Ambasador Dr. Iom Porojan
Sfârşitul războiului rece a adus în relaţiile internaţionale schimbări şi în rolul continentului pe glob. Rolul Africii, îndeosebi al celei de Nord, s-a schimbat în mod radical şi într-un ritm accelerat. În momentul în care a încetat să mai fie o arenă a confruntării dintre Vest şi Est, această regiune şi-a pierdut importanţa strategică în sistemul de raporturi cu marile puteri, iar experienţa colaborării politice şi economice a acestora cu statele africane a fost supusă mereu unei reevaluări critice.
Pe la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, au început să circule şi să se facă auzite păreri pesimiste atât în Africa, cât şi în afara continentului, privind perspectivele apropiate sau mai îndepărtate ale regiunii. Scenariile despre dezvoltare Africii erau într-o tonalitate apocaliptică.
A intrat şi se mai utilizează în limbajul politic internaţional noţiunea de ”afropesimism”,cu explicaţii şi argumente serioase, pertinente. Sursa acestei noţiuni se regăseşte, în primul rând, în situaţia economică precară din majoritatea ţărilor africane.
În prezent, acestui continent, în care locuiesc peste 11% din populaţia Terrei, îi revin circa 5% din producţia mondială. Din cele 54 de ţări africane, mai bine de jumătate fac parte din grupul ţărilor celor mai puţin dezvoltate.. Nu trebuie să fie dat uităriit de unde au plecat aceste ţări. Astfel, dacă în anul 1960, Africa îşi asigura hrana, în ultimii ani, o treime dintre africani trăieşte numai pe seama ajutorului internaţional.Şi acest lucru, concomitent cu creşterea mai rapidă a populaţiei continentului, comparativ cu creşterea populaţiei din alte ţări în curs de dezvoltare.
Dacă actualul ritm de creştere a natalităţii se va menţine, în anul 2025, fiecare a cincea persoană din lume va fi africană sau de origine africană. Atunci, este explicabil faptul că, periodic, pe acest continent au loc răbufniri mai mult sau mai puţin violente. Cu siguranţă, dacă actualul ritm de creştere a natalităţii în acest secol va creşte, aşa cum arată schema prezentată de Consiliul economic şi social al ONU, atunci rezultă că în jurul anului 2100, în Nigeria, spre exemplu, ar urma să trăiască o populaţie de două ori şi jumătate mai mare decât actuala populaţie a SUA, deşi, din punct de vedere al suprafeţei, Nigeria are o suprafaţă de zece ori mai mică decât cea a Americii. În Uganda, care are o suprafaţă egală cu cea a Marii Britanii, va locui o populaţie mai numeroasă decât cea din Belarus, Kazahstan, Ucraina şi Rusia la un loc. În Burundi, cu un teritoriu aproximativ cât cel al Armeniei, va locui o populaţie aproape cât actuala populaţie a Italiei.
În afară de aceasta, cea mai mare parte a teritoriilor Egiptului şi Nigerului o reprezintă deşertul, motiv pentru care densitatea populaţiei în aceste ţări este de-a dreptul catastrofală. Populaţia Nigerului se hrăneşte pe seama unei porţiuni de câteva sute de kilometri din fluviul omonim. Va fi puţin probabil ca această porţiune să poată potoli setea celor 192 de milioane de locuitori. Dacă rata de creştere a populaţiei nu va încetini, există riscul să apară şi mai frecvent foamete, războaie, epidemii şi migraţie.
În acest fel, numărul celor care vor migra în Europa ar putea depăşi numărul populaţiei băştinaşe, iar în Africa vor apărea periodic războaie şi foamete.
Populaţie |
Prognoză |
Prognoză |
||||
|
milioane |
milioane |
Mili-oane |
Suprafaţă |
Densitatea în 2100 |
|
|
2015 |
2050 |
2100 |
Mii km2 |
persoane/km2 |
|
Nigeria |
181 |
411 |
794 |
924 |
859 |
|
Etiopia |
100 |
191 |
250 |
1127 |
222 |
|
Egipt |
94 |
153 |
199 |
1001 |
199 |
|
Congo |
76 |
197 |
379 |
2345 |
162 |
|
Tanzania |
54 |
138 |
304 |
948 |
321 |
|
Кenia |
47 |
95 |
142 |
583 |
244 |
|
Uganda |
40 |
106 |
214 |
236 |
907 |
|
Niger |
20 |
68 |
192 |
1267 |
152 |
|
Malawi |
18 |
42 |
76 |
118 |
644 |
|
Burundi |
10 |
26 |
55 |
28 |
1964 |
Confruntări sângeroase au avut loc şi la sfârşitul anului 2010 şi în următorii ani, până în zilele noastre, în ţări din Africa şi Orientul Mijlociu, când acţiunile de protest, transformate în manifestaţii explozive au condus la schimbări politice majore.
Aceste evenimente au fost cauzate de existenţa unor serioase probleme interne, iar, după părerea noastră, şi din raţiuni de ordin geopolitic. Aceste mişcări, numite generic „primăvara arabă sau nord-africană”, au condus la răsturnarea regimurilor aflate la guvernare în Tunis, Egipt, la eliminarea unui regim similar în Libia. Schimbări considerabile au avut loc şi în elita la vârf din Yemen. Confruntări între puterea şi opoziţia din Siria mai persistă şi în prezent.
Dacă în Tunisia, Egipt şi Yemen principalele cauze ale manifestaţiilor antiguvernamentale se găseau în factori de ordin intern, în Libia şi Siria, pe lângă problemele similare celor anterior amintite, un rol decisiv a jucat factorul extern – susţinerea din afară a forţelor de opoziţie.
Interesant este şi faptul că evenimentele din aceste ţări au înregistrat reacţii diferite pe plan internaţional. Spre exemplu, dacă revolta din Tunisia nu a provocat prea mare îngrijoarare la nivel mondial, cea din Egipt a stârnit o mare tensiune şi preocupare. Alegerile în această ţară au trecut prin mai multe faze. La începutul anului 2012, era evident un singur lucru: partidele islamiste vor ieşi câştigătoare. Deşi interzis, partidului cel mai puternic, Frăţia Musulmană, i s-a alăturat un partid şi mai radical, Partidul Islamist al Luminii (Hisb al Nur).
Evenimentele din Libia au fost în atenţia mass-mediei internaţionale şi nu numai prin prisma intervenţiei trupelor NATO, ci şi prin mesajul pe care Consiliul Naţional de Tranziţie din această ţară l-a transmis populaţiei: Distanţarea de rasism, discriminare, de extremismul religios şi terorism.
În Algeria, preşedintele A.Bouteflica a condus foarte multă vreme ţara. Lui i se datorează împăcarea oficială cu islamiştii din ţară, care au o influenţă constantă, inclusiv în domeniul juridic, în care se practică dreptul islamic. În această ţară, toate protestele „primăverii arabe” au fost blocate încă din faza de început.
Schimbări majore au avut loc şi în Maroc. Marocul era o monarhie constituţională peste care domnea, în calitate de monarh absolut, regele Mohammed VI. Regele a propus, în martie 2011, o reformă constituţională care limitează considerabil puterile sale absolute.
După 11 septembrie 2001, Africa este percepută ca o zonă de instabilitate, ca un spaţiu care poate asigura adăpost pentru terorişti sau pentru finanţarea grupării Al Qaida. Nu întâmplător,Hillary Clinton, pe când era secretar de stat, atrăgea atenţia asupra configuraţiei zonei de nord a Republicii Mali. Ea spunea că „acolo nu este doar deşert, ci şi grote, peşteri întinse, un adevărat paradis pentru siguranţa teroriştilor. Mali ar putea deveni pentru terorişti ceea ce a fost Afganistanul înainte de 11 septembrie 2001”.
În acest context, Statele Unite au început să pregătească planul de amplasare a unei baze de drone în nord-vestul Africii, pentru a supraveghea facţiunile locale afiliate la Al Qaida, precum şi alte grupări teroriste. Fac aici o digresiune întrucât, personal, cred că pentru armata americană nu a fost niciodată o prioritate lichidarea Al Qaida. Dacă ar fi avut cu adevărat acest obiectiv, nu ar fi rămas nicio urmă din această organizaţie. Pentagonul şi aliaţii săi occidentali au agreat ideea de a prelua controlul asupra unor teatre de operaţiuni strategice, vitale, în competiţia globală. Acest lucru este lesne de înţeles, dacă avem în vedere importanţa resurselor naturale africane, în primul rând, cea de hidrocarburi.
Focalizarea atenţiei asupra luptelor purtate împotriva Al Qaida în Nordul Africii se prea poate să fi fost, pentru Statele Unite şi aliaţii săi, o acoperire perfectă pentru declanşarea unei strategii de amploare pentru limitarea pătrunderii Chinei în Africa şi în lume.
Pentru a înţelege mai bine ce reprezintă continentul african în lume, vom recurge la câteva coordonate geografice.
Africa este, după Asia, al doilea ca mărime pe Terra. Ocupă peste 30 de milioane de km pătraţi, adică 20,3% din suprafaţa uscatului. Cele peste 1 225 080 510 de locuitori, din cele 54 de ţări, reprezintă o şeptime din populaţia totală a globului. În Africa se găseşte cel mai lung fluviu din lume, Nilul, iar Sahara, cel mai mare deşert. Cel mai înalt punct al continentului este muntele Kilimanjaro din Tanzania, de 5 895 m, cel mai jos punct al continentului se găseşte în Djibouti – lacul Assal – cu 156 m sub nivelul mării.
Rasa umană îşi are originea de-a lungul văii Marelui Rift African care traversează Etiopia şi Kenya. Aici au fost descoperite cele mai vechi schelete ale înaintaşilor oamenilor din zilele noastre.
Africa este continentul cu cea mai caldă climă de pe glob, cu o zonă de climă ecuatorială, cu temperaturi medii anuale având variaţii sezoniere reduse şi cantităţi mari de precipitaţii, două zone de climă subecuatorială, două zone tropicale cu precipitaţii extrem de reduse (între 50 şi 150 mm anual), precum şi două zone subtropicale (cu un sezon ploios şi un sezon secetos).
Temperatura cea mai ridicată, de 58 grade Celsius s-a înregistrat la Aztztyah, în Libia, în anul 1922. Însă, valorile termice de peste 40 de grade Celsius sunt frecvente în întreaga Sahară.
Africa este un continent al contrastelor: dispune de păduri ecuatoriale, luxuriante, de nepătruns, dar şi de pustiuri întinse în care nu cade nici un strop de ploaie ani de zile; dispune de cele mai mari bogăţii de pe glob, dar şi a celor mai sărace ţări, cu un nivel de trai precar; este continentul în care au apărut câteva dintre cele mai vechi şi strălucite civilizaţii ale antichităţii (egipteană, feniciană, nubiană), dar a fost ultimul care a devenit liber. Cele mai multe dintre ţările africane şi-au dobândit independenţa abia în partea a doua a secolului XX.
Africa este singurul continent situat simetric faţă de Ecuator. După realizarea Canalului Suez, continentul african este înconjurat numai de ape. Ţărmurile continentului sunt puţin crestate, circa 28 000 km.
Continentul african este slab populat, cu diferenţe mari ale densităţii între regiunile de coastă şi cele din interior. Populaţia este foarte tânără, jumătate din aceasta fiind sub douăzeci de ani. Deşi natalitatea este foarte ridicată (45 de naşteri la mia de locuitori), destul de putini copii ating vârsta adolescenţei, deoarece mortalitatea este foarte mare în rândul acestora. Mortalitatea pe acest continent este cea mai ridicată de pe glob.
Sever Pleniceanu (1867-1924) a fost primul român care a explorat centrul Africii, în regiunea Congo (Kinshasa), în perioada 1898-1901. S-a numărat printre primii europeni care a ajuns în regiunea ecuatorială locuită de pigmei.
Conflicte şi crize în Africa. Majoritatea specialiştilor pe probleme politice şi economice internaţionale apreciază că ,dintotdeauna, continentul african a reprezentat o provocare pentru lumea modernă. Africa a fost, este si va mai fi încă multă vreme punctul fierbinte de pe Terra. Disputele şi conflicte dintre unele state cuprind întreg spectrul manifestărilor politico-militare, economice, sociale, culturale, etnice şi religioase, determinate fiind de disparităţile economice, de lipsa resurselor de hrană, ca şi a celor de apă. În afară de aceasta, corupţia politică importată din spaţiul ex-comunist, încălcarea drepturilor omului, rata mare a analfabetismului, migraţia ilegală, infracţionalitatea, criminalitatea, anarhia, încălcările flagrante ale principiilor de drept internaţional, starea de înapoiere ca urmare a colonialismului european, manifestările tribale, care stau la baza conflictelor etnice, culturale şi religioase, sunt doar o parte dintre cauzele care conduc la accesul inegal la sistemul economic mondial. În plus, inconsecvenţa organismelor internaţionale faţă de implementarea unor planuri viabile pentru redresarea statelor africane, rata mare a şomajului, ca şi a forţei de muncă necalificate, sunt tot atâtea cauze care se soldează, în cele mai multe cazuri, cu conflicte extrem de sângeroase.
Corupţia la nivel înalt afectează posibilitatea guvernului de a aloca fonduri pentru construcţia de şcoli, şosele, servicii de bază de care are atâta nevoie populaţia acestui continent. Spălarea banilor prin ONG-uri, mituirea la nivel înalt şi problema salariilor completează spectrul corupţiei în statele acestui continent.
Colonizatorii nu au acordat atenţia la compoziţia etnică a populaţiei băştinaşe. Drept urmare, în statele africane există un amalgam de naţionalităţi, ceea ce face ca, în unele ţări, să fie nevoie de câteva limbi de stat.
Pe măsura dezvoltării conştiinţei naţionale, populaţiile acestor ţări se confruntă din ce în ce mai frecvent cu tot mai multe probleme, apar şi vor mai apărea idei de unire sau de separare a unor entităţi naţionale, ceea ce va conduce la reconfigurarea frontierelor. Unele ţări se vor diviza sau destrăma, numai că asemenea evenimente au loc, aproape întotdeauna, cu vărsare de sânge, cu implicarea altor actori interesaţi.
Nu poate fi ignorat faptul că, zonele deşertice se extind în permanenţă, ceea ce face să se împuţineze suprafaţa pământurilor fertile. Pădurile tropicale sunt victimele tăierilor masive, iar apele se colmatează, fără posibilităţi reale de a fi curăţate. În multe ţări există, pe lângă penuria de alimente, o penuria de apă. Acest conglomerat de probleme apar nu numai în interiorul ţărilor, ci şi între ele, mai ales atunci când aceste ape străbat mai multe ţări. Sunt frecvente situaţiile în care statele care se găsesc în amonte folosesc apa pentru irigaţie, în timp ce cei care locuitorii în aval sunt privaţi de apa atât de necesară în gospodărie.
Conflicte etnice. În Africa există mai multe ţări în care numărul musulmanilor este aproximativ egal cu numărul creştinilor, dar, ]n altele, există doar o minoritate considerabilă. Vorbind despre conflictele etnice de pe continent, trebuie spus că problema devine din ce în ce mai actuală. Exemplul cel mai elocvent l-a reprezentat conflictul dintre Rwanda şi Burundi. După dobândirea independenţei, rivalitatea dintre populaţiile Hutu şi Tutsi, existente în ambele state, a cunoscut unul dintre cele mai sângeroase conflicte de pe glob, atât interetnic, în teritoriul unui stat, cât şi interstatal. În urma unei răscoale eşuate a populaţiei Hutu din Burundi, peste o sută de mii de oameni au fost masacraţi. Alţi o sută cincizeci de mii s-au refugiat în statele vecine. În Rwanda, pe timpul conflictului din lunile aprilie-iulie 1994, au căzut victimă în jur de un milion de locuitori aparţinând etniei Tutsi, iar alte două milioane au fost nevoite să se refugieze în statele vecine.
Cu câţiva ani în urmă, Sudanul era împărţit în două: Nordul musulman şi Sudul creştin. Acest lucru crează premisele destrămării statului, În Egipt şi Nigeria apar mereu conflicte pe criterii religioase. Pe măsura creşterii numărului populaţiei şi a lipsei resurselor alimentare, situaţia va deveni tot mai dificilă. Este de la sine înţeles că nivelul toleranţei religioase în Africa nu este acelaşi cu nivelul de toleranţă din Europa. Este argumentul care conduce la concluzia că, în Africa, conflictele pot ajunge până la un adevărat genocid. Printre cauze, putem aminti şi ignoranţa organismelor internaţionale faţă de necesitatea unei intervenţii prompte pentru medierea şi soluţionarea acestora.
Foarte mult s-a vorbit despre eşuarea ca stat a Somaliei, deşi s-a aflat mult timp sub controlul ONU. Măcinată de conflicte interne şi anarhie, fără o ordine de stat unanim recunoscută, Somalia a fost mult timp subvenţionată de organizaţiile non-guvernamentale şi umanitare occidentale, a beneficiat o perioadă şi de sprijinul căştilor albastre. Somalia are deja o diasporă extrem de consistentă şi este balonul de oxigen care menţine în viaţă o populaţie muribundă. America de Nord, Europa, Australia au puternice comunităţi somaleze. Sursa majoră a influxului de valută îl reprezintă sumele de bani (remittance) trimise de mulţi somalezi care fac afaceri în toată lumea. De altfel, ei sunt recunoscuţi pentru simţul dezvoltat al afacerilor, alături de evrei, libanezi, indieni.
Mogadishcio a devenit locul de „refacere” a islamiştilor veniţi din Bosnia, Israel, Afganistan, Liban sau de oriunde din altă parte de pe glob.
Africa reprezintă sursa viitoare de resurse vitale pentru omenire. În mod paradoxal, statele cele mai sărace ale lumii dispun de cele mai mari rezerve de asemenea resurse.
Cu toate acestea, dacă Africa reprezintă o adevărată povară pentru lumea tehnologică occidentală avansată, ea reprezintă, în acelaşi timp, spaţiul de interes al centrelor importante de putere – UE, SUA, China, Rusia, India, Brazilia, Japonia. În momentul de faţă, statele dezvoltate impun taxe enorme pentru produsele agricole străine, protejându-şi, în acest fel, propriile industrii. Prin promovarea acestei politici, produsele africane nu pot avea acces pe piaţa occidentală. De multe ori, au existat crize de supraproducţie într-o lume în care încă se mai moare de foame.
Interesele corporatiste au contribuit la exploatarea Africii, şi aşa măcinată de conflicte, provocate, în principal, de sărăcia unei mari mase de oameni.
Ofensiva Chinei în Africa şi statele africane. După cum se cunoaşte, clasamentul statelor prezentat de Naţiunile Unite se bazează pe venitul mediu pe locuitor. În lume, există 49 de state puţin avansate, dintre care 34 se găsesc pe continentul african. În comerţul mondial, ponderea continentului african era de 2,4% în 1970, 4% în 1990, 1,4% în 2003. Rata de creştere în ansamblul a continentului era de 4,6% în 1960 şi de 3,7% în anul 2000.
În anul 2004, continentul african primea 4% din investiţiile străine directe, în timp ce singură, China – 22%. Profiturile obţinute din afaceri pe acest continent nu rămân în Africa. Ele sunt dirijate spre ţări bogate sau paradisuri fiscale. În acest fel, profiturile nu se reinvestesc în acest contrinent.
În ultimii 10-12 ani, China a identificat continentul african ca o zonă de interes strategic şi economic semnificativ. SUA şi UE descoperă noi interese în zona Africii, încearcând să revină în fostele colonii.
În relaţiile cu ţările africane, Uniunea Europeană porneşte de la principiul că poate stabili noi relaţii, politice şi economice, dar numai cu acele guverne democratice care respectă drepturile omului şi statul de drept, împărtăşesc principiile pieţei libere. Din păcate, multe dintre aceste state sunt contestate de UE întrucât acordă atenţie diplomatică, asistenţă financiară şi militară, ignorând chiar şi încălcări ale drepturilor omului în state-problemă, cum ar fi Sudanul şi Zimbabwe.
Sprijinul acordat statelor africane contracarează influenţele liberale ale partenerilor tradiţionali din Europa şi America. Ofensiva puternică a Chinei asupra spaţiului african reflectă, de fapt, campania pe care acest actor global o promovează, printre altele, şi pentru izolarea diplomatică a Taiwanului (7 din cele 26 de state care au relaţii diplomatice cu Taiwanul sunt din Africa).
În încercarea de a menţine sub control consumul de petrol şi gaze, China s-a concentrat asupra ţărilor africane ca posibil partener de achiziţie de hidrocarburi. Se estimează că 25% din totalul importurilor de petrol vin din Africa, iar China şi-a făcut o prioritate din menţinerea unor relaţii strânse cu furnizorii de energie africani, prin investiţii, precum şi vizite la nivel înalt, o politică inteligentă de „neamestec în treburile interne”.
Potrivit acestei conduite politico-diplomatice, China a dezvoltat oportunităţi de explorare în comun a resurselor de petrol, minerale şi de energie neconvenţională în regiune. Liderii din Kenia, Liberia, Africa de Sud, Zimbabwe au vizitat adesea China, şi-au asigurat investiţii, asistenţă economică şi alte servicii ulterioare din partea acesteia.
Relaţiile dintre China şi Africa sunt promovate de Forumul de Cooperare China-Africa (CACF), înfiinţat în anul 2000, cu scopul de a stabili legături comerciale şi investiţionale sporite între China şi statele africane. După înfiinţarea acestui Forum, relaţiile comerciale chino-africane au crescut la 32,2 miliarde dolari. După anul 2005, investiţiile directe ale Chinei cu 77 de companii chineze s-au ridicat la 135 miliarde de dolari..
China a pledat activ în favoarea adoptării de către statele africane a modelului chinez de dezvoltate economică, bazat pe un sistem de piaţă unic, un guvern totalitar şi a unui partid unic.
Mai multe regimuri autoritariste africane sunt de acord cu modelul chinezesc de dezvoltare economică şi socială, preferabil politicilor promovate de SUA si UE de piaţă liberă şi reprezentativitate a guvernului.
În concluzie, în actualele condiţii, China curtează Africa cu gesturi diplomatice excesive pentru petrolul acesteia. Cu zece ani în urmă, ea şi-a făcut simţită prezenţă în Sudan, în câmpurile petroliere de la Muglad, profitând de spaţiu liber lăsat de Statele Unite în anul 1997, când au întrerupt relaţiile diplomatice cu regimul de la Khartoum, interzicând firmelor americane să facă afaceri în această ţară. O şansă nesperată pentru Beijing, care a investit circa opt miliarde de dolari în exploatările peroliere din Sudan, construind şi un oleoduct, care duce spre Port Said la Marea Roşie. Timp de cel puţin zece ani, mii de muncitori chinezi au lucrat la construcţia oleoductului. Astăzi 50-60% din petrolul sudanez pleacă în China.
Pe lângă resursele energetice, materiile prime de pe continentul negru, China importă, bumbac din Africa de Vest, cobalt şi aramă din Zambia, cherestea din Gabon, Camerun şi Congo. La rândul său, Beijingul face mari investiţii pe acest continent în proiecte de infrastructură. A construit liniile de cale ferată în Angola, a dezvoltat proiecte de hidrocentrale în Zambia, Sudan, Congo şi Etiopia, a ridicat noi spitale, şcoli şi laboratoare în mai multe state africane.
Este din ce în ce mai clar că cel mai mare şi mai periculos concurent al Statelor Unite în Africa este China. SUA au pierdut vizibil teren în faţa Chinei.
Nu putem trece cu vederea şi alţi importanţi actori interesaţi să găsească parteneri în domeniul economic pe continentul african. În ultimii ani, Germania, Marea Britanie, Rusia, încearcă să se apropie de unele state africane.
Nu demult, cancelarul Angela Merkel, însoţită de o delegaţie economică reprezentativă, a vizitat Senegal, Ghana şi Nigeria. Pe site-ul cancelarului german, s-a anunţat că, acest turneu face parte dintr-un program mai bogat, anunţat de diplomaţia germană cu aproape doi ani în urmă.
Printre cele mai importante teme abordate în cadrul întrevederilor cancelarului german cu liderii statelor amintite, s-au aflat perpectivele cooperării economice bilaterale, lupta împotriva migraţiei ilegale din Africa, preocuparea Germaniei pentru crearea de locuri de muncă în alte state pentru a reduce, pe cât posibil, migraţia în statele europene.
Nu poate fi ignorat faptul că multe state africane, inclusiv cele vizitate de cancelarul german, se confruntă cu destul de multe probleme de ordin intern. Cu toate acestea, ele sunt preocupate şi de modalităţile de reglementare a conflictelor care apar tot mai des pe continentul negru.
În acelaşi timp, Germania este interesată de punerea în practică a iniţiativei sale de la summitului grupului G-20 de la Hamburg, din anul 2017, care are în vedere sectorul de investiţii şi de infrastructură în Africa.
Totodată, amintim că, în decurs de cinci ani, până la criza migraţiei din anul 2015, cancelarul german s-a aflat pe continentul negru de mai multe ori: în anul 2016, Domnia Sa a vizitat Mali, Niger şi Etiopia, iar în anul 2017, Tunisia, Egipt şi Coasta de Fildeş.
Recent, premierul britanic, doamna Theresa May, anunţa că, într-un viitor nu prea îndepărtat, schimburile dintre Anglia şi ţările africane vor atinge suma de 13 miliarde de dolari. Investiţiile private ale Londrei în unele capitale africane vor creşte cu 10,7 miliarde de dolari. În recenta sa vizită, premierul englez, a anunţat că Marea Britanie va aloca 0,7 % din PIB-ul său pentru ajutor internaţional acordat ţărilor de pe continentul african. .
Concluzii
-
Africa va fi multe decenii de acum înainte numai promisiuni perpetue, cu mici excepţii cum ar fi: Africa de Sud şi nordul continentului.
-
De-a lungul timpului, s-a demostrat că educaţia este una dintre cele mai importante cheicu care ţările africane pot înregistra un real progres economic, social, politic.
-
Deocamdată, Africa nu dispune de fondurile necesare pentru a reuşi să facă progrese semnificative. Va fi aproape imposibil ca, într-un asemenea mare joc declaşat în întreaga lume, ţările africane să reziste presiunii globale. Comerţul cu resurse africane poate fi suplimentat prin investiţii productive în economiile statelor componente, pentru a se obţine o creştere a consumului privat. Excesul de lichiditate în lume ar putea fi investit, bunăoară, în economiile subsahariene, zonă cu un intens comerţ intraregional. Sub acest aspect, Uniunea Europeană ar putea să coopereze cu SUA si cu China.
-
Resursele financiare acordate, sub formă de ajutoare nerambursabile, trebuie alocate pe baza unor proiecte concrete de infrastructură, pentru a nu fi îndreptate spre consum prin bugetele naţionale.
-
Uniunea Europeană va deveni o mare putere în secolul XXI numai dacă va avea o politică ajustată si reciproc avantajoasă în raport cu Africa subsahariană, ale cărei resurse nebănuite încă, urmează a fi valorificate.
-
Africa devine o bombă cu acţiune întârziată. După cum apreciază majoritatea oamenilor de ştiinţă, în acest secol, Africa va fi un continent foarte neliniştit.
BIbliografie
-
Raportul Consiliului Economic şi Social al ONU privind natalitatea în ţările africane până în anul 2100, statinformation.ru/afr.html
-
Egipt oil and gas and energy beween deposits of sendbeserts and deepwater-dr.Nicolae Geantă, https//www.geopolitic.ro>GEOGRAFIC REGIONS>Africa.
-
Accelerate development in Subsahara, Africa and Agenda for action world Bank, 1991, documents.worldbank.org/curated/en/702471468768312009/pdf/multi-page.pdf
-
“Merkel propune Africii colaborare de afaceri”, www.ng/world/2018-08-30/6_7300_germany.htnl
-
Egipt -Oil and Gas Equipment export.gov
https://www.export.gov/article?id=Egypt-Oil-and-Gas
-
Structural adjustament reconsidered economic policy and poverty in Africa, www.cambridge.org/au/9780521665131
Coments