat stăruitor de problema formării unor unităţi militare de voluntari, în principal din rândurile prizonierilor de origine română din armata austro-ungară, internaţi în lagărele din ţările Antantei. După Pacea de la Bucureşti, această activitate a fost intensificată, vizându-se continuarea luptei cu arma în mână alături de Aliaţi, pe fronturile din apusul Europei. Prin strădaniile proprii şi cu sprijinul unor cercuri politice şi militare occidentale, convinse de utilitatea şi mai ales de semnificaţia politică şi morală a menţinerii drapelului de luptă românesc în război, în timp ce armata română îşi pregătea remobilizarea şi reluarea operaţiilor pe frontul răsăritean, în cooperare cu Antanta, numeroşi ostaşi şi voluntari români deja încadraţi în armatele aliate – precum cei 6.000 de români-americani de pe frontul francez sau cei din legiunea din Italia acoperiţi de glorie în bătăliile de pe Piave – aduceau obolul jertfei lor la victoria comună asupra Puterilor Centrale.

În acelaşi interval de timp, între guvernele aliate şi factorii politici români aflaţi în Moldova au existat numeroase relaţii de informare reciprocă, un rol însemnat jucând în această privinţă misiunile diplomatice ale Franţei, Marii Britanii, Italiei şi Statelor Unite. Prin contactele regulate şi convorbirile purtate, cu discreţie, cu Regele Ferdinand I şi Regina Maria, cu fostul Premier Ion I.C. Brătianu şi alţi lideri de partide, cu generali şi ofiţeri ai armatei române, reprezentanţii lor nu numai că au putut evalua potenţialul combativ şi starea de spirit din teritoriul liber, dar s-au convins că orientarea factorilor responsabili era fermă de partea Antantei, fiind necesară întărirea încrederii acestora în continuarea ajutorului pe care Puterile Aliate îl acordau luptei de eliberare.

Apropierea zonei de operaţii a Armatei de Orient de spaţiul românesc avea să coincidă cu intensificarea legăturilor pe plan politic dintre Antanta şi cercurile influente româneşti de la Iaşi. Iniţiativa a aparţinut şi de această dată guvernului francez; la 16 septembrie, chemat şi primit în audienţă de Stephen Pichon, ministrul Afacerilor Străine, şi apoi, la Ministerul de Război, de însuşi Georges Clemenceau, preşedintele Consiliului de Miniştri, Victor Antonescu, fostul ministru plenipotenţiar la Paris, era solicitat să colaboreze la transmiterea unui mesaj secret deosebit de important la Iaşi, vizând în esenţă reluarea cooperării militare şi a operaţiilor împotriva Puterilor Centrale înainte de încheierea războiului mondial. Deplasat incognito pe calea aerului la Salonic, sub numele de Antoine Louis, curier de război, V. Antonescu se va întâlni cu comandantul Armatei aliate, generalul Franchet d’Esperey; apoi, în prezenţa acestuia, a generalului Berthelot, comandantul Armatei de Dunăre, a generalului Georges Cartier, şeful Biroului 2 informaţii al Armatei de Orient, ca şi a colonelului Radu R. Rosetti, din partea Marelui Stat Major român, au fost stabilite detaliile colaborării. Aterizat în apropiere de Iaşi, în dimineaţa zilei de 20 octombrie, diplomatul român se întâlnea peste câteva ore în secret, la reşedinţa contelui de Saint-Aulaire, cu principalii responsabili politici şi militari, printre care Brătianu şi generalul Presan. Planul expus, despre care va fi anunţat imediat şi regele, prevedea mobilizarea a cel puţin patru divizii române, care urmau să înainteze din valea Siretului pe direcţia sud-vest şi să facă joncţiunea, în zona Ploieşti, cu Armata Berthelot, ce trebuia să forţeze Dunărea, la Giurgiu, apoi împreună să formeze flancul drept al armatei aliate a generalului Franchet d’Esperey, continuând operaţiile împotriva Germaniei. „Este indispensabil pentru România să reia armele şi să se unească cu trupele noastre pentru a dovedi fidelitatea sa nezdruncinată faţă de Antanta, să-şi elibereze teritoriul şi să cucerească, astfel, noi titluri pentru realizarea revendicărilor sale naţionale” [subl. noastră] – se arăta în Nota înmânată personal ministrului Franţei din partea Comandamentului aliat, notă care se înscria pe linia punctului de vedere subliniat de Premierul Clemenceau cu o lună înainte.

Răspunsul regelui şi al celorlalţi factori politici de la Iaşi a fost prompt; telegramele transmise a doua zi Preşedintelui Raymond Poincaré şi Premierului Georges Clemenceau reînnoiau asigurarea ataşamentului neclintit la cauza comună, evidenţiind clar voinţa de a se relua lupta alături de Aliaţi. Consecinţa imediată a acestei decizii de maximă importanţă din 4 noiembrie 1918 – apreciată de unii reputaţi istorici (Cornelia Bodea) ca momentul efectiv al reintrării României în război – avea să fie demisia, peste două zile, înaintată de cabinetul germanofil Alexandru Marghiloman, urmată de dizolvarea Parlamentului ales sub ocupaţia inamică şi anularea întregii sale activităţi legislative. Un guvern naţional de tranziţie a fost format, cu acordul inclusiv al lui Brătianu, având în frunte pe devotatul general de divizie adjutant Constantin M. Coandă, titular şi al portofoliului Afacerilor Străine; la Război era numit eroul de la Oituz şi Mărăşeşti, generalul de divizie Eremia Grigorescu. Misiunea sa principală era să pregătească şi să realizeze remobilizarea armatei, eliberarea României şi,în perspectivă, a întregului teritoriu românesc recunoscut de Puterile Antantei prin Tratatul din 4/17 august 1916.

Primind noi ordine de la Paris pentru urgentarea intervenţiei în România, Berthelot avea să transmită prin Robert de Flers, la 4 noiembrie, un nou mesaj cerând ca „mobilizarea să fie făcută cu o mână energică şi împinsă în cele mai mari condiţii de rapiditate posibile”. „Rapiditatea evenimentelor – va raporta comandantul Armatei de Dunăre – m-a decis să grăbesc trecerea [fluviului – n.n.] în maniera de a provoca gestul României înaintea momentului în care acesta ar fi părut inutil”.

Această decizie de a accelera operaţiile la Dunărea de Jos, deşi se preliminase încheierea concentrării trupelor abia către 18-20 noiembrie, coincidea cu voinţa noului guvern al României. Ea se datora şi interceptării unei telegrame a Comandamentului Mackensen, prin care se anunţa începerea mişcării de retragere spre Carpaţi şi Ungaria. Astfel că, în ziua în care generalul Berthelot îşi instala cartierul la Târnovo, pregătind forţarea Dunării cu elementele avansate ale armatei sale, Consiliul de Miniştri de la Iaşi hotăra, la 8 noiembrie, să mobilizeze armata.

În noaptea de 9 spre 10 noiembrie, în condiţii apreciate de „surpriză completă pentru inamic”, Detaşamentul Colonel Boblet (3 batalioane din Regimenul 210 infanterie, susţinute de un grup de artilerie de câmp) trecea braţul cel mare al Dunării, punând stăpânire, fără dificultate, pe Giurgiu, forţele inamice fiind respinse la o depărtare de 4 km nord. Întâmpinat de autorităţile române şi de o populaţie entuziasmată, strigând „Vive la France!”, generalul Berthelot lansa Proclamaţia „La arme, români!”, în care anunţa că „ceasul dreptăţii a sunat”. Manifestul era apoi răspândit de aeroplanele franceze şi deasupra unei Capitale în aşteptare. În noaptea următoare alte elemente au trecut pe la Nicopole (2 batalioane din Regimentul 58 infanterie cu 3 baterii) şi Siştov (subunităţi din Divizia 30 colonială franceză), la Turnu Măgurele şi respectiv Zimnicea, dispersând posturile de supraveghere germane. Drept urmare, către amiaza zilei de 11 noiembrie cursul fluviului era degajat pe un front de circa 120 km şi pe o adâncime de 6 la 8 km. Condiţiile de ordin operativ necesare reintrării armatei române în luptă erau aşadar îndeplinite.

În timp ce rapoartele înaintate spre cele două capitale imperiale, Berlin şi Viena, întăreau convingerea că ora reluării armelor de către România se apropia, reacţiile aveau să fie tot mai diferite. Astfel, în ultima şedinţă a Consiliului Imperial Interministerial din 22 octombrie, Burián se declarase împotriva oricăror concesii acordate României. Şi aceasta chiar în împrejurările în care la Ballplatz se repeta, tot mai des: „Faţă de cuvântul TRANSILVANIA toate evenimentele importante care au loc în lume trec la români complet pe planul al doilea”.

Pe de altă parte, Ministerul Afacerilor Străine german avertizase partenerul său, şi în special guvernul de la Budapesta, asupra consecinţelor ulterioare ale refuzului de a discuta mai ales traseul frontierei cu România; ascensiunea forţelor politice ungare ce încercau salvarea aşa-zisului „stat unitar” prin promovarea unei poziţii pro-antantiste a determinat noi presiuni din partea Berlinului. „Vrea Ungaria, de asemenea, să piardă şi Transilvania, atunci o separare de noi va conduce sigur la aceasta – se arăta în Instrucţiunile din 27 octombrie transmise contelui Egon von Fürstenberg, reprezentantul diplomatic german la Budapesta. Noi – continua mesajul – am putea să găsim uşor puntea spre România, dacă nu sprijinim Ungaria în această problemă”.

Cu o zi înainte, la Bucureşti, guvernul Marghiloman fusese anunţat oficial că Germania era decisă „să dea un răspuns mulţumitor la cele trei chestiuni”, chiar dacă poziţia Austro-Ungariei va fi contrară. Evident demersurile insistente ale celui de-al Doilea Reich indicau amplificarea crizei în care acesta se afla, dar şi o evaluare conştientă a rolului pe care România şi armata sa îl puteau avea în deznodământul conflagraţiei.

Semnificativă este şi evoluţia atitudinii Berlinului în problema socotită sensibilă a Dobrogei, dată fiind dorinţa de a nu strica prea tare raporturile cu fostul aliat Bulgaria. Articolul 10 al tratatului din 7 mai 1918 stabilise în această privinţă: „România retrocedează Bulgariei teritoriul obţinut prin Tratatul de Pace de la Bucureşti din 1913, cu o rectificare de graniţă […] până la linia Cochirleni… Tuzla. România cedează Puterilor Centrale aliate partea Dobrogei situată la nord de linia Cochirleni… Tuzla, până la Dunăre”.

Speranţele guvernului român de a relua imediat provincia în momentul capitulării Bulgariei fuseseră risipite, imprecizia armistiţiului încheiat de Aliaţi la Salonic lăsând Sofiei perspectiva prelungirii stăpânirii sale nu numai asupra Dobrogei de Sud. Căutând să profite de această împrejurare, Germania îşi va intensifica intervenţiile la Bucureşti, dar şi la Iaşi. Acceptarea unei declaraţii de „strictă neutralitate” din partea României ar fi îngăduit armatei de ocupaţie să-şi organizeze o puternică linie de rezistenţă de-a lungul Dunării. Negocierile schiţate în acest sens nu aveau, însă, să ducă la niciun rezultat concret, mai ales datorită poziţiei autorităţilor de la Iaşi, angajate deja ferm pe drumul reintrării în luptă de partea Antantei. „În Moldova – se recunoştea într-un raport din 2 noiembrie trimis Ministerului imperial austro-ungar – totul este pregătit în secret pentru mobilizare, este un fapt limpede”.

La 29 octombrie, dată la care Austro-Ungaria adresase cererea separată de pace, Comandamentul Suprem german, în speranţa că aliatul său va permite şi după semnarea ei transportul trupelor Wehrmacht-ului pe căile ferate habsburgice, transmitea următorul ordin la Bucureşti: „Misiunea Grupului de Armate Mackensen de a păstra Valahia rămâne în vigoare. Trebuie să ne rezervăm pentru un timp cât mai îndelungat utilizarea economică a Valahiei”. Se degajă, astfel, marele interes cu care Comandamentul Suprem al Reich-ului a privit evoluţia situaţiei operative la Dunărea de Jos şi temerile faţă de posibila reintrare a României în luptă. Atâta timp cât s-a apreciat că războiul mai putea fi continuat, înalta conducere de război germană a susţinut cu obstinaţie necesitatea menţinerii aici a Armatei de ocupaţie, concomitent cu amânarea deciziei României, prin noi propuneri şi tot mai largi concesii. Însuşi Ministerul Afacerilor Străine german, în instrucţiunile „strict confidenţiale” transmise la Bucureşti, făcea dovada spectaculoasei şi substanţialei sale reorientări în problema românească: „noua situaţie din Ungaria şi Austria a creat, de asemenea, o nouă bază pentru relaţiile dintre Germania şi România, noi nu ne împotrivim, principial, năzuinţelor româneşti de unitate peste actualele frontiere, ci vrem şi aşteptăm ceea ce însăşi România năzuieşte în acest sens. Trebuie – se preciza în continuare – să evităm ca un oricare alt nou guvern să ridice reproşuri împotriva noastră că am fi adversari ai justificatelor dorinţe naţionale ale României”.

În urma încheierii armistiţiului de la Villa Giusti, prin care se stipula evacuarea completă, în termen de 15 zile, de către trupele germane, a întregului teritoriu austro-ungar, Comandamentul Mackensen avea să fie obligat să ia măsuri pentru retragerea forţelor sale din România. Atmosfera din Capitală şi din restul teritoriului ocupat devenea pe zi ce trece tot mai încordată, fiind greu de controlat, cu toate că starea de asediu fusese reintrodusă, iar raziile, urmate de acţiuni de represalii, multiplicate. „În ziua de 3 noiembrie, la Bucureşti – va consemna ministrul francez Saint-Aulaire – răspândindu-se ştirea despre iminenta sosire a trupelor franceze, populaţia aclamă Franţa şi cântă Marseilleza, chiar pe sub ferestrele lui Mackensen”.

La fel, dincolo în ţara liberă starea de spirit a populaţiei şi armatei, a cercurilor politice, surprinsă fidel şi în rapoartele diplomaţilor Antantei, ilustra convingător temerile Comandamentului german: „De alaltăieri – arăta, de exemplu, la 5 noiembrie ministrul belgian în România – pe străzile Iaşului au loc manifestaţii împotriva ocupaţiei germane. Având în vedere victoria Antantei şi evenimentele din Austro-Ungaria, continua Ypersele de Strihou, România contează în mod absolut pe reîntregirea în frontierele sale dinainte de război, pe păstrarea Basarabiei şi pe anexarea [eliberarea – n.n.] Transilvaniei, precum şi a Bucovinei…” [subl. noastră].

În noile condiţii, Comandamentul german va accepta să negocieze şi, mai mult, să pună în ecuaţie problema Transilvaniei. Decizia, luată cu acordul forurilor ierarhice superioare, intervenea atunci când separarea de drept a acestei provincii româneşti de Dubla Monarhie şi de Ungaria nu se produsese şi mai ales când România, care nu reintrase în război, nu exercita nicio autoritate acolo. Conducerea supremă a armatei germane considera „util, la acea dată, să se declare confidenţial guvernului român că gu-vernul german are o atitudine binevoitoare faţă de aspiraţiile României în Transilvania”.

Apreciind implicaţiile geopolitice ale continuării staţionării trupelor străine pe teritoriul României, generalul Constantin M. Coandă, noul preşedinte al Consiliului de Miniştri, înştiinţa, la 7 noiembrie, pe feldmareşalul Mackensen asupra dorinţei guvernului său de a vedea urgentată evacuarea Munteniei, dar şi a Dobrogei. Răspunsul german, propunerile şi ameninţările lansate la adresa guvernului român nu aveau altă ţintă decât să oprească cooperarea României cu Antanta. Mackensen căuta să câştige timp pentru a-şi salva armata, aşa cum repetă în însemnările sale „într-o formă onorabilă”, asigurând transportarea ei rapidă şi în siguranţă în Germania. Dar toate acestea atinseseră o limită peste care nu se mai putea trece.

Ora favorabilă reluării operaţiilor de către armata română alături de forţele aliate sosise. Generalul Berthelot cu o parte din Armata de Dunăre ajunsese la Rusciuk şi începuse pregătirile de trecere a Dunării. Consiliul de Miniştri al României, în acord cu Puterile Aliate şi Asociate, va respinge ferm propunerile OKM şi cu toate că acesta deţinea sub control puncte strategice importante ale ţării, va trimite, în ziua de 27 octombrie / 9 noiembrie, următorul mesaj cu caracter de ultimatum: „Un nou fapt a venit să facă nefolositoare demersurile pe care Comandamentul german ne-a cerut să le facem în scop de a împiedica înaintarea trupelor aliate pe teritoriul român. Suntem înştiinţaţi că ofensiva lor pe teritoriul nostru a şi început. În contrazicere cu asigurările date, Puterile Centrale au sporit efectivele lor în România şi au construit fortificaţii noi, ceea ce a silit armatele Aliaţilor să concentreze trupe pe Dunăre şi să bombardeze oraşele româneşti, în care Comandamentul german, cu bună ştiinţă, aşezase baterii. Cu toate că Comandamentul german ştia că, conform termenilor armistiţiului încheiat cu Austro-Ungaria, trupele germane nu dispun decât de 15 zile pentru a trece prin acea ţară, acest comandament nu a luat măsurile necesare pentru a libera România în acest interval şi a provocat, astfel, ofensiva Aliaţilor pe teritoriul român. Pentru a împiedica ca România să redevină teatru de luptă, este absolută nevoie ca trupele germane să părăsească în termen de 24 ore teritoriul român. Odată acest termen trecut, trupele vor trebui să depună armele şi să se abţină de la orice distrugere şi violenţă pentru care guvernul german va fi făcut răspunzător.

Aşteptăm un răspuns până mâine seara la ora 9.00. Dacă nu l-am primit, vom fi siliţi să întrebuinţăm forţa, pentru a ajunge la rezultatul de mai sus”.

Decizia guvernului de la Iaşi de a trece Rubiconul crea astfel o situaţie nouă între România şi Germania, între armata română şi Grupul de Armate Mackensen: ea se definea practic printr-un singur cuvânt: RĂZBOI.

Pentru amândouă taberele nu mai exista drum de întoarcere.

În aceeaşi seară era decretată mobilizarea întregii armate române. Au fost chemate sub arme pentru completarea efectivelor toate contingentele până la 1894 inclusiv şi s-a hotărât ziua de 28 octombrie / 10 noiembrie 1918 ca întâia zi de mobilizare.

Tot acum generalul Constantin Presan, cel care prin capacitatea sa militară îndeplinise înalta funcţie de şef al Marelui Cartier General al armatei, în perioada cea mai grea a războiului naţional, de la retragerea în Moldova şi până la încheierea armistiţiului cu Puterile Centrale, era chemat din nou pentru a relua firul conducerii operaţiilor împotriva inamicului.

Suveranul României, Regele Ferdinand I adresa o PROCLAMAŢIE către popor, în care sublinia: „Suferinţele neamului românesc atât de greu încercat în cursul veacurilor sunt pe sfârşite. În clipa în care Aliaţii trec Dunărea şi ne putem găsi lângă ei, ca să izgonim pe inamicul care de doi ani încalcă şi jefuieşte pământul strămoşesc, sunt încredinţat că veţi răspunde chemării Mele, cu aceeaşi dragoste de Ţară şi că România va vedea îndeplinindu-se visul de veacuri al Neamului nostru: Unirea tuturor românilor”.

În acest mod România îşi anunţa solemn reintrarea în Marele Război alături de vechii ei aliaţi, pentru înfrângerea definitivă a inamicului comun, păşind, totodată, la desăvârşirea procesului istoric al reîntregirii Ţării şi Neamului românesc într-un stat independent. Ştirea, răspândită pe canalele diplomatice şi militare, avea să fie primită cu deosebită satisfacţie de românii luptători din emigraţie, de cercuri politice şi părţi importante din opinia publică antantistă; cu surprindere şi uneori chiar cu rezerve în aceleaşi state, ca şi în ţările neutre; cu aparentă indiferenţă sau cu firească ostilitate în tabăra inamică, copleşită de povara înfrângerii şi de greutăţi social-economice insur-montabile. O anumită campanie de presă şi un perfid joc de culise erau declanşate chiar în acele zile şi săptămâni pentru a minimaliza gestul curajos şi demn al României, ce răsturna serioase proiecte ţesute în vederea viitoarei conferinţe de pace. „Generaţiile viitoare – va scrie din Paris Ion I.C. Brătianu – îşi vor închipui că oameni mai fericiţi ca noi, a doua zi după victorie, n-au putut fi, pe când în realitate niciodată n-au fost răspunderile mai mari şi sarcina mai grea”.

„România, atât din punct de vedere moral, cât şi politic – se arăta într-un memoriu al guvernului român înaintat, la 10 noiembrie 1918, Puterilor Aliate şi Asociate – are dreptul la înfăptuirea revendicărilor ei […] chestiunea românilor din Ungaria s-a impus, prin însăşi natura ei, în ziua în care principiile, de justiţie, de independenţă şi de libertate a popoarelor au fost proclamate. Ea s-a impus şi prin împrejurările războiului, când, prin Tratatul de la 4/17 august 1916, Aliaţii s-au obligat să asigure românilor unitatea lor naţională. Din acest tratat, România şi-a îndeplinit partea ei. […] Pacea de la Bucureşti, care nu a fost niciodată consfinţită de rege, nici ratificată, nu poate anula legămintele acelui tratat, căci România nu a fost silită la aceasta decât după Pacea de la Brest-Litovsk şi după îngenunchierea Ucrainei de către Puterile Centrale […] Şi de aceea, îndată ce putinţa s-a ivit, România, fără nici o întârziere, şi-a reluat şi pe terenul militar colaborarea cu Aliaţii, impusă de legăturile pe care regele şi Ţara nu le-au socotit niciodată desfăcute”.

Un comentariu al cunoscutei „Gazette de Lausanne” ţinea să remarce: „Viteazul popor român nu a voit să lipsească de la ultimul act al tragediei. El a reintrat victorios în scenă […] Tratatul de la Bucureşti va fi deci revizuit şi naţiunea română va obţine integritatea sa teritorială. Drepturile sale asupra Transilvaniei sunt în mod particular indiscutabile” [subl. noastră].

În seara zilei de 28 octombrie / 10 noiembrie 1918, reintrând în luptă „fără nici o ezitare” – potrivit aprecierii miniştrilor aliaţi de la Iaşi -, înainte ca armistiţiul general cu Germania să fie încheiat, România şi armata sa deschideau un nou capitol, la fel de eroic, din războiul pentru unitatea neamului. Era actul de voinţă al unei naţiuni dornice de a trăi într-un singur stat, unitar şi independent, al unei naţiuni care simţea prin întreaga sa fiinţă că ceasul cel mare, realizarea idealului de veacuri era în pragul împlinirii sale şi că pentru aceasta avea datoria de a pune în mişcare toate forţele sale de apărare.