Ambasador Paraschiva BĂDESCU
După Marea Unire din 1918, România a promovat în plan extern o politică activă, care a vizat apărarea independenţei şi suveranităţii naţionale, a integrităţii teritoriale, şi crearea unui climat de securitate în stare să asigure pacea în zonă şi în Europa, în conformitate cu principiile înscrise în Pactul Societăţii Naţiunilor, semnat şi de Repre-zentanţii României încă de la elaborare (28 iunie 1919), încheind în acest scop tratate de alianţă bi- şi multilaterale, cu caracter defensiv.
Un rol deosebit de important l-a avut Nicolae Titulescu, aflat în fruntea politicii externe a României timp de aproape 20 de ani – 1916-1936, fiind un soldat în tranşeele păcii şi în prima linie a apărării unităţii, integrităţii şi neatârnării României, un prestigios şi ferm apărător al graniţelor ţării într-o perioadă foarte tulbure din istoria Europei. Timp de aproape un sfert de secol, Titulescu a fost o figură centrală a scenei politice româneşti şi internaţionale, un redutabil negociator în problemele complexe ale perioadei postbelice şi inegalabil preşedinte, în două rânduri, al Adunării Societăţii Naţiunilor. Opera sa continuă să fie obiectul de cercetare a diferitelor categorii de experţi, istorici, politologi, viitorologi, sociologi ş.a. Umanist prin formaţie şi democrat prin convingere, Nicolae Titulescu a privit drepturile popoarelor la independenţă, suveranitate, egalitate, la libera conlucrare, în condiţii de suveranitate şi pace, drept baza unui sistem democratic de organizare a relaţiilor internaţionale. Istoria naţională înscrie la loc de cinste marile campanii duse de Nicolae Titulescu împotriva tentativelor unor cercuri politice şi financiare internaţionale de a interveni, între cele două războaie mondiale, în treburile interne ale României, sub diferite pretexte. Respingerea categorică şi cu demnitate a tuturor încer-cărilor unor instituţii sau foruri internaţionale, a unor centri de putere sau personalităţi politice străine de a substitui voinţei naţionale autentice, dreptului inalienabil al statului roman de a decide în deplină suveranitate asupra a tot ceea ce îl priveşte, a tuturor încercărilor de a ne impune un anumit sistem de organizare şi o anumită evoluţie, de a ne plasa în zone sau sfere de interes dincolo de interesul nostru naţional autentic reprezintă condiţia supravieţuirii noastre în demnitate, ca permanenţa unei gândiri şi continuitatea unei conduite cărora Nicolae Titulescu le-a fost susţinător şi promotor.1
Nicolae Titulescu a pledat şi acţionat pentru făurirea unităţii naţionale şi prezervarea integrităţii teritoriale, pentru consolidarea independenţei şi suveranităţii ţării. „Spiritualizarea frontierelor” nu a însemnat pentru el niciodată o plasare în plan secundar a apărării ferme a acestora. Întregul discurs titulescian atestă că, prin această sintagmă, omul politic roman înţelegea renunţarea la orice manifestări de anarhie, izolaţionism, exclusivism, ceea ce presupunea cooperare între egali, în condiţiile păstrării şi respectării drepturilor inalienabile ale fiecărei ţări. Politica externă promovată de N. Titulescu s-a bazat pe securitatea colectivă şi pacea indivizibilă, vizând constituirea unui front unit al victimelor posibile ale unei agresiuni împotriva acestuia. România a depus eforturi în menţinerea de relaţii „cât mai cordiale şi apropiate” cu alte state. N. Titulescu atrăgea atenţia unor state, precum Bulgaria, Ungaria şi Austria, să renunţe la speranţele lor de revizuire a frontierelor, precum şi la încercările de a „face regimul unor cetăţeni români obiectul unor negocieri internaţionale”, România fiind hotărâtă să aplice cu stricteţe obligaţiile ce-i revin în baza Tratatului Minorităţilor, refuzând categoric orice depăşeşte acest document2.
Întreaga ideologie a generaţiei Unirii, a celor care au luptat şi s-au sacrificat pentru independenţă, pentru făurirea statului naţional unitar roman, pune în lumină faptul că ideea de naţiune, preocuparea pentru salvarea ei, pentru consolidarea coeziunii şi identităţii, pentru dobândirea independenţei şi afirmarea suverană au constituit o forţă a gândirii româneşti în acea perioadă, în consonanţă deplină cu idealurile întregului popor roman, dar şi cu valorile care se afirmau pe plan European, având drept efect apariţia şi propăşirea statelor naţionale, într-o lume sfâşiată de numeroase contradicţii, de interese opuse, de ambiţiile de cucerire ale marilor imperii ale vremii, pentru care atributele unui stat naţional independent şi suveran au reprezentat un obstacol.
Politica externă a lui Nicolae Titulescu, bazată pe securitatea colectivă şi pacea indivizibilă, era o politică vizând constituirea unui front unit al victimelor posibile ale unei agresiuni împotriva posibililor agresori în tranşeele păcii şi în prima linie a apărării unităţii, integrităţii şi neatârnării României. Obiectivul esenţial urmărit de N. Titulescu era menţinerea păcii, respectarea tratatelor internaţionale, rezolvarea diferendelor dintre state prin negocieri. A promovat securitatea colectivă şi a combătut energic politica de revizuire a graniţelor, promovată de liderii politici ai Germaniei, Italiei şi Ungariei. A fost un prestigios şi ferm apărător al frontierelor României într-o perioadă tulbure din istoria Europei. Manifestând o înaltă responsabilitate pentru tot ceea ce însemna destinele păcii, securităţii şi colaborării, Nicolae Titulescu a acţionat pentru punerea războiului în afara legii, condamnarea agresiunii şi agresorului, a tuturor actelor de recurgere la folosirea forţei şi la ameninţarea cu folosirea ei, rezolvarea pe cale paşnică a tuturor diferendelor între state, asigurarea preeminenţei dreptului şi eliminarea din viaţa internaţională a politicii de forţă, pe de o parte, iar pe de altă parte – crearea unor organisme de securitate regională şi continentală, elaborarea unor instrumente de natură să consolideze legalitatea inter-naţională, să cristalizeze şi să dea eficacitate procedurilor de reglementare paşnică a diferendelor dintre state, care trebuie să constituie obiective prioritare, de a căror îndeplinire coerentă, sistematică şi consecventă depinde stabilitatea internaţională.
Conştient de indivizibilitatea păcii şi securităţii, Nicolae Titulescu a condamnat agresiunea oriunde şi de către oricine s-ar fi produs, făcând apel la identificarea de soluţii realiste, constructive şi paşnice pentru diferendele şi conflictele existente şi implicarea în toate demersurile menite să frâneze evoluţiile politice şi militare periculoase. A pledat pentru crearea unor organisme regionale de securitate, chemate să protejeze pacea. Este cunoscut rolul său de promotor al creării Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice, ca şi participarea la diferite proiecte bi- şi multilaterale, bazate pe aceleaşi preocupări, a împiedicării folosirii forţei, a rezolvării pe cale paşnică a diferendelor dintre state, a consolidării securităţii europene şi internaţionale. A acţionat ferm în cadrul Societăţii Naţiunilor pentru adoptarea unui mecanism clar, prompt şi eficient de aplicare a unor sancţiuni economice şi militare adecvate faţă de orice agresor. Respectarea principiilor şi normelor dreptului internaţional era, în opinia sa, o condiţie a întăririi păcii şi securităţii, a dezvoltării conlucrării între state, implicând, totodată, necesitatea îmbogăţirii şi perfecţionării dreptului internaţional pentru lărgirea ariei sale de aplicabilitate la noi domenii, pentru consolidarea stabilităţii internaţionale, crearea cadrului politico-juridic necesar amplificării conlucrării bi- şi multilaterale.
Preocuparea unor state europene pentru securitatea lor în condiţiile creşterii unor tendinţe revizioniste şi agresive a condus la semnarea, la 16 februarie 1933 a Pactului Micii Înţelegeri, iar la 9 februarie 1934 a Pactului Înţelegerii Balcanice – organisme regionale de securitate, cu caracter eminamente defensiv, menite să apere statu-quo-ul teritorial stabilit prin tratatele de pace semnate după Primul Război Mondial. Rolul lui N. Titulescu în aceste probleme cheie ale vieţii internaţionale a reprezentat o contribuţie substanţială. Ideile sale privind locul şi rolul Societăţii Naţiunilor în construcţia, întărirea şi menţinerea păcii, în realizarea securităţii colective la scară regională, continentală şi mondială, punctele de vedere avansate în acest context îşi păstrează, în esenţă, actualitatea.
În discursul rostit la semnarea Pactului Înţelegerii Balcanice (Atena, 9 februarie 1934), Nicolae Titulescu sublinia că „Securitatea, înţelegerea, asociaţia, integrarea – iată cele patru coloane ale templului pe care l-am ridicat astăzi păcii, prin semnăturile la Tratatul de la Atena”3. Înţelegerea Balcanică reprezenta pentru el un deziderat al statelor din zonă şi o necesitate subliniată în sensul evoluţiilor general-europene de exigenţele de securitate şi cooperare continentală.
Anticipând cu mulţi ani înainte războiul ce se apropia şi urmările acestuia, N. Titulescu se dovedea, înainte de toate, preocupat de situaţia României şi de posibilităţile ei de acţiune. Respingerea categorică şi cu demnitate a tuturor încercărilor unor instituţii sau foruri internaţionale, a unor centre de putere sau personalităţi politice străine de a se substitui voinţei naţionale autentice, dreptului inalienabil al statului român de a decide suveran asupra tuturor problemelor care-l privesc, a tuturor încercărilor de a ne impune un anumit sistem de organizare şi o anumită evoluţie, de a ne plasa în zone sau sfere de interese care nu coincideau cu interesul naţional autentic a constituit o permanenţă a gândirii şi continuitatea conduitei susţinute şi promovate de Titulescu.
N. Titulescu a promovat ferm necesitatea unui raport nou între securitate şi dezarmare, considerând că negocierile de fond în domeniul dezarmării vor avea implicaţii directe şi pozitive pentru creşterea gradului de securitate a statelor, a încrederii între acestea. Sesizând caracterul indivizibil al securităţii, a promovat o concepţie unitară, considerând securitatea Europei de Vest şi cea a Europei de Est ca aspecte integrante ale securităţii europene, pledând pe plan ideatic şi acţional pentru instrumente politico-juridice care să lege securitatea europeană de securitatea internaţională. Ideile şi acţiunile sale privind edificarea, întărirea şi menţinerea păcii în Europa şi în lume, realizarea securităţii colective la scara regională, continentală şi mondială, ca şi cele privind dezarmarea, probleme economico-financiare mondiale, punctele de vedere exprimate de el îşi păstrează actualitatea.
ROMÂNIA ŞI MICA ÎNŢELEGERE
În cadrul preocupărilor pentru apărarea independenţei naţionale şi a integrităţii teritoriale, ameninţate de revizionismul statelor nemulţumite de deciziile organelor de conducere a Conferinţei de pace de la Paris şi în contextul în care unele cercuri politice şi economice franceze preconizau constituirea unei Confederaţii danubiene în cadrul căreia Ungaria ar fi urmat a avea un statut privilegiat, delegaţiile cehoslovacă, iugoslavă şi română au discutat, chiar în capitala Franţei, problema constituirii unei alianţe defensive est-europene. La rându-le, văzând în această iniţiativă un viitor pericol pentru integritatea teritorială a statelor lor, guvernele de la Praga şi Belgrad au încheiat la 14 august 1920 o convenţie de alianţă defensivă, după care imediat Eduard Benes s-a deplasat la Bucureşti propunând aderarea României.
Pactul de organizare al Micii Înţelegeri, publicat la 16 februarie 1933, prevedea la art. 1 constituirea unui Consiliu Permanent, compus din miniştrii de externe ai celor trei state sau din delegaţi speciali, ca „organ director al politicii comune”, hotărârile urmând a fi luate în unanimitate. În afara „raporturilor sale regulate pe cale diplomatică”, Consiliul Permanent urma să se întrunească, „în mod obligatoriu”, de cel puţin trei ori pe an. Art. 4 prevedea principiul „egalităţii absolute” a celor trei state în luarea deciziilor şi în raporturile cu terţii, iar art. 5 stabilea că în funcţie de situaţie, Consiliul Permanent putea să decidă ca într-o anumită problemă „reprezentaţiunea sau apărarea punctului de vedere al statelor Micii Înţelegeri să fie încredinţată unui singur delegat sau delegaţiunii unui singur stat”. Cu acelaşi prilej a fost constituit un Consiliu Economic al statelor Micii Înţelegeri pentru „coordonarea progresivă a intereselor economice” ale celor trei ţări, fie între ele, fie în raporturile cu state terţe, precum şi un Secretariat al Consiliului Permanent. Extrem de importante erau şi prevederile art. 10 care prevedea că „politica comună a Consiliului Permanent” trebuia să fie inspirată de principiile generale cuprinse în Pactul Societăţii Naţiunilor, Pactul de la Paris, Actul general de arbitraj şi în alte documente adoptate de comunitatea internaţională.
Crearea Micii Înţelegeri şi a Înţelegerii Balcanice a înscris două evenimente majore în istoria perioadei interbelice. Contribuţia României şi a ministrului său de externe s-au bucurat de o recunoaştere foarte largă. „El a fost cel mai strălucit şi cel mai dinamic dintre toţi cei care au vrut să construiască o Europă nouă, bazată pe egalitatea puterilor şi respectarea tratatelor. Când norii au apărut la orizont, el a fost unul dintre primii care a înţeles şi primul care a vrut să ridice un dig contra inundaţiei care se anunţa”, menţiona Raymond Cartier în revista „L’Epoque”, din 6 iunie 1939.
ROMÂNIA ŞI SECURITATEA EUROPEANĂ ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
Încă de la înfiinţarea Societăţii Naţiunilor, dar mai ales în perioada în care ministru de externe al României a fost Nicolae Titulescu, reprezentanţii României au fost o prezenţă activă în cadrul lucrărilor forumului mondial, fiind implicaţi, în cadrul sesiunilor Adunări Generale a Societăţii Naţiunilor sau în organismele de lucru ale acesteia, având iniţiative, promovând soluţii paşnice şi constructive, în concordanţă cu politica externă a ţării.
După ce, în 1926, România a fost primul stat care a propus, în cadrul Ligii Naţiunilor, elaborarea unei convenţii pentru reprimarea terorismului, ţara noastră a aderat, la 4 septembrie 1928, la Tratatul multilateral de renunţare la război ca instrument de politică naţională („Pactul Briand – Kellogg”, semnat la Paris, la 27 august 1928 de către SUA, Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia, Japonia, Belgia, Polonia şi Cehoslovacia), chiar dacă acesta nu definea agresorul şi nu indica soluţii şi măsuri pentru combaterea unei eventuale agresiuni (prevedea doar obligaţii cu caracter moral). Apoi, la 9 februarie 1929, reprezentanţii României au semnat „Protocolul de la Moscova”, alături de Uniunea Sovietică, Polonia, Letonia, Estonia şi Lituania, prin care cele şase state se angajau să pună în aplicare „Pactul Briand – Kellogg” înainte ca acesta să fie ratificat de către toate statele semnatare.
Împreună cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, România şi-a exprimat, cu prilejul Confe-rinţei de la Belgrad din 19 decembrie 1932, îngrijorarea faţă de insistenţa Germaniei în ceea ce priveşte primirea „egalităţii în drepturi” (inclusiv în înarmare), fapt acceptat de Marea Britanie şi chiar de către Franţa, la 11 decembrie 1932 reprezentanţii celor cinci mari puteri elaborând deja o rezoluţie, aprobată apoi de conferinţa dezarmării, prin care se recunoştea că unul din scopurile dezarmării consta în acordarea egalităţii în drepturi „puterilor dezarmate în virtutea tratatelor”.
Preocupată de pacea Europei, România, ca şi aliaţii săi din Mica Înţelegere, a analizat şi a aderat la conţinutul definirii agresiunii propusă de M.M. Litvinov la 16 februarie 1933 în cadrul celei de-a 31-a sesiuni a Conferinţei dezarmării de la Geneva -36, care avea drept consecinţă respectarea statu-quo-ului teritorial şi a tratatelor existente. Acest lucru a permis semnarea la Londra, la 3-4 iulie 1933, a convenţiilor pentru definirea agresiunii între URSS şi o serie de state, inclusiv cele vecine, între care şi România.
Pe aceeaşi direcţie de acţiune pentru asigurarea statu-quo-ului teritorial şi a obţinerii de garanţii faţă de politica revizionistă, în aprilie 1935, Nicolae Titulescu a transmis adeziunea României şi a tuturor statelor Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice la Pactul de neagresiune şi conciliaţiune, semnat la 10 octombrie 1933 la Rio de Janeiro între Brazilia şi Argentina, ca o completare la Pactul Briand – Kellogg care nu fusese semnat de către statele latino-americane.
Clară şi corectă a fost şi poziţia faţă de securitatea europeană, dezarmare şi definirea agresorului. În concepţia lui Titulescu, securitatea europeană reprezenta un sistem politic şi juridic la baza căruia trebuia să stea Pactul Societăţii Naţiunilor şi sistemul tratatelor de la Versailles, acordurile asupra dezarmării şi definirea agresorului, tratatele regionale, pactul Briand – Kellogg şi alte instrumente internaţionale. Securitatea în concepţia marelui diplomat român trebuia să pornească de la principiile „indivizibilităţii şi generalităţii păcii”, orice agresiune reprezentând o încălcare a păcii generale, să aibă un caracter preventiv, să se bazeze pe interzicerea forţei şi ameninţării cu forţa în relaţiile internaţionale prin scoaterea războiului şi agresiunii în afara legii, să se implice în stabilirea şi dezvoltarea de relaţii amicale între toate statele continentului.
Concomitent, Nicolae Titulescu a făcut propuneri concrete la conferinţa dezarmării din 1932-1934 pentru realizarea dezarmării (pe etape şi printr-un control internaţional permanent), a susţinut propunerea făcută de ministrul de externe al URSS M.M. Litvinov referitoare la definirea agresorului, îmbunătăţind proiectul prin precizări importante aduse termenului de teritoriu (poziţia sa a fost urmată de reprezentanţii celorlalte state din Mica Înţelegere şi nu numai), a relevat rolul jucat de marile puteri în eşecul lucrărilor Conferinţei pentru reducerea şi limitarea armamentelor şi a numeroaselor probleme care au apărut în relaţiile internaţionale; a combătut politica de revizuiri teritoriale, a militat pentru egalitatea statelor, mari sau mici, „aşa de greu câştigată”.
Tot Nicolae Titulescu a condus în 1935 concomitent Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică, a fost iniţiatorul restabilirii relaţiilor diplomatice cu URSS în 1934, a sprijinit propunerea admiterii URSS în Societatea Naţiunilor şi şi-a exprimat acordul cu atribuirea reprezentantului sovietic a unui loc permanent în Consiliul Societăţii Naţiunilor, a sesizat şi a făcut public legătura dintre terorism şi revizionism. Diplomat de valoare universală, el a pus întotdeauna în prim plan interesele României.
Ca o recunoaştere a rolului activ al României în plan internaţional, în 1930 şi 1931, Nicolae Titulescu a fost ales preşedinte al celor de-a XI-a şi a XII-a sesiuni ale Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor.
Cu toate acestea, la 29 august 1936, ilustrul diplomat român a fost demis din guvern. Cauzele au fost multiple, ele constând în ostilitatea, pe plan intern, a multora dintre oamenii politici români, de regulă de orientare de dreapta.
ROMÂNIA ŞI ÎNŢELEGEREA BALCANICĂ
Preliminarii. Încă de la terminarea Primului Război Mondial, România a militat pentru realizarea înţelegerii şi păcii între popoarele din Peninsula Balcanică. În acest sens, în 1918-1919, a urmărit, prin acţiunea ministrului de externe, Take Ionescu, constituirea „alianţei în cinci” formată din Polonia, Cehoslovacia, România, Iugoslavia şi Grecia. Ideea a fost agreată, la un moment dat, şi de premierul Bulgariei, Stamboliski – însă neînţelegerile dintre statele balcanice (dintre Bulgaria şi Iugoslavia, multe iniţiate şi conduse de organizaţia teroristă macedoneană I.M.R.O., dintre Grecia şi Iugoslavia în ceea ce privea situaţia minorităţii bulgare din Iugoslavia şi regimul căii ferate Ghevghelija – Salonic dintre Grecia şi Turcia, la care s-au adăugat consecinţele loviturii de stat din Bulgaria de la 9 iunie 1923, încălcarea tratatului de la Neuilly-sur-Seine de către Bulgaria prin înrolări suplimentare de militari şi refuzul final al acestei ţări de a se participa la constituirea pactului balcanic, agitaţiile din Grecia în privinţa opţiunii dintre regimul republican şi cel monarhic, reţinerile iniţiale ale Turciei în ceea ce priveşte relaţiile cu România, de teama de a nu fi angrenată într-un eventual război cu URSS etc.) au făcut ca dezideratul împlinirii unui sistem de alianţe între statele balcanice să se împlinească mult mai târziu, în 1934, în pofida eforturilor depuse de diplomaţia de la Bucuresti pentru netezirea asperităţilor dintre ele.
Situaţia s-a complicat şi datorită intervenţiei marilor puteri, care deţineau influenţa în zonă (sau doreau să o obţină). Astfel, imediat după adoptarea pactului rhenan, la Locarno în 1925, Italia a încercat pe diverse căi să-şi impună dominaţia în Grecia, Iugoslavia, România şi chiar în Bulgaria, încheind cu acestea tratate de prietenie şi încercând să le contrapună una altora. La rându-i, Franţa a încercat să contracareze acţiunile italiene, înaintând ministrului român la Paris, la 5 august 1925, mult aşteptatul proiect al tratatului de prietenie cu România.
Amânarea încheierii pactului balcanic s-a datorat şi poziţiilor diferite ale statelor din zonă faţă de una sau alta din problemele care trebuiau soluţionate.
În pofida divergenţelor care se mai manifestau între ele, statele balcanice au făcut totuşi, până în 1934, numeroase propuneri privind încheierea pactului: 1925, Grecia propune prin ministrul de externe Rentis adoptarea arbitrajului obligatoriu, urmat de încheierea unor tratate de neagresiune între toate statele balcanice; 1925, Marea Britanie reia ideea lui Rentis şi constituirea unui Locarno balcanic; 1926, Turcia a sondat România dacă dorea să se alieze pe baza unui acord balcanic de neagresiune şi de arbitraj, fără ostilitate contra Uniunii Sovietice; 1926, Grecia a ridicat problema înfiinţării unei Societăţi a Naţiunilor Balcanice, cu sediul la Constantinopol; 1927, Turcia propune, prin ministrul de externe, Tevfik Rüstü-Aras, încheierea unui pact între România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia, care să nu fie patronat de către nicio mare putere şi să nu fie îndreptat împotriva cuiva; 1929, Turcia propune aderarea statelor balcanice la Protocolul de la Moscova şi reluarea relaţiilor diplomatice cu URSS: 1933, Nicolae Titulescu propune Bulgariei un pact în cinci.
Concomitent, statele balcanice au încheiat între ele diferite acorduri şi pacte.
SECURITATEA EUROPEANĂ
Ideea securităţii europene a fost propusă în iulie 1966 la Conferinţa de la Bucureşti a Comitetului Politic Consultativ al statelor Tratatului de la Varşovia (A se vedea începuturile acestui proces în volumul Mircea Maliţa, Dinu C. Giurescu, Zid de pace, turnuri de frăţie. Deceniul deschiderii:1962-1972, Compania, Bucureşti, 2011).
Aşa cum nota academicianul Mircea Maliţa, la o reuniune organizată la sediul Fundaţiei Nicolae Titulescu la 31 martie 2011, diplomaţiei româneşti i-a revenit meritul de a iniţia la Bucureşti o întâlnire cu participarea experţilor din statele europene, SUA şi Canadei, sub semnul întăririi securităţii şi cooperării în Europa, cu accent pe cea de-a doua componentă. Ideea, discutată cu statele neutre, îndeosebi cu Finlanda şi… a prins viaţă în jurul celor două componente.
După intervenţia militară în Cehoslovacia a celor cinci state participante la Tratatul de la Varşovia, în august 1968, s-a constatat o scădere a interesului Occidentului pentru această idee. Se simţea nevoia reluării într-o formă care să spulbere scepticismul îndreptăţit legat de viabilitatea unui asemenea proiect.
De-a lungul timpului, în procesul de pregătire a acestei conferinţe au apărut, alături de opinii identice sau apropiate şi puncte de vedere diferite între conducerea României şi cea a Uniunii Sovietice. Semnificativ este faptul că, încă de la începutul pregătirilor, conducerea României a simţit nevoia să-şi afirme o poziţie distinctă, dictată de propriile interese. Partea română a respins propunerea sovietică ca un grup pregătitor sub preşedinţia Finlandei, stat neutru, din care să facă parte Polonia, stat participant la Tratatul de la Varşovia, şi Belgia, stat membru al NATO, să fie însărcinat cu această problemă, motivând că aceasta ar fi însemnat abordarea problematicii securităţii europene de la bloc la bloc, ceea ce contravenea înţelegerilor de la Budapesta şi apelului semnat de conducătorii de partid şi de stat din ţările socialiste. De asemenea, România nu avea obiecţii ca iniţiativa convocării reuniunii pregătitoare să aparţină Finlandei, însă socotea inoportun ca lansarea propunerii privind formarea grupului pregătitor să aparţină Cehoslovaciei (A.N.I.C., Fond CC al PCR, Cancelarie, dosar nr. 27/1970, f 4).
Angajarea României în cadrul acestui proiect de securitate european presupunea dezvoltarea unei politici externe independente şi dobândirea unui important capital de imagine în relaţiile cu statele din Occident, iar textul final al Declaraţiei de la Bucureşti a fost considerat un succes pentru diplomaţia română. Spre deosebire de aşa numita „Declaraţie de independenţă” a României din aprilie 1964 care reprezenta o poziţie de detaşare faţă de politica promovată de Uniunea Sovietică în interiorul blocului comunist, Declaraţia de la Bucureşti din 1966 era mult mai vizibilă şi mai practică, reuşind să atragă atenţia forurilor europene, cu toate implicaţiile demersurilor diplomatice româneşti la CSCE. Mesajul politic al liderilor PCR depăşea acum graniţele ideologice ale Tratatului de la Varşovia, poziţionându-se de data aceasta mult mai aplicat în raport cu Occidentul, şi având un singur obiectiv: promovarea unei politici externe cât mai eficiente în conformitate cu interesele naţionale. Documentul semnat în capitala statului român se dorea a fi un prim program al securităţii europene, unde se făcea apel la toate statele europene să adere la acesta şi fost considerat unul din primele momente semnificative ale complicatului proces al negocierilor pentru organizarea CSCE.
Printre diplomaţii români care s-au remarcat în pregătirea şi desfăşurarea Conferinţei pentru Cooperare şi Securitate a fost ambasadorul Valentin Lipatti, care s-a bucurat de autoritate şi prestigiu în negocierea documentului final.
Mai mult ……
Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa – CSCE – organizată în august 1975 la Helsinki a reunit pentru prima dată statele membre ale celor două alianţe – NATO şi Tratatul de la Varşovia -, constituind astfel cel mai important forum internaţional de dialog şi negocieri din toată perioada Războiului Rece.
După decenii de imobilism, la începutul anilor şaptezeci asistăm la o detensionare a relaţiilor dintre Est şi Vest, iar acest lucru a fost fezabil printre altele şi datorită noilor priorităţi diplomatice în contextul internaţional, raţiunilor economice, dar şi a unor somităţi ale scenei politice internaţionale care vor impulsiona apropierea dintre Est şi Vest. Un exemplu pertinent, în acest sens, este şi politica promovată de Willy Brandt „Ostpolitik” de apropiere de Est.
„Acordul celor patru puteri”, semnat în 1971, la Berlin a reprezentat, practic, unul din primele momente ale destinderii relaţiilor dintre cele patru puteri care administrau capitala Germaniei. Mai mult, în cadrul aceluiaşi univers de armonizare a relaţiilor dintre cele două blocuri antagonice, asistăm şi la primii paşi către o posibilă detensionare militară prin dezbaterile despre Reducerea Reciprocă şi Echilibrată a Forţelor (MBFR – Mutual Balance Forces Reduction) din anul 1973 şi Tratatul pentru Limitarea Armelor Strategice (SALT – Strategic Arms Limitation Talks) din 1972.
De asemenea, un alt aspect pe care îl putem sesiza este redefinirea politicii externe a SUA, prin tendinţa sa de apropiere de cele două mari puteri ale blocului comunist, URSS şi China. Acest demers a fost concretizat cu ocazia vizitei preşedintelui Nixon la Beijing, ceea ce a determinat o cvasi-normalizare a relaţiilor dintre China şi Occident şi prin întâlnirea acestuia cu liderul sovietic Brejnev în SUA.
În pofida noului climat internaţional, ce a permis angajarea Vestului şi a Estului în acelaşi forum de dezbateri, bipolaritatea continua să fie evidenţiată, în principal din cauza viziunilor diferite asupra problemelor europene, mai ales în privinţa chestiunii drepturilor omului. În timp ce pentru Uniunea Sovietică, principalele obiective ale CSCE erau legitimitatea şi inviolabilitatea frontierelor postbelice, precum şi obţinerea unor beneficii economice din colaborarea cu Vestul, pentru occidentali, interesul prioritar era apărarea drepturilor omului şi libera circulaţie a informaţiei. După cel de-al Doilea Război Mondial, pe 10 decembrie 1948, a fost adoptată Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, prin care drepturile erau apărate internaţional, dar apariţia regimurilor comuniste în Europa de Est a impulsionat superioritatea drepturilor economice asupra celor politice şi a celor colective asupra celor individuale. În timp ce Estul vorbea de drepturi de grup, acordate şi recunoscute individului de însuşi statul său, Vestul se referea la drepturi individuale.
România a fost un promotor entuziast al securităţii europene, deşi pentru raţiuni diferite celor care ghidau Uniunea Sovietică să favorizeze acest proiect. România vedea progresul în direcţia securităţii europene ca un mijloc de a consolida, poate a lărgi, propria sa autonomie în politica externă şi de a elimina amestecul sovietic în afacerile sale interne. România privea orice înţelegere privind securitatea europeană şi ţinerea Conferinţei pentru securitate europeană ca oportunităţi de promovare a cererilor sale că relaţiile internaţionale trebuie să fie bazate pe principiile suveranităţii, egalităţii, neames-tecului în treburile interne şi avantajul reciproc. Faptul că statele occidentale vor sprijini aceste principii drept esenţiale pentru orice sistem de securitate europeană oferea României un sprijin adiţional considerabil pentru poziţia sa faţă de Uniunea Sovietică. De asemenea, România considera că orice creştere a sentimentului de securitate pe care Uniunea Sovietică ar putea-o resimţi ca urmare a destinderii în Europa va reduce teama acesteia în legătură cu devierea României de la linia Moscovei, iar acest lucru, la rândul său ar putea duce la o mai mare libertate de acţiune pentru Bucureşti.
Întrucât obiectivele sovietice şi române erau contradictorii, exista o serie de divergenţe în abordările lor specifice ale problemelor legate de securitatea europeană. Deşi ambele ţări au fost promotoare consecvente ale conferinţei, Uniunea Sovietică a fost vagă şi imprecisă privind garanţiile securităţii. Românii au fost mult mai specifici în menţionarea clară a prevederilor pe care le considerau esenţiale pentru garantarea securităţii tuturor statelor europene şi toate statele să fie prevenite de a se amesteca în treburile altora.
În ciuda conceptului său mai degrabă fundamental diferit privind scopul securităţii europene şi în ciuda unor diferenţe importante privind perspectivele unor probleme de bază ale securităţii, România continua să participe la reuniunile Pactului de la Varşovia şi să subscrie la diferite documente şi declaraţii pe această temă. În ciuda acestei aparenţe de înţelegere, existau diferenţe importante într-o serie de probleme de bază. Comparând declaraţiile române şi sovietice din perioada respectivă şi examinând acele părţi din documente pe care românii le-au accentuat cel mai mult, pot fi desprinse o serie de arii de dezacord considerabil.
Pe măsură ce proiectul unei posibile conferinţe a căpătat consistenţă, occidentalii şi-au propus două obiective concrete, unul pe termen scurt, iar altul pe termen lung. Obiectivul pe termen scurt a constat în a nu accepta iniţiativa sovietică de a consacra realităţile politice de după 1945 decât în schimbul altor înţelegeri în care Occidentul era interesat (ex. Ostpolitik, SALT I etc). Obiectivul pe termen lung presupunea liberalizarea progresivă a regimurilor comuniste din Europa Occidentală. Aşadar, sovieticii erau puşi în situaţia de a accepta „dimensiunea umană a CSCE” propusă de occidentali şi a respecta drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului dacă doreau să-şi atingă scopul. („coş unu” vs „coş trei”) (V. Valentin Lipatti, În tranşeele Europei. Amintirile unui negociator, Bucureşti, Editura Militară, 1993, pp. 167-168).
În ceea ce priveşte statele mici şi mijlocii, fie că făceau parte din cele două alianţe militare, fie că erau neutre şi nealiniate, au fost angrenate în acest schimb de replici diplomatice şi interese ale marilor puteri. Acestea erau interesate de Conferinţă în măsura în care acest proiect de securitate şi cooperare le putea oferi o mai mare libertate de acţiune, un statut mai eficient în raport cu statele mari şi un rol vizibil în concertarea europeană. Pentru un stat de tipul României, ale cărei interese naţionale erau în epocă mai importante decât ale „comunităţii ţărilor socialiste” (care se reduceau, în ultimă instanţă la interesele URSS), opoziţia statelor mici faţă de marile puteri reprezenta, incontestabil, comportamentul politic şi diplomatic care trebuia să predomine la reuniunea paneuropeană de la Helsinki.
În memoriile sale, Valentin Lipatti, principalul negociator român la CSCE declară că „toate demersurile diplomatice româneşti, ca şi ale altor state mici şi mijlocii, s-au situat în această perspectivă „menită să înlocuiască politica sferelor de influenţă bazată pe forţă şi pe logica blocurilor, cu un sistem de securitate europeană, ca singura alternativă viabilă. Pentru aceste motive, ţările mici şi mijlocii au favorizat, fiecare pe măsura posibilităţilor lor, o orientare nouă, care a făcut din Conferinţa de la Helsinki şi „Urmările” ei un proiect original, îndreptat cu precădere spre viitor”.
Aceste acţiuni româneşti au fost vizibile şi s-au bucurat de succes şi datorită atitudinii Occidentului de a încuraja orice fisură ivită în unitatea monolitică a blocului comunist. Disidenţa Bucureştiului faţă de URSS nu putea trece neobservată forurilor europene occidentale, ci din contră, trebuia încurajată şi sprijinită de cele mai multe ori.
Semnarea Actului Final de la Helsinki, la 1 august 1975, a fost un triumf istoric al cooperării într-o epocă a Războiului Rece între Est şi Vest, devenind un document emblematic în istoria modernă a securităţii europene, document fondator al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), transformată ulterior în OSCE.
OSCE există sub acest nume din anul 1994, originile sale, după cum am menţionat, regăsindu-se în Conferinţa privind Securitatea şi Cooperarea în Europa (CSCE). În anul 1973, CSCE a lansat un dialog multilateral Est-Vest în domeniul cooperării şi securităţii europene. Acest proces (denumit şi „Procesul Helsinki”) a marcat debutul dezgheţării relaţiilor dintre Europa Occidentală şi statele din blocul comunist. Conferinţa s-a finalizat cu adoptarea, în 1975, a Actului Final de la Helsinki. În perioada 1975-1990, Conferinţa privind Securitatea şi Cooperarea în Europa (CSCE) a funcţionat sub forma unei serii de conferinţe şi reuniuni, în cadrul cărora au fost negociate noi angajamente, implementarea lor fiind evaluată periodic. Summit-ul de la Paris din 1990 a marcat debutul procesului de „instituţionalizare” a CSCE, în contextul noilor provocări, dar şi oportunităţi oferite de încheierea Războiului Rece. În marja Summit-ului de la Paris este semnat Tratatul CFE. Anii 1990 au fost marcaţi de noi provocări, precum dezintegrarea URSS şi a Iugoslaviei, care au generat accelerarea procesului de instituţionalizare şi crearea unor noi mecanisme.
Carta de la Paris pentru o Nouă Europă (1990) marchează încheierea Războiului Rece şi stabileşte o infrastructură administrativă permanentă: un Secretariat şi un Centru pentru Prevenirea Conflictelor, un Birou pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului, precum şi capacităţi operaţionale. În 1992 au fost create Forumul de Cooperare în domeniul Securităţii, Forumul Economic şi de Mediu şi Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale. Primele prezenţe în teren au fost Misiunile din Kosovo, Voivodina şi Skopje. În 1994, în cadrul Summit-ului de la Budapesta, CSCE devine OSCE – Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa. În 1996 are loc Summit-ul de la Lisabona, iar în 1999 are loc Summit-ul de la Istanbul, în cadrul căruia este adoptată Carta OSCE pentru Securitatea Europeană, document care constituie cadrul pentru îmbunătăţirea capacităţilor operaţionale ale OSCE şi întărirea cooperării cu partenerii OSCE. Totodată, este semnat Tratatul CFE Adaptat (de către 30 dintre Statele participante OSCE).
OSCE are 57 de State participante – de la Vancouver la Vladivostok. Mongolia a devenit Stat participant în decembrie 2012; dezvoltă relaţii privilegiate cu 11 Parteneri de Cooperare – şase state din zona Mediteraneană (Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Maroc, Tunisia) şi cinci state din Asia (Japonia, Thailanda, Afganistan, Coreea de Sud, Australia). Libia a solicitat statutul de Partener al OSCE în anul 2013.
Actul Final de la Helsinki consacră zece principii fundamentale pentru relaţiile interstatale: egalitatea suverană a statelor; interzicerea utilizării forţei şi a ameninţării cu forţa; inviolabilitatea frontierelor; respectul integrităţii teritoriale a statelor; soluţionarea paşnică a conflictelor; neamestecul în treburile interne; respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale; egalitatea şi dreptul popoarelor la auto-determinare; cooperarea între state; îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale.
Abordarea cuprinzătoare a securităţii: element specific al acţiunii OSCE şi indicator al valorii adăugate a OSCE în relaţia cu alte organizaţii internaţionale şi regionale. Abordarea constă în fundamentarea oricărei acţiuni OSCE pe interacţiunea dintre trei dimensiuni: politico-militară, economică şi de mediu, umană.
De la semnarea Actului Final, CSCE / OSCE a fost supusă unor schimbări dramatice, sistemice. În evoluţia sa, pot fi identificate trei perioade distincte:
-
1975-1990 – perioada în care cele două blocuri au continuat competiţia, până la terminarea „Războiului Rece”, care a marcat sfârşitul acestei perioade, iar CSCE s-a aplecat asupra eliminării consecinţelor confruntării bloc-bloc şi conflictelor inter-statale, prin dezvoltarea dialogului politic şi a diplomaţiei preventive. Rezultatele pot fi considerate mai degrabă ca un succes.
-
1990-1999 (Carta de la Paris 1990 – Summit-ul de la Istanbul 1999) o perioadă de state-building, edificarea şi consolidarea statalităţii noilor state independente în diferite regiuni ale OSCE, în care aceasta a fost într-adevăr un factor important. OSCE a fost, de asemenea, percepută ca un forum de acordare a asistenţei noilor state independente în procesele de tranziţie şi provocările cu care se confruntau. Totodată, au avut loc şi teribile atrocităţi, conflicte, iar moştenirea „Războiului Rece” trebuia soluţionată. OSCE şi-a asumat noi responsabilităţi, implicându-se în soluţionarea conflictelor în spaţiul ex-sovietic şi în Balcanii de Vest, şi în sprijinirea tranziţiei politice în ţările din Europa Centrală şi de Est. În această perioadă au avut loc dezvoltări structurale în cadrul OSCE; activităţile s-au concentrat pe consolidarea instituţională, activităţi de teren. Problema care s-a pus s-a numit generic „to manage change” (a gestiona schimbarea), transformările pentru care nicio altă organizaţie nu era pregătita. OSCE s-a implicat cu entuziasm şi, în general, văzând în aceasta un obiectiv comun. Aceasta a fost o perioadă care poate fi considerată a fi marcată de succese.
-
Perioada post Istanbul (din 2000 până în prezent). Atenţia s-a deplasat pe conflicte interne, multe dintre acestea cu caracter etnic, religios, cultural. Au apărut noi probleme de securitate, multe dintre ele cu caracter transnaţional: terorismul, extremismul violent, crima organizată; traficul de droguri, arme şi fiinţe umane; competiţia pentru resurse naturale, precum şi o cronică subdezvoltare economică, sărăcie, probleme ale mediului înconjurător. Asemenea probleme existau şi înainte, însă în perioada analizată au fost amplificate. Organizaţia a încercat să abordeze aceste noi sfidări pragmatic, prin elaborarea de norme, standarde şi instituţii în toate cele trei dimensiuni. La drept vorbind, rezultatele acestor eforturi nu sunt, deocamdată, elocvente. Este, de asemenea, un fapt că a apărut un anumit sentiment de frustrare, chiar dubii privind utilitatea OSCE. Au apărut voci vorbind despre situaţia sau abordările diferite din partea OSCE la Est şi la Vest de Viena. Este o perioadă pe care am putea-o numi, mai degrabă, de deziluzii.
De ce deziluzii? În prezent, OSCE este cea mai cuprinzătoare structură de cooperare euro-atlantică, incluzând 57 state independente aflate în spaţiul de la Vancouver la Vladivostok. Deşi OSCE a păstrat aceeaşi arie geografică, modificările nu au constat doar în numărul statelor participante. Noile state, reflectând o varietate de naţiuni, civilizaţii, religii şi culturi, au reprezentat, în sine, o schimbare, inclusiv în ceea ce priveşte realizarea consensului privind anumite decizii. Implementarea dreptului şi normelor internaţionale continuă să fie inegală, existând diferite abordări între statele participante privind instrumentele şi rolul acestora în cadrul celor trei dimensiuni ale OSCE.
Conflictele şi provocările de securitate, îndeosebi cele ţinând de tranziţie, nu au afectat în acelaşi mod toate statele participante. Totodată, persistă diferenţe fundamentale între statele participante privind modul de abordare a acestor probleme şi a soluţiilor necesare. În zona OSCE există, de asemenea, teritorii a căror statalitate nu este recunoscută de toţi participanţii. După cum au arătat evenimentele din Balcani şi din Caucaz, în 2008, prevederi ale dreptului internaţional continuă să fie contestate şi interpretate diferit. Este vorba despre probleme fundamentale ale dreptului internaţional.
Organizaţia a evoluat mai degrabă instituţional, decât strategic, fiind orientată spre a face faţă nevoilor şi provocărilor, devenind o organizaţie regională unică în felul ei. Pe de o parte, OSCE nu are un statut juridic şi toate deciziile sale au forţă politică, dar nu juridică. Totuşi, are atributele unei organizaţii internaţionale: organe de adoptare a deciziilor, sedii şi instituţii permanente, personal permanent, resurse financiare regulate. Nu este o alianţă militară sau o uniune economică, ci, mai degrabă, o asociaţie de state şi popoare unite de obiectivul de a edifica un continent democratic şi integrat, fără războaie şi conflicte, un continent în care popoarele să trăiască în libertate, prosperitate şi securitate. Este singura structură sau organizaţie în Europa considerată drept aranjament regional conform Capitolului VIII al Cartei ONU, şi, în consecinţă, instrument prioritar pentru alarmă timpurie, prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor şi reconstrucţia post conflict în regiune.
În cei peste 40 de ani, statele participante au dezvoltat un cadru cuprinzător de standarde şi angajamente comune, care oferă baza de cooperare în dimensiunile politico-militară, umană, economică şi a mediului înconjurător. Ea continuă să constituie un laborator de idei şi măsuri de acţiune, reuşind să reacţioneze rapid şi dinamic la ameninţări; a dezvoltat şi consolidat capacitatea de a oferi expertiză şi sprijin în asemenea domenii precum buna guvernare, reforme economice, protecţia minorităţilor, toleranţa şi nediscriminarea, combaterea terorismului, a traficului ilicit de orice fel, gestionarea frontierelor ş.a. OSCE şi-a consolidat şi lărgit relaţiile cu statele partenere de cooperare din Mediterana şi Asia în direcţia conjugării eforturilor pentru a face faţă provocărilor comune de securitate.
Pe de altă parte, deşi timp de decenii OSCE a avut un rol esenţial ca platformă de dialog între Est şi Vest, în ultimul timp relevanţa acestuia s-a diminuat atât în Est, cât şi în Vest, locul fiind luat de alte probleme cu un rol mai larg pe agenda de securitate europeană, inclusiv lărgirea structurilor politice, de securitate şi economice existente – NATO şi UE -, revigorarea discursurilor naţionaliste, expansioniste ş.a. Drept urmare, asistăm la o erodare crescândă a încrederii şi slăbirea ataşamentului faţă de OSCE şi conceptul său de securitate atotcuprinzătoare, deziluzii faţă de eşecul OSCE de a crea un model eficient, sustenabil şi integrat de cooperare în domeniul securităţii. Din 2008, când a avut loc războiul ruso-georgian, au fost depuse eforturi susţinute de a aborda această problemă a încrederii în OSCE, care, însă, nu au reuşit să genereze o discuţie reală pe probleme cheie de securitate europeană, precum controlul armamentelor, soluţionarea conflictelor prelungite în aria OSCE, reconcilieri istorice, reducerea riscurilor militare ş.a.
Criza din şi în jurul Ucrainei, în mod neaşteptat, a adus din nou în atenţie rolul OSCE. Implicarea OSCE a reconfirmat importanţa acesteia pentru securitatea europeană, drept cel mai bine situat for pentru depăşirea diviziunilor şi facilitarea unor soluţii prin cooperare. OSCE acordă asistenţă în dezescaladarea conflictului şi facilitează procesul politic în direcţia soluţionării paşnice şi durabile prin diferite mecanisme de care dispune şi care au fost activate în zonă. Un rol important în implementarea Acordurilor de la Minsk revine Misiunii Speciale a OSCE de Monitorizare a situaţiei din Ucraina, cum ar fi facilitarea procesului de încetare a focului şi retragerea armamentului greu, sprijinirea eforturilor de restaurare a păcii şi stabilităţii, crearea condiţiilor pentru reconstrucţie şi reconciliere ş.a.
„Înlocuind actuala cultură de confruntare cu una de cooperare şi acţiune comună vor contribui la consolidarea arhitecturii de securitate europeană” – a declarat Preşedintele în exerciţiu al OSCE, ministrul de externe al Serbiei Ivica Dacic, la 17 iunie 2015, în cadrul Conferinţei de Securitate de la Munchen. „Una din lecţiile cheie pe care am desprins-o din răspunsul OSCE la criza din şi în jurul Ucrainei este necesitatea consolidării capacităţii Organizaţiei de a preveni şi reacţiona la conflicte. Însă, Statele Participante pot, de asemenea, să folosească mai bine OSCE ca platformă de depăşire a diviziunilor existente, restabilind încrederea şi reclădind abordarea prin cooperare a provocărilor la adresa securităţii comune”1.
În prezent, este necesară reafirmarea actualităţii şi legitimităţii principiilor funda-mentale ale Actului Final, consolidarea angajamentului statelor participante de a le respecta şi aplica. Criza a reconfirmat valoarea conceptului OSCE de securitate atot-cuprinzătoare, arătând clar că securitatea şi stabilitatea nu pot rezista fără respectarea şi implementarea valorilor şi principiilor OSCE în toate cele trei dimensiuni ale securităţii. Orice punere la îndoială a actualităţii şi valorii principiilor, normelor şi angajamentelor cuprinse în Actul Final al OSCE şi documentele care i-au urmat trebuie combătută, accentuând necesitatea respectării integrale a acestora.
Deşi timp de decenii OSCE a avut un rol esenţial ca platformă de dialog între Est şi Vest, în ultimul timp relevanţa acestuia s-a diminuat atât în Est, cât şi în Vest, locul fiind luat de alte probleme cu un rol mai larg pe agenda de securitate europeană, inclusiv lărgirea structurilor politice, de securitate şi economice existente – NATO şi UE -, revigorarea discursurilor naţionaliste, expansioniste ş.a. Drept urmare, asistăm la o erodare crescândă a încrederii şi slăbirea ataşamentului faţă de OSCE şi conceptul său de securitate atotcuprinzătoare, deziluzii faţă de eşecul OSCE de a crea un model eficient, sustenabil şi integrat de cooperare în domeniul securităţii. Din 2008, când a avut loc războiul ruso-georgian, au fost depuse eforturi susţinute de a aborda această problemă a încrederii în OSCE, care, însă, nu au reuşit să genereze o discuţie reală pe probleme cheie de securitate europeană, precum controlul armamentelor, soluţionarea conflictelor prelungite în aria OSCE, reconcilieri istorice, reducerea riscurilor militare ş.a.
„Criza în şi în jurul Ucrainei a arătat clar că situaţia de securitate europeană s-a deplasat de la un mediu în esenţă de cooperare cu elemente confruntaţionale spre un mediu confruntaţional cu elemente reziduale a culturii de cooperare. Dezacorduri, competiţie şi confruntare crescânde în spaţiul OSCE nu ajută la crearea unui mediu care să ducă la continuarea dialogului nostru de securitate. Imparţialitatea şi caracterul inclusiv al OSCE trebuie să continue a fi un instrument eficient în aplanarea crizei şi distanţarea de logica acţiunilor şi contra-acţiunilor care alimentează escaladarea conflictului, acţionând în direcţia angajării şi responsabilităţii comune. …Deteriorarea securităţii în Ucraina şi alte părţi din zona OSCE necesită a fi inversate, iar spiritul de la Helsinki revigorat”, a declarat un alt oficial OSCE.
„Credem că securitatea europeană este asigurată doar atunci când putem conta pe premisa esenţială că toate statele participante, fără excepţie, îşi îndeplinesc cu bună credinţă, pe deplin şi necondiţionat, angajamentele pe care şi le-au asumat, cu respectarea în totalitate a principiilor fundamentale, aşa cum au fost definite în Carta ONU şi Actul Final de la Helsinki”, a declarat Bogdan Aurescu. „Nu este necesară o regândire a arhitecturii europene de securitate, ci implementarea principiilor şi angaja-mentelor care stau la baza acesteia. Nu vedem necesitatea unor inovaţii, unor restructurări ale acestei arhitecturi, ci este necesară identificarea unor modalităţi de îmbunătăţire a implementării angajamentelor asumate deja. Dacă un actor al comunităţii internaţionale încalcă flagrant principiile fundamentale ale dreptului internaţional, asta nu înseamnă că arhitectura de securitate şi sistemul principiilor dreptului internaţional, prevăzute de Actul Final şi pe care această arhitectură se bazează, este desfiinţat. Ar fi complet anormal. Ceea ce trebuie să facem este să întărim mecanismele de respectare a acestei arhitecturi prin instrumente de sancţionare mai eficientă a acestor încălcări”, a subliniat ministrul român de externe2.
În prezent, OSCE nu este o organizaţie diferită de cea de acum câţiva ani: principiile şi instrumentele sale au rămas aceleaşi. S-a schimbat, însă, disponibilitatea statelor participante de a le folosi cât mai mult, de a respecta angajamentele asumate. Deşi OSCE este recunoscută în prezent drept o platformă regională de bază pentru dialog şi acţiune comună, este necesar să se întreprindă mai mult pentru revitalizarea acestui rol şi relansarea eforturilor comune în direcţia creării unei comunităţi de securitate bazate pe implementarea angajamentelor şi valorilor comune.
Criza din Ucraina şi deteriorarea securităţii în alte zone ale OSCE reclamă conjugarea eforturilor pentru soluţionarea paşnică a acestor situaţii, implementarea integrală a acordurilor de la Minsk. Criza din Ucraina are un impact negativ asupra agendei OSCE, în general, şi în special asupra conflictelor prelungite în Caucazul de Sud şi Transnistria, la care se adaugă şi informaţii privind deteriorarea situaţiei de securitate în Balcanii de Vest. Aceste probleme, precum şi noi provocări transnaţionale şi globale la adresa securităţii, precum terorismul, crima organizată şi impactul schimbării climatice, ca şi instabilitatea în regiunile adiacente – Mediterana şi Afganistan – rămân, în continuare, pe agenda OSCE, care va trebui să-şi întărească mai mult capacitatea de a preveni şi a face faţă acestor provocări la adresa securităţii.
1 www.osce.org/cio.
2 www.mae.ro. Comunicat de presă, 4.06.2015.
1 T. Meleşcanu, Ministrul Afacerilor Externe, Cuvânt înainte la vol. Nicolae Titulescu, Politica externă a României (1937), Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti, 2017, pp. 1-11.
2 N. Titulescu, Relaţiile dintre România şi alte state, în vol. Politica externă a României (1937), pp. 218-243.
3 Titulescu – ziditor de mari idealuri, Adrian Năstase, George G. Potra, FET, Bucureşti, 2008, p. 80.
Coments