Dr. Radu SĂGEATĂ

Abstract. The formation of the Romanian unitary national state at the end of the First World War and the dismemberment of the multi-national empires in Europe (1918) created a vast campaign of contestation of Romania’s frontiers at the time, those contesting it were Hungary, Bulgaria and the former Soviet Union. Their actions materialised in territorial losses (1940), given the political circumstances of the Second World War. In response to these revisionist manifestations, a whole set of Romanian cultural and scientific personalities, active in inter-war period, proved by resorting to geographical, historical and geopolitical or place-name criteria, the millenary unity of the Romanian people in the Carpathian-Danubian-Pontic area and the geostrategic need for the existence of a strong national state in this part of Europe. From among the multitude of personalities who devoted their work to this purpose, we selected in this paper only a few contributions of some geographers (Simion Mehedinţi, Ion Conea, George Vâlsan, Constantin Brătescu, Emmanuel de Martonne, Ştefan Manciulea, Nicolae Al. Rădulescu and Sabin Opreanu), historians (Gheorghe I. Brătianu, Milton G. Lehrer) or sociologists (Paul H. Stahl).

Cuvinte cheie: unitate, personalităţi, România

Unirea Principatelor Române la 24 ianuarie 1859 şi întrunirea, trei ani mai târziu, a primului parlament reunit al celor două Principate a marcat constituirea pe harta lumii a unui nou stat: România. Lipsită atunci de aportul Transilvaniei, dar şi al Basarabiei, Bucovinei şi Dobrogei, aceasta avea o formă sinuoasă, hotarul mergând pe linia Carpaţilor, Siretului, apoi a Prutului şi Dunării, cuprinzând şi cele trei judeţe din sudul Basarabiei care i-au fost retrocedate Moldovei în urma Războiului Crimeii (Cahul, Bolgrad şi Ismail). Paradoxal, acestea aveau să fie pierdute în urma Războiului ruso-turc (1877-1878) când România, deşi s-a numărat printre ţările învingătoare, nu a putut face faţă tendinţelor expansioniste ale Rusiei. În compensaţie avea să primească de la Imperiul Otoman, marele perdant al Războiului, Dobrogea, asigurându-şi prin aceasta poarta maritimă. A fost momentul de început al renaşterii funcţiunilor portuare ale Constanţei. Plasarea pe orbita geopolitică şi geoeconomică germană, favorizată de accederea la tron a principelui Carol I, a constituit un serios imbold în acest sens.

Prima jumătate a secolul al XX-lea avea să se impună în configuraţia teritorială a României prin două momente importante: deceniul al doilea şi îndeosebi anul 1918, care a fost marcat de sfârşitul Primului Război Mondial şi de dispariţia marilor imperii multinaţionale din Europa, fapt ce i-a favorizat desăvârşirea unităţii statale, şi anul 1940, când în contextul celui de-al Doilea Război Mondial, România pierdea, în mai puţin de trei luni, 33,8% din suprafaţă şi 34,1% din populaţie.

Avanpremiera Marii Uniri din 1918 a constituit-o integrarea Cadrilaterului (7.726 km², 293.707 loc. în 1912) în hotarele României, în urma Primului Război Balcanic (1912-1913). România beneficia astfel de o graniţă strategică la sud, într-o regiune cu populaţie românească, dar cu un mare grad de eterogenitate etnică.

Înainte de Primul Război Mondial suprafaţa României era de 131.357 km², înve-cinându-se la est cu Imperiul Ţarist pe Prut, la sud Imperiul Otoman (cu Bulgaria din 1908) şi Serbia pe Dunăre, iar la nord şi vest cu Imperiul Austro-Ungar, urmând creasta Munţilor Carpaţi. Cât de nejuste erau aceste frontiere reiese din faptul că provincii cu populaţie majoritar românească erau în afara teritoriului naţional. Referindu-se la această situaţie, George Vâlsan (1937) caracteriza statul român de dinainte de Primul Război Mondial, astfel: „a fost una dintre cele mai ciudate formaţiuni geografice care se pot închipui (…). O fâşie îngustă dând ocol Carpaţilor şi sprijinindu-se numai pe Dunăre ale cărei guri erau închise. Supt Regele Carol I această formaţiune devine mai organică. Îşi capătă o faţadă la Mare, capătă gurile Dunării, dar rămâne un stat dominat şi veşnic ameninţat de vecinii săi puternici”. Citându-l pe geograful francez Leon Roussel, afirma: „România este o ţară în echilibru geografic instabil: centrul său de gravitate cădea în afară de teritoriul pe care evenimentele istorice i le-au delimitat”.

Destrămarea Imperiului Ţarist şi a Monarhiei Austro-Ungare la sfârşitul Primului Război Mondial a dat prilejul populaţiilor din Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Banat să-şi exprime în mod liber voinţa, în virtutea dreptului popoarelor la auto-determinare. Mai întâi au făcut-o basarabenii prin hotărârea Sfatului Ţării de la Chişinău (27 martie 1918), apoi bucovinenii prin Congresul de la Cernăuţi (28 noiembrie 1918), iar locuitorii provinciilor intracarpatice au desăvârşit voinţa unanimă de alipire a acestora la Regatul României prin hotărârea Marii Adunări de la Alba Iulia (1 decembrie 1918). La fel au cerut această alipire saşii din Transilvania în adunarea lor de la Mediaş (9 ianuarie 1919) şi şvabii din Banat în adunarea de la Timişoara (10 august 1919). Toate aceste hotărâri au fost ratificate prin tratate internaţionale de pace.

Astfel s-a desăvârşit statul naţional unitar român, ale cărui hotare s-au suprapus în mare măsură peste cele ale blocului etnic omonim, dar pe care vicisitudinile istoriei nu l-au putut menţine decât 22 de ani (între 1918 şi 1940).

Dacă Primul Război Mondial a avut consecinţă reunificarea ţării, cel de-al Doilea a însemnat fragmentarea sa. Supus unei duble presiuni, din nord-est şi nord-vest, statul român a fost redus în scurt timp la doar o treime, fiind nevoit să cedeze, în cea mai mare parte ca urmare a unor dictate de forţă, teritorii ce însumau 99.790 km², populate în cea mai mare parte de români. Astfel, mai mult de jumătate din lungimea totală a hotarelor ţării au fost modificate, România pierzând circa o treime din teritoriu, expresie a compromisului realizat între marile puteri occidentale şi fosta URSS în privinţa organizării postbelice a lumii.

Cu toate că armata română a luptat dând un greu tribut de sânge pentru eliberarea nordului Transilvaniei, apoi a Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, până la victoria finală asupra Germaniei hitleriste, la Conferinţa de Pace de la Paris din 1946, marile puteri ale vremii nu au fost de acord cu schimbarea statutului de „ţară învinsă” impus prin Convenţia de armistiţiu în cel de „ţară cobeligerantă”, fapt ce a avut grele consecinţe în formularea clauzelor politice, economice şi militare ale Tratatului de Pace cu Puterile Aliate şi Asociate, ce avea să fie semnat la Paris la 10 februarie 1947. Acesta anula prevederile Arbitrajului de la Viena, redând României judeţele din nordul Transilvaniei, însă avea să-i menţină graniţele de est şi de sud impuse în anul 1940, consacrând astfel şi în prezent efectele pactului Ribbentrop – Molotov şi ale agresiunii revizioniste sovietice (Spaţiul istoric şi etnic românesc, 1942, 1992-1993).

Contemporani cu aceste evenimente au fost mari geografi care prin activitatea lor au pus bazele geografiei în România. Opere lor, fie că provin din sfera geografiei fizice sau a celei umane, sunt menite să argumenteze cu dovezi semnificative unitatea pământului şi poporului român în hotarele României interbelice.

Astfel, George Vâlsan (1937) subliniază omogenitatea etnică a poporului român, ca premisă esenţială pentru formarea unei puternice conştiinţe naţionale. Este în interesul Europei, afirma el, „să existe un stat puternic al gurilor Dunării, care să păstreze libere şi să îngrijească aceste guri. Dar şi mai mare interes european este ca în această parte a Europei să existe un puternic stat al citadelei transilvănene” (p. 33). Dunărea, Carpaţii şi Marea Neagră apar astfel în opera marelui geograf ca elemente reper ale unităţii pământului şi poporului român.

Figura 1. Evoluţia graniţelor de stat ale României (1856-2006)

Reproducere după România. Atlas istorico-geografic, Editura Academiei Române, planşa 3, autori Radu Săgeată, Bianca Dumitrescu

Figura 2. Harta administrativă a României interbelice (1925-1940)

Acelaşi punct de vedere îl exprimă, într-o scurtă lucrare consacrată frontierelor României interbelice, şi Ion Conea (1938), care subliniază unitatea şi armonia pământului şi poporului român, care trebuie să determine în mod firesc şi o unitate politică, desăvârşită în 1918. Astfel „geografia care ne-a dat unitatea fără pereche a pământului românesc, ne-a dat-o pe cea economică şi ne-a dat-o şi pe cea a neamului românesc” a biruit istoria care „a fost vitregă cu acest pământ şi cu acest neam şi ea a tăiat în corpul lor hotare silnice, din vremea romană şi până azi”.

Unirea cu Regatul României a celor trei provincii istorice în anul 1918 a făcut ca pentru prima dată în istoria noastră limitele blocului etnic românesc să fie şi hotare politice, iar unitatea teritorială să coincidă cu unitatea etnică în interiorul aceloraşi hotare. Această dublă unitate (etnică şi teritorială), consfinţită politic în 1918, avea să fie caracterizată prin trei repere majore: Carpaţii, Dunărea şi Marea Neagră, repere ce au stat la baza însăşi a etnogenezei poporului român. Astfel, pornind de la un material revizionist apărut în Ungaria după semnarea Tratatului de la Trianon, Ion Conea (1942-a) demonstrează că „în tot cursul istoriei româneşti, ţara-stup, ţara de roire etnică în jur, a fost Transilvania împreună cu centura ei de munţi, dealuri, depresiuni” (p. 15). El demonstrează pe bază de argumente etnice, istorice şi toponimice că Munţii Carpaţi „sunt departe de a prezenta însuşirile unui aşa zis hotar natural” constituind „coloana vertebrală a pământului şi poporului român” (1942-b, p. 64).

Discontinuitatea fizică şi antropogeografică din lungul Dunării, cu mult mai stabilă în timp, a fost analizată de Nicolae Al. Rădulescu (1941), în lucrarea sa consacrată „Hotarului românesc dunărean”. Frontieră politică şi etnică, între români şi slavii sud-dunăreni, dar şi culturală, între culturile specifice popoarelor central-europene şi a celor din Orient, Dunărea este în acelaşi timp şi o vastă discontinuitate naturală între bazinul sedimentar al Câmpiei Române la nord şi Podişul Prebalcanic în sud. Vocaţia sa de frontieră naturală este argumentată şi prin faptul că nicicând în decursul timpului Imperiul Otoman nu s-a putut extinde durabil la nord de marele Fluviu. Acestea sunt şi argumente pe baza cărora, într-o altă lucrare (1938) marele geograf român, citând autori contemporani lui care au contribuit la bazele şcolilor geografice franceze şi germane, a fixat Dunărea ca limită între Europa Centrală şi cea Balcanică.

Pornind de la constatarea că „Dunărea în cursul ei capătă aspecte total schimbate de la o regiune la alta”, iar pentru statele din bazinul său inferior şi mai ales pentru România constituie „axă economică şi politică”, autorul stabileşte un triplu rol al Dunării pentru România (pp. 5-6): de drum, hotar şi element de polarizare politică a statului românesc.

La rândul său, Gheorghe I. Brătianu, în analizele sale consacrate Bazinului Pontic, a oferit o perspectivă amplă, care îi depăşea cu cu mult formaţia de istoric, subliniind că „noi trăim aci la o răspântie de drumuri, la o răspântie de culturi şi din nefericire la o răspântie de năvăliri şi imperialisme. Noi nu putem fi desfăcuţi din întregul complex geografic care, cum veţi vedea, ne margineşte şi ne hotărăşte în acelaşi timp destinul, între cele două elemente care îl stăpânesc: Muntele şi Marea. Ceea ce aş vrea să vă apară lămurit este că pentru a înţelege trecutul, trebuie să înţelegem mai întâi întregul complex geografic, istoric, geopolitic, din care acesta face parte” (1941-1942, p. 27). Sintetizând, afirmă: „concluzia la care ajungem, care este o concluzie geopolitică prin definiţie şi care trebuie să stăpânească şi dezvoltarea acestui curs, se poate formula astfel: istoria noastră, munţii ocupaţi şi marea închisă sugrumă libertatea şi viaţa naţională. Deci, o concluzie logică: marea liberă şi munţii în mâinile noastre sunt pentru noi nu numai spaţiul vital, dar condiţiuni vitale, sunt elementele însăşi ale existenţei noastre”. Este evidenţiată astfel magistral importanţa Dobrogei şi Transilvaniei care au întregit statul român în 1878, respectiv 1918.

Marea, Munţii şi Dunărea reprezintă aşadar, în operele clasicilor geografiei româneşti, reperele românismului, ale unităţii şi individualităţii poporului român, fapt subliniat şi de mari personalităţi ştiinţifice din străinătate. De o deosebită importanţă în acest sens este harta etnică elaborată de profesorul francez Emmanuel de Martonne, hartă ce a evidenţiat limita dintre blocul românesc şi cel maghiar şi care avea să constituie document de bază pentru trasarea frontierei politice dintre cele două ţări la Trianon, la 4 iunie 1920.

Ştefan Manciulea, Sabin Opreanu şi Tiberiu Morariu se numără printre geografii români care au demonstrat justeţea parcursului frontierei de vest în raport de disconti-nuităţile etnice, economice, respectiv de cele naturale şi biogeografice.

Pornind de la surse istorice şi statistice maghiare, Ştefan Manciulea (1938) argumentează parcursul frontierei de vest, ca fiind în lungul discontinuităţii dintre blocul etnic românesc şi cel maghiar, ultimul în expansiune până în 1918 datorită politicilor de deznaţionalizare a românilor întreprinse de autorităţile maghiare. „Politica de deznaţio-nalizare a românilor întreprinsă de statul maghiar a început în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, până la Marea Unire şi s-a concretizat mai ales prin colonizări (îndeosebi în marile oraşe), în deznaţionalizarea prin intermediul bisericii, şcolii şi administraţiei” (pp. 47, 77).

Tiberiu Morariu (1946) descrie parcursul frontierei vestice a României din punct de vedere fizic şi biogeografic, ajungând la concluzia că acesta coincide cu o vastă discontinuitate naturală dintre pădurile ce caracterizează blocul carpatic românesc şi stepa caracteristică pustei maghiare, discontinuitate reflectată şi în modul de viaţă şi activităţile specifice celor două popoare. Aceste observaţii sunt completate în acelaşi volum de observaţiile profesorului Sabin Opreanu referitoare la funcţiile economice şi politice ale frontierei de vest. Analizând zonele economice şi interdependenţele dintre acestea, profesorul clujean arăta că linia de frontieră nu a împiedicat economia regională, oraşele din câmpie gravitând în mod firesc către regiunile carpatice.

La rândul său, istoricul american Milton G. Lehrer, contemporan acelor timpuri şi temeinic documentat, scria în 1944: „Dacă în 1920 (prin Tratatul de la Trianon, n.n.) s-a comis o nedreptate, nu ungurii au să se plângă de ea, ci românii, căci dincolo de frontiera politică au fost lăsate în teritoriul unguresc mai multe insule de români”.

Frontiera estică a României, ce urma parcursul Nistrului, este amplu analizată de profesorul Simion Mehedinţi (1941), care arată că încă din antichitate Nistrul s-a configurat ca frontieră estică a Europei. „E vădit astfel pentru oricine că marginea de la răsărit a Daciei a fost încă din antichitate hotarul Europei faţă de Asia” (p. 132). Era vorba de o frontieră etnică, dar şi culturală, între sedentarismul european, caracteristic dacilor şi nomadismul asiatic, ce caracteriza triburile stepice din est. Populaţia daco-romană, retrasă în cetatea carpatică, a făcut faţă cu succes „loviturilor nomazilor răsăriteni, la care s-au adăugat cele ale maghiarilor, aşezaţi în stepa de la apus de Carpaţi”, întemeind ulterior Muntenia (Ţara oamenilor de la munte) (Stahl, 1994) şi Moldova (prin plecarea unei părţi din populaţia Maramureşului spre răsărit), acestea constituind „cele dintâi formaţii politice europene în frontul stepei, adică luau împreună rolul Daciei antice faţă de istmul ponto-baltic”. Dovadă stă şirul de cetăţi întărite din lungul Nistrului care „reprezintă cea mai înaintată linie de „burguri” europene în faţa nomazilor Asiei” (p. 134). „După cum nomadismul superlativ este un fenomen asiatic, tot aşa, transhumanţa în stil mare este un fenomen european şi anume românesc” (p. 137). Această fâşie de interferenţă culturală dintre elementul românesc şi cel slav, dintre „agricultură şi stepa acoperită până mai ieri numai de ierburi sălbatice” ocupa în prima jumătate a secolului XX tot spaţiul dintre Nistru şi Bug şi gravita încă din secolul al XVII-lea şi până la cel de-al Doilea Război Mondial către Moldova şi Carpaţi: „S-a creat acolo un soi de «marcă» moldoveană. Ea a dobândit în timpurile mai noi un fel de consacrare istorică. «Republica moldovenească» creată de Soviete între Nistru şi Bug (1924) este cea mai categorică mărturie a întinderii elementului românesc în acel ţinut de tranziţie, între agricultură şi stepa acoperită până mai ieri numai de ierburi sălbatice. Însă nici nu era nevoie de recunoaşterea Sovietelor, deoarece încă din secolul al XVII-lea, Duca, Domnul Moldovei, stăpânea acea regiune. Vadurile ori podurile umblătoare peste Nistru erau păzite de ostaşi moldoveni. Din satele şi oraşele transnistrene, pârcălabii şi zapciii privegheau adunarea dărilor pentru visteria din Iaşi; judecăţile se făceau la divanul din Iaşi, ba încă Domnul îşi clădise şi un palat aproape de Bug. Dacă procesul demografic, etnografic şi politic s-ar fi derulat tot aşa mai departe, ţara Moldovei ar fi ajuns de două ori mai mare decât în timpul apogeului său militar, sub Ştefan cel Mare” (p. 137). Autorul vorbeşte apoi despre însemnătatea geopolitică a istmului ponto-baltic în perioada stalinistă, acesta urmând în partea sa sudică cursul Nistrului: „Linia întărită «Stalin» se întinde de la limanul Nistrului până la Golful Finic. Vede oricine că la apus de acest istm stă lumea germanică şi romană, abia scăpată de rivalităţi monarhice, de războaie confesionale, de graniţe artificiale impuse de moşteniri dinastice etc.; se vede că această Europă nouă caută să apropie cât mai mult graniţele politice de cele etnice, prin autodeterminare şi schimb de populaţie, iar la răsărit de istm stă pieptiş un stat retrograd, care sileşte (ca şi regimul ţarist) să trăiască sub knut popoare eterogene ca rasă, limbă, confesiune şi ideal social sau politic”. Aceste afirmaţii aveau să cântărească grav în marginalizarea şi persecutarea marelui savant geograf după anul 1945. Concluzionând, Mehedinţi citează un vestit geograf german, care „căutând o împărţire cât mai naturală a feţei pământului în regiuni geografice, găsise că Rusia nu face parte din Europa, ci merită mai degrabă numele de «Marea Siberie» (Gross-Sibirien)”, pe aceste considerente întemeindu-se şi doctrina eurasianismului, iar mai târziu a neo-eurasianismului promovat de Al. Dughin. Prin urmare, „întemeiaţi şi pe această constatare obiectivă, socotim justificată afirmarea că cetatea carpatică şi împrejurimile ei, formează bastionul cel mai înaintat al Europei spre răsărit; că poporul carpatic a fost timp de trei mii de ani, ca popor mărginaş (Randvolk), o strajă de continuă veghe, şi prin urmare nu e o semeţie verbală, ci un adevăr pipăit, dacă acordăm Nistrului, însuşirea de «simbol geopolitic»” (p. 143).

Pe aceleaşi coordonate s-a situat şi Constantin Brătescu (1941), care pornind de la argumente geologice şi geomorfologice şi de la aprecierea că „La Nistru a stat hotarul Moldovei peste patru veacuri, până în 1812, când s’a mutat pe Prut” (p. 67), argumentează frontiera nistreană, astfel: „Nistrul, cu canionul său şi cu vadurile sale, îşi precizează dela originea Moldovei rolul său antropo-geografic şi geo-politic de frontieră fortificată cu cetăţi, ca limită a expansiunii în massă a elementului românesc şi ca şanţ de apărare în faţa lumii eurasiatice de dincolo de el. Din punct de vedere etnografic, Nistrul – ca şi Dunărea şi ca alte fluvii – n’a fost o graniţă de netrecut: dovadă numeroasa sa populaţie moldovenească de dincolo de el, până la Bug; şi iarăşi, dovadă şi infiltrarea elementelor orientale: Tătari în secolii mai vechi, Ruşi şi Ucrainieni dela 1812 încoace, în cuprinsul teritoriului basarabean” (p. 69).

Bibliografie

1. Brătescu, C. (1941), Hotare răsăritene. Valea Nistrului, în Geopolitica şi Geoistoria. Revistă Română pentru Sudestul European, I, Bucureşti, pp. 66-70.
2. Brătescu, C., Mihăilescu, V., Rădulescu, N.Al., Tufescu, V. (1943), Unitatea şi funcţiunile pământului şi poporului românesc, Tiparul „Cartea Românească”, Bucureşti.
3. Brătianu, Gh.I. (1941-1942), Chestiunea Mării Negre, curs, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filosofie şi Litere, editor I. Vernescu.
4. Conea, I. (1938), Actualele frontiere româneşti. Biruinţa geografiei asupra istoriei, Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie, LVII, pp. 307-309.

5. Conea, I. (1942-a), Tota Transilvania ad Nos Venit (sau Cât valorează teoría lui Iancsó Benedek), Geopolitica şi Geoistoria. Revistă Română pentru Sudestul European, II, Bucureşti, pp. 11-23.

6. Conea, I. (1942-b), Carpaţii, hotar natural?, Geopolitica şi Geoistoria. Revistă Română pentru Sudestul European, II, Bucureşti, pp. 62-68.

7. De Martonne, Emm. (1920), Essai de carte etnographique des pays roumains, Annales de Géographie, XXIX, 6, pp. 81-89.
8. Lehrer, M.G. (2013), Ardealul, pământ românesc. Problema Ardealului văzută de un american, Edit. Vicovia, Bacău (ed. I, 1944).

9. Manciulea, Şt. (1938), Frontiera politică şi etnică româno-maghiară, Tipografia ziarului Universul, Bucureşti.

10. Mehedinţi, S. (1941), Fruntaria României spre răsărit, în Revista Fundaţiilor Regale, VIII, 8-9, pp. 250-273, republicat în Geopolitica, Edit. Glasul Bucovinei, Iaşi, 1994, pp. 128-146.
11. Morariu, T. (1946), The western frontier of Rumania from the physical and biogeographical points of view, în vol. The western frontier of Rumania, Bibliotheca „Rerum Transsilvaniae”, Tipogr. Cartea Românească, pp. 5-30.
12. Opreanu, S. (1946), The economical and political functions of the western frontier, în vol. The western frontier of Rumania, Bibliotheca „Rerum Transsilvaniae”, Tipogr. Cartea Românească, pp. 31-51.
13. Rădulescu, N.Al. (1938), Poziţia geografică a României, în Revista Geografică Română, an I, nr. 1, pp. 5-35.
14. Rădulescu, N.Al. (1941), Hotarul românesc dunărean, în Revista Geografică Română, an IV, nr. I, pp. 3-7 şi în Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie, LXI, 1942, pp. 284-291.
15. Stahl, P.H. (1996), Muntenia: Ţara oamenilor de la munte. Şedinţa solemnă de la 4 august 1994, în Revista de Etnografie şi Folclor, 41, 1-2, pp. 11-19.
16. Vâlsan, G. (1937), Evoluţia statului român în cadrul său geografic, în Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie, LVI, Bucureşti, pp. 20-37.

17. *** (1942), Spaţiul istoric şi etnic românesc, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, Bucureşti, reeditat în 1992-1993, vol. I-III, Edit. Militară, Bucureşti.