Ambasador Ion SCUMPIERU

Summary. My essay introduces, briefly, the development of the relations between my country and Japan along the last hundred years, since the Great Union of Romania in 1918. It makes evident the will of both countries to establish official relations in spite of the big geographical distance between them as well as their potential and cultural differences. In fact, Japan was the first state in Asia-Pacific area that Romania came, first, into contact, with. The new Soviet Russia, located just between them, made both Romanian and Japanese governments to cooperate in preserving their own social system. Also, it had, to some extent, a certain impact on the evolution of the relations between Romania and Japan. Along the last hundred years, between the two countries no conflicts or wars took place. On the contrary they were allied countries during both World Wars, even their armies fought on different fronts. Although on October 31, 1944 Romania stopped the diplomatic relations with Japan, as a consequence of the Second Warld War, Romania did not declare war on Japan.

The current article introduces the main fields – political, economic, cultural, science, sport as well as the most significant examples connected to the evolution of the bilateral relations.

One of the main fields was the economic one. Between the two World Wars the trade volume was a small one. These relations were enlarged starting on the 60’s of last Century. This is because Romania came to the conclusion that Japan is one of the best partners able to help her in the fast industrialisation process. Many important plants and the most part of the commercial fleet of Romania were built in cooperation with Japanese companies. By March 1989 the entire debt was repaid to Japan.

After 1989, Japan made, also, an important contribution to the implementation of market economy into Romania by training the managers, providing financial assistance and making direct investments. The volume of the bilateral trade is enlarging but the balance of trade is still negative for Romanian side.

After Romania joined NATO and EU, the relationship between Romania and Japan were upgraded. The sign of the Economic Partnership Agreement – EPA between EU and Japan, on July 2018, offers new opportunities for Romania and Japan to have a bilateral strategic partnership, to enlarge more the bilateral economic and trade exchanges.

On the occasion of celebrating the Centenary of the Great Union of Romania, my country may congratulate herself for promoting, so far, her relationship with Japan.

Key words: Centenary, Great Union of Romania, Romania and Japan, state relations, trade exchanges, economic cooperation, cultural contacts, mutual advantages, no pending problems, good prospects, upgraded relationship, strategic partnership

În anul Centenarului Marii Uniri a României – 2018 se cuvine să evocăm şi activitatea ţării noastre pe planul promovării relaţiilor sale de prietenie şi colaborare cu alte state ale lumii, din zone mai apropiate sau mai depărtate, din acest interval.

Japonia este una dintre ele, reprezentând primul stat din regiunea geografică Asia-Pacific, cu care România a iniţiat şi promovat legături şi schimburi reciproc avantajoase.

Deşi situate atât de departe una de cealaltă, cu diferenţe notabile de mărime şi potenţial, cultură, tradiţii şi obiceiuri, România şi Japonia au simţit, totuşi, nevoia de a stabili raporturi de prietenie şi colaborare între ele.

Pentru România, evoluţia impresionantă cunoscută de Japonia la începutul secolului 20 şi impunerea sa pe plan mondial ca Mare Putere politică, economică şi militară au constituit motive reale de interes pentru promovarea relaţiilor româno-japoneze.

La rândul ei Japonia, în cadrul deschiderii sale către Europa şi alte zone ale lumii, a considerat că Regatul România reprezintă o ţară importantă în Peninsula Balcanică – alături de Turcia şi Grecia, precum şi din Europa de Est, posedând resurse naturale şi produse agricole necesare ei; că oferă o piaţă destul de mare pentru desfacerea produselor proprii.

Legăturile bune dintre Casele domnitoare din cele două ţări au stimulat, la rândul lor, promovarea relaţiilor bilaterale pe linie de stat. 

Raporturile româno-japoneze au cuprins majoritatea domeniilor de colaborare, acestea fiind influenţate, într-o măsură importantă, de evoluţiile politice, militare şi econo-mice de pe arena internaţională.

RELAŢIILE POLITICO-DIPLOMATICE

În condiţiile dificile în care se găsea în cursul Primului Război Mondial, România a urgentat demersurile pentru apropierea, într-o mai mare măsură, de Japonia prin stabilirea relaţiilor diplomatice cu acest stat, care devenise aliatul său – alături de celelalte Puteri europene şi SUA. Ţara noastră avea nevoie de ajutor militar şi economic, în cursul războiului, precum şi de sprijin politico-diplomatic la viitoarea Conferinţă de Pace, din partea Japoniei. Astfel, la propunerea prim-ministrului, Ion I.C. Brătianu, care a conceput acest demers, guvernul român l-a trimis la Tokyo pe senatorul Nicolae Xenopol, fost ministru secretar de stat la Ministerul Industriei şi Comerţului. Acesta şi-a prezentat Scrisorile de acreditare împăratului Taisho al Japoniei, în calitate de Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar, la 19 noiembrie 1917 şi a deschis prima Legaţie a României la Tokyo. Din păcate, la scurtă vreme, acesta s-a îmbolnăvit şi a decedat în timpul misiunii în capitala Japoniei.

Din lipsă de disponibilităţi, uneori, sau din alte motive, alteori, ţara noastră n-a putut beneficia de asistenţă economică şi militară din partea Japoniei.

La Conferinţa de Pace de la Paris reprezentanţii celor două ţări au colaborat în cadrul diferitelor sale comisii. Japonia a semnat, alături de alte state, tratatele care consfinţeau încheierea Primului Război Mondial, inclusiv pe cel de la Trianon, precum şi pe cel privind revenirea Basarabiei la patria mamă.

Înlăturarea monarhiei în Rusia şi apariţia noului stat bolşevic, U. Sovietică, a întărit sentimentul de solidaritate monarhică între România şi Japonia, ca vecine ale acestei ţări; a sporit preocuparea guvernelor lor de a colabora pentru contracararea pericolului proliferării noului regim bolşevic, respectiv a unei agresiuni din partea noului stat.

Vizita în Japonia a misiunii conduse de principele Carol, din perioada 20 iunie-27 iulie 1920, trimisă de guvernul român pentru a obţine asistenţă din partea Japoniei pentru refacerea economiei ţării noastre, grav afectată de război, a permis o mai bună cunoaştere reciprocă a potenţialului celor două ţări. Deşi cererile prezentate şi modalităţile de plată propuse nu au fost acceptate, discuţiile avute au determinat urgentarea redeschi-derii legaţiei noastre la Tokyo, în anul 1921, precum şi a deschiderii misiunii Japoniei la Bucureşti, în 1922.

Aproape în întreaga perioada interbelică, principala preocupare politică a guvernului român în raporturile cu Japonia a fost determinarea acesteia de a ratifica Tratatul de la Paris privind Basarabia. Reînchiderea misiunii noastre la Tokyo în 1921, din motive financiare, şi redeschiderea ei, abia în 1927, precum şi normalizarea, între timp, a relaţiilor diplomatice japono-sovietice a dus la amânarea, sine die, a recunoaşterii de către Dieta niponă a documentului respectiv, împiedicând realizarea acestui deziderat atât de dorit de România.

În relaţiile româno-japoneze se realizează o nouă perioadă de apropiere în urma răpirii de către U. Sovietică a Basarabiei în iunie 1940, şi, respectiv, a semnării de către România a Pactului Tripartit anticomintern, de la Berlin, la care participa şi Japonia. La cererea Japoniei, ţara noastră recunoaşte statul „Manshukuo” (Manciuria), creat de autorităţile nipone pe teritoriul Chinei, iar, ulterior, guvernul pro-japonez al lui Wang Jingwei, de la Nanking. Această, din urmă, măsură a determinat ruperea, de către guvernul naţionalist al Chinei, condus de Chiang Kaishek (Jiang Jieshi), a relaţiilor ei diplomatice cu ţara noastră.

Cooperarea politico-militară româno-japoneză continuă, în urma intrării României în războiul anti-sovietic, prin contacte mai dese, realizate prin comisiile de lucru ale Tratatului de la Berlin sau misiunile diplomatice ale celor două ţări de la Tokyo şi Bucureşti, deşi Japonia se declarase neutră faţă de Uniunea Sovietică.

Evoluţiile cunoscute ale celui de-Al Doilea Război Mondial au determinat România să iasă din grupul ţărilor „Axei” şi să treacă de partea forţelor militare ale Naţiunilor Unite. Una dintre consecinţe a fost ruperea de către ţara noastră a relaţiilor sale diplomatice cu Japonia, la 31 octombrie 1944. Este important de menţionat că nu a declarat, însă, război Japoniei.

În condiţiile relativei destinderi intervenite pe plan mondial, în partea a doua a anilor ’50, a primirii României în ONU în 1955 şi a Japoniei în 1956, a dorinţei celor două ţări de a-şi extinde aria colaborării cu noi parteneri externi are loc restabilirea relaţiilor diplomatice între ele. În urma negocierilor dintre ambasadorii celor două ţări la Varşovia, s-a convenit reluarea legăturilor diplomatice bilaterale la acelaşi nivel, respectiv de Legaţie, de la data de 1 septembrie 1959. În Notele diplomatice schimbate se prevedea, totodată, ca acordurile bilaterale semnate înainte de război să fie declarate nule. România a acreditat la Tokyo pe ministrul său de la Jakarta, iar Japonia pe ambasadorul ei la Moscova, în aceeaşi calitate. Ulterior, la 1 iunie 1964, nivelul de reprezentare diplomatică a fost ridicat la cel de Ambasadă, cu şefi de misiune rezidenţi la Tokyo şi Bucureşti, situaţie perpetuată până astăzi.

Reluarea relaţiilor diplomatice, după un interval de întrerupere de 15 ani, reprezintă un moment foarte important în evoluţia raporturilor româno-japoneze, cu o istorie de peste 138 de ani, strict necesară pentru evoluţia lor ulterioară.

Schimbarea de regim politic din România, din 1944, nu a afectat evoluţia contactelor şi a schimburilor ţării noastre cu Japonia. Ele s-au dezvoltat rapid depăşind ca nivel, arie a domeniilor şi ca volum pe cele din perioada anterioară. Pornind de la interesele sale naţionale fundamentale, respectiv de industrializare şi dezvoltare rapidă a economiei proprii capabile să-i asigure, totodată, o mai mare independenţă politică, România a considerat că Japonia reprezintă un partener serios, dispunând de un potenţial industrial şi tehnologic de vârf, capabil s-o ajute la atingerea acestor obiective. În plus, între cele două ţări nu existau probleme pendinte, iar autorităţile japoneze nu-i impuneau condiţii politice în promovarea schimburilor economice.

Pentru atingerea acestui obiectiv, în anii ’60-’70, România şi-a creat la Tokyo cea mai numeroasă misiune diplomatică – incluzând Agenţia economică – deschisă de statele socialiste Est-europene în Japonia.

În anii ’60, au avut loc două vizite politice importante, care au contribuit la o mai bună cunoaştere şi creştere a încrederii reciproce între cele două ţări.

Prima a fost cea a delegaţiei conduse de Kawashima Shojiro, vicepreşedinte al Partidului Liberal Democrat, de guvernământ, trimis special al premierului Sato Eisaku, care a avut loc în perioada 8-11 octombrie 1966. Oaspeţii au fost impresionaţi de caracterul deschis al discuţiilor; de dinamica economiei româneşti; de interesul mare al autorităţilor române pentru promovarea schimburilor economice cu Japonia.

O altă vizită semnificativă a fost cea a ministrului de Externe român, Corneliu Mănescu, efectuată în Japonia, între 31 mai-7 iunie 1967. Ea reprezenta prima acţiune de acest fel din istoria raporturilor bilaterale. În timpul convorbirilor oficiale, a avut loc un schimb de opinii în problemele internaţionale la ordinea zilei şi, în special, legat de războiul din Vietnam, căile de încetarea acestuia, precum şi despre situaţia din Europa, cu accent pe reluarea relaţiilor diplomatice dintre România şi R.F. a Germaniei. Legat de relaţiile româno-japoneze, liderii japonezi au apreciat că sunt mulţumiţi de evoluţia acestora şi, în special, a celor economice; că sunt dornici să le dezvolte, în continuare. Nivelul ridicat al contactelor de la Tokyo a asigurat o mai bună cunoaştere a politicii externe a României de către membrii guvernului nipon, la crearea unei bune atmosfere pentru evoluţia ulterioară a raporturilor bilaterale.

Nivelul de vârf al relaţiilor politice româno-japoneze, în general a legăturilor dintre cele două ţări din perioada postbelică, a fost atins în urma primei vizite oficiale în Japonia a unui şef de stat român, respectiv a preşedintelui R.S. România, Nicolae Ceauşescu, din 4-9 aprilie 1975. Liderul român s-a întâlnit cu împăratul Japoniei, Hirohito, şi a avut convorbiri cu prim-ministrul, Miki Takeo, şi alte personalităţi, reprezentanţi ai cercurilor economice; au fost semnate multe documente importante pentru lărgirea cadrului juridic al relaţiilor bilaterale guvernamentale pe plan politic, economic, al ştiinţei şi economiei, etc.

Această acţiune importantă a relaţiilor politice bilaterale a fost urmată de vizita de răspuns a prinţului moştenitor al Japoniei, Akihito, şi a prinţesei Michiko, efectuată în numele împăratului Hirohito, în intervalul 7-10 noiembrie 1979.

Specific pentru schimburile politice bilaterale este numărul mult mai mare de vizite din România în Japonia, inclusiv la nivel guvernamental. Partea română a insistat, de-a lungul timpului, ca membrii guvernului japonez să dea curs invitaţiilor primite din partea omologilor lor români şi să viziteze ţara noastră.

Liderii japonezi erau interesaţi să cunoască opiniile şefului statului român în legătură cu diferite chestiuni de politică internaţională, la ordinea zilei; modalităţi şi iniţiative româneşti pentru rezolvarea unor stări de criză din Europa, Asia, Orientul Mijlociu şi alte zone; să obţină informaţii despre evoluţia relaţiilor dintre ţările socialiste, de interes pentru Japonia. Unii dintre ei au solicitat chiar sprijinul acestuia pentru a face demersurile necesare pe lângă conducătorii SUA şi ai U. Sovietice în vederea renunţării la amplasarea de rachete nucleare cu rază medie de acţiune în Europa şi Asia; pentru a ajuta la normalizarea relaţiilor dintre Japonia şi R.P. Chineză.

La fel ca principalele state occidentale, Japonia a sprijinit politica de independenţă promovată, treptat, începând din anii ’60, de către România pe plan internaţional. Însă, în partea a doua a deceniului 9 al secolului trecut, schimburile politice româno-japoneze s-au redus mult ca urmare a opoziţiei conducerii României de a se adapta la schimbările şi reformele social-politice care aveau loc în Europa Centrală şi de Est; a politicii interne autocrate promovate în ţara noastră.

În cursul evenimentelor din decembrie 1989, guvernul Japoniei a denunţat faptul că autorităţile române au utilizat forţa pentru reprimarea populaţiei, care cerea schimbări social-politice, un nivel de trai mai bun, libertate şi democraţie. Atât guvernul, cât şi opinia publică din Japonia au apreciat curajul şi sacrificiile făcute de poporul român pentru a înlătura regimul politic autocratic din România, salutând revenirea ţării noastre în rândul statelor democrate.

Japonia a fost printre primele state care au recunoscut noile autorităţi instalate la Bucureşti, respectiv la 29 decembrie 1989, declarând că doreşte să sprijine, în continuare, dezvoltarea relaţiilor de prietenie dintre cele două ţări.

După 1989, promovarea relaţiilor cu Japonia a reprezentat, în continuare, una dintre priorităţile de politică externă ale ţării noastre. Astfel, partea română a propus încheierea, între cele două ţări, a unui „parteneriat consolidat”. Acest deziderat s-a materializat în anul 2002, prin semnarea „Declaraţiei comune de prietenie, cooperare şi parteneriat dintre România şi Japonia”.

Aderarea României la NATO şi Uniunea Europeană a schimbat mult aprecierea de care se bucură ţara noastră în faţa guvernului nipon, a mărit interesul Japoniei pentru promovarea relaţiilor sale politice cu ţara noastră. Noul statut al raporturilor politice bilaterale a fost consfinţit de „Declaraţia comună privind parteneriatul reînnoit dintre România şi Japonia, a miniştrilor de Externe ai celor două ţări”, semnată la Tokyo, la 26 februarie 2013.

Reprezentative pentru stadiul actual al legăturilor româno-japoneze sunt aprecierile făcute de către Abe Shinzo, primul premier japonez care a efectuat o vizită oficială în România, la 16 ianuarie 2018. Astfel, el a arătat că România – situată într-o zonă strategică în Europa – reprezintă un partener important care, împreună cu Japonia, împărtăşeşte valori fundamentale comune, între care principiile democratice şi statul de drept. Premierul nipon a declarat, totodată, că guvernul nipon intenţionează să coopereze strâns cu autorităţile române pentru rezolvarea provocărilor cu care se confruntă comunitatea internaţională, în diferite domenii.

Între România şi Japonia au avut loc contacte, de-a lungul timpului, şi în cadrul organizaţiilor internaţionale precum Uniunea Poştală Universală – UPU, Uniunea Interparlamentară – UIP, Societatea Naţiunilor de la Geneva. Cea mai bogată cooperare s-a înregistrat, însă, la reuniunile Organizaţiei Naţiunilor Unite şi ale agenţiilor sale specializate. Ele au sprijinit, reciproc, iniţiativele lor în diferite domenii.

România a sprijinit, în ultimii ani cooperarea Japoniei cu U. Europeană, precum şi ca ea să obţină statutul de observator la Comisia pentru Securitate şi Cooperare în Europa – CSCE şi Consiliul Europei. De asemenea, ţara noastră este interesată în cooperarea cu Japonia pe plan regional în Europa în vederea asigurării păcii şi stabilităţii în zona Balcanilor de Vest şi a Mării Negre. Cele două ţări sunt mulţumite de cooperarea lor în cadrul Organizaţiei Cooperării Economice a Mării Negre – CEMN.

În cadrul raporturilor politice româno-japoneze, contactele şi schimburile pe linie parlamentară au reprezentat, în cursul timpului, un segment firesc şi important care a completat şi stimulat relaţiile bilaterale. În general, trebuie remarcat faptul că, totuşi, înaintea ultimului Război Mondial numărul unor asemenea contacte a fost redus. Cele mai multe întâlniri au avut loc la reuniunile UIP. De asemenea, nicio delegaţie parlamentară română n-a vizitat Japonia.

Începând din anii ’60, însă, între Marea Adunare Naţională şi Dieta Japoniei au loc, aproape anual, schimburi de delegaţii oficiale, care se informează, reciproc, despre situaţia şi relaţiile din cele două ţări, despre activitatea pe care o desfăşoară forurile legislative respective. Un moment important în impulsionarea acestor schimburi îl reprezintă crearea, în anul 1966, a Grupurilor de prietenie în cadrul celor două Parlamente. Ele au devenit nucleul schimburilor parlamentare, preocupându-se inclusiv de stimularea celor pe plan economic. Contactele parlamentare dintre cele două ţări au continuat, în acelaşi ritm şi după evenimentele din decembrie 1989, până în zilele noastre.

Legăturile pe linie militară dintre cele două ţări, reprezintă, la rândul lor, un alt domeniu care completează tabloul raporturilor româno-japoneze. Din fericire, între România şi Japonia nu au existat confruntări, conflicte militare.

România a fost pe lista ţărilor de interes ale numeroaselor misiuni militare de documentare, trimise de Japonia în străinătate. Între ele, un loc aparte îl ocupă vizita mareşalului Nogi Maresuke – unul dintre eroii din Războiul ruso-japonez din 1904-1905, efectuată în perioada 18-21 iulie 1911.

În ambele conflagraţii mondiale cele două ţări au fost aliate, însă nu au luptat niciodată alături, pe aceleaşi fronturi. În cursul Primului Război Mondial România a solicitat Japoniei arme, muniţie, efecte militare, medicamente, medici. Din lipsă de disponibilităţi sau alte cauze, cererile n-au putut fi onorate. Potrivit înţelegerilor dintre statele aliate, în perioada 1916-1917, guvernul nipon a acreditat două misiuni militare pe lângă Marele Cartier General al armatei române. De asemenea, în perioada februarie-august 1920, la Bucureşti a funcţionat un oficiu al delegatului armatei japoneze, ca reprezentant al Comisiei interaliate de control. Militarii celor două ţări au colaborat şi în comisiile de specialitate de la Conferinţa de Pace de la Paris.

Un prilej deosebit pentru contacte şi discuţii pe teme militare între ofiţerii români şi cei japonezi l-a oferit vizita în Japonia, din perioada 20 iunie-27 iulie 1920, efectuată de misiunea condusă de principele Carol. Cu acest prilej au fost vizitate şcoli militare, arsenale, şantiere navale. Vizita a permis o mai bună cunoaştere de către partea română a organizării şi a capacităţii militare a Japoniei, la apropierea dintre autorităţile de resort din cele două ţări.

Autorităţile militare japoneze au sprijinit, în perioada 1919-1921, Misiunea militară română din Siberia şi demersurile ei pentru repatrierea prizonierilor ardeleni din Rusia, încartiruiţi la Vladivostok.

Interesul Japoniei pentru a urmări evoluţiile militare din Europa, precum şi cel al României faţă de situaţia din Extremul Orient, din anii ’30, au făcut ca cele două ţări să creeze posturi de ataşaţi militari, aero şi navali pe lângă misiunile lor diplomatice de la Tokyo şi Bucureşti. Astfel, în perioada 1932-1944 Japonia a acreditat în ţara noastră un număr de 19 ataşaţi militari. La rândul ei, România a acreditat la Tokyo, între 1934-1944, doi ataşaţi militari.

Aderarea României la Tratatul Tripartit de la Berlin, în noiembrie 1940, din care făcea parte şi Japonia, precum şi declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial au stimulat contactele pe linie militară româno-japoneze. În acest sens, menţionăm că, între 28-30 septembrie 1942, are loc vizita în România a unei delegaţii militare japoneze conduse de vice-amiralul N. Nomura, şeful Misiunii navale imperiale în Comisia militară a Pactului Tripartit de la Berlin. Cu această ocazie au avut loc discuţii privind situaţia militară de pe diferite fronturi ale războiului, relaţiile militare bilaterale. Contactele militare au încetat, însă, odată cu ruperea relaţiilor diplomatice româno-japoneze, în anul 1944.

În perioada postbelică, relaţiile pe linie militară au fost reluate abia în anii ’70. În 1975 este înfiinţat un post de ataşat militar al României la Tokyo, care funcţionează până în 1987. El este redeschis în anul 1990 şi va funcţiona până în 2001. Partea japoneză a redeschis Biroul ataşatului militar la Bucureşti în 1980. Acesta se va închide în anul 2001.

După aderarea României la NATO, în 2004, contactele militare româno-japoneze s-au redus aproape complet. Demne de reţinut, în ultimii ani, sunt şcolarizarea de ofiţeri şi subofiţeri români la academiile militare din Japonia, precum şi vizita la Constanţa a unei escadre japoneze alcătuite din nave şcoală, în anul 2009.

RELAŢIILE ECONOMICE, COMERCIALE ŞI DE COOPERARE TEHNICO-ŞTIINŢIFICĂ

Interesul României faţă de promovarea de schimburi comerciale a început în anii 1916-1917, când sunt trimise la Tokyo două delegaţii pentru achiziţionarea de arme, muniţii, efecte militare, medicamente şi alte produse pentru nevoile armatei române. Demersurile nu s-au materializat.

Primele produse japoneze – ceramică, vase de lac, articole din bambus, camfor, covoare, pânzeturi albe, obiecte de artă – au apărut pe piaţa românească la sfârşitul deceniului al doilea al secolului trecut prin intermediari, respectiv negustori englezi, francezi, egipteni, etc. Demararea schimburilor comerciale directe dintre cele două ţări s-a făcut în perioada interbelică, iar volumul acestora a fost redus.

Un rol important pentru asigurarea unei mai bune cunoaşteri reciproce, precum şi promovarea schimburilor comerciale româno-japoneze l-a avut vizita la Tokyo, sus-amintită, a misiunii conduse de principele Carol, în 1920. Solicitările părţii române de a obţine nave, locomotive şi material rulant, produse farmaceutice, ţesături şi fibre de bumbac, cu plata în bonuri de tezaur, n-a putut fi onorată de partea niponă. Totuşi, atunci a fost constituit, la Tokyo, Comitetul comercial Japonia – România, care şi-a propus promovarea legăturilor comerciale bilaterale. De asemenea, autorităţile nipone au trimis, la Bucureşti, pe consulul general al Japoniei la Hamburg, pentru a se documenta asupra situaţiei economice din ţara noastră.

Promovarea schimburilor comerciale între cele două ţări a devenit un obiectiv important al Legaţiei României la Tokyo, redeschisă în 1921, precum şi a celei japoneze la Bucureşti, deschisă în 1922. Consulatul general onorific al României la Osaka, înfiinţat în 1923, a acţionat, la rândul său, în acelaşi sens.

Legaţia japoneză la Bucureşti informa autorităţile, precum şi pe oamenii de afaceri de la Tokyo că la importul din România trebuie avute în vedere cerealele, cheresteaua şi petrolul, iar la exportul japonez firele şi ţesăturile din bumbac, precum şi alte produse precum mătăsuri, ceramică, medicamente, cosmetice, parfumuri, săpun, ceară, vase de lac, produse din bambus, covoare, faină de orez, peşte şi conserve de peşte. De asemenea, se pronunţa în favoarea implicării oamenilor de afaceri japonezi în afaceri pentru exploatarea petrolului, subliniind că acesta are un preţ mai mic decât cel din SUA. Misiunea sublinia că atât autorităţile, cât şi oamenii de rând din România salută investiţiile japoneze; că japonezii sunt priviţi cu simpatie şi că relaţiile politice bilaterale sunt bune.

Cele două ţări au dat atenţie încheierii cadrului juridic necesar derulării schimburilor comerciale bilaterale. Însă, în timp ce partea japoneză insista pentru încheierea Tratatului de prietenie, comerţ şi navigaţie, autorităţile române au cerut să se încheie un aranjament comercial, provizoriu, mai simplu. „Aranjamentul comercial prin schimb de scrisori” a fost semnat, abia, la 22 octombrie 1930. Documentul prevedea acordarea reciprocă a naţiunii celei mai favorizate.

La insistenţele părţii japoneze, la 12 decembrie 1934, a fost încheiat tratatul mai sus-amintit, solicitat de către aceasta. Însă, el n-a intrat în vigoare, nefiind ratificat de către Dieta Japoniei, pentru că, la puţin timp, autorităţile române au suspendat autorizaţiile de import pentru mărfurilor japoneze. Ulterior au fost încheiate, periodic, acorduri supli-mentare bazate pe principiul compensaţiilor, propus de partea română.

Participarea la expoziţii comerciale în cele două ţări a facilitat o mai bună cunoaştere reciprocă a nomenclatorului de produse disponibile ale părţilor. Astfel, România a participat la expoziţia internaţională de la Osaka din octombrie 1931, precum şi la cea de la Yokohama, din martie 1935. Oamenii de afaceri japonezi au organizat, la rândul lor, o expoziţie în Parcul Carol din Bucureşti, în aprilie 1932.

În perioada interbelică, schimburile directe de mărfuri, aşa cum sunt ele consemnate în documentele româneşti, începând din anul 1924, au demarat prin exporturi japoneze în cantităţi mici, de ordinul zecilor de tone. În anul 1927, acestea se situau pe ultimele locuri, respectiv poziţia 25, la importul general al ţării noastre. Exporturile româneşti în Japonia încep a fi consemnate, separat, în documente abia din 1927, deşi anterior, exportase produse petroliere în Japonia, acestea fiind, însă, trecute la rubrica „Orientul depărtat (India, Japonia)”. Schimburile comerciale din perioada 1928-1937 au suferit influenţa crizei economice mondiale şi a politicii economice interne a României. În perioada respectivă, balanţa comercială a fost în favoarea Japoniei – mulţi ani exporturile noastre fiind inexistente – cu excepţia intervalului 1936-1939, datorită exportării, de către România a unei cantităţi mari de petrol. Volumul schimburilor comerciale a reprezentat, în general, circa 0,01% din totalul comerţului exterior al ţării noastre. În urma începerii celui de-Al Doilea Război Mondial, schimburile scad treptat până în 1943, când acestea încetează total.

După război, legăturile comerciale sunt reluate către sfârşitul anilor ’50, chiar înaintea restabilirii relaţiilor diplomatice. Delegaţii ale Camerei de Comerţ din ţara noastră care participă la Târgurile internaţionale de la Tokyo şi Osaka vizitează numeroase fabrici japoneze. Se semnează un „Memorandum” comercial la nivel privat. Delegaţii japoneze vin în vizită de prospectare în ţara noastră. Schimburile economice şi comerciale cunosc un salt mare, ca volum şi gamă de produse, în urma deschiderii misiunilor diplomatice la Tokyo şi Bucureşti, precum şi a oficiilor principalelor firme nipone în capitala ţării noastre.

Liderii României au ajuns la convingerea că firmele japoneze pot contribui, graţie potenţialului şi nivelului lor tehnologic, la implementarea politicii sale de dezvoltare economică, printr-un proces de industrializare rapidă. Cadrul juridic este completat prin semnarea, în 1960, a „Acordului de comerţ şi plăţi”. În 1969 se semnează şi „Tratatul de comerţ şi navigaţie”. Pentru facilitarea schimburilor, în 1962 se deschide linia de navigaţie maritimă Constanţa – Yokohama.

Misiunea economică guvernamentală, din 1962, condusă de A. Bârlădeanu, cea condusă de ministrul Comerţului, C. Burtică, din 1969 şi mai ales vizita de stat a preşedintelui României, N. Ceauşescu din 1975 au stimulat, într-o mare măsură, lărgirea şi diversificarea domeniilor cooperării economice, precum şi ale relaţiilor comerciale dintre cele două ţări. În cazul ultimei vizite menţionate, s-a convenit crearea Comisiei mixte guvernamentale de colaborare economică; au fost semnate 14 acorduri, convenţii şi memorandumuri de cooperare economică şi tehnologică între întreprinderi româneşti şi companii şi organizaţii de profil nipone. Au fost obţinute un credit guvernamental de 80 milioane dolari, precum şi unul furnizor de 100 milioane dolari, din partea firmelor japoneze. Cu această ocazie, s-a solicitat ca firmele japoneze să joace un rol mai important în realizarea programelor de dezvoltare economică a ţării noastre; să participe la realizarea, în cooperare, de produse care pot fi comercializate pe terţe pieţe.

În ceea ce priveşte politica de cooperare economică a ţării noastre cu Japonia, s-a acţionat în două direcţii, respectiv cea a construirii, cu concursul firmelor nipone, a unei puternice flote de transport maritim-mineraliere, petroliere şi trailere de pescuit oceanic, precum şi aceea a importului de fabrici şi instalaţii, de echipamente tehnologice, de vârf. Astfel, în cursul timpului, au fost date în folosinţă câteva zeci de nave, au fost construite fabricile de rulmenţi de la Alexandria şi Braşov; Fabrica pentru elemente de automatizare din Bucureşti; Fabrica de elice navale de la Galaţi. Între instalaţiile importate menţionăm pe cele de prelucrarea aluminiului de la Slatina; de producere de filme foto-sensibile de la Tg. Mureş; pentru tragerea de bare de la Combinatul de oţeluri speciale de la Târgovişte; pentru Uzina de anvelope gigant de la Tr. Severin. În cadrul cooperării pe terţe pieţe, s-a reuşit furnizarea de utilaje şi echipamente pentru obiective industriale construite de companiile japoneze în R.P. Chineză, URSS, Bahrain şi alte ţări.

Privitor la nomenclatorul exporturilor ţării noastre în Japonia, trebuie menţionat că în primii ani ponderea mărfurilor a fost deţinută de produsele agricole, produse chimice, parafină, cocs, ţagle. Treptat, structura se modifică, ponderea fiind ocupată de produsele petroliere, produsele metalurgice, produsele chimice, mobilier, sticlărie, cristaluri, confecţii, încălţăminte. Partea română a căutat să mărească valoarea exporturilor sale introducând pe listă strunguri, freze, tractoare, instalaţii de foraj, rulmenţi, însă, datorită unor probleme privind calitatea acestora şi a concurenţei cu produsele similare japoneze, ele au deţinut o pondere de numai câteva procente din volumul total, ulterior fiind eliminate din nomenclator. Cu ajutorul firmelor japoneze s-a reuşit plasarea unor mărfuri româneşti în alte ţări.

În perioada până în anul 1989, balanţa comercială a fost, cu mici excepţii, în favoarea părţii japoneze. Ea a fost favorabilă ţării noastre numai în urma măsurilor, speciale, de reducere a importurilor din Japonia. Ca ordin de mărime, potrivit Anuarului statistic al României, în perioada menţionată, volumul cel mai mare la exportul nostru a fost atins în anul 1989, cu 2.754,80 milioane lei valută, iar la import în anul 1981, cu 2.913,30 milioane lei valută. Autorităţile române au fost preocupate, permanent, de echilibrarea balanţei de plăţi pentru a putea achita importurile, precum şi împrumuturile din Japonia. În urma cunoscutelor măsuri drastice de austeritate adoptate pe plan intern, România a reuşit să achite datoria sa externă, inclusiv faţă de Japonia, în luna martie 1989.

Evenimentele din decembrie 1989 din România, care au dus la schimbarea sistemului politic şi social-economic, au creat premizele necesare aşezării pe baze noi – specifice economiei de piaţă – a relaţiilor economice şi comerciale dintre ţara noastră şi Japonia. Începând din luna martie 1990, partea română a trimis numeroase delegaţii economice la Tokyo pentru a prezenta situaţia curentă din ţara noastră, strategia şi proiectele sale de viitor. În toate contactele de la Bucureşti şi Tokyo, noile autorităţi române au solicitat sprijin din partea guvernului şi a companiilor din Japonia.

În urma acestor demersuri, guvernul japonez s-a implicat în sprijinirea procesului de trecere la economia de piaţă din ţara noastră, formarea de specialişti în acest domeniu, precum şi în acordarea de asistenţă financiară.

În anul 1991 a avut loc, la Tokyo, prima rundă a negocierilor pentru garantarea reciprocă a investiţiilor. În acelaşi an, îşi reia activitatea Comitetul economic româno-japonez, iar în 1999 este încheiat Memorandumul de înţelegere între Bursa de valori din Bucureşti şi Bursa din Tokyo.

Un capitol distinct şi important al relaţiilor economice bilaterale, din prima parte a perioadei de după 1989, l-a reprezentat acordarea, de către guvernul japonez, de asistenţă guvernamentală. Cea mai importantă şi substanţială a fost aceea acordată prin programele ODA (Official Development Assistance) sub formă de ajutor financiar, pregătire de specialişti şi cooperare tehnică. Astfel, în perioada 1997-2010, guvernul japonez a acordat credite (yen loan) în valoare de 1,18 miliarde euro, cu o dobândă de numai 2,7%, o perioadă de graţie de 10 ani, precum şi una de rambursare de 20 de ani. Asistenţa respectivă a fost acordată pentru realizarea unor proiecte economice de importanţă naţională precum: dezvoltarea Portului Constanţa-Sud şi a terminalului de containere din acest port (111 milioane USD); construirea şi reabilitarea de drumuri în judeţele Dolj şi Timiş (80 de milioane USD); reabilitarea Căii ferate Bucureşti – Constanţa (223 milioane USD); reducerea poluării la Termocentrala Turceni (250 milioane USD). Cel mai recent credit a fost acordat în anul 2010 pentru construirea Liniei de metrou care va lega Municipiul Bucureşti de Aeroportul Internaţional Otopeni, în valoare de 315 milioane euro. Potrivit politicii de asistenţă financiară niponă, după intrarea în Uniunea Europeană, ţara noastră nu se mai califică pentru a primi noi credite de această natură.

Asistenţa sub formă de ajutor nerambursabil (grant aid), la rândul ei, s-a ridicat la suma de 42,12 milioane euro, până în anul 2013. Aceasta a constat în furnizarea de aparatură medicală pentru diferite spitale, precum şi alte genuri de echipamente pentru diferite instituţii româneşti.

Cooperarea tehnică a fost altă formă de ajutor din partea Japoniei, care a inclus realizarea de studii de dezvoltare (master plan) sau de fezabilitate – de câte 3 milioane euro fiecare – pentru refacerea fondului forestier din Câmpia Română; managementul reţelei de apă din Valea Prahovei; fluidizarea traficului din Bucureşti şi zona adiacentă; reabilitarea şi protecţia Ţărmului de Sud al M. Negre contra eroziunii valurilor şi altele.

De asemenea, partea japoneză a cooperat cu partea română la realizarea unor proiecte economice, distincte, prin asigurarea specialiştilor şi a echipamentelor necesare realizării acestora, cum ar fi reajustarea sistemului de irigaţii din România; reducerea riscului seismic la clădiri.

Au existat şi alte forme de asistenţă guvernamentală de care a beneficiat ţara noastră prin trimiterea de specialişti japonezi, din diverse domenii, în România sau pregătirea de specialişti români în Japonia, de ordinul sutelor. Aceasta s-a realizat cu ajutorul Agenţiei de cooperare internaţională a Japoniei – JICA şi al Organizaţiei de cooperare internaţională a voluntarilor din Japonia – JOCV. Ea a încetat în anul 2008, după intrarea ţării noastre în UE.

Din datele statistice româneşti reiese că, în anii de după 1989, volumul schimburile comerciale româno-japoneze a cunoscut o reducere puternică de circa 50%. Pentru a le stimula, guvernul japonez a hotărât să prelungească, cu încă 10 ani, respectiv până în anul 2001, regimul de tarife preferenţiale la importul din România. Drept urmare, în perioada 2005-2010, aceste schimburi au crescut continuu, atingând, în anul 2005, un volum de 533 milioane euro, exportul fiind de 64 milioane, iar importul de 468 milioane. Următorul vârf a fost atins în 2016, cu suma de 547 milioane euro, din care 215 milioane la exportul românesc şi 332 milioane la importul din Japonia. Cu toate acestea, cu excepţia anului 2013, în perioada de după 1989, balanţa a fost, într-o mare măsură, în defavoarea României.

În ceea ce priveşte nomenclatorul de mărfuri, trebuie menţionat că la exportul nostru, în perioada 1989-2000, ponderea a fost deţinută, în continuare, de tablă groasă, produse din aluminiu, şi chimice. Lor li s-au adăugat mobilă, îmbrăcăminte,încălţăminte covoare, geamuri, porumb. În perioada până în 2010, au fost exportate mai mult confecţii, textile, lemn pentru construcţii, vinuri. Au mai fost exportate mobilă, covoare, articole de sport, birotică, medicamente, porumb, aparatură optică şi de măsură. În intervalul până în anul 2017, ponderea la exportul nostru a fost deţinută de aceleaşi produse, respectiv, lemn, cărbune de lemn, cereale, alimente, volumul acestora variind de la un an la altul. La exportul nostru mai figurează, în cantităţi mici, maşini în general, maşini şi echipamente electrice, echipamente de transport. În ultimii ani a crescut ponderea mijloacelor de transport, a pieselor de schimb pentru automobile şi tractoare, a aparaturii optice şi de precizie.

La importul românesc ponderea a fost deţinută, constant, de maşini în general, maşini şi echipamente electrice, produse chimice şi metalice, aparatură de precizie. În ultimii ani a crescut ponderea automobilelor şi a pieselor de schimb auto.

Pentru a acoperi importul său masiv de maşini, echipamente şi instalaţii din Japonia, în perioada 1996-1999, ţara noastră a tras de pe piaţa bancară japoneză suma de 800 milioane USD, prin mai multe emisiuni de bonuri de tezaur, cu ajutorul Corporaţiei „Nomura Securities”.

Datorită potenţialului pieţei şi a mâinii de lucru ieftine, firmele japoneze au început să facă investiţii în România, de la sfârşitul anilor ’90. Între primele figurează Compania „Koyo Seiko”, care a modernizat şi, apoi, a cumpărat Uzina de rulmenţi din Alexandria, pe care o construise în anii ’70. Investiţia s-a ridicat la 57 milioane USD. Dintre cele mai mari investiţii menţionăm pe cea a Grupului financiar „Nomura International”, în valoare de 200 milioane USD, făcută la „Grupul Tofan”.

Până în prezent, în România acţionează un număr de 105 companii japoneze – cu investiţii directe din Japonia sau de la firme nipone cu sediul în Europa. Dintre ele, un număr de 45 au profil manufacturier, producând piese şi echipamente auto, motoare electrice, produse electronice, rulmenţi, aparate foto, scule, ţigări, bere şi altele. Compania IHI este angajată în construirea Podului de la Brăila, peste Dunăre. Alte firme se ocupă cu executarea de lucrări în sectorul energetic sau acţionează în sectorul IT şi în domeniul serviciilor. Companiile japoneze au creat în ţara noastră circa 40.000 locuri de muncă.

Din păcate, până în prezent ţara noastră nu are investiţii în Japonia.

Încheierea Acordului de parteneriat economic – EPA între UE şi Japonia, semnat la 17 iulie 2018, va crea condiţii favorabile – prin eliminarea marii majorităţi a taxelor vamale, a simplificării formalităţilor anterioare, participarea la servicii guvernamentale – pentru stimularea şi diversificarea schimburilor economice şi comerciale dintre România şi Japonia. Astfel, firmele româneşti, inclusiv IMM-urile, vor putea pătrunde pe piaţa japoneză cu mai multe produse, cum ar fi vinurile, carnea proaspătă, mierea naturală, apa minerală; vor putea începe să facă investiţii şi să ofere servicii specifice. Totodată, vor fi facilitate investiţiile japoneze în ţara noastră şi creşterea numărului locurilor de muncă în România.

RELAŢIILE CULTURALE, TEHNICO-ŞTIINŢIFICE, PE LINIE DE SPORT ŞI TURISM

Contactele dintre România şi Japonia, în cele mai multe dintre aceste domenii, au avut loc încă de la sfârşitul secolului 19, prin vizitele unor oameni de cultură din cele două ţări. Ele s-au înmulţit, treptat, pe măsura dezvoltării mijloacelor şi a posibilităţilor de transport între Europa şi Asia, precum şi a stabilirii de relaţii oficiale între cele două ţări.

Pentru perioada de referinţă a lucrării de faţă, asemenea contacte şi schimburi sunt mai numeroase începând din anii ’20. Iniţial, ele au avut un caracter privat. Cele oficiale apar după deschiderea misiunilor diplomatice ale celor două ţări de la Tokyo şi Bucureşti. Legăturile se intensifică, beneficiind şi de cadrul juridic necesar, în perioada de după 1945, în special în ultimele câteva decenii. Multe dintre aceste vizite sunt urmate de lucrări scrise de către românii şi japonezii care au vizitat cele două ţări, despre istoria, cultura, obiceiurile şi tradiţiile celor două popoare. Apar, de asemenea, traduceri ale unor cărţi scrise pe aceleaşi teme, de europeni, americani şi alte persoane.

Relaţiile culturale

În cadrul vizitelor neoficiale făcute în Japonia menţionăm pe cea a avocatului Ioan Timuş, care a trăit la Tokyo între anii 1917-1921. În perioada menţionată a ţinut conferinţe despre România, a prezentat la Liceul „Sacre Coeur”, precum şi în săli de cinematograf din Tokyo, lucrări de muzică cultă şi populară românească. După întoarcerea sa în ţară, a scris şi publicat lucrările: „Japonia, viaţa şi obiceiurile”, „Japonia – arta, femeia, viaţa socială”, „Ogiosan – Domnişoara”, „Japonia de ieri şi azi”. El a deschis, în anii ’60, primul curs de limba japoneză din ţara noastră, la Universitatea Populară „Ioan Dalles” din Bucureşti.

Se cuvine a fi menţionată şi lucrarea monografică „Ocolul pământului în şapte luni şi o zi”, publicată de gral Constantin Găvănescu, în urma vizitei efectuate în Japonia, alături de principele Carol, în vara anului 1920. Volumul V a apărut în anul 1926, iar volumul VI a fost publicat postum, abia, în 2001.

În vederea pregătirii acestei vizite, gazdele au asigurat traducerea în limba japoneză a lucrării scrise de regina Maria, „My country”, publicată, anterior, la New York.

Presa românească, la rândul ei, a constituit un mijloc eficient pentru ca cititorii români să ia cunoştinţă de domenii şi aspecte reprezentative ale culturii şi civilizaţiei japoneze. Astfel, folosind prilejul unor vizite oficiale la Bucureşti, cum a fost cea a prinţului Higashikuni Naruhiko, din aprilie 1924, ziarul „Neamul românesc” a publicat numeroase materiale precum: „Poezia japoneză”, „Universităţile japoneze”, „Arta japoneză – Hokusai”, „Teatrul japonez”.

În perioada interbelică, capitala Franţei – Parisul a constituit un loc de contacte directe între oameni de cultură din România şi Japonia, utile cunoaşterii reciproce. Sunt de remarcat legăturile dintre sculptorul român, Constantin Brâncuşi şi discipolul său nipon, Noguchi Isamu. În acelaşi context, unii scriitori români au cunoscut şi apreciat genurile scurte de poezie japoneză, „haiku” şi „tanka”, pe care le-au cultivat, ulterior, în România, influenţând şi pe unii dintre confraţii lor.

Legaţia noastră la Tokyo a sprijinit activitatea Asociaţiei Japonia – România, înfiinţată la sfârşitul anilor ’20, care cultiva interesul intelectualilor şi al altor persoane locale pentru ţara noastră, cultura, tradiţiile şi obiceiurile româneşti. Încep să fie organizate expoziţii de artă, artizanat şi fotografii din cele două ţări.

În 1940, la Tokyo apare primul „Dicţionar român-japonez”, redactat de diplomatul nostru Radu Flondor împreună cu prietenii săi japonezi. În aceeaşi perioadă, la Bucureşti este publicat romanul istoric „Suflet japonez”, scris de Gheorghe Băgulescu, fost ataşat militar la Tokyo. De asemenea, alţi autori români publică volume de poezie „haiku” şi „tanka”.

În Japonia apar monografii despre Peninsula Balcanică, redactate de călători sau specialişti japonezi. Ele cuprind, inclusiv, date generale privitoare la istoria, geografia, frumuseţile şi bogăţiile naturale ale României.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, relaţiile culturale bilaterale se reiau, treptat, un rol hotărâtor revenind, în acest sens, Institutului Român pentru Relaţiile Culturale cu Străinătatea – IRRCS şi Asociaţiei de prietenie Japonia – România, reînfiinţată în 1956. Restabilirea relaţiilor diplomatice dintre România şi Japonia, de la 1 septembrie 1959, şi redeschiderea legaţiilor acestora la Tokyo şi Bucureşti asigură coordonarea schimburilor culturale şi extinderea lor la nivel guvernamental.

O preocupare mai veche, din perioada interbelică, a celor două ţări pentru crearea cadrului juridic necesar se materializează, prin semnarea, abia la 8 aprilie 1975, a Aran-jamentului privind cooperarea în domeniul schimburilor culturale, educaţiei şi ştiinţei între guvernele român şi japonez. Documentul prevede realizarea de schimburi de savanţi, oameni de ştiinţă, tehnicieni, studenţi şi alte persoane angajate în activităţi cultural-educative sau ştiinţifice. De asemenea, este prevăzută organizarea de acţiuni culturale cum ar fi expoziţii de artă; schimb de publicaţii oficiale; difuzarea de materiale informative oficiale. El este în vigoare şi în prezent.

Schimburile culturale bilaterale au atins nivelul cel mai ridicat în anii ’70 şi, în special, după anul 1990, în urma liberalizării contactelor şi a circulaţiei românilor în diferite ţări, inclusiv în Japonia.

În perioada postbelică, între cele două ţări a avut loc un mare număr de contacte şi schimburi culturale, inventarierea lor fiind greu de realizat. De aceea, în cele de mai jos vor fi menţionate doar principalele domenii şi acţiuni bilaterale organizate de-a lungul timpului.

Organizarea de expoziţii reprezintă, şi după război, una dintre cele mai frecvente manifestări culturale bilaterale. Între cele mai facile forme folosite se numără expoziţiile de filatelie şi fotografii. Menţionăm, în acest sens, participarea României la Expoziţia internaţională de filatelie de la Tokyo, organizată cu prilejul Jocurilor Olimpice din anul 1964. Dintre expoziţiile de fotografii din anii ’50-’70 se cuvin a fi menţionate: „Regiunea Dobrogea şi Delta Dunării”; „Bucureşti – 500”. Dintre cele japoneze, organizate în România amintim: „Arhitectura japoneză între 1985-1996”, „Bombardamentele de la Hiroshima şi Nagasaki” (1996).

Pe linia schimburilor de expoziţii de pictură menţionăm pe cea organizată de partea română, în perioada 1 octombrie 1979-23 martie 1980, în 5 mari oraşe din Japonia. Ea a cuprins lucrări reprezentative ale picturii româneşti – Nicolae Grigorescu, Nicolae Tonitza, Ion Andreescu şi Ştefan Luchian, precum şi lucrări din pictura universală expuse în muzeele din ţara noastră. La rândul ei, România a găzduit multe expoziţii de gravură clasică şi modernă japoneză.

Schimburile din domeniul muzicii au fost numeroase. Principalii artişti instrumentişti români precum Ion Voicu, Ştefan Ruha, Radu Lupu, Mihaela Ursuleasa sau cântăreţi de operă ca Nicolae Herlea, Ludovic Spiess, Elena Cernei, Eugenia Moldoveanu, Angela Gheorghiu au susţinut concerte sau recitaluri în cele mai mari săli din Japonia. Unele dintre aceste soliste vocale au câştigat concursul „Madame Butterfly” de la Nagasaki. Filarmonica naţională „George Enescu”, Corpul de balet al Teatrului Naţional de Operă sau Corul Madrigal au întreprins turnee în diferite oraşe japoneze. La rândul lor, dirijori şi artişti japonezi au participat la unele ediţii ale Festivalului internaţional „George Enescu”, susţin concerte în ţara noastră, dirijează orchestre româneşti. În prezent, la Opera română îşi desfăşoară activitatea cântăreţi şi balerini japonezi.

Pe linia schimbului de filme trebuie să remarcăm organizarea a numeroase manifestări anuale de profil – Zile şi Săptămâni ale Filmului Japonez de lung metraj. Regizorii şi artiştii japonezi se bucură de apreciere în rândul cinefililor români. Posturile de televiziune din ţara noastră transmit, constant, filme documentare şi de animaţie japoneze. Filmele româneşti realizate înainte de 1989 au fost, numai într-o mică măsură, solicitate şi prezentate pe ecranele cinematografelor sau ale televiziunii din Japonia. Peliculele din ultimii ani sunt mai solicitate.

Trupe de teatru din România, precum cele de la Teatrul de tineret din Ploieşti, Teatrul Bulandra, Teatrul de Stat din Craiova au susţinut spectacole în diferite oraşe din Japonia. La rândul lor, artiştii japonezi, între care cei de la Teatrul tradiţional „Kabuki” din Tokyo sau Teatrul de măşti – „Yamamoto Noh” din Osaka, au prezentat spectacole publicului românesc. Formaţiuni teatrale nipone sunt prezente, anual, la Festivalul internaţional de teatru de la Sibiu.

De-a lungul timpului, au avut loc contacte şi între scriitorii din cele două ţări. Amintim vizitele în Japonia făcute de Aurel Rău, care s-a întâlnit şi discutat cu Kawabata Yasunari – laureat al Premiului Nobel pentru literatură, Eugen Barbu, Ion Alexandru, Augustin Buzura, Ştefan Augustin Doinaş. Puţini scriitori japonezi au vizitat ţara noastră şi au purtat discuţii cu colegii români. Aceştia au fost Abe Kobo, Takeshi Kaiko şi Kato Shuichi.

Un capitol aparte, deosebit de valoros pentru mai buna cunoaştere a valorilor culturale ale celor două ţări, îl reprezintă activitatea de traducere şi publicare de cărţi. Pe măsura creşterii interesului ţării noastre faţă de dezvoltarea relaţiilor bilaterale şi deci a formării de cunoscători ai limbii japoneze la Universitatea Bucureşti şi în alte instituţii de învăţământ din România sau din Japonia, a crescut numărul cărţilor japoneze traduse, direct, din această limbă. În special, în ultimii ani, a crescut numărul traducerilor din literatura japoneză. Cei mai traduşi scriitori japonezi sunt: Murakami Haruki, Kawabata Yasunari, Mishima Yukio, Inoue Yasushi, Natsume Soseki. Pe măsura formării de cunoscători de limba română la universităţile din ţara noastră, au început să apară şi traduceri de lucrări româneşti în Japonia. Cei mai traduşi autori români sunt Mircea Eliade, Emil Cioran, Liviu Rebreanu, Zaharia Stancu, Virgil Gheorghiu, Mircea Cărtărescu, Eugen Coşeriu, Constantin C. Giurescu, Andrei Oţetea.

Acestei activităţi i se adaugă schimbul, regulat, de cărţi care are loc între principalele biblioteci din România şi Japonia.

O contribuţie importantă la promovarea schimburilor culturale bilaterale au adus-o misiunile diplomatice şi fundaţiile de stat sau particulare din cele două ţări prin organi-zarea de Zile, Săptămâni, Festivaluri ale Culturii Româneşti şi, respectiv, Japoneze în România şi Japonia.

Relaţiile în domeniul ştiinţei şi tehnologiei

Aceste contacte şi schimburi au început în anii ’60 şi s-au regularizat în urma creării cadrului juridic necesar. Ele s-au concretizat prin vizite reciproce ale membrilor Academiei Române şi respectiv ai Academiei Japoniei; ai unor instituţii de învăţământ superior, institute de cercetare, precum şi prin participări ale specialiştilor români şi japonezi la manifestări ştiinţifice internaţionale organizate în cele două ţări.

Un moment de referinţă în evoluţia colaborării în domeniile menţionate îl reprezintă semnarea, la 8 aprilie 1975, a Aranjamentului privind cooperarea în domeniul ştiinţei şi tehnologiei între guvernele celor două ţări. De asemenea, în acelaşi sens merită menţionată semnarea, în octombrie 1976, a Memorandumului de colaborare între cele două Academii. Acest ultim acord a fost reactualizat în iulie 1994.

Schimbul de specialişti dintre cele două ţări a fost stimulat în urma semnării, în 1978, a Memorandumului de înţelegere între Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie – CNST şi Societatea Japoneză pentru Promovarea Ştiinţei – JSPS. Acest acord a fost reînnoit tot în 1994.

La ceremoniile legate de aniversarea Centenarului Academiei Japoniei, din anul 1979, a luat parte academicianul Şerban Ţiţeica.

În ultimii ani, Universitatea Bucureşti şi alte instituţii de învăţământ, de stat şi private, din ţara noastră au semnat acorduri pentru schimburi ştiinţifice, de profesori şi studenţi cu diferite universităţi japoneze.

Recent, a fost creat Comitetul Mixt pentru Ştiinţă şi Tehnologie România – Japonia. La 29 martie 2018 a avut loc, la Tokyo, cea de-a 2-a reuniune a acestui organism, când s-a făcut schimb de informaţii privind măsurile luate în cele două ţări în domenii precum inovarea şi ştiinţa tehnologiei, laserul de mare putere, seismologia şi altele.

Relaţiile pe linie de sport şi turism

Contactele pe linie de sport dintre cele două ţări încep la sfârşitul anilor ’20, din secolul trecut. Românii au fost receptivi la valoarea practică a artelor marţiale japoneze. Astfel, în ţara noastră apar lucrări din acest domeniu, traduse din alte limbi sau scrise de specialişti români. Oficiul Naţional de Educaţie Fizică – ONEF invită antrenori japonezi pentru a preda cursuri de jiu-jitsu, acest sport devenind disciplină obligatorie la Institutul de Educaţie Fizică – ISEF. În 1933, fondatorul judo-ului a venit în România, unde a făcut demonstraţii ale acestui gen sportiv japonez.

Singura întâlnire directă dintre sportivii din cele două ţări, din perioada interbelică, a fost meciul de hochei de la Bucureşti, din ianuarie 1933, dintre echipa Clubului Român al Telefoanelor şi reprezentativa Japoniei, participantă la Jocurile Olimpice de Iarnă din Germania. Izbucnirea războiului, precum şi suspendarea Jocurilor Olimpice de la Tokyo, din 1940, au împiedicat alte contacte bilaterale în acest domeniu. După război, contactele sportive sunt reluate în cea de-a doua parte a anilor ’50.

Între cele două ţări are loc un schimb, permanent, de antrenori pentru pregătirea sportivilor din cele două ţări la discipline de interes reciproc. Antrenorii români împărtăşesc experienţa lor în domenii precum tir, handbal, lupte greco-romane, gimnastică, fotbal, volei, atletism, iar sportivii noştri învaţă de la antrenorii niponi judo, karate, kendo, tenis de masă, gimnastică.

Un moment important pentru contacte şi cunoaşterea potenţialului sportului din cele două ţări l-a reprezentat participarea României la cea de-a 19-a ediţie a Jocurilor Olimpice de la Tokyo, din anul 1964. După încheierea acestui eveniment, echipele noastre de volei – masculin şi feminin – au rămas, încă o perioadă, în Japonia pentru a susţine meciuri demonstrative cu echipe japoneze. Ţara noastră a participat cu un număr mai mic de sportivi şi la Jocurile Olimpice de Iarnă de la Sapporo, contribuind la strângerea contactelor pe linie sportivă între cele două părţi.

În ultimele decenii şi, în special, după anul 1990, sportivii români se întâlnesc cu cei japonezi şi la alte discipline precum tenis de câmp, rugbi, maraton. De asemenea, unii sportivi români şi japonezi activează, pe bază de contract, la cluburi din cele două ţări.

Un nou prilej de confruntare între sportivii români şi cei japonezi va fi oferit de Jocurile Olimpice de la Tokyo, din anul 2020.

Contactele pe linie de turism dintre cele două ţări sunt relativ puţine, mai ales în perioada interbelică, datorită distanţei geografice mari dintre cele două ţări, precum şi a posibilităţilor mai reduse de transport. Oricum, până în prezent, numărul turiştilor japonezi în România a fost cu mult mai mare decât al celor români care au vizitat Japonia.

După război, datorită restricţiilor impuse de noul regim comunist pentru deplasarea propriilor cetăţeni în alte ţări, românii nu au putut vizita Japonia ca turişti. Ţara noastră era, însă, interesată să primească turişti japonezi pentru a-şi spori fondurile sale valutare. Odată cu schimbările social-politice din ţara noastră din 1989 şi obţinerea de către cetăţenii români a libertăţii de a călători în străinătate, s-au creat premizele ca aceştia să meargă, ca turişti, şi în Japonia.

Decizia guvernului japonez, din septembrie 2009, de a elimina, temporar, obligativitatea vizelor pentru o şedere de 90 de zile, inclusiv în cazul vizelor turistice, a sporit şansele ca un număr mai mare de români să meargă în Japonia în această calitate. Din anul 2019 măsura respectivă va deveni definitivă.

Potrivit datelor oficiale de la Institutul Naţional de Statistică, în anul 2016 numărul turiştilor japonezi care au vizitat ţara noastră s-a ridicat la 15.689 persoane. Deşi numărul românilor care merg, anual, în Japonia este greu de precizat, oricum acesta creşte, treptat, fiind stimulat şi de măsurile luate de guvernul nipon pe linia atragerii turiştilor străini.

***

După lectura prezentului eseu, cititorii din generaţia de astăzi vor constata cu satisfacţie şi respect – acum, la marcarea unui secol de la Marea Unire a României, din anul 1918 – că demersurile şi eforturile făcute de înaintaşi pentru ca ţara noastră să stabilească şi să promoveze relaţii cu Japonia au fost o acţiune pozitivă a tânărului stat român, în cadrul deschiderii sale către alte zone geografice, de natură a-l întări şi impune pe plan extern. Este de dorit ca avantajele reciproce ale acestei colaborări, din ce în ce mai evidente în ultimele decenii, să ne convingă şi mai mult să continuăm deschiderea făcută de predecesori pe linia promovării relaţiilor dintre România şi Japonia.