Nicolae Titulescu, Ministrul Afacerilor Externe al României
Discurs ţinut în şedinţa de deschidere, în calitate de preşedinte
al celei de-a XII-a sesiuni ordinare a Adunării Societăţii Naţiunilor¹
7 septembrie 1931

Deosebita onoare pe care aţi făcut-o ţării mele şi mie personal, chemându-mă să prezidez din nou lucrările acestei înalte Adunări, îndepărtându-vă în felul acesta cu totul excepţional de la tradiţia conform căreia acelaşi preşedinte nu poate fi reales, îmi inspiră o recunoştinţă ce nu se poate reda prin cuvinte. Mă voi strădui să v-o dovedesc, rămânând credincios metodelor pe care le-am folosit anul trecut, încercând să le îmbunătăţesc cât mai mult, pentru ca împreună cu dumneavoastră, munca ce o depunem să-şi poată atinge scopul esenţial, adevărata ei raţiune de a fi: eficienţa.

O muncă eficientă, o muncă ce poate fi apreciată nu după eforturi, ci după rezultate, este mai mult ca niciodată indispensabilă Societăţii Naţiunilor.

O cumplită criză de încredere a cuprins lumea, începând cu domeniul financiar şi riscând chiar să copleşească celelalte domenii. În timp ce de pretutindeni ne parvin ştiri că flacăra încrederii abia pâlpâie, gata-gata să se stingă, ar însemna că nu ne-am îndeplini datoria dacă noi toţi cei întruniţi aici n-am dovedi popoarelor, prin acţiuni concrete, vizibile şi rapide, că focul sacru de la Geneva nu este în pericol să se stingă şi că, dacă nu este încă destul de puternic ca să încălzească lumea, el este totuşi destul de puternic pentru a o lumina şi pentru a o călăuzi.

Şi, într-adevăr, o luminează şi o călăuzeşte. Societatea Naţiunilor nu este decât la prima vedere o întrunire de oameni care deliberează în Adunare, în Consiliu, în diferite comisii.

În realitate ea este un spirit şi o metodă, un mod de a gândi şi un mod de a acţiona, un avânt pornit din inimă care permite înţelegerea reciprocă şi o disciplină a minţii care îngăduie apropierea. Societatea Naţiunilor este înainte de toate o cută mentală pe care nu o poţi dobândi decât participând cu asiduitate la lucrările de la Geneva, dar care, odată dobândită, rămâne ca o amprentă, o adevărată bogăţie activă oriunde te-ai afla.

Nu avem pretenţia, noi cei de la Geneva, că deţinem monopolul a tot ceea ce poate fi înfăptuit pentru a menţine pacea şi a realiza apropierea între popoare. Dar a nu recunoaşte că rezultatele obţinute în domeniul înţelegerii internaţionale, fără participarea directă a Societăţii Naţiunilor, sunt rodul spiritului său şi al metodei sale ar fi o nedreptate; a uita acest lucru atunci când îl ştii ar fi o ingratitudine.

Deci, departe de a considera că rezultatele dobândite pe tărâmul cooperării internaţionale, fără participarea directă a Societăţii Naţiunilor, i-ar sărăci activitatea, dimpotrivă revendic aceste rezultate pentru noi şi le înscriu cu îndrăzneală în bilanţul profiturilor morale ale Societăţii Naţiunilor.

Dar, dacă Societatea Naţiunilor este activă, chiar atunci când rămâne nevăzută, cu atât mai mult trebuie să fie activă atunci când privirile lumii sunt aţintite asupra ei. Ştiu că dintotdeauna lumea a fost avidă de minuni şi că suferinţele de acum nu au făcut decât să sporească această tendinţă firească. Ne găsim, aşadar, date fiind mijloacele noastre limitate şi această stare de spirit, într-o situaţie serioasă, pe care trebuie să o examinăm cu întreg curajul şi toată luciditatea. Să recunoaştem cinstit că Geneva nu este ţara minunilor, dar să dovedim prin faptele noastre că nicăieri mai bine decât aici, nicăieri mai bine decât în sânul Societăţii Naţiunilor, dorinţa de colaborare şi fermitatea în acţiune nu ar putea da roade mai bune.

Sarcină anevoioasă, sarcină ingrată, căreia nu am putea însă să i ne sustragem. Suntem păstrătorii celei mai preţioase dintre bogăţii. Cea mai mare speranţă a lumii, ultima poate, se găseşte în mâinile noastre. Cine dintre noi ar îndrăzni pentru satisfacerea unui interes particular, oricât de legitim ar fi el, să distrugă tezaurul sfânt ce-i este încredinţat spre păstrare? De aceea, în toate discuţiile pe care le vom avea, în cele importante, ca şi în cele de mai mică însemnătate, să avem veşnic în faţă importanţa mizei pe care ar implica-o un dezacord sau o mărturisire de neputinţă.

Traversăm o epocă dificilă: trecerea de la o formă de viaţă colectivă la alta este evidentă, multe adevăruri vechi au pierit; noile adevăruri nu sunt însă destul de clare pentru a se transforma în forţe active.

În aceste condiţii, nu putem să rămânem încremeniţi în formulele trecutului, dar nici nu am putea, în numele viitorului, să facem un salt în necunoscut. În situaţia actuală, să păzim cu străşnicie tot ce a fost verificat prin practica trecutului şi să pregătim cu grijă, cu răbdare, poziţiile noastre viitoare, pe care nu le vom ocupa decât treptat şi cu bună credinţă.

Încredere, prudenţă, acţiune, spirit de sacrificiu, iată cele patru comandamente ale momentului. Să întărim încrederea prin acţiune, s-o temperăm prin prudenţă, să nu renunţăm niciodată la acţiune pentru că implică sacrificiul, iată singurul mijloc de a înlătura primejdia şi de a participa în mod conştient la o revoluţie, al cărei sens şi a cărei amploare nu pot fi determinate cu precizie.

Datoria ne cheamă cu eroism, doamnelor şi domnilor, la un eroism fără strălucire, fără răsplată imediată, la eroicul care nu aduce decât incomprehensiune şi critică, la eroismul mut şi neştiut de nimeni al vieţii din tranşee. Da, numai că de astă dată suntem în tranşeele păcii, unde popoarele nu se mai ridică unele împotriva celorlalte într-o bătălie fratricidă, ci unde, pentru prima dată, luptă toate împreună împotriva unei soarte potrivnice, pe care numai solidaritatea lor deplină ar putea-o înlătura.

Putem oare în faţa acestor lucruri rămâne pesimişti? Niciodată de la criza mondială încoace solidaritatea între naţiuni nu s-a manifestat în mod mai strălucit. Să înscriem la pasiv toate pierderile noastre materiale, dar să înscriem la activ această constatare reconfortantă: suferinţa făureşte în clipa de faţă adevărată înfrăţire a naţiunilor.

Nu, nu asistăm la prăbuşirea unei lumi! Ne aflăm doar pe şantierul unde se construieşte o lume nouă. Fiecare are sarcina sa de îndeplinit; cu toţii strânşi uniţi, oare cum am putea să ne îndoim de izbândă?

Ce importanţă are faptul că nu vom mai fi în ziua în care opera va fi desăvârşită? Ce importanţă are faptul că strădaniile făuririlor de la început vor fi uitate? Ce importanţă are faptul că nu vom fi fost decât soldaţii necunoscuţi ce au câştigat victoria păcii? Vom fi fost aceia care nu au încetat să creadă într-un moment în care ar fi putut să-şi piardă credinţa şi acesta este singurul merit ce are preţ în ochii celor de la Geneva, este singurul lor titlu de glorie.

Mulţumindu-vă, domnule preşedinte al Consiliului, pentru frumoasele cuvinte prin care aţi avut bunăvoinţă să mă salutaţi ca preşedinte al Adunării, nu-mi mai rămâne decât să rostesc acele cuvinte care justifică prezenţa mea în acest post: La lucru!