ROMÂNIA ANULUI CENTENAR ÎNTRE CRUCE, ÎNVIERE ŞI UNITATE…¹

Dr. Stelian GOMBOŞ

Harul pe care îl primim noi prin Sfânta Cruce este atât de mare, încât nu ne putem apropia de Cruce decât după ce ne-am curăţit în timpul celor trei săptămâni de post, premergătoare Duminicii Sfintei Cruci: „Cu mulţimea milei Tale, Preaîndurate Doamne, curăţeşte mulţimea păcatelor mele şi mă învredniceşte a vedea cu suflet curat Crucea ta şi a o săruta întru această săptămână a postului”, se spune în Stihira a II-a de la Vecernia din Duminica Crucii. Numai postul poate lumina îndeajuns pe om pentru a-l face în stare să vadă, fără să orbească strălucirea Crucii, care este „mai scânteietoare decât soarele”.

De Sfânta Cruce ne putem apropia, nu numai prin post, ci prin toate virtuţile Postului Mare, a căror făptuire a devenit cu putinţă prin patimă: „Doamne, Cel ce Ţi-ai întins mâinile pe Sfânta Cruce de bunăvoie, învredniceşte-ne pe noi să ne închinăm Ei, întru străpungerea inimii, luminându-ne bine cu postirile şi cu rugăciunile, cu înfrânarea şi cu facerea de bine ca un bun şi de oameni iubitor”, spune o altă stihiră. Sădită în mijlocul Postului Mare, Crucea înfăţişează celor ce s-au curăţit în timpul celor trei săptămâni primele binefaceri duhovniceşti pe care le aduc virtuţile lor.

Crucea apare ca un pom al vieţii, din mijlocul Raiului. Ea defineşte şi carac-terizează tot timpul celor 40 de zile şi conduce la Sfânta Înviere.

Astfel, vremea postului este un timp răstignit care duce la Învierea lui Iisus Hristos. Până ca Mântuitorul să se răstignească pe cinstitul ei lemn, Sfânta Cruce a fost un obiect de tortură. Chiar şi după Răstignire şi Înviere, cu toate semnificaţiile pe care le-a dobândit ulterior în creştinism, Sfânta Cruce rămâne şi un obiect material. De ce, atât în rugăciunile, cât şi în toate cântările închinate Sfintei Cruci, Biserica i se adresează ca unei persoane?

Biserica Ortodoxă nu desparte pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos de Crucea Sa, devenită prin Înviere altar de jertfă veşnică, şi nici nu desparte raţionalist Crucea de Iisus, Iisus Hristos cel răstignit pe ea. În lumina Învierii, slava Crucii pătrunde umanitatea şi cosmosul.

De aceea, Biserica i se adresează ei ca unei persoane. Nu este vorba aici despre un antropomorfism ori personalizarea unui obiect, ci Biserica se roagă, ştiind că, pentru veşnicie, Crucea este Iisus Hristos cel răstignit. Acesta este şi temeiul expresiilor de genul: „Bucură-te Cruce, păzitoarea creştinilor!”, din Acatistul Sfintei Cruci. Crucea cuprinde într-adevăr esenţa teologică a persoanei umane în unirea ei cu Dumnezeu. Ea este verticalitate smerită, orizontalitate extinsă, spaţiu cruciform răstignit pe temporalitatea creată, centru al lumii prin jertfa pe ea a Cuvântului lui Dumnezeu. Ea este locul întâlnirii dintre moarte şi viaţă, dintre timp şi veşnicie, durere mântuitoare, slavă tainică purtătoare de viaţă. Prin Cruce, postul se cinsteşte, înfrânarea străluceşte, rugăciunea se săvârşeşte.

Un teolog contemporan observa că vremurile noastre răsună mai mult de strigătul lui Iov. Majoritatea celor care suferă îl acuză pe Dumnezeu de excesele răului, de absurditatea ororilor din această lume. Dumnezeu „pare că tace atunci când mor inocenţii, iar tăcerea lui Dumnezeu se umple de strigătele celor torturaţi”. Pentru toţi inocenţii care suferă, au suferit şi vor suferi în timpul vieţii lor pământeşti, răspunsul nu este unul verbal, ci este unul scris cu sânge. Este Crucea lui Iisus Hristos. Oamenii trebuie să-şi aducă aminte că Cel care este răstignit şi moare pe Crucea Golgotei este Unul din Sfânta Treime, Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu, prin Iisus Hristos, se uneşte cu omul în mod integral. Se uneşte cu el până la moarte, se coboară până la iad, pentru a-l ridica din această stare. Dumnezeu nu ne părăseşte.

El ne însoţeşte în întuneric, întrupându-se şi acceptând moartea pe cruce. El este Atotputernic, dar nu în genul dictatorilor şi al călăilor, nu în genul puterii pe care păcătosul o poate exercita prin ură. Atotputernicia Sa este aceea a iubirii, iar iubirea înseamnă respectul nesfârşit faţă de celălalt.

Mântuitorul Iisus Hristos nu coboară de pe Crucea Sa. El va învia în taină. Îl vedem pe Crucea Golgotei ca pe unul care „nu avea chip, om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, dispreţuit şi nebăgat în seamă” (Isaia 53,3), asemenea unui om supus torturii, al cărui chip este acoperit de ura celorlalţi, de sete, de murdărie şi de sânge. Prin Cruce, El s-a identificat cu toţi inocenţii fără de chip, cu toţi nevinovaţii asasinaţi, cu toţi cei care mor fără a înţelege pentru ce anume, cu toţi cei care strigă spre cer: „De ce?”. Crucea este înscrisă în inima lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu se dăruieşte până la a suferi moartea în trup. Dumnezeu devine asemenea lui Iov.

Prin Sfânta Cruce, Dumnezeu suferă în toţi umiliţii, ofensaţii, alungaţii şi chinuiţii istoriei. El este împreună cu ei umilit, ofensat, alungat şi torturat. Dar Dumnezeu nu se înmormântează în suferinţa omenească, ci El rămâne Dumnezeu, întrucât în Iisus Hristos nimic nu poate despărţi omenescul şi dumnezeiescul. De aceea, la Paşti cântăm: „Cu moartea pre moarte călcând”. Dumnezeu – Omul răstignit este Acelaşi cu Dumnezeu – Omul înviat.

Crucea face să irumpă în inima creatului, în inima existenţei noastre o forţă dumnezeiască, o viaţă mai puternică decât moartea. Dumnezeu se răstigneşte pe tot răul lumii pentru a ne deschide căile Învierii. El sfărâmă porţile morţii şi ale iadului, sfărâmă veşmântul răutăţii acestei lumi, dăruindu-ne prin Jertfă şi Înviere lumina şi bucuria vieţii celei veşnice.

Crucea este, potrivit lui Nichifor Calist, îndulcirea amărăciunii şi a plictiselii care ne încearcă în mijlocul luptelor. „Crucea este înscrisă în inima lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu se dăruieşte până la a suferi moartea în trup. Dumnezeu devine asemenea lui Iov. Prin cruce, Dumnezeu suferă în toţi umiliţii, ofensaţii, alungaţii şi chinuiţii istoriei. El este împreună cu ei umilit, ofensat, alungat şi torturat. Dar Dumnezeu nu se înmor-mântează în suferinţa omenească, ci El rămâne Dumnezeu, întrucât în Iisus Hristos nimic nu poate despărţi omenescul şi dumnezeiescul. De aceea, la Paşti cântăm: „Cu moartea pre moarte călcând”. Dumnezeu – Omul răstignit este Acelaşi cu Dumnezeu – Omul înviat…”

În altă ordine de idei, una din cântările Triodului, din Duminica a treia a Postului Mare, spune că Sfânta Cruce „revarsă razele cele luminoase ale Învierii lui Iisus Hristos”. Care este relaţia dintre Cruce şi Înviere şi cum trebuie să înţelegem această relaţie, astfel încât să facem din crucea personală drum spre învierea noastră? Sărbătoarea Cinstitului Lemn pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos, Împăratul veacurilor, este aşezată în inima postului, în a treia duminică a Postului Mare, pentru a arăta că această perioadă de înfrânare este o răstignire interioară a Bisericii, pentru a primi slava şi lumina Învierii. Sărbătoarea Crucii este un praznic ceresc în care îngerii împreună cu oamenii înconjoară duhovniceşte Lemnul cel sfânt pe care s-a răstignit Iisus Hristos. Crucea este ţinta şi lumina postirii Bisericii, frumuseţea jertfelnică a lui Dumnezeu şi slava tainică a Învierii.

Biserica Mântuitorului Iisus Hristos este Crucea iubirii sale răstignite, extinsă peste spaţiu şi peste veacuri în aşteptarea Învierii universale. Ea este numită „Raiul cel frumos al Bisericii”, „pomul nestricăciunii, care ne-a înflorit desfătarea slavei celei veşnice, uşa Raiului”. Sângele cel vărsat de Mântuitorul nostru Iisus Hristos pe Cruce este asemuit cu vopseaua sau cerneala cu care Dumnezeu a semnat şi a pecetluit nemurirea omului. Ea este pana cu care Iisus Hristos a semnat actul eliberării noastre.

Dimensiunea pascală a Duminicii şi prăznuirea Crucii se întregesc astfel într-o iconomie teologică unică, în care suferinţa neamului omenesc se uneşte cu nădejdea sigură a Învierii lui Iisus Hristos, „Începătura Învierii celor adormiţi” (I Corinteni 15,20). După cum reiese din Sinaxar, această Duminică a Crucii este şi o lumină profetică a Pătimirilor Domnului, care se apropie. În ea, Biserica a aşezat simetric pedagogia sa teologică, înfigând în inima postului Crucea jertfei şi a biruinţei.

Venerarea Crucii în mijlocul Postului Mare, de pildă, ducerea ei în procesiune, apare în Biserică ca o adevărată teofanie. Această parusie a Crucii şi marea solemnitate a ritului venerării ei evidenţiază limpede că, pentru teologia ortodoxă a Crucii, icoanele, moaştele sunt adevărate sfinte taine, mijloace eficace de comuniune în taină cu prezenţa lui Iisus Hristos. Ritualul intrării Crucii şi troparul arată că nu există limită foarte strictă între icoană şi euharistie, astfel că venerarea Crucii este în fond o comuniune anticipată cu patima lui Iisus Hristos şi Învierea Sa nedespărţită de ea. Cei ce sărută cu evlavie Sfânta Cruce sunt încredinţaţi că primesc Duhul Sfânt şi găsesc o adevărată sfinţire în razele duhovniceşti pe care le iradiază Crucea…

Cu alte cuvinte, Duminica a treia a Postului Mare este dedicată de Biserica Ortodoxă Sfintei Cruci, Vinerea din Săptămâna Mare – răstignirii jertfelnice a Mântuitorului pentru răscumpărarea păcatelor oamenilor, iar Duminica Paştilor este închinată Învierii lui Iisus Hristos.

Altfel spus, în creştinism, cuvântul Cruce are două semnificaţii. Prima este cea materială, Crucea pe care Mântuitorul a purtat‑o pe umerii Săi, a căzut sub povara ei, a fost pironit şi a murit răstignit pe ea.

A doua este Crucea cea duhovnicească: de suferinţă, durere, necaz sau jertfă. Mântuitorul Iisus Hristos şi‑a purtat crucea în ambele înţelesuri ale cuvântului. A dus crucea pe umerii Săi, dar a răbdat şi batjocuri, pălmuiri, scuipări, biciuiri, trădarea lui Petru, vânzarea lui Iuda, părăsirea de către ceilalţi ucenici, respectiv tot păcatul, săvârşit de om, care s‑a răsfrânt asupra Mântuitorului Iisus Hristos.

Maica Domnului, de asemenea, a avut de dus o Cruce, cea prin care şi‑a văzut Fiul răstignit fără nicio vină, împlinindu‑se atunci profeţia Dreptului Simeon, care spunea: „Sabie va trece prin sufletul Tău”. Şi, într‑adevăr, Crucea a trecut prin sufletul Maicii Domnului, pentru că sabia are forma Sfintei Cruci.

Aşijderea, fiecare om are de dus o cruce, un necaz, o durere sau o suferinţă. Diferenţa dintre crucea fiecărui om şi Crucea lui Iisus Hristos este aceea că Mântuitorul nu a suferit pentru vreun păcat al Său, pentru că Fiul lui Dumnezeu întrupat este fără de păcat. Iisus Hristos a suferit pentru păcatele noastre.

Noi suferim, ducem o cruce din cauza greşelilor noastre, pe când Iisus Hristos a dus o cruce nu pentru Sine, ci pentru noi şi în locul nostru. Şi tocmai pentru că a dus crucea în locul nostru, atunci şi crucea pe care o avem noi de purtat nu este la măsura păcatelor pe care le‑am săvârşit, ci este mult diminuată, căci: „Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le‑a purtat” (Mt. 8,17).

„Evanghelistul Vechiului Testament”, Isaia, scria: „…El a luat asupra Sa durerile noastre şi cu suferinţele noastre S‑a împovărat” (Is. 53,4). Profetul Isaia arăta şi motivele suferinţei lui Iisus Hristos: „Dar El a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne‑am vindecat” (Is. 53,5).

Suferinţa omului – oricât de mare, grea sau îndelungată – este cât pentru un om; suferinţele şi moartea lui Hristos sunt pentru toţi oamenii: „El a gustat moartea pentru fiecare om” (Evr. 2,9).

S‑ar putea crede că suferinţa lui Iisus Hristos a încetat deodată cu moartea Sa, mai ales că a Înviat din morţi şi S‑a Înălţat la cer. Însă Iisus Hristos a suferit pentru păcatele tuturor oamenilor, din toate timpurile. Or, câtă vreme omul continuă să păcătuiască, fiecare păcat provoacă o suferinţă lui Iisus Hristos.

Sfântul Maxim Mărturisitorul afirma că Iisus continuă să sufere pentru păcatele noastre chiar după Înălţarea Sa la cer, întrucât El S‑a aşezat de‑a dreapta Tatălui (Mc. 16,19), „ca Jertfă şi Arhiereu în acelaşi timp”².

De aceea, Iisus Hristos i se revelează Sfântului Evanghelist Ioan în stare de jertfă: Iisus pe tronul dumnezeiesc, în starea de slavă, apare ca un Miel înjunghiat (cf. Apoc. 5,6).

Suferinţa lui Iisus Hristos este în stare continuă până la sfârşitul veacurilor din cauza păcatelor săvârşite de fiecare om: „El se află, până mai este un om de mântuit pe pământ, în starea de voinţă mântuitoare şi de iubire suferitoare în care se afla când a adus jertfa pe Golgota”³.

Acesta este motivul pentru care Blaise Pascal afirma: „Iisus Hristos este în agonie până la sfârşitul veacurilor; noi nu trebuie să dormim (păcătuim) în acest timp”.

Asemenea fiecărui om, şi neamurile au o cruce de purtat. Neamul Românesc a îndurat o cruce secole de‑a rândul. Şi aici pot fi amintite câteva dintre înţelesurile Crucii pe care acest neam le‑a avut de suferit. Povara crucii a fost resimţită de acest neam când a fost nevoit să trăiască dezbinat, despărţit, aflându‑se sub diferite stăpâniri. Românii din Ţara Românească (Muntenia şi Oltenia), cei din Dobrogea şi cei din Ţara Moldovei erau supuşi Imperiului Otoman, căruia îi plăteau tribut (cf. Ioan‑Aurel Pop, Independenţa nu este o caracteristică a Evului Mediu, ci a Epocii Moderne şi Contemporane); românii din Basarabia se aflau din anul 1812 sub stăpânirea Imperiului Ţarist, iar cei din Bucovina sub dominaţie austriacă din anul 1775.

Încă de la începutul celui de‑al doilea mileniu, românii din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş s‑au aflat sub stăpânirea Regatului Ungariei (sec. XI‑XIII); după anul 1541, Transilvania a fost Principat Autonom sub suzeranitate turcească; apoi de la anul 1688 atât Transilvania, cât şi Banatul, Crişana şi Maramureşul au fost sub dominaţia Imperiului Habsburgic, iar între anii 1867 şi 1918 sub dualismul Austro‑Ungar⁴; astfel încât în momentul în care s‑au schimbat stăpânirile, cea a Imperiului Otoman cu cea a Imperiului Habsburgic, românii transilvăneni constatau cu durere: „Am schimbat jugul de lemn turcesc cu cel de fier austriac”.

Greutatea crucii pe care au fost nevoiţi s‑o poarte românii de‑a lungul timpurilor a fost şi aceea prin care li s‑au luat pământurile. La sfârşitul secolului al XII‑lea, în jurul anilor 1190‑1200, în documente ale vremii se menţionează că teritoriul de fondare a mănăstirii cisterciene de la Cârţa a fost „smuls de la români” (terram exemptam de Blaccis).

Acest document arată, pe de o parte, existenţa românilor în Ţara Făgăraşului în acea perioadă, iar pe de altă parte, faptul că exista o organizare politică şi religioasă a românilor, din care a fost răpit (de către catolicii unguri – n.n.), scos acel teritoriu în suprafaţă de aproximativ 9.000 de hectare⁵.

După ce li s‑au luat pământurile, câteva secole mai târziu s‑au dat legi împotriva românilor. Printr‑un decret care privea oraşul Târgu Mureş se arată că în anul 1759, ziua 15 a lunii decembrie, consiliul şi comunitatea celor o sută de bărbaţi a hotărât: „…orice de neam valah nu poate, cu nici un preţ, cumpăra proprietate în oraş, ba nu poate căpăta nici pământ din hotarul oraşului, fie acesta de fânaţ sau arător; nimeni dintre cetăţenii oraşului să nu‑i ajute să prospere, ori să‑i primească la lucru şi cu atât mai vârtos să nu le dea loc să se aşeze în oraş…, ci să‑i denunţe primarului.

Cei care vor contraveni acestui ordin vor fi aspru pedepsiţi”⁶.

La începutul secolului al XX‑lea, în anul 1918 (22 nov.), Lumina publica un articol intitulat Ziua Învierii, în care era scris: „Noi, care am fost lipsiţi de graiul nostru strămoşesc în şcolile zidite din sudoarea feţei noastre, care am fost judecaţi să rostim şi Tatăl nostru în altă limbă, care am văzut comisarii guvernului în soboarele noastre bisericeşti şi am fost lipsiţi de dreptul de a cumpăra un petec de pământ”⁷.

Crucea suferinţei au purtat‑o românii şi pentru că au fost excluşi dintre naţiuni şi „răbdaţi” să existe în Principatul Transilvaniei „până avea să dureze bunul plac al principilor şi cetăţenilor”, după cum se consemnează în înscrisuri cu valoare de lege din secolul al XVII‑lea⁸.

Consecinţa acestor acte a fost aceea a pierderii drepturilor şi libertăţilor. În urma răscoalelor de la anul 1437 de la Bobâlna (judeţul Cluj) şi Căpâlna (judeţul Sălaj), cele trei naţiuni, maghiarii, saşii şi secuii au alcătuit o frăţie, Unio Trium Nationum (uniunea celor trei naţiuni), prin care românii erau exceptaţi de la drepturi.

Astfel, amintim o mărturie a Împăratului Iosif al II‑lea, de la Viena, care cu prilejul primei sale călătorii în Transilvania, la anul 1773, nota despre românii ardeleni: „Aceşti săraci supuşi români, care sunt, fără îndoială, cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei, sunt chinuiţi şi împovăraţi cu nedreptăţi de toată lumea, fie unguri, fie saşi…”.⁹ Nobilimea maghiară se purta urât cu românii şi nu avea nicio reţinere nici măcar în faţa Împăratului.

O altă mărturie, a unui contemporan cu Nicolae Olahus, este a unui umanist numit Anton Verancius, care scria despre Transilvania: „Este locuită de trei naţiuni: secuii, ungurii şi saşii. Aş adăuga totuşi şi pe români, care deşi îi ajung uşor la număr pe ceilalţi, nu au nicio libertate, nicio nobilime şi niciun drept al lor”¹⁰. Deci românilor li s‑au luat drepturile şi libertăţile.

Altă trăire a crucii o constituie faptul că fiind despărţiţi şi trăind în anumite imperii, românii au fost nevoiţi să meargă la război sub steaguri străine şi să lupte chiar unii împotriva altora. Un exemplu îl constituie bătălia de la Zărneşti, din anul 1690, dintre Ţara Românească, în fruntea căreia era Constantin Brâncoveanu şi armata habsburgilor condusă de generalul Heisler; această tabără nu era alcătuită numai din austrieci, ci şi din români (aproximativ 7.000). Românii din Transilvania au fost siliţi de stăpânirea austriacă să lupte împotriva românilor din Ţara Românească.