Nicolae Titulescu, Ministrul Afacerilor Externe al României
Discurs rostit în şedinţa de închidere, în calitate de preşedinte
al celei de-a XI-a sesiuni ordinare a Adunării Societăţii Naţiunilor¹
4 octombrie 1930

Domnule Preşedinte,
Doamnelor şi Domnilor,
Cea de-a XI-a Adunare a ajuns la capătul misiunii sale.

În importantele discuţii care au avut loc atât în cadrul Adunării, cât şi în comisii, aţi abordat toate problemele ce se pot pune minţii celei mai pătrunzătoare, stăpâniţi fiind de o preocupare pe cât de nobilă, pe atât de măreaţă: menţinerea şi organizarea păcii în lume.

Pentru unele dintre aceste probleme aţi găsit o soluţie imediată, astfel încât nu depinde decât de voinţa guvernelor pentru a fi transformată printr-un singur gest în realitate tangibilă. În ceea ce priveşte alte probleme, printr-un schimb de păreri, liber şi cinstit, aţi deschis drumuri noi menite a fi urmate în viitor.

În nici un domeniu nu se poate constata vreun regres; peste tot s-au făcut mari şi vădiţi paşi înainte.

Singurul scop al discuţiilor dumneavoastră a constituit-o problema de a afla dacă ritmul înaintării a fost destul de accelerat. Astfel, în urma unor discuţii importante din care rezultă că problema interesează întreaga societate, aţi examinat problema Uniunii Federale a Europei. Această problemă va rămâne pe ordinea de zi a lucrărilor noastre, pentru acelaşi motiv ca problemele arbitrajului, securităţii, dezarmării, de exemplu, până în clipa când vom afla o soluţie fericită şi definitivă.

Aţi adoptat Convenţia pentru ajutorarea financiară şi 28 de state au semnat aici în mod solemn această Convenţie.

Aţi ales pe noii judecători ai Curţii Permanente de Justiţie Internaţională şi v-aţi exprimat dorinţa de a vedea Protocolul din septembrie 1929 intrând în vigoare de îndată ce va fi posibil.

În chestiunea minorităţilor aţi avut discuţii pe cât de sincere, pe atât de cordiale şi aţi recunoscut cu toţii că cea mai bună soluţie cu privire la această problemă constă într-o colaborare sinceră şi loială între minorităţile şi guvernele de care acestea depind.

Aţi hotărât să convocaţi înainte de sfârşitul acestui an Comisia pregătitoare a Conferinţei pentru dezarmare şi, prin aceasta, fie că se va recunoaşte, fie că nu se va recunoaşte acest fapt, aţi grăbit data la care va fi posibilă convocarea unei Conferinţe generale pentru dezarmare.

În problema stupefiantelor, bunăvoinţa de care au dat dovadă guvernele s-a dovedit

atât de mare, încât aţi putut preconiza o dată apropiată pentru convocarea unei conferinţe generale de limitare a fabricării drogurilor dăunătoare.

Lungile discuţii care au avut loc în Comisia a IV-a au dus la adoptarea de către dumneavoastră a unei reorganizări a Secretariatului General al Societăţii Naţiunilor. Interesul suscitat de aceste dezbateri dovedeşte în ce mare măsură toţi membrii Societăţii Naţiunilor îşi dau seama de importanţa acestui adevărat pivot al instituţiei noastre. Cele mai mari elogii care s-ar putea aduce membrilor Secretariatului nu constituie în ochii iniţiaţilor decât îndeplinirea unei elementare datorii de recunoştinţă.

În cursul acestui an, trei membri eminenţi au părăsit sau vor părăsi Secretariatul nostru. Este în primul rând vorba de doamna Rachel Crowdy, ale cărei activităţi multiple nu i-au atras decât simpatia şi respectul. Apoi domnul Colban², care, în calitate de director al Secţiei minorităţi şi apoi în calitate de director al Secţiei dezarmare, a dat dovadă de calităţi politice excepţionale. În sfârşit, sir Arthur Salter, directorul Secţiei financiare, al cărui nume va rămâne mereu legat de reconstrucţia Europei de după război şi de istoria Societăţii Naţiunilor în epoca eroicelor sale debuturi.

Această întreită plecare ar putea da naştere la un foarte legitim sentiment de nelinişte; dar ce nelinişte poate dăinui în faţa surâsului încurajator al secretarului nostru general?

De unsprezece ani de când îl văd lucrând, de unsprezece ani de când, în mintea mea, asociez indisolubil numele lui Sir Eric Drummond cu ideea însăşi a Societăţii Naţiunilor, pentru mine Sir Eric Drummond³ nu mai este decât un spirit pur. A încetat să mai fie un om în carne şi oase; s-a transformat într-o idee, a devenit un articol din Pact. Dăinuieşte ca una din acele dispoziţii ale Pactului care satisfac într-atât pe toată lumea, încât nimănui nu i-ar trece vreodată prin minte să ceară să fie revizuită sau amendată.

Şi fiindcă vorbim de amendamentele propuse pentru a fi aduse Pactului, să-mi fie îngăduit să spun cât de fericit aş fi fost să văd rezolvată anul acesta problema amendamentelor propuse; dar şi cât de înţelept este, de asemenea, să fie consultate şi guvernele cu privire la greutăţile tehnice ivite în ultimul moment. Totuşi, un lucru trebuie să rămână limpede: această amânare nu înseamnă că renunţarea la război ca instrument de politică naţională nu este un fapt dobândit în ciuda tuturor greutăţilor.

Departe de mine gândul de a aminti acum toate hotărârile pe care le-aţi luat sau de a rezuma opera pe care aţi înfăptuit-o. N-aş face de altfel nimic altceva decât să vă prezint dumneavoastră înşivă, operaţie pe cât de inutilă, pe atât de delicată.

Dar să îngăduiţi preşedintelui dumneavoastră să vă expună care sunt, după părerea sa, învăţămintele ce se pot trage din ansamblul lucrărilor celei de-a XI-a Adunări.

Două aspecte îmi par să caracterizeze mai cu seamă aceste lucrări: mai întâi, simplitatea, naturaleţea cu care înregistraţi azi unele realizări, care până mai ieri vi se păreau de domeniul unui viitor îndepărtat, apoi grija de a scoate munca dumneavoastră din cadrul ideilor generale şi uneori teoretice pentru a o îndruma spre domenii mai limitate, dar cu mult mai practice, care până acum păreau rezervate acţiunilor izolate ale statelor şi sugestiilor tehnicienilor.

Daţi-mi, vă rog, voie să dau două exemple.

În momentul când vă vorbesc, aproape totalitatea statelor membre ale Societăţii Naţiunilor, şi printre ele se numără şi statul pe care am cinstea să-l reprezint, şi-au dat adeziunea cu privire la Articolul 36 din Statutul Curţii de la Haga. Amintiţi-vă fiorul ce a străbătut nu de mult Adunarea când s-au comunicat aici adeziunile unor state răzleţe. Astăzi arbitrajul obligatoriu îşi răspândeşte lumina în lume. Să fim totuşi sinceri: lucrul vi se pare azi firesc.

Mai mult decât atât: aţi semnat aici în mod solemn o convenţie din care răzbate limpede ideea de solidaritate. Au venit aici state care s-au obligat, chiar dacă războiul nu le ameninţă direct, să pună impozite pentru a veni în ajutorul membrilor comunităţii internaţionale victime ale unei agresiuni. Ş totuşi, trebuie să recunoaşteţi că aceste lucruri nu vă mai emoţionează. Ele par să aparţină unui trecut îndepărtat. Ochii dumneavoastră sunt aţintiţi asupra greutăţilor inerente noilor probleme ce alcătuiesc astăzi obiectul preocupărilor dumneavoastră.

Ce concluzii trebuie să tragem din această stare de spirit? Cele mai încurajatoare! Avântul creator nu cunoaşte decât două primejdii: aceea de a te socoti mulţumit cu ceea ce ai realizat şi descurajarea. Dumneavoastră nu sunteţi nici pe deplin mulţumiţi, nici câtuşi de puţin descurajaţi. Iar cea de-a XI-a Adunare a adus servicii preţioase Societăţii Naţiunilor tocmai pentru că a ştiut să menţină condiţiile necesare unei munci de creaţie continuă, a cărei deviză trebuie să rămână: Niciodată mulţumiţi, niciodată descurajaţi!

Adunarea nu se mai gândeşte astăzi la etapele pe care le-a străbătut. Este nerăbdătoare, freamătă de dorinţă, gata să străbată etapele noi.

Ce sarcini de viitor şi-a asumat Adunarea?

Animată de dorinţa de a se pune în slujba binelui şi din nevoia neîncetată de a împinge mereu lumea înainte, ea a hotărât să facă tot ce-i stă în putinţă pentru ca, printr-o acţiune comună, să pună stavilă crizei economice care bântuie lumea. Ce importanţă are faptul că ideile prezentate aici sunt cele sortite să izbândească sau numai preludiul unor idei noi! Cea de-a XI-a Adunare a simţit în mod instinctiv că ea nu poate să rămână nepăsătoare în faţa crizei mondiale fără a risca să vadă cum gravele probleme politice care ne preocupă se transformă în probleme sociale fără soluţie.

Nu există dificultate decurgând din relaţiile între oameni care să reziste în faţa unirii, şi tocmai unirea în toate formele a fost propusă de cea de-a XI-a Adunare drept soluţie a problemelor politice şi economice ce i-au fost aduse la cunoştinţă. Dar pentru ca astfel de soluţii să fie eficiente este nevoie ca o legătură indestructibilă să existe între cei care le-au propus. Există oare asemenea legătură? Iată întrebarea care se pune.

Domnilor, studiind aspectul Adunării, observând reacţiile ei în timpul numeroaselor şedinţe pe care am avut cinstea să le prezidez, m-am întrebat adesea în sinea mea dacă noi toţi alcătuim un suflet colectiv. Dacă n-am simţit acest suflet colectiv atunci când, în cursul discuţiilor dumneavoastră, vă confruntaţi interesele, dacă l-am văzut mijind atunci când se deschideau în faţa Adunării perspectivele unui viitor mai bun şi mai drept, vă pot spune că am simţit sufletul acesta colectiv ori de câte ori, dezbărându-vă de tot ceea ce ne desparte, discutaţi liber, deschis, de la om la om, de la suflet la suflet; da, am simţit atunci sufletul acesta colectiv, unind toate rasele, toate popoarele şi făcându-ne să înţelegem că, în pofida divergenţelor noastre, alcătuiam în fond un bloc indivizibil.

Niciodată n-am înţeles mai bine decât de aici, din acest fotoliu prezidenţial, că Societatea Naţiunilor se întemeiază mai puţin pe Pact, decât pe sufletul omenesc. Niciodată nu am înţeles mai bine decât acum că, îndreptându-l pe acesta din urmă, stârpind tot ceea ce poate să stârnească ura, întărind tot ceea ce poate apropia popoarele, lăsându-l liber să ne spună ce doreşte, înălţând exigenţele sale la rangul de comanda-mente ale vieţii internaţionale, slujim cel mai bine interesele Societăţii Naţiunilor.

În ultima instanţă, Societatea Naţiunilor nu se întemeiază pe state, ci pe fiecare dintre noi. A te îndoi de Societatea Naţiunilor înseamnă să te îndoieşti de omul însuşi. Iar preşedintele dumneavoastră n-ar fi la înălţimea încrederii pe care aţi binevoit să i-o acordaţi dacă, în această clipă de grele încercări, nu ar proclama în faţa lumii crezul nostru: „Aici nu ne lăsăm pradă îndoielii!”

Declar închisă cea de-a XI-a sesiune a Adunării Societăţii Naţiunilor.