Prof. dr. Ioana RIEBER^

„Marile Puteri reuşiseră să transforme o criză balcanică secundară într-un război mondial. O dispută asupra Bosniei şi Serbiei dusese la invadarea Belgiei… iar aceasta la rândul ei, făcuse inevitabilă intrarea Marii Britanii în război. Ca o nouă – a câta? – ironie a sorţii, în perioada când se dădeau bătăliile decisive pe frontul de vest, trupele austriece încă nu întreprinseseră nici un atac împotriva Serbiei.”¹

România, membră a Triplei Alianţe, trebuia să-şi stabilească priorităţile. Decizia participării la Primul Război Mondial, de partea Antantei, a fost dificilă pentru regele Ferdinand I, care s-a văzut pus în situaţia de a lupta împotriva Germaniei. Deschizând dezbaterile Consiliului de Coroană de la Cotroceni, 14/21 august 1916, el afirma că s-a învins pe sine.² Interesul naţional a fost predominant chiar dacă s-a pus, încă de la început, problema menţinerii dinastiei: „România nu a adus nici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie naţională şi revendic pentru Casa mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredinţat-o.”³

La intrarea sa în război, România avea misiunea de a opri, alături de Rusia, înaintarea Puterilor Centrale pe Frontul de Est, dar, în octombrie / noiembrie 1917 Lenin ajunge la putere în Rusia, iar pe 3 martie la Brest-Litovsk Rusia sovietică încheia pacea cu Germania în condiţii atât de umilitoare încât Troţki, ministrul de externe al guvernului bolşevic, a trimis un subaltern să semneze tratatul. În contextul negocierilor germano-ruse, la 23 ianuarie / 5 februarie 1918, Puterile Centrale, încurajate de faptul că Rusia cedase aproape jumătate din teritoriile sale europene, 80% din minele de cărbune şi jumătate din instalaţiile industriale, trebuia să plătească reparaţii de 6 miliarde de mărci etc., îi dau României un ultimatum dur.

Rusia iese din război, România rămâne singură, mai mult, frontul din Moldova devine instabil, ajung în zonă agenţii bolşevici care îi conving pe soldaţii ruşi să părăsească frontul, dezertarea este însoţită de distrugeri. Ion I.C. Brătianu, la 19 ianuarie / 1 februarie 1918 într-o convorbire cu generalul francez Henri Berthelot, îi descria astfel situaţia: „trenurile cu provizii nu mai sosesc, guvernul Comisarilor Poporului din Petrograd, declarând război României, a dispus arestarea concetăţenilor noştri. N-avem nimic de aşteptat deci de la nimeni, nici chiar din partea aliaţilor occidentali, care, rupţi de noi, nu pot face altceva decât să ne trimită încurajări sterile. În România este foamete, muniţiile sunt insuficiente pentru o campanie de lungă durată; cea mai mare parte a muniţiilor a rămas în depozitele noastre din Rusia şi mai ales din Ucraina”⁴.

Ultimatumul a fost discutat în Consiliul de Miniştri la 25 ianuarie / 7 februarie 1918. Părerile au fost împărţite: conservatorii doreau continuarea războiului, liberalii doreau pacea, idee susţinută şi de generalul Averescu.

La 29 ianuarie / 11 februarie 1918, cu sprijinul liberalilor, s-a format guvernul Averescu. În urma discuţiilor purtate cu membrii ai guvernului, în Consiliul de Coroană din 19 februarie 1918, regele face cunoscută decizia guvernului de a accepta condiţiile de pace propuse de Puterile Centrale, „adaugă că în noaptea acesta sufletul său a încercat cea mai mare suferinţă morală din viaţa lui, dar totuşi speră că din cenuşa de astăzi, pentru vrednicul său popor, va răsări mâine o floare demnă de el.”⁵ La 27 februarie 1918 Ferdinand a trebuit să discute cu Czernin condiţiile de pace. Baza acestora o constituia: cedarea Dobrogei, demobilizarea armatei, controlul producţiei petroliere româneşti până la sfârşitul secolului etc., singura prevedere favorabilă era recunoaşterea apartenenţei Basarabiei la România. Nu avea cum să obţină condiţii mai bune. Germania considera că a trădat Casa de Hohenzollern şi dorea detronarea lui.

Ca variantă, în încercarea de a modifica termenii tratatului, utilizează în negocieri personalităţi politice care aveau o bună relaţie cu reprezentanţii Puterilor Centrale. Iniţial îi solicită ajutorul generalului Averescu: „Partizanii lui Averescu răspândesc zvonul că, pe de o parte, Averescu ar obţine retrocedarea cel puţin a unei părţi din Dobrogea, pe de altă parte că, susţinut de germani, el i-ar pune imediat pe ţărani în posesia întregului pământ. Pentru a combate aceste tendinţe, trebuia să aibă armata în mâna şi să oprească net propaganda şi agitaţia sub toate formele sale printre ţărani, printre demobilizaţi şi printre muncitori. El ar trebui sa lămurească situaţia guvernului faţă de Puterile Centrale. Poate conta pe sprijinul lor, chiar şi după retragerea contelui Czernin?”⁶

Ulterior, date fiind neînţelegerile intervenite, regele evită să îl mai susţină. Într-o notă din februarie 1918 scria: „În cele două părţi ale ţării a acţionat cu ostilitate împotriva instituţiilor naţionale şi, cu caracterul lui revoluţionar, care se agravează neîncetat şi nu poate să nu inspire cele mai mari nelinişti: eu nu pot să ştiu dacă cercurile oficiale militare germane îl încurajează pe Averescu, dar el se laudă că poate conta pe ele, dar este sigur că emisari vin dintr-o parte şi din cealaltă pentru a se încuraja reciproc într-o acţiune împotriva Regelui şi a guvernării sale actuale.”⁷

Oricum demersurile generalului Averescu eşuează, motiv pentru care nu îşi asumă răspunderea încheierii păcii. În această situaţie Ferdinand apelează la Marghiloman, cunoscut pentru orientarea sa filo-germană: „Am făcut apel la Marghiloman pentru că, printre oamenii politici rămaşi la Bucureşti, el este cel care a demonstrat că este cel mai preocupat de interesul conservării ţării şi a instituţiilor sale. În plus, scrisoarea contelui Czernin adresata generalului Lupescu a confirmat în ideea că Marghiloman are sprijinul Puterilor Centrale fără a ţine cont că tendinţa guvernării Averescu putea duce la aventură.”

La 7 mai 1918, a fost semnat Tratatul de Pace de la Bucureşti. Suveranitatea şi integritatea statului au avut de suferit, motiv pentru care regele a refuzat să-l sancţioneze. Era recunoscută totuşi, apartenenţa Basarabiei la România: „Redusă la propriile sale forţe şi după ce cu generozitate a jertfit până la istovire sângele vitejilor săi fii şi îşi a sleit toate puterile, România a încheiat pacea care se impunea ca o condiţie de viaţă pentru dânsa…

Să mulţumim cerului că tocmai în aceste ceasuri grele, Simţul superior al Neamului a făcut ca frumosul pământ moldovan, rupt din ogorul strămoşesc să se reîntoarcă la ţara mumă şi că poporul Basarabian se aruncă în braţele ei pentru a-i spori puterea de muncă şi încrederea în viitor.”⁸

Documentele studiate relevă interesul lui Ferdinand pentru protecţia populaţiei: „Eu am subscris la toate aceste garanţii solicitate, pentru a asigura aceste puteri de o neutralitate definitivă şi sunt gata să o mai fac, dar nu mi se poate cere să merg mai departe sau de a aproba măsuri care să supună ţara foametei.”⁹

Situaţia regelui era discutabilă: gruparea Carp dorea înlocuirea dinastiei, în timp ce gruparea Marghiloman dorea menţinerea ei. Într-un articol intitulat „Ideologii”, publicat la 2 septembrie 1918, în „Vossische Zeitung” se afirmă că regele „se găseşte complet în mâinile Înţelegerii”, prin urmare Marghiloman, „care se obligase să acopere mai înainte de toate pe rege… a fost întotdeauna silit să ţină seama de rege…”¹⁰

Problema continuităţii dinastiei este pusă de multe ori în discuţie, mai mult, în perioada 21-23 ianuarie 1918, în „Gazeta Bucureştilor” (organul de propagandă al armatelor Puterilor Centrale), au fost publicate ştiri false referitoare la arestarea regelui Ferdinand de către sovietici şi transportarea lui la fortăreaţa Petru şi Pavel din Petersburg: „… Comisarii poporului rus au ordonat arestarea Regelui Ferdinand, pe care-l consideră conducătorul întregului sistem anti-revoluţionar. Salkind, reprezentantul lui Trotzky, a şi făcut aluzie că s-a reuşit, prin surprindere, să se pună stăpânire pe persoana regelui. După comunicările altor funcţionari ai comisariatului poporului, Regele Ferdinand ar fi acum în drum spre Petersburg, urmând a fi internat în fortăreaţa Petru şi Pavel… Ştirea de mai sus va produce desigur o puternică impresie. Regele Ferdinand în fortăreaţa Petru şi Pavel, ar însemna sfârşitul tragic al unei politici de la început greşită.”¹¹

Acelaşi organ de presă publică în perioada 20-23 februarie 1918 ştiri referitoare la abdicarea regelui Ferdinand: „Geneva, 18, – Ziarul „Secolo” anunţă că cercurile politice din Londra şi Paris aşteaptă ca în curând să se producă evenimentele hotărâtoare la Iaşi şi Bucureşti. Abdicarea regelui Ferdinand e socotită ca inevitabilă.”¹²

Pentru germani, Ferdinand îşi trădase familia, demonstrând că simte şi gândeşte româneşte. Printr-o scrisoare primită de la un apropiat din Bucureşti este pus la curent în legătură cu aşteptările pe care le aveau: „Germanii contează pe o foarte scurtă guvernare Marghiloman. Ei sunt siguri că tulburări agrare vor izbucni in Moldova, altele aici. Ei contează că vor interveni şi vor restabili ordinea… Mi se pare că ei contează ca tulburările agrare din Moldova să se producă înainte de ratificare. Ei nu-şi ascund intenţia de a mătura Dinastia, se laudă chiar, cum a făcut-o generalul Tülff faţă de mine.”¹³

Regele este informat că şi Marghiloman îşi are propriile sale jocuri politice: „Ardoarea pe care Marghiloman o punea pentru a apăra Dinastia n-a fost şi nu este decât o falsitate în plus din partea sa şi s-a servit de ea întotdeauna pentru a teroriza pe rege pentru a-i obţine asentimentul pentru toate măsurile destinate să-i satisfacă partizanii şi pe germanii susţinătorii săi, făcându-i să creadă că la un moment dat îi va fi imposibil să-l protejeze.

Această certitudine mi-am câştigat-o observând atent atitudinea celor  mai fierbinţi şi mai intimi partizani ai lui Marghiloman (aici) la Bucureşti. Ei declară că Marghiloman este adevăratul stăpân al ţării, că prin abilităţile lui îl are pe rege în buzunar…”¹

Guvernul Marghiloman a dizolvat Parlamentul deoarece nu reuşea să obţină ratificarea tratatului de pace. Ulterior, membrii ai fostului guvern liberal, în frunte cu I.I.C. Brătianu, au fost daţi în judecată, la cererea Puterilor Centrale: „Al. Marghiloman fiind obligat să-şi ia angajamentul faţă de austro-germani că va cere foştilor miniştri liberali şi conservatori fie să plece din ţară, fie, în cazul când aceştia nu vor voi să plece – şi siliţi nu puteau fi, în România neexistând o lege de exil -, să-i dea în judecată. Austro-germanii aveau în vedere „un proces de înaltă trădare în contra atacatorilor la război în România”, care le-ar fi oferit garanţia respectării din partea românilor a Tratatului de Pace (comentariul ziarului „Vossische Zeitung” din 21 august 1918).”²

Regele trebuia să accepte cererea, dar, fiind un garant al statului de drept, solicită respectarea legislaţiei: „La fel, referitor la măsurile pe care guvernul vrea să le ia împotriva fostului guvern Brătianu să se mărginească la cea mai neînsemnată măsură şi să nu rupă cu germanii. Atenţie din cauza persecuţiei din motive de politică externă (Constituţia).”³

În paralel, au mai existat problemele generate de mişcările revoluţionare din Rusia, din 1917, care au dus la instabilitate pe frontul din Moldova. Propagandiştii sovietici încercau să îi convingă şi pe soldaţii români să dezerteze şi să revolte. Situaţia era îngrijorătoare, motiv pentru care regele, nemulţumit de activitatea desfăşurată de generalul Averescu, solicita luarea măsurilor necesare în vederea eliminării propagandiştilor: „Averescu se deda unei propagande desfăşurată în armată şi printre soldaţii demobilizaţi, propagandă care nu este deranjată de nimeni şi care se face şi printre muncitorii din diferite ateliere în care Averescu ar fi vorbit. În sfârşit, muncitorii bolşevici din Odessa s-ar fi întors şi se dedau unei propagande distructive, care pare a fi necontrolată.”⁴

Există temerea că soldaţii demobilizaţi vor răspândi ideile comuniste: „Bălăceanu a primit de la ţară scrisori în care este anunţat că ţăranii sunt foarte nemulţumiţi că nu se face încă nimic în ceea ce priveşte exproprierea, că, mai ales, soldaţii demobilizaţi sosiţi din Moldova au un spirit foarte revoluţionar, ceea ce este mai ales grav că ei sunt încurajaţi acolo de către jandarmi. Pentru a le calma spiritele un administrator al uneia dintre moşiile lui (Argeş) a trebuit să se adreseze autorităţii austriece care supt o anchetă minuţioasă a găsit necesar de a aresta colonelul comandant al jandarmilor rurali din Piteşti, care va fi expulzat în Moldova, la ordinele ei.”⁵

Presat de evenimente, regele printr-o proclamaţie dată la 5 aprilie 1917 le-a promis ostaşilor pământ şi drept de vot la sfârşitul războiului.⁶ În iunie, făcând apel la Corpurile legiuitoare, în vederea aprobării măsurilor promise, spunea: „Încununarea, însă, a operei dumneavoastră va fi să fixaţi punctele de revizuit din Constituţia noastră, pentru ca, în cel mai scurt timp şi înainte de orice altă modificare constituţională, să ajungem la înfăptuirea efectivă a reformei agrare şi la chemarea adevărată a păturilor adânci ale ţării la viaţa politică.”⁷

În vederea legiferării reformelor propuse, a trebuit să se implice direct şi să susţină o altă luptă politică, deoarece se temea de lipsa de abilitate a lui Marghiloman şi era nemulţumit de disputele existente între liderii politici: „I-am atras atenţia lui Marghiloman asupra pericolului de a nu se putea realiza reformele în toată întinderea principiilor deja menţionate. Marghiloman m-a asigurat că declaraţiile pe care le-a făcut în Parlament nu sunt de natură să împiedice realizarea lor, eu l-am sfătuit să se înţeleagă cu Stere pentru a ajunge la acest rezultat; în ce mă priveşte, sunt profund convins de necesitatea lor, personal m-am pronunţat la fiecare ocazie.”⁸ Demersurile sale s-au bucurat de succes: la 6 mai 1917, Brătianu propune în Camera Deputaţilor modificarea Constituţiei, la 14 iunie Camera Deputaţilor a adoptat un proiect care permitea punerea în practică a acestor legi, iar la 19 iulie regele a sancţionat cele două hotărâri.⁹

Începând din septembrie 1918, frontul din Balcani începe să se prăbuşească. Guvernul Marghiloman şi-a prezentat demisia, la 24 octombrie / 6 noiembrie 1918, în locul său a fost numit un guvern de coaliţie prezidat de generalul Constantin Coandă. În noiembrie războiul ia sfârşit, la 1 decembrie Transilvania a cerut unirea cu România, după ce în martie şi noiembrie Basarabia şi Bucovina au cerut acelaşi lucru.

Pe 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand I a fost încoronat ca rege al tuturor românilor. „În discursul său, Regele Ferdinand a spus: Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei romane, coroana de oţel de la Plevna, pe care noi şi glorioasele lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională, şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire, de la Tisa până la Nistru şi până la Mare.”¹⁰

Bibliografie

Documente

1. Arhivele Naţionale, Fond: Casa Regală, Dosar: 5/1918, Procesul-verbal de la Consiliul de Coroană din 19 februarie 1918;

2. Arhivele Naţionale, Fond: Casa Regală, Dosar: 31/1918, Notiţa regelui din februarie 1918;

3. Arhivele Naţionale, Fond: Casa Regală, Dosar: 28/1918, Discursul din Parlament, din 3/16 iunie 1918;

4. Arhivele Naţionale, Fond: Casa Regală, Dosar: 42/1918, Bernnard Georg, „Ideologii”, publicat în „Vossische Zeitung”, la 2 septembrie 1918;

5. Arhivele Naţionale, Fond: Casa Regală, Dosar: 31/1918, Scrisoarea trimisă regelui la 9.04.1918;

6. Arhivele Naţionale, Fond: Casa Regală, Dosar: 31/1918, Scrisoare trimisă regelui la 3/16.07.1918;

7. Arhivele Naţionale, Fond: Casa Regală, Dosar: 31/1918, Nota a regelui Ferdinand I, din 26 VI / 9 VII 1018;

8. Arhivele Naţionale, Fond: Casa Regală, Dosar: 31/1918, Nota a regelui Ferdinand I, din 29 VII / 12 VIII 1918.

Lucrări

1. România în Anii Primului Război Mondial, Editura Militară, Bucureşti, 1987;

2. *** Susţine cu a ta mână Coroana Română, Regele Ferdinand I, http://www.familiaregala.ro/istorie/regele-ferdinand, accesat la 28 08 2018;

3. Bucur, Bogdan, Cartea de Aur a Centenarului Marii Uniri, Editura RAO, Bucureşti, 2017;

4. Bulei, Ion, Contribuţii / Acum 90 de ani… (XXIX), http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/contributii-acum-90-de-ani-xxix-4309170/, 7 mai 2009, accesat la 30.05.2018;

5. Duca, I.G., Memorii, vol. I, ed. Stelian Neagoe, Bucureşti, 1992;

6. Hitchins, Keith, România, 1866-1947, ediţia a IV-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013;

7. Kissinger, Henry, Diplomaţia, Ediţia a II-a, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2007;

8. Platon, Gheorghe (coord.), Istoria Românilor, vol. VII, tom. II, De la independenţă la Marea Unire (1878-1918), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.