Ambasador Aurel TURBĂCEANU 1
Odată cu dispariţia Imperiului Otoman de pe harta geopolitică şi economică a lumii, a început o nouă eră în regiunile care făceau parte din acest imperiu. În Orientul Mijlociu şi în nordul Africii s-a conturat o zonă extinsă cu populaţie vorbitoare de limbă arabă, păstrătoare a religiei şi civilizaţiei islamice, în care s-a plămădit treptat constituirea statelor arabe din zilele noastre. Mesopotamia şi Egiptul, cele două centre ale civilizaţiei antice, au rămas arabe, la fel ca şi întreaga coastă de sud-vest a Mării Mediterane, denumită, în lumea arabă, Maghrebul Arab, adică vestul arab, sintetizate într-o perspectivă ce dovedeşte că între aceste regiuni există o unitate a experienţei istorice ce face posibilă şi studierea lor într-un cadru unitar.
Populaţia vorbitoare de limbă arabă, structurată ca o lume proprie în veacurile de glorie ale Imperiului Arabo-Islamic şi ale Imperiului Otoman, a intrat în secolele al XIX-lea şi al XX-lea într-un proces de influenţă occidentală, determinat de expediţia lui Napoleon Bonaparte, de renaştere în teritoriile delimitate pe care azi le numim lumea arabă.
Popoarele arabe au în comun, păstrate cu temei justificat, nu numai credinţa în Islam, dar şi limba, cultura, civilizaţia arabă, obiceiurile şi tradiţiile, transmise din generaţie în generaţie. Denumirea de popoare arabe vine de la limba arabă a Coranului, limbă vorbită înainte de Islam de către triburile beduine din Peninsula Arabă.
Pornind de la Mecca, cu religia islamică, arabii au fondat un imperiu uriaş, utilizând şi dezvoltând limba arabă, limba Profetului, fondatorul religiei islamice, dar păstrând totodată şi graiurile: persan, berber, copt şi iberic, ale populaţiilor găsite în teritoriile cucerite.
Expediţia lui Napoleon Bonaparte în Egipt, în 1798-1799, a avut o influenţă pozitivă de perspectivă nu numai pentru ţara Nilului, ci şi pentru întreaga zonă arabă. Printre dovezi amintesc înfiinţarea în anii care au urmat de şcoli franceze în care se predau ştiinţele moderne, demararea de săpături arheologice, crearea de biblioteci, apariţia unor publicaţii, precum şi a unor instituţii culturale moderne. Toate acestea au contribuit la formarea treptată a conştiinţei naţionale, la creşterea interesului pentru patrimoniul cultural al limbii arabe şi al civilizaţiei islamice, pentru un naţionalism arab în formare.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, s-a profilat şi consolidat sentimentul naţional arab şi al renaşterii politice pe teritoriul actual al lumii arabe, ce se afla în interiorul graniţelor Imperiului Otoman. Această conştiinţă naţională a arabilor s-a evidenţiat mai ales în rândul tinerilor intelectuali şi prin intermediul presei, cărţilor şi publicaţiilor de tot felul.
La începutul anilor 1900, Imperiul Otoman a intrat într-un proces avansat de erodare, datorită creşterii numărului de revolte în zonele ocupate, cât şi a unor presiuni din partea puterilor europene, Franţa şi Marea Britanie, care se confruntau cu acest imperiu pe zona arabă, ce începea să devină una dintre scenele de luptă pentru sferele de influenţă, în special în Golful Arab, unde se prefigurau mari interese economice ca urmare a descoperirilor unor importante zăcăminte de hidrocarburi.
Redeşteptarea naţională a arabilor a fost salutată şi în unele publicaţii, apărute în ţara noastră, de exemplu revista Urzica din 1913, în care se scria: …În ciuda tuturor aşteptărilor, s-ar putea ca arabii să imite exemplul ţărilor balcanice, adică să se elibereze de jugul turcesc.
1 Fragmente din această lucrate au apărut în articolul Un veac de relaţii româno–arabe (I şi II), Revista GeoPolitica nr. 71 (3/2017) şi nr. 72 (4/2017), Editura Top Form, Bucureşti, 2017.
Tot în secolul al XIX-lea, a apărut mişcarea naţională pentru evreii europeni, care urmărea să fondeze propriul stat în Palestina istorică, creându-se în acest scop organizaţia sionistă, care a acţionat, cu încurajare şi susţinere britanică şi americană pentru creşterea în mod vertiginos a numărului de evrei în Palestina, concretizându-se cu crearea Statului Israel, în 1947.
Între cele două războaie mondiale, o parte din lumea arabă, aflată sub mandat franco-englez, a intrat într-o nouă fază avansată de renaştere politică şi a unei conştiinţe naţionale ca urmare a influenţei ce o exercitau tinerii arabi întorşi în teritoriile lor după terminarea studiilor din universităţi occidentale.
Populaţia arabă din Palestina istorică, care trăise secole de-a rândul laolaltă cu populaţia mai puţin numeroasă de evrei, a fost surprinsă de creşterea numerică a acestora, în urma activităţii mişcării evreieşti din secolul al XIX-lea, prin imigrarea masivă a celor veniţi din spaţiul european: spaniol, portughez şi rusesc. Odată cu dezmembrarea Imperiului Otoman, s-a pus problema constituirii de state arabe în spaţiul geografic al Orientului Apropiat şi Mijlociu, precum şi al Africii de Nord; ideea modernă de naţiune arabă îşi făcuse deja loc în mass-media, pornind de la conceptul de arabism.
După al Doilea Război Mondial, apare în zonă şi ideea de naţiune, o entitate arabă, care să dispună de propriul teritoriu, de independenţă şi suveranitate a acelora care vorbesc limba arabă, cu religie islamică şi o cultură arabă.
Ca o consecinţă a evenimentelor apărute după Primul Război Mondial, Egiptul a devenit, la 28 februarie 1922, prima ţară arabă independentă, influenţând astfel întreaga zonă, propunând, în 1943, crearea Ligii Statelor Arabe Independente, în vederea stabilirii unor principii şi acţiuni comune care să le ajute la obţinerea şi consolidarea indepen-denţei, la dezvoltarea lor politică, economică şi socială. Această idee a fost pusă în aplicare la Cairo, la 22 martie 1945, când Arabia Saudită, Egiptul, Irakul, Libanul, Siria, Transiordania şi Yemen au fondat Liga Statelor Arabe. Celelalte ţări arabe au aderat la Ligă pe măsură ce şi-au dobândit independenţa: Algeria în 1962, Bahrein în 1971, Comore în 1993, Djibouti în 1977, Emiratele Arabe Unite în 1971, Kuwaitul în 1961, Libia în 1953, Marocul în 1958, Mauritania în 1973, Oman în 1971, Qatar în 1971, Somalia în 1974, Sudan în 1956, Tunisia în 1958 şi Yemenul de Sud în 1967. Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, OEP, a fost primită în Ligă în 1976.
Înainte de apariţia unei conştiinţe naţionale politice avansate în regiunea arabă, aflată în interiorul spaţiului Imperiului Otoman, în Ţările Române a apărut un interes comercial şi turistic de a fi prezente în unele oraşe arabe importante: Cairo, Alexandria, Tanger, Alger, Tunis, Beirut şi în Ierusalim, prin intermediul unor comercianţi care exportau produse lemnoase, miere de albine, ceară, sare, unt, grâu etc., importând stofe, mătăsuri, zahăr, orez, curmale, cafea şi mirodenii. La început, transportul acestor produse se făcea cu corăbii, apoi cu vapoare tot mai modernizate, influenţând şi fluxul turistic. Evoluţia acestor legături româno-arabe a fost descrisă de cronicari, jurnalişti, scriitori şi oameni politici.
Viaţa politică, economică şi socială care a avut loc în România după prima unificare a ţării, din 1859, a căpătat noi dimensiuni în procesul dezvoltării sale interne şi al interesului cunoaşterii şi extinderii de preocupări în raporturile cu alte zone din afara Europei.
În perioada guvernării lui Cuza, când s-a produs prima corespondenţă diplomatică între domnitor şi Ismail, kedivul Egiptului, şi până în 1906, partea română a tatonat şi acţionat pentru realizarea unor forme de reprezentare comercială, consulară şi diplomatică cu prima ţară arabă, Egipt. Autorităţile statului român au încurajat realizarea de acţiuni privind legăturile dintre firme româneşti şi reprezentanţi ai unor oraşe arabe, fie prin diversificarea schimburilor comerciale, punând la dispoziţie vase maritime de transport de marfă şi pasageri între porturile dunărene ale Mării Negre şi Marea Mediterană. Fluxul turistic realizat în această perioadă impunea dezvoltarea procesului de cunoaştere reciprocă care să ducă la înfiinţarea unor consulate onorifice în oraşele mai importante din zonele respective.
Cu timpul raporturile României cu regiunea arabă s-au materializat prin schimburi de vizite între reprezentanţi români şi ai diferitelor oraşe din spaţiul arab, acţiuni benefice diversificării comerţului şi fluxului turistic. Îmbogăţirea şi diversificarea conţinutului legăturilor mereu în creştere au contribuit la necesitatea deschiderii unor consulate româneşti onorifice în acele oraşe care să protejeze interesele economice ale ţării, cât şi asigurarea de protecţie resortisanţilor români, unii stabiliţi vremelnic sau doar în tranzit prin centrele comerciale, turistice şi culturale. Cairo şi Alexandria deveniseră oraşe de atracţie pentru comercianţii români, motiv pentru care autorităţile române tatonau posibilitatea stabilirii unor forme superioare de relaţii cu Egiptul, cât mai benefice ţării noastre în condiţiile în care între Constanţa şi Alexandria se înfiinţase o linie de transport maritimă, cu nave moderne româneşti ce legau cele două porturi importante tranzitând Pireul.
România a reluat în mod organizat, după Primul Război Mondial, comerţul cu oraşele din teritoriile Egiptului, Siriei, Libanului şi Palestinei. Ultimele trei se aflau sub mandat francez şi englez, exportând produse petroliere care, între anii 1938-40, acopereau circa 90% din importul Siriei şi Libanului.
Prăbuşirea sistemului colonial a dus la modificarea radicală a hărţii geografice, politice şi economice în Orientul Mijlociu. Statele arabe, apărute în urma obţinerii inde-pendenţei, şi-au manifestat hotărârea de a-şi apăra şi consolida independenţa naţională, obţinută cu mari jertfe de unele state ca Algeria, şi a identifica căi şi mijloace pentru dezvoltarea lor economică prin valorificarea în folosul propriu a resurselor şi bogăţiilor lor naţionale. Tinerele state arabe au debutat, după eliberare, cu o activitate susţinută în politica de colaborare cu alte state, bazată pe egalitate şi avantaj reciproc.
România, care a cunoscut vicisitudini de-a lungul istoriei sale, a căutat şi a acţionat, după anii 1960, să-şi consolideze o cale proprie de dezvoltare şi de relaţii externe în condiţii destul de dificile, datorită presiunilor sovietice în viaţa politică şi economică a ţării, cât şi a Războiului Rece, prin expunerea cu prudenţă şi tact diplomatic a punctului său de vedere privind apărarea intereselor sale în relaţiile cu alte state, cu beneficiu reciproc.
Modul românesc de gândire în direcţia instaurării în acele timpuri a unor relaţii de deplină egalitate între naţiuni cu regim politico-social diferit, de respect faţă de voinţa şi aspiraţiile fiecărei ţări şi-a găsit reflectarea şi în dorinţa noilor state arabe care, ca şi ţara noastră, urmăreau să înlăture influenţa ţărilor coloniale şi să stabilească relaţii diplomatice cu state interesate care să le devină parteneri egali în relaţiile de colaborare pe temelia principială a suveranităţii şi independenţei, egalităţii în drepturi, neamestecului în treburile interne şi avantajului reciproc.
Politica externă a României, după anii 1950, s-a concentrat treptat spre stabilirea de relaţii diplomatice cu noile state ce-şi obţineau independenţa. Dacă după Al Doilea Război Mondial, România avea relaţii diplomatice doar cu 14 state şi doar în şase capitale existau misiuni diplomatice româneşti: Berna, Helsinki, Roma, Stockholm, Ankara şi Moscova, ulterior numărul statelor a crescut la 25; în 1963 numărul lor a ajuns la 93 de state. În anul 1973, România avea stabilite relaţii diplomatice cu 112 ţări, cu 70 de ambasade şi consulate în funcţiune. La 31 decembrie 1985, ţara noastră avea relaţii diplomatice cu 138 state, dintre care cu 137 la nivel de ambasadă, menţinând raporturi economice avantajoase cu peste 155 de ţări.
Grupul statelor arabe a fost şi a rămas pentru România un spaţiu geografic, politic şi economic important prin cele 22 de ţări, membre ale Ligii Arabe, state prietene, cu pondere importantă în viaţa politică şi economică mondială, în mod deosebit pentru relaţiile de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică cu ţara noastră, cu schimburi comerciale diversificate, reciproc avantajoase, realizate în mod substanţial în anii 1960-80.
Echilibrul stabilit în politica externă românească, după Declaraţia din 1964, prin poziţia echidistantă şi complet independentă faţă de cele două superputeri, SUA şi URSS, precum şi hotărârea consecventă cu care se promovau şi respectau principiile de drept internaţional au imprimat diplomaţiei româneşti, în anii 1960-1970, credibilitate, respect, aprecieri, audienţă şi deschidere pe plan internaţional. Poziţia României era în concordanţă cu interesele sale şi ale noilor state eliberate de sub tutela colonialismului, inclusiv cu cele ale tinerelor state arabe, faţă de interesul dezvoltării lor economice şi sociale, de soluţionare pe cale paşnică a conflictelor, pentru menţinerea păcii şi securităţii pe planetă. Sunt coincidenţe care au apropiat oamenii politici şi de stat, români şi arabi, în coordonarea eforturilor pentru realizarea unei colaborări şi cooperări reciproc avantajoase.
Prietenia statornicită între ţara noastră şi statele arabe în perioada susmenţionată rămâne de referinţă în istoria relaţiilor României cu acest grup de state care s-ar putea metamorfoza în viitor într-un business virtual de afaceri pentru dezvoltarea comună. O mare parte a ţărilor arabe sunt exportatoare de materii prime, în mod special energetice, dar şi de produse finite şi semifinite. Poziţia geostrategică a Orientului Mijlociu şi a Africii de Nord a avantajat ţara noastră care a folosit prilejul, în anii ’60-’80 ai veacului trecut, când dispunea de flote puternice maritime, fluviale sau aeriene de transport comercial, utilizate cu mare eficienţă în realizarea programelor comune de cooperare economică şi schimburi comerciale cu state care au înfăptuit prin cooperare cu ţara noastră obiective economice de interes naţional: rafinăria de petrol din Siria, fabrici de ciment în Irak şi în Egipt, combinate chimice în Iordania şi în Egipt, cât şi în sectoare de cercetare piscicolă pe ţărmul libian al Mării Mediterane, prospecţiuni geologice de minereu de fier, aurifere şi petrol, construcţii de porturi pescăreşti în Maroc, Tunisia şi în Libia, forări şi extracţie de petrol în Algeria, Irak şi în Libia şi multe alte capacităţi de producţie, construcţii social-cultural-sportive şi în alte diverse domenii.
România a fost preocupată încă din secolul al XIX-lea pentru stabilirea unor raporturi oficiale, economice, cu oraşe din zona arabă, rămasă în interiorul graniţelor Imperiului Otoman. Schimburile de scrisori, din vara anului 1862, între domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi kedivul, viceregele Egiptului, Ismail, rămân mărturii ale iniţiativei timpurii a statului român aflat în procesul de modernizare cu tendinţa de a stabili legături cu alte zone geografice. Domnitorul român l-a felicitat pe kediv pentru grandiosul proiect aflat în construcţie, Canalul Suez, 1859-69, ce va crea o nouă cale de navigaţie maritimă interna-ţională. Mesajul este primul act politico-diplomatic iniţiat de România în relaţiile cu Egiptul, care a pregătit terenul unor iniţiative, în deceniile care au urmat, pentru realizarea de acţiuni care să conducă la începerea pregătirii procesului de stabilire de relaţii diplomatice.
În răspunsul său, kedivul Egiptului a exprimat întreaga sa gratitudine pentru mesajul primit, apreciind gestul domnitorului Cuza de a-l felicita şi a se interesa de sănătatea membrilor familiei sale, menţionând că materialele lemnoase de bună calitate din pădurile Ţărilor Româneşti au contribuit la scurtarea termenului de execuţie a Canalului Suez.
Debutul fazei superioare de stabilire a relaţiilor diplomatice între România şi statele arabe s-a produs în ordine cronologică, după cum urmează:
REPUBLICA ARABĂ EGIPT (în aprilie 1906)
Contactele confesionale şi negustoreşti dintre cele două populaţii, română şi egipteană, au rădăcini adânci în istorie, când făceau parte din acelaşi segment al civilizaţiei sub influenţa romano-bizantină şi apoi otomană. Între teritoriile Daciei şi Egiptului se realizau schimburi de produse lemnoase şi sare din zona actuală românească şi veneau ţesături din Egipt.
Legăturile confesionale între Biserica română şi aşezămintele creştine egiptene din Alexandria şi Mănăstirea Sinai s-au evidenţiat cu vizita patriarhului arab egiptean, Ioachim Ibn Dau în Ţările Române, în 1581, aflat în drum spre Polonia. Cronicarii vremii menţionează că ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Răsăritene au găsit o bună găzduire şi ospitalitate la curţile domnitorilor români. După această vizită, au urmat şi ale altor patriarhi ai Ierusalimului şi Antiohiei, oraş în Siria elenistică. Centrele creştine din Orient stăpâneau în cele două principate române o avere considerabilă, oferită de domnitori, compusă din 55 de moşii, 270 de pogoane de viţă de vie, 29 de clădiri, 32 prăvălii ş.a. Unii domnitori români trimiteau daruri şi sume de bani lăcaşurilor de cult creştin din Orient.
Raporturile spirituale româno-egiptene în evoluţia lor s-au extins şi în domeniul învăţământului şi tipăriturii de cărţi bisericeşti, editate în limba arabă, la Snagov, cu sprijinul voievodului Constantin Brâncoveanu şi al mitropolitului Antim Ivireanu, acordând totodată subvenţii pentru şcolile creştine.
Între România şi Egipt raporturile bisericeşti au continuat şi s-au dezvoltat progresiv, creând premizele vizitei la Cairo, la 28 mai 1928, a primului patriarh român, Miron Costin, preşedintele Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, care a purtat convorbiri cu patriarhul Alexandriei, Meletios. Patriarhul României a fost primit, cu aceeaşi ocazie, de regele Egiptului şi a vizitat piramidele de la Ghiza şi valea Nilului.
România, în demersurile sale de la sfârşitul veacului al XIX-lea, a urmărit concre-tizarea stabilirii relaţiilor diplomatice cu Egiptul prin intermediul agentului diplomatic român la Poartă, Costache Negri, care a informat şi sugerat conducerii Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti despre oportunitatea trimiterii unei scrisori ministrului de externe egiptean referitoare la propunerea părţii române privind înfiinţarea în Egipt a Agenţiei Diplomatice Române. Iniţiativa agentului român nu a putut fi pusă în aplicare datorită dependenţei Egiptului de Poarta Otomană. A fost primul semnal oficial din partea autori-tăţilor române pentru protejarea intereselor comerciale ale României şi resortisanţilor săi din Egipt. O altă intervenţie română pe lângă Poartă a făcut-o ulterior agentul P. Mavrogheni, în vederea creării unui post consular român la Cairo, într-o perioadă când interesele comerciale ale României crescuseră, iar numărul de cetăţeni români, la Cairo şi Alexandria, sporise considerabil. În acest sens, se intensificaseră şi cererile supuşilor români din Egipt.
Abia după Războiul de Independenţă şi odată cu înaintarea procesului de eman-cipare politică şi dezvoltare economică, România a reuşit să identifice soluţii, rugând guvernul german ca agentul său diplomatic la Cairo să îndeplinească misiunea apărării intereselor sale în acest teritoriu. Nu se cunosc motivele nerealizării propunerii româneşti.
Creşterea intereselor României în Egipt, când flota românească de navigaţie transporta tot mai multe produse româneşti în această ţară, impunea sporirea măsurilor de protecţie prin obţinerea … despre situaţia sanitară, despre epidemiile din nordul Africii şi din Asia vecină. În aceste condiţii, autorităţile de la Bucureşti au intensificat încercările înfiinţării unei reprezentanţe diplomatice la Cairo şi consulare la Alexandria. Un alt fenomen a apărut, în perioada 1880-1906, când reprezentanţi ai diplomaţiei străine, acreditaţi la Cairo, solicitau guvernului român să li se acorde împuterniciri de a reprezenta interesele României în ţara lor de reşedinţă. Intervenţiile şi propunerile lor au grăbit luarea hotărârii de către guvernul României privind sporirea demersurilor sale pe lângă Egipt şi Poartă. Astfel, au fost învinse inerţia şi atitudinile obstrucţioniste ce se manifestau la Poarta Otomană faţă de avansurile României pentru că Egiptul depindea de bunăvoinţa Constantinopolului.
În aprilie 1906, Regatul României a stabilit relaţii diplomatice cu Egiptul, provincie autonomă în cadrul Imperiului Otoman, la nivel de agenţie diplomatică, transformată, în 1926, la rang de legaţie, ridicată, în 1957, la nivel de ambasadă. În 1928, România a deschis Consulatul General la Alexandria.
Mihai Piclianu a fost numit primul şef al Agenţiei Diplomatice la Cairo, cu rang diplomatic de ministru plenipotenţiar. Ministrul de externe al Egiptului, Boutros Ghali Paşa, cu prilejul primirii diplomatului român, declara că… atât kedivul, cât şi guvernul egiptean au fost bucuroşi să vadă stabilite relaţii diplomatice şi de prietenie între cele două ţări, felicitând România pentru iniţiativa de a deschide, în Egipt, Agenţia Diplomatică, asigu-rându-l că este primit cu căldură şi va beneficia de tot sprijinul de care are nevoie pentru îndeplinirea misiunii sale, personal acordându-i toată încrederea.
După stabilirea relaţiilor diplomatice, raporturile politice, comerciale dintre cele două ţări au luat amploare; s-au realizat schimburi de vizite între oameni de stat, evidenţiindu-se vizita neoficială în România a kedivului Abbas Hilmi II, în perioada 8-10 octombrie 1912, când s-a întâlnit şi a avut convorbiri, la Sinaia, cu regele Carol I, cu prim ministrul şi cu ministrul de externe. În timpul prezenţei sale în România, viceregele Egiptului a vizitat salinele de la Slănic şi rafinăria de petrol Vega – Prahova, ale căror produse erau importate de către Egipt.
Guvernul român a întreprins, de asemenea, un demers la Cairo, la 26 decembrie 1906, în legătură cu instituirea Tribunalului Consular Român în Egipt, căruia să i se supună subiecţii români stabiliţi în această ţară, adică resortisanţii români implicaţi în conflictele cu legile egiptene, ei nemaifăcând obiectul judecării lor de către tribunalele locale din Egipt.
Lipsa mijloacelor financiare cauzată de Primul Război Mondial a determinat între–ruperea cursului relaţiilor diplomatice româno-egiptene, în urma hotărârii guvernului de la Bucureşti de a înceta temporar, la 1 aprilie 1921, activitatea Agenţiei Diplomatice din Cairo.
După proclamarea independenţei de stat, la 28 februarie 1922, Egiptul a decis, la 15 octombrie 1925, deschiderea, la Bucureşti, a Agenţiei Diplomatice, condusă de Izet Şukri Bei, cu grad diplomatic de consul general, cu jurisdicţia asupra întregului teritoriu românesc. Regele Ferdinand a ordonat în scris autorităţilor administrative şi judecătoreşti ca diplomatului egiptean să i se recunoască calitatea de consul general, să fie susţinut în îndeplinirea misiunii sale în circumscripţia consulară de puterea conferită de patentă, bucurându-se de toate privilegiile şi imunităţile diplomatice.
Regele Fuad al Egiptului l-a acreditat, la 12 decembrie 1927, pe Abdel Azim Rashid Paşa, primul său trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Bucureşti.
Prinţul moştenitor Carol a făcut o vizită în Egipt, în februarie 1930, de cca. 30 de zile, vizitând Cairo, Aswan, Luxor şi Canalul Suez. A fost primit de regele Fuad şi decorat cu Marele Cordon al ordinului Mohamed Ali.
La 13 ianuarie 1934, regele Egiptului l-a primit pe prinţul Bibescu la palatul Kubeh din Cairo, unde, în aprilie 1972, preşedintele Nicolae Ceauşescu s-a întâlnit, pentru prima dată, cu Anwar Sadat, preşedintele Egiptului. Atunci, s-a declanşat iniţiativa României privind soluţionarea paşnică a conflictului arabo-israelian. În 1979, Egiptul a încheiat Tratatul de Pace cu Israelul, conform căruia Peninsula Sinai, ocupată de armata israeliană, în 1967, a fost redată patriei mamă, Egipt.
În aprilie 1935, un grup de deputaţi şi senatori români cu familiile a sosit cu vaporul la Alexandria, într-o călătorie de documentare şi studii în Egipt şi Palestina.
Între 1935-38, România şi Egiptul au avut o colaborare şi o conlucrare strânsă cu Turcia pentru asigurarea păcii în Balcani. Ca o expresie a acestor relaţii s-a înscris turneul diplomatic al ministrului de externe egiptean, Abdel Fatah Yahia Ibrahim Paşa în Turcia, România, Bulgaria, Iugoslavia şi în Grecia. Ministrul de externe egiptean a fost primit de regele Carol al II-lea, de către prim ministrul Armand Călinescu şi a avut convorbiri prelungite cu ministrul de externe, Grigore Gafencu, pe subiecte ale relaţiilor bilaterale şi situaţia din Europa.
Declanşarea celui de Al Doilea Război Mondial în Europa şi alăturarea României la politica Germaniei a determinat Egiptul, la presiunea Marii Britanii, să întrerupă, la 15 decembrie 1942, legăturile diplomatice cu ţara noastră, reluate la 2 aprilie 1947.
REPUBLICA ARABĂ SIRIA (la 9 august 1953)
Legăturile confesionale şi comerciale între Ţările Române şi teritoriul Siriei datează din cele mai vechi timpuri, când aceasta s-a aflat în interiorul graniţelor Imperiului Otoman până la sfârşitul Primului Război Mondial. Mătăsuri, pânzeturi de tot felul, veşminte ş.a. aduse la Damasc din Extremul Orient ajungeau la nord de Dunăre, iar de la gurile Dunării plecau pe mare în zonele respective produse lemnoase, sare, cereale, miere de albine, vite etc.
Relaţiile confesionale au fost un important segment ce a dat substanţă procesului de cunoaştere reciprocă timpurie între populaţiile celor două regiuni geografice, datorită călătoriilor patriarhilor religiei ortodoxe răsăritene în capitalele Munteniei şi Moldovei. Astfel, între anii 1653-1658, Macarios Ibn Al Zaim, patriarhul Antiohiei, oraş în Siria elenis-tică, azi Antakya, în sudul Turciei, fondat în anul 300 î.H. de unul din generalii lui Alexandru Macedon, a venit în Moldova şi în Ţara Românească. Însoţitorul său arhidiaconul Paul, originar din Alep a descris călătoria, situaţia politică, economică şi socială, frumuseţile naturale din cele două provincii româneşti, prezentând informaţii importante despre obiectele lucrate manual, ce evidenţiau talentul şi capacitatea localnicilor. Paul din Alep scria că domnii Ţărilor Româneşti erau renumiţi pentru generozitate şi ospitalitate, evidenţiind dorinţa lor de a ajuta comunităţile creştine din Orient, ceea ce făcea ca ierarhii bisericilor respective să-i viziteze. Paul din Alep relata că mulţi comişi ce îngrijeau caii de la curţile domneşti şi boiereşti erau originari din Siria şi din Egipt, musulmani şi creştini.
Susţinerea bisericilor creştine din Orient de către domnii Ţărilor Române a căpătat diferite forme, de la achitarea datoriilor ce le aveau faţă de Poartă, la finanţarea construirii şi întreţinerea locaşurilor sfinte, a şcolilor, până la daruri şi cărţi bisericeşti, oferindu-le chiar şi domenii în teritoriile româneşti ce le stăpâneau bisericile şi mânăstirile ortodoxe din Răsărit.
Un alt patriarh creştin Athanasios II Dabbas al Antiohiei, născut la Damasc, în 1647, a sosit la Bucureşti, în martie 1700, cu dorinţa de a consolida legăturile cu Ţara Românească, benefice pentru creştinii din eparhia sa. A fost oaspete al domnitorului Constantin Brâncoveanu care l-a invitat să participe la numeroase evenimente din viaţa curţii domneşti. Voievodul român l-a ajutat să tipărească primele cărţi în limba arabă vorbită de creştinii orientali, rămaşi în interiorul graniţelor lumii islamice după cucerirea Orientului Mijlociu de către otomani. Sub îndrumarea marelui cărturar Antim Ivireanu, mitropolit al Ţării Româneşti, originar din Iviria – Gruzia, care a instalat tipografii la mânăstirile Snagov şi Râmnic, s-au tipărit în limba arabă, la Snagov, în 1701, un Liturghier şi un Ceaslov, în 1702. La întoarcerea sa în Siria, în 1705, principele Constantin Brâncoveanu i-a dăruit întreaga tiparniţă care a fost instalată la Alep, unde patriarhul şi-a păstrat funcţia de mitropolit, tipărind în ediţii succesive, între anii 1706-1711, alte 11 cărţi creştine, în limba arabă.
Printre cărţile pe care patriarhul Athanasios II Dabbas le-a luat cu el, când a părăsit Ţara Românească, a fost şi Divanul lui Dimitrie Cantemir, oferit de Antim Ivireanu, tradus ulterior în limba arabă. Publicarea versiunii arabe a Divanului reprezintă un semnificativ eveniment cultural în raporturile româno-siriene, fiind prima ediţie bilingvă, arabo-engleză.
Istoricul Ion Calafeteanu relatează, în Reprezentanţele diplomatice ale României, volumul 3, că un pretendent la tronul Ţărilor Române, devenit domn sub numele Alexandru Mircea, 1568-1577, fiul lui Mircea Ciobanu, cu un secol înaintea călătoriei arhidiaconului Paul din Alep în Ţările Române, se găsea în exil în localitatea Alep.
După Revoluţia din 1848, Christian Tell, D. Pleşoianu şi Alexandru Christofi, participanţi la revoluţie, au fost nevoiţi să emigreze, ajungând în Siria. Au vizitat monumente ale civilizaţiei islamice din Damasc, construite în epoca omeyadă, când Damascul era capitala Imperiului Arabo-Islamic. Pe la jumătatea secolului al XIX-lea au început să apară informaţii despre Siria în revista Albina Românească, din 1840, ca şi în Foaia pentru Minte, Inimă şi Literatură, din acelaşi an. Articolul Călătorie la Răsărit, semnat de George Bariţiu, 1812-1893, om politic, ziarist şi cunoscut istoric.
În perioada care a urmat Primului Război Mondial, România a manifestat un evident interes faţă de relaţiile comerciale cu Siria, aflată atunci sub mandat francez. Bucureştiul a deschis, la 27 iulie 1926, în Alep, un Consulat onorific, condus de consulul onorific Albert Homsi, om de afaceri, prezentat şi recomandat de generalul francez Weygand. Consulatul onorific din Alep a funcţionat până în anii celui de Al Doilea Război Mondial.
Proclamarea independenţei de stat a Siriei, la 17 aprilie 1946, a creat condiţii şi posibilităţi pentru intensificarea schimburilor comerciale între cele două ţări. Liderii români au felicitat noul stat independent al Siriei.
Ambasadorul României la Ankara, matematicianul Grigore Moisil, vizionar al evoluţiei evenimentelor din cele două regiuni geografice, a tatonat politicieni şi diplomaţi din Orientul Apropiat, sesizând Ministerul de Externe român despre intenţia lor cu privire la orientarea politică a noilor state devenite independente, propunând părţii române stabilirea de contacte cu reprezentanţii ţărilor respective pentru convorbiri referitor la demararea procesului de stabilire de relaţii diplomatice cu Siria, Liban şi Irak, de la ai căror politicieni şi diplomaţi a înţeles interes faţă de România. Guvernul de la Bucureşti a recepţionat pozitiv şi operativ propunerea ambasadorului român la Ankara, dispunând începerea tratativelor, la Roma, prin intermediul reprezentanţelor diplomatice ale ţării noastre şi Siriei cu privire la normalizarea relaţiilor diplomatice şi politice între cele două ţări.
La 9 august 1955, au fost publicate, la Bucureşti şi Damasc, comunicate oficiale care anunţau stabilirea de relaţii diplomatice între România şi Siria.
Primul şef al misiunii diplomatice a României, cu reşedinţa la Damasc, a fost Alexandru Şteflea, ministru plenipotenţiar, care şi-a prezentat scrisorile de acreditare preşedintelui Siriei, la 29 martie 1956. Siria a numit, la Bucureşti, în noiembrie 1957, pe ministrul plenipotenţiar Sabet Al Arisi, cu reşedinţa la Praga, care nu a reuşit să-şi prezinte scrisorile de acreditare întrucât s-a produs unirea între Siria şi Egipt, la 1 februarie 1958.
Stabilirea relaţiilor diplomatice româno-siriene a deschis noi oportunităţi şi posibilităţi ambelor părţi de a acţiona pentru dezvoltarea relaţiilor politice, economice, comerciale şi culturale bilaterale, în interes reciproc. Au debutat primele schimburi de vizite oficiale de delegaţii comerciale între cele două ţări, începând cu cea economică care a semnat, la 14 ianuarie 1956, Acordul comercial şi de plăţi, prin care cele două state îşi acordau reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate şi se angajau să-şi faciliteze comerţul de tranzit. În acord s-a prevăzut dreptul celor două părţi de a deschide reprezentanţe comerciale la Damasc şi Bucureşti. România a oferit un ajutor tehnic de trei sute de mii de dolari americani pe baza acestui acord, exportând ulterior în Siria: utilaje şi maşini unelte, tractoare, instalaţii de foraj, material rulant, produse chimice şi farmaceutice etc., importând lână, bumbac, fire de bumbac, cânepă, piei brute şi uleiuri. România a deschis, în acelaşi an, la Damasc agenţie comercială.
Relaţiile politice, economice şi culturale româno-siriene au urmat un curs ascendent, după stabilirea relaţiilor diplomatice între cele două ţări, relatate şi în volumul Arabii şi relaţiile româno-arabe, Editura Niculescu, 2010.
Raporturile româno-siriene au fost diversificate chiar şi în perioada când Siria făcea parte din uniunea cu Egiptul, 1 februarie 1958-28 septembrie 1961. România a recunoscut din nou Siria, la 10 octombrie 1961, restabilind relaţiile diplomatice la rang de ambasadă, deschizând Ambasada României la Damasc, la 15 octombrie 1961, în cadrul căreia a continuat activitatea Agenţiei Comerciale ce funcţionase în Consulatul Român, în perioada când Siria era unită cu Egiptul. La 30 ianuarie 1968, România a acreditat pe ambasadorul Vasile Pogăceanu, cu reşedinţa la Damasc. La 14 iulie 1965, ambasadorul Siriei, Nahib Sabah, cu reşedinţa la Sofia, şi-a prezentat scrisorile de acreditare şefului statului român.
La 24 august 1969, când România a ridicat nivelul de reprezentare diplomatică cu Statul Israel, de la legaţie la ambasadă, Siria a rupt relaţiile diplomatice cu ţara noastră, restabilindu-le la 19 octombrie 1972, când au fost acreditaţi din nou ambasadori rezidenţi, la Bucureşti şi Damasc.
Reluarea relaţiilor diplomatice româno-siriene a creat premizele marcării unei noi etape în evoluţia raporturilor bilaterale în domeniile politic, al cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice, al schimburilor comerciale şi culturale, impulsionate de întâlnirile şi înţelegerile între cei doi preşedinţi, ai României şi Siriei.
REPUBLICA LIBAN (la 6 ianuarie 1965)
Între Ţările Române şi Liban au existat mai întâi legături spirituale şi comerciale, concretizate prin tipărirea de cărţi religioase, creştine, pentru aşezămintele ortodoxe de pe teritoriul Libanului de azi, ca şi în cazul Siriei. Cărţile erau tipărite la Snagov, în limba arabă, purtând stema Ţării Româneşti.
Raporturile religioase şi culturale dintre Ţările Române şi teritoriul Libanului au fost şi au rămas tradiţionale, datând încă din evul mediu, concretizându-se prin schimburi de cărţi şi tipărituri. Cele dintâi cărţi bisericeşti tipărite, în limba arabă, pentru acea zonă au apărut la Snagov. O tiparniţă de la Snagov a fost oferită Mânăstirii Balabond din Liban. În unele biserici creştine libaneze se slujeşte şi în zilele noastre după cărţi care mai poartă încă stema Ţărilor Româneşti.
Informaţii despre oraşul Beirut ne-au parvenit şi de la poetul Dimitrie Bolintineanu care prezicea că acest oraş ar putea să ajungă cândva unul din cele mai interesante cetăţi ale lumii.
Destrămarea Imperiului Otoman, după Primul Război Mondial, nu a însemnat şi obţinerea independenţei de stat de către Liban şi Siria; cele două teritorii au fost unite, în perioada interbelică, în timpul mandatului francez, având o administraţie comună. Începând din 1920 până la proclamarea independenţei de stat, la 22 noiembrie 1943, interesele Libanului în România erau reprezentate de Franţa. În acea perioadă produsele româneşti exportate în Liban erau aceleaşi ca şi cele importate de Siria.
În 1932, a luat fiinţă Camera de Comerţ Româno-Siriano-Libaneză, cu sediul la Beirut, prin intermediul căreia se derulau schimburi comerciale şi se încheiau convenţii între cele două părţi, creându-se, după acea perioadă, o tradiţie în relaţiile comerciale bilaterale, când produse româneşti importate de comercianţii libanezi şi sirieni erau reexportate, ca şi în zilele noastre, de către Liban, în alte zone adiacente, tradiţie ce s-a amplificat în perioada de vârf a economiei româneşti din anii 1960-80.
La 16 februarie 1924, a fost numit la Beirut primul agent consular al României, Georges Hadad, care a funcţionat până la 2 iunie 1927.
Guvernul României a iniţiat, la 15 iunie 1937, un schimb de scrisori cu Camera de Comerţ Româno-Siriano-Libaneză, propunând negocierea şi semnarea unui acord privind dezvoltarea schimburilor comerciale între ţara noastră şi respectiva cameră de comerţ. Ca urmare a acestei iniţiative, o delegaţie a Camerei de Comerţ a vizitat Bucureştiul, în 1938, negociind acordul susmenţionat cu reprezentanţii Ministerului Economiei Naţionale, care a fost semnat, la 1 august 1939, prelungit apoi până la 1 august 1941. România exporta cereale, lemn, petrol, mobilă, brânzeturi etc., importând din Liban şi Siria: ulei de măsline, lămâi, susan, curmale, fistic şi altele.
Relaţiile româno-libaneze s-au diversificat în perioada postbelică, căpătând noi forme moderne, mai dinamice, pe baza unor principii convenite de ambele părţi, în special în domeniul comerţului şi al schimburilor comerciale. Toate aceste acţiuni menţionate, cât şi iniţiativa ambasadorului României la Ankara, Grigore Moisil, privind organizarea de convorbiri între reprezentanţii României cu diplomaţi şi oameni politici şi de stat libanezi şi sirieni, au creat premize favorabile avansării procesului de dezvoltare şi diversificare a relaţiilor bilaterale, cu rezultate favorabile înfiinţării şi deschiderii, la Beirut, în 1956, a Agenţiei Comerciale Române, pe baza Acordului Comercial de plăţi, semnat de reprezentanţii guvernelor, român şi libanez, la 6 ianuarie 1956.
Prezenţa şi activitatea Agenţiei Comerciale a României la Beirut au contribuit substanţial la o mai bună cunoaştere reciprocă a potenţialului economic şi comercial al celor două ţări, la apropierea punctelor de vedere cu privire la trecerea spre o etapă superioară a relaţiilor politico-diplomatice, economice şi culturale dintre cele două ţări. Schimbul de vizite între reprezentanţii firmelor comerciale, oameni politici şi de stat au întregit tabloul acţiunilor cu caracter politic, venite de la Bucureşti şi Beirut, ce au identificat noi oportunităţi şi posibilităţi de care dispuneau cele două state privind extinderea relaţiilor bilaterale, inclusiv pe linie culturală.
Elementul calitativ superior în evoluţia relaţiilor dintre România şi Liban l-a constituit stabilirea de relaţii diplomatice, la rang de ambasadă, la 6 ianuarie 1965. România l-a acreditat pe Dr. Iacob Ionaşcu, primul ambasador în Liban, cu reşedinţa la Beirut, care şi-a prezentat scrisorile de acreditare şefului statului libanez, la 11 noiembrie 1966, iar Libanul l-a numit ambasador, la Bucureşti, pe Robert Klatt, cu reşedinţa la Atena; prezentarea scrisorilor de acreditare a avut loc la 28 aprilie 1967.
La baza raporturilor româno-libaneze au stat permanent principiile de drept internaţional şi regulile de convieţuire paşnică între regimuri social-politice şi economice diferite, recunoscute şi promovate consecvent de către ambele state. Egalitatea în drepturi, neamestecul în treburile interne, respectarea independenţei şi suveranităţii naţionale a fiecărei ţări, nefolosirea sau ameninţarea cu forţa şi avantajul reciproc au asigurat raporturilor bilaterale o dezvoltare armonioasă şi benefică.
După stabilirea relaţiilor diplomatice româno-libaneze, s-a intensificat schimbul de vizite între oameni politici şi de stat; dialogul la nivelul celor doi preşedinţi a contribuit evident la extinderea şi diversificarea contactelor bilaterale cu repercursiuni directe şi pe termen lung asupra realizării unor acţiuni economice, schimburi comerciale diversificate şi de cooperare economică, cu influenţă pozitivă în regiunea Orientului Mijlociu.
REPUBLICA DEMOCRATICĂ SUDAN (la 15 ianuarie 1956)
La 1 ianuarie 1956, Sudanul şi-a proclamat independenţa de stat în condiţiile în care în sudul ţării populaţia negroidă, creştină, continuă şi azi să-şi revendice autonomia faţă de Khartum. Sudanul a fost printre primele state africane care, prin acţiunile sale politice, anunţa destrămarea şi sfârşitul dominaţiei coloniale.
România şi Sudanul, găsindu-se geografic la o distanţă apreciabilă, în cursul istoriei lor nu s-a reuşit realizarea unei cunoaşteri reciproce de lungă durată până în secolul trecut. Un numitor comun l-au avut cele două regiuni în care se găseau România şi Sudanul, ambele fiind supuse Imperiului Roman, în perioada sa de declin. Regretatul ambasador prof. Mircea Nicolaescu scria în Reprezentanţe Diplomatice ale României, vol. 3, că împăratul Iustinian a dislocat locuitori de pe meleagurile Daciei şi Sudanului şi i-a trimis să apere ctitoria sa, Mânăstirea Sf. Ecaterina din Sinai, realizându-se în acest fel primele întâlniri dintre cele două comunităţi.
Dependenţa dublă a Sudanului în secolul al XIX-lea faţă de Anglia şi Egipt a împie-dicat stabilirea de contacte directe ale liderilor sudanezi cu alte state, care se făceau doar prin intermediul celor doi suzerani. Dominaţia colonială a durat până la 1 ianuarie 1956, când această ţară şi-a proclamat independenţa de stat şi a instaurat regimul republican.
România a fost printre primele ţări care au recunoscut Sudanul, după proclamarea independenţei de stat, chiar în ziua de 1 ianuarie 1956, printr-un mesaj adresat autorităţilor de la Khartum de către prim ministrul român, exprimând disponibilitatea României de a stabili relaţii diplomatice cu Sudanul şi a deschide misiuni diplomatice la Khartum şi la Bucureşti. În răspunsul primit, partea sudaneză aprecia şi saluta iniţiativa României, fiind de acord cu propunerea de a stabili relaţii diplomatice.
România şi Sudanul au hotărât, la 15 ianuarie 1956, stabilirea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări, la nivel de ambasadă. Primul ambasador român acreditat la Khartum, cu reşedinţa la Cairo, a fost Dionisie Ionescu, iar Sudanul l-a numit ambasador, la 1 octombrie 1957, pe Mohamed Hamad Al Nilon, cu reşedinţa la Moscova. În prezent funcţionează, la Khartum, sediul ambasadei construit de partea română pe un teren oferit de preşedintele Sudanului, Gaafar Al Numeiry, cu ocazia unei vizite a preşedintelui Nicolae Ceauşescu în Sudan.
În 1961, România a deschis, la Khartum, Reprezentanţa Comercială, devenită secţie economică a ambasadei, care a constituit o nouă etapă importantă pentru dez-voltarea şi diversificarea schimburilor comerciale bilaterale. Raporturile româno-sudaneze au cunoscut o evoluţie ascendentă după stabilirea relaţiilor diplomatice, în urma semnării primului Acord Comercial a cărui valabilitate s-a prelungit anual, prin tacită reconducţiune. Acordul a prevăzut, printre altele, aplicarea clauzei naţiunii celei mai favorizate, inclusiv pentru vasele maritime comerciale aparţinând celor două ţări, precum şi efectuarea plăţilor în lire sterline ce reveneau din schimburile comerciale.
România şi Sudanul au menţinut o atmosferă de relaţii prieteneşti, conlucrând în cele mai bune condiţii la realizarea de acţiuni politice, economice şi tehnico-ştiinţifice, pe măsură ce capacităţile de dezvoltare economică din ambele ţări le-au permis. După anii 1960, au avut loc evenimente importante, cu schimburi de vizite la nivel înalt între membrii celor două guverne, extinse şi la reprezentanţii firmelor comerciale şi economice din cele două ţări. A apărut şi o excepţie surprinzătoare în raporturile politice bilaterale, atunci când România a ridicat nivelul de reprezentare diplomatică cu Statul Israel, de la legaţie la ambasadă, în 1969, când autorităţile sudaneze au hotărât ruperea relaţiilor diplomatice cu România. Partea română a fost nedumerită de această hotărâre întrucât Khartum-ul cunoştea bine principiile de politică externă promovate de Bucureşti. Situaţia politică creată în urma acestei hotărâri grăbite nu a durat mult timp, în condiţiile statornicirii unor relaţii prieteneşti şi a unei cooperări diversificate în interes reciproc, construite de o voinţă comună.
Relaţiile politice şi diplomatice între cele două ţări au fost restabilite şi normalizate, în decembrie 1971, cu ocazia venirii la Bucureşti a lui Osman Al Omar Al Dhari şi a lui Suleiman Babikri Suleiman, reprezentanţii personali ai preşedintelui Gaafar Mohamed Al Numeiry, cu mesaj pentru preşedintele Nicolae Ceauşescu. În pofida faptului că preşedintele sudanez era un anticomunist convins, stabilise totuşi, după prima întrevedere şi convorbiri din aprilie 1972, cu preşedintele României, relaţii personale, bazate pe respect reciproc, cu consultări periodice pe tema cooperării economice bilaterale, problema Orientului Mijlociu şi alte subiecte internaţionale.
REPUBLICA IRAK (la 14 iulie 1958)
Diplomaţia României ar fi dorit, cu mult timp înainte de 1958, stabilirea relaţiilor diplomatice cu Irakul, dar existenţa în această ţară a Pactului Militar de la Bagdad, bloc militar creat de SUA şi de Anglia, ca o punte între NATO şi SEATO, şi sistemul socialist din care făcea parte şi ţara noastră, membră a Tratatului de la Varşovia şi în condiţiile Războiului Rece între cele două blocuri militare, nu a făcut posibilă realizarea acestui deziderat, până la 14 iulie 1958, când s-a desfiinţat Pactul Militar de la Bagdad.
România a primit cu simpatie vestea proclamării Republicii Irak şi dorinţa noilor autorităţi irakiene de emancipare a politicii interne şi externe a ţării. Când Irakul s-a proclamat republică, la 14 iulie 1958, preşedintele Consiliului de Miniştri al ţării noastre a transmis noului şef al guvernului irakian o telegramă de felicitare prin care l-a asigurat că Bucureştiul va susţine procesul de consolidare a independenţei naţionale a Irakului şi că România este dispusă să stabilească relaţii diplomatice.
Reacţia autorităţilor irakiene nu a întârziat şi astfel, la 14 iulie 1958, guvernele României şi Irakului au hotărât să stabilească relaţii diplomatice la nivel de ambasadă. Constantin Stănescu a fost acreditat ambasador al ţării noastre, cu reşedinţa la Cairo, prezentându-şi scrisorile de acreditare, la 13 octombrie 1958.
În aprilie 1959, România a deschis ambasadă la Bagdad, condusă operativ de Gheorghe Greceanu, însărcinat cu afaceri ad-interim, avându-l prim colaborator pe tânărul diplomat Lucian Petrescu, care a iniţiat şi negociat primul Acord Cultural între cele două ţări, de care au beneficiat şi cei cinci studenţi români, printre care şi autorul acestor rânduri, bursieri ai Ministerului Afacerilor Externe. Diplomatul de carieră Lucian Petrescu a devenit, în anii care au urmat după Bagdad, director în centrala ministerului, conducând una din cele mai mari direcţii de relaţii care acoperea ţări de pe cele trei continente, Asia, Africa şi America Latină, după care a fost acreditat ambasador în Pakistan şi Suedia. Primul ambasador român, Ion Georgescu, cu reşedinţa la Bagdad, şi-a prezentat scrisorile de acreditare, la 12 mai 1959. Ambii ambasadori români erau diplomaţi de carieră, cu îndelungată activitate diplomatică şi o bogată experienţă profesională.
Interesele Irakului în România au fost reprezentate de Ambasada Egiptului la Bucureşti, până la 1 martie 1967, când Irakul a acreditat primul său ambasador în România, cu reşedinţa la Moscova. La 9 august 1968, Irakul şi-a deschis ambasadă în România, condusă de un însărcinat cu afaceri ad-interim.
După stabilirea relaţiilor diplomatice şi deschiderea ambasadei române la Bagdad, raporturile româno-irakiene au evoluat spre dezvoltarea evidentă a schimburilor comerciale, realizarea unui dialog politic la nivelul membrilor de guvern, între reprezentanţii ministerelor economice şi întreprinderilor de comerţ exterior.
Relaţiile politice româno-irakiene au fost afectate temporar când, la 18 august 1969, Irakul şi-a retras însărcinatul cu afaceri de la Bucureşti, ca urmare a deciziei României de a ridica nivelul de reprezentare diplomatică cu statul Israel, de la rangul de legaţie la ambasadă. Ca răspuns la această măsură, România şi-a retras, la rândul său, ambasadorul din Irak. Astfel, relaţiile politice româno-irakiene au traversat o perioadă scurtă de răceală, după războiul arabo-israelian din iunie 1967, fără a fi afectate raporturile economice şi schimburile comerciale bilaterale.
România nu a rupt relaţiile diplomatice cu nicio ţară, după Al Doilea Război Mondial.
În motivaţia guvernului român dată publicităţii se preciza: Ridicarea nivelului de reprezentare diplomatică este o acţiune obişnuită în practica diplomaţiei în relaţiile dintre state, în conformitate cu prerogativele oricărui stat suveran. Hotărârea guvernului irakian nu a ţinut seama de politica statului român, a cărui poziţie principială, prietenească faţă de Irak şi celelalte ţări arabe este bine cunoscută. Partea română a considerat că această răceală apărută în relaţiile bilaterale are caracter trecător.
În acest fel au putut fi interpretate înţelegerile încheiate şi acţiunile care au urmat în relaţiile de cooperare şi colaborare dintre România şi Irak, în decursul anilor, remarcate prin schimbul reciproc de vizite între autorităţile celor două state până la nivel înalt, cu efecte benefice asupra diversificării dialogului bilateral, dezvoltării şi diversificării schim-burilor comerciale, extinderea cooperării economice, culturale, politice etc. Atât în relaţiile cu Irakul, cât şi cu celelalte state ale lumii, inclusiv cu ţările arabe, România s-a condus după principiile respectării independenţei şi suveranităţii naţionale, al neamestecului în treburile interne, al egalităţii în drepturi şi avantajului reciproc, principii apreciate în mod deosebit de ţările mici, mijlocii, inclusiv statele arabe, şi cele în curs de dezvoltare după destrămarea sistemului colonial.
România a privit cu multă responsabilitate şi interes dezvoltarea cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice, în anii ’60-’70 ai secolului trecut, care a atins cel mai înalt nivel din istoria celor două state, precum şi extinderea şi diversificarea permanentă a schimburilor comerciale şi culturale, în beneficiul ambelor părţi, bazate pe îmbunătăţirea continuă a cadrului juridic în condiţiile respectării regulilor dreptului internaţional, aşa cum se procedează şi în zilele noastre.
REPUBLICA YEMEN (la 17 decembrie 1958)
Raporturile ţării noastre cu Yemenul de Nord datează de la jumătatea anilor ’50 ai veacului trecut, mai ales după prima vizită efectuată la Bucureşti, în 1957, a prinţului moştenitor al Principatului Nord-Yemenit, venit cu mesaj special din partea suveranului său pentru şeful statului român, prin care îi adresa rugămintea în legătură cu trimiterea, la Sanaa, a unei echipe de medici şi cadre sanitare, cu o cursă specială, pentru a-l consulta şi trata. Partea română a dat curs solicitării respective, dar avionul care transporta specialiştii români s-a prăbuşit în apele Mării Roşii, fără a se cunoaşte cauza. Întregul grup de români împreună cu echipajul şi-au pierdut viaţa.
La 17 decembrie 1958, cele două guverne, al României şi Yemenului de Nord, au convenit stabilirea de relaţii diplomatice la nivel de legaţie, iar din 1964 a fost ridicat la nivel de ambasadă.
După schimbarea regimului monarhic de la Sanaa, în septembrie 1962, relaţiile româno-yemenite şi-au continuat cursul normal de dezvoltare. România a recunoscut noul regim republican instaurat, acreditând, la Sanaa, primul ambasador, Mircea Nicolaescu, cu reşedinţa la Cairo.
În perioada 20-27 mai 1964, a avut loc vizita, la Bucureşti, a delegaţiei oficiale de stat a Yemenului, condusă de preşedintele ţării, mareşalul Abdullah Al Salal, constituind un important moment în relaţiile politice dintre cele două ţări, fiind prima vizită a unui şef de stat arab în România, cu ocazia căreia s-a stabilit un dialog politic româno-yemenit, la nivel înalt, şi chiar româno-arab, după Al Doilea Război Mondial. Gazda primirii mareşalului yemenit a fost liderul Gheorghe Gheorghiu-Dej. În timpul acelei vizite s-au încheiat documente juridice importante care au deschis calea unor noi relaţii de colaborare economică, tehnico-ştiinţifică şi culturală, precum şi de schimburi comerciale cu clauze speciale, între cele două ţări, acordându-şi reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate în comerţul bilateral.
După 1964, a început schimbul de vizite şi între membrii celor două guverne, între reprezentanţii firmelor comerciale, economice, cât şi ai învăţământului, ştiinţei şi culturii.
La 30 noiembrie 1967, guvernul României a salutat actul de independenţă al Yemenului de Sud, recunoscându-l. Au fost stabilite relaţii diplomatice, la 20 iunie 1968, la rang de ambasadă.
Ambasadorul României de la Cairo, Titus Sinu, a fost acreditat şi la Aden, la 17 martie 1971. În luna mai 1972, România a deschis ambasadă la Aden, condusă de un însărcinat cu afaceri ad-interim. În acelaşi an, Yemenul de Sud a acreditat la Bucureşti pe ambasadorul Ali Abdul Razak, cu reşedinţa la Berlin. În anii care au urmat, s-au semnat documente juridice privind schimburile comerciale şi acţiuni de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică.
După unificarea celor două state yemenite, la 22 mai 1990, România şi-a menţinut misiunea diplomatică în capitala Sanaa, condusă de un însărcinat cu afaceri ad-interim; Republica Yemen şi-a păstrat o perioadă ambasada la Bucureşti. Din motive financiare, ambele guverne, român şi yemenit, au decis de comun acord încetarea temporară, după anul 2000, a activităţii celor două ambasade, de la Sanaa şi Bucureşti. Ulterior, Ambasada României din Sanaa şi-a reluat activitatea, ca urmare a continuităţii acţiunilor de cooperare economică şi a prezenţei în Yemen a unor firme româneşti.
REGATUL MAROC (la 20 februarie 1962)
România a trimis, după cucerirea independenţei sale de stat, scrisori şefilor diver-selor state, inclusiv Marocului, în scopul obţinerii recunoaşterii internaţionale. În răspunsul său, din octombrie 1881, sultanul marocan, Mulay Hassan, şi-a exprimat speranţa în stabilirea şi statornicirea unor relaţii prieteneşti cu România, salutând proclamarea solemnă a independenţei de stat.
Până la obţinerea independenţei naţionale depline de către Maroc, la 3 martie 1956, România a întreţinut cu această ţară, ca şi cu celelalte oraşe importante din nordul Africii, relaţii consulare, sub forma consulatelor onorifice, impuse de necesitatea de a dezvolta schimburi comerciale cu centrele respective şi de a acorda protecţie şi sprijin intereselor româneşti, cât şi persoanelor de origine română aflate în teritoriu.
La 1 aprilie 1935, România a numit consul general onorific pe Elias Hassan, cu sediul la Tanger; circumscripţia sa consulară cuprindea întreg teritoriul marocan. În patenta consulară semnată de ministrul de externe al României, Nicolae Titulescu, se preciza: Elias Hassan este numit consul general onorific în Maroc pentru a proteja şi apăra interesele României în ceea ce priveşte comerţul şi navigaţia, de a veghea la îndeplinirea tratatelor, de a da concursul resortisanţilor români în conformitate cu instrucţiunile şi ordonanţele ce-i vor fi trimise din centrala Ministerului Afacerilor Străine. Consulatul general onorific din Tanger a funcţionat până la 1 septembrie 1942.
România a întreţinut relaţii consulare onorifice cu Marocul, ca şi cu celelalte zone maghrebiene până în 1948, forme care au contribuit evident la adâncirea procesului de cunoaştere reciprocă şi la dezvoltarea schimburilor comerciale.
Marocul şi-a obţinut independenţa totală de stat, la 3 martie 1956, fiind recunoscut de România la 17 august 1956. Între cele două ţări au fost stabilite relaţii diplomatice la rang de ambasadă, la 20 februarie 1962, iar după câteva luni, în septembrie, s-a deschis Ambasada României în Rabat, condusă de un însărcinat cu afaceri ad-interim, până în august 1962, când a fost acreditat primul ambasador, cu reşedinţa la Rabat. Marocul a deschis ambasadă la Bucureşti, la 30 iunie 1971, condusă de un însărcinat cu afaceri până în 1973, când a acreditat ambasador rezident la Bucureşti.
După stabilirea relaţiilor diplomatice şi acreditarea de ambasadori rezidenţi, raporturile româno-marocane au avut o evoluţie ascendentă, cu schimburi de delegaţii comerciale şi economice, care au sporit volumul comerţului, creând posibilităţi şi oportunităţi pentru realizarea de acţiuni de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică, de asistenţă de specialitate acordată de România, legiferate de cadrul juridic, mereu îmbunătăţit, sub impulsul apariţiei şi consolidării unui dialog politic constructiv între şefii celor două state, miniştri de externe şi alţi membri ai guvernelor, român şi marocan, precum şi între cele două parlamente.
REPUBLICA ALGERIANĂ DEMOCRATICĂ ŞI POPULARĂ (la 14 aprilie 1962)
Legăturile dintre România şi Algeria, colonie franceză, s-au stabilit prin intermediul autorităţilor de la Paris. Evoluţia relaţiilor comerciale şi prezenţa unor cetăţeni români în aceste ţinuturi au condus la necesitatea protecţiei şi apărării intereselor ţării noastre, cât şi la protejarea resortisanţilor români. În 1895, au fost iniţiate primele convorbiri, la Paris, cu privire la înfiinţarea unor consulate onorifice româneşti pe teritoriul algerian şi numirea unor consuli onorifici în centrele cele mai populate. Ministerul Afacerilor Străine al României a propus înfiinţarea Consulatului Onorific la Alger, iniţiind, în 1897, convorbiri între reprezentanţii Legaţiei Române de la Paris şi ai unor firme străine care s-au oferit să asigure protecţie intereselor româneşti pe teritoriul Algeriei în condiţiile în care activitatea de transport maritim a României se dezvoltase şi devenise eficientă.
La 11 iulie 1921, România a iniţiat noi convorbiri în urma cărora a luat fiinţă primul Consulat Onorific al României în Alger, condus de G.M. Lafrage, industriaş algerian, sub auspiciile căruia s-au extins relaţiile comerciale, circulaţia oamenilor de afaceri şi de cultură între ţara noastră şi teritoriul algerian, ceea ce a condus la diversificarea prezenţei consulare româneşti în Maghreb.
În 1922, a fost ridicat gradul consular românesc la rang de Consulat General Onorific, cu extinderea circumscripţiei consulare de la Alger, pentru Tunisia şi Maroc. Consul general onorific a fost numit Emil Ybcar, iar G.M. Lafrage şi-a menţinut calitatea de consul onorific.
La 1 iunie 1923, ca urmare a evoluţiei raporturilor comerciale bilaterale şi a creşterii fluxului de cetăţeni români în zonă, s-a negociat şi convenit înfiinţarea pe teritoriul Algeriei a unui alt consulat onorific, la Oran, condus de Louis Julie, comerciant local, căruia i s-a acordat gradul de vice-consul onorific.
Existenţa acestor consulate româneşti onorifice pe teritoriul algerian cu atribuţii extinse şi în alte oraşe maghrebiene a constribuit la dezvoltarea şi diversificarea schim-burilor comerciale, a transportului maritim românesc, la apărarea intereselor comerţului ţării noastre şi a resortisanţilor români în nordul Africii şi, nu în ultimul rând, la sporirea gradului de cunoaştere reciprocă.
Schimbarea regimului politic în România, după 1944, a adus modificări şi în politica externă, cu efecte directe asupra încetării activităţii consulare onorifice. Astfel, la 24 februarie 1948, consulatele onorifice româneşti, existente pe teritoriul Franţei şi în regiunile coloniale franceze din Africa de Nord au fost desfiinţate.
După 1960, ca urmare a consolidării politicii interne şi externe de românizare, reprezentanţii ţării noastre la ONU au urmărit şi susţinut cu simpatie evoluţia favorabilă a evenimentelor din teritoriul algerian în lupta pentru eliberare, pronunţându-se consecvent pentru lichidarea colonialismului şi sprijinirea acţiunilor complexe ale poporului algerian pentru eliberarea şi independenţa ţării lor, România acordând, cu posibilităţile de care dispunea, susţinere politică, morală şi ajutoare materiale.
Imediat după încheierea acordurilor de la Evian, la 18 martie 1962, România s-a aflat printre primele ţări care au recunoscut noul stat al Algeriei. În 20 martie 1962, şeful guvernului român a transmis noii conduceri algeriene o telegramă de felicitare şi de susţinere, subliniindu-se că Bucureştiul a salutat cu satisfacţie profundă apariţia noului stat algerian pe harta politică, economică şi geografică a lumii, exprimând dorinţa guvernului de la Bucureşti de a restabili relaţii diplomatice cu statul algerian.
La 14 aprilie 1962, România şi Algeria au convenit stabilirea de relaţii diplomatice, la nivel de ambasadă. În martie 1963, ţara noastră a deschis ambasadă la Alger, acreditându-l pe Ion Georgescu, primul ambasador rezident, diplomat de carieră, care a prezentat scrisorile de acreditare şefului statului algerian, la 12 mai 1963.
În mai 1982 Algeria a deschis ambasadă la Bucureşti, acreditând primul ambasador rezident. Raporturile româno-algeriene au evoluat consecvent şi progresiv, după acredi-tarea ambasadorului român, extinzându-se în toate sectoarele de interes reciproc; s-a statornicit dialogul la nivel înalt, s-au intensificat schimburi de vizite între membrii celor două guverne, între oameni politici şi de stat, parlamente, firme comerciale etc. Pe teritoriul Algeriei s-au realizat obiective economice de interes naţional, în cooperare cu partea română, care a acordat şi asistenţă tehnică, de specialitate şi didactică în industrie, învăţământ, ştiinţă, cercetare şi a efectuat, totodată, prospecţiuni geologice, exploatări de fier, aurifere şi de petrol, în vederea valorificării acestor bogăţii naturale, în interesul dezvoltării economice şi sociale a Algeriei, oferind burse de studii universitare şi specialişti români pentru calificarea şi specializarea la locul de muncă a forţei de muncă algeriene.
Evoluţia relaţiilor româno-algeriene este prezentată şi în volumul Arabii şi Relaţiile Româno-Arabe, Editura Niculescu, 2010.
STATUL KUWAIT (la 10 iunie 1963)
România a recunoscut statul Kuwait şi a votat în favoarea primirii sale în ONU, în 1963. Primele contacte româno-kuwaitiene au avut loc la New York şi la Teheran. Tot în 1963, cu ocazia primei aniversări a zilei naţionale a Kuwaitului, şeful statului român a adresat un mesaj de felicitare emirului kuwaitian, practică permanentizată.
La 10 iunie 1963, România a stabilit relaţii diplomatice cu statul Kuwait, la rang de ambasadă, prin acordul convenit între cele două guverne dat publicităţii printr-un comunicat de presă. Primul ambasador al României, acreditat în Kuwait, la 5 august 1965, a fost Ion Drânceanu, cu reşedinţa la Ankara, care a funcţionat până în 1967, când a fost numit ambasadorul Iacob Ionaşcu, cu reşedinţa la Beirut.
În noiembrie 1967, ţara noastră a deschis Agenţia Comercială în Kuwait, care a funcţionat până la deschiderea ambasadei, integrându-se apoi ca secţie comercială a ambasadei. Activitatea agenţiei a stimulat dezvoltarea relaţiilor comerciale dintre cele două ţări.
Kuwaitul a acreditat, în august 1965, pe Iacub Shamas, primul ambasador în România, cu reşedinţa la Moscova.
În septembrie 1974, ţara noastră l-a acreditat, în Kuwait, pe Constantin Căruntu, primul ambasador cu reşedinţa în Kuwait, iar Ambasada Kuwaitului în Bucureşti a fost deschisă la 16 mai 2006, acreditând pe Iacub Iusuf Al Atiki, primul ambasador cu reşedinţa în România.
Cu prilejul vizitei în ţara noastră, în 14-15 septembrie 2006, a şeicului Nasser Al Mohamed Al Ahmed Al Sabah, prim ministru al statului Kuwait, membru al familiei princiare, însoţit de o numeroasă delegaţie, vizită care s-a înscris în continuarea dialogului la nivel înalt româno-kuwaitian, a fost inaugurat noul sediu al ambasadei acestei ţări în Bucureşti, în prezenţa şefilor arabi de misiuni diplomatice, acreditaţi în România, cât şi a altor oficialităţi române.
REPUBLICA TUNISIA (la 16 decembrie 1963)
Diplomaţia românească a semnalat încă din secolul al XIX-lea intenţia de a stabili contacte cu Tunisia, aflată sub suzeranitate nominală turcească, când, cu ocazia anunţării, în 1869, a căsătoriei lui Carol I, i s-a făcut cunoscută beiului tunisian dorinţa Bucureştiului de a realiza legături de prietenie cu regenţa Tunisiei. Nu cu mulţi ani mai târziu, guvernul tunisian era informat, printr-o scrisoare, că România devenise inde-pendentă, iar ulterior că a fost proclamată regat.
Evoluţia evenimentelor din Europa veacului al XIX-lea a facilitat procesul de emancipare politică şi economică a României, orientând-o spre stabilirea unor contacte mai concrete cu străinătatea, chiar şi din afara continentului european, în scopul apărării intereselor sale comerciale şi ale cetăţenilor ei din afara graniţelor. Astfel, a fost înfiinţată prima instituţie consulară onorifică ca formă primară de reprezentare a României în Tunisia. La propunerea lui D. Brătianu, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar pe lângă Poartă, a fost înfiinţat, în 1880, primul Consulat Onorific la Tunis, care a funcţionat cu unele întreruperi până la 31 martie 1921. La 1 iulie 1922, această reprezentare a fost ridicată la rang de Consulat General Onorific pentru Africa de Nord. Emil Ybcar, originar din România, stabilit în capitala tunisiană, a fost numit consul general onorific.
În 1956, când Tunisia şi-a proclamat independenţa de stat, a avut loc un schimb de mesaje între şefii de stat ai României şi Tunisiei, exprimând dorinţa reciprocă de stabilire de relaţii diplomatice la nivel de ambasadă. România a fost printre primele ţări care au recunoscut independenţa Tunisiei, cu care a stabilit relaţii diplomatice, la 16 decembrie 1963, printr-un schimb de note diplomatice între reprezentanţii diplomatici ai celor două state la ONU. S-a convenit ca în prima fază, activitatea diplomatică să fie asigurată de către misiunile diplomatice ale celor două ţări de la Paris. În 1965, guvernele, român şi tunisian, au hotărât acreditarea de ambasadori în capitalele celor două state. La 29 aprilie 1965, România l-a acreditat ambasador la Tunis, pe Ion Georgescu, cu reşedinţa la Alger, iar la 20 octombrie 1965, Tunisia l-a numit ambasador pe Mahmud Maamuri. România a deschis ambasadă la Tunis, în octombrie 1967, condusă operativ de Emilian Manciur, însărcinat cu afaceri ad-interim, ulterior director în centrala Ministerului Afacerilor Externe şi ambasador în mai multe ţări arabe. Petre Bălăceanu a fost primul ambasador rezident în Tunis, acreditat în 1969.
La 16 decembrie 2008 a avut loc, la Fundaţia Europa – Titulescu, o festivitate organizată de Ministerul Afacerilor Externe al României şi ambasadorul Tunisiei la Bucureşti, Salwa Bahri, prilejuită de aniversarea a 45 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice între cele două ţări.
Întâlnirile şi convorbirile între preşedinţii celor două state, miniştri de externe, membri ai celor două guverne, precum şi între reprezentanţii firmelor comerciale şi ai altor instituţii culturale au contribuit la extinderea colaborării şi cooperării economice româno-tunisiene în domenii de interes comun. Detalii cu privire la evoluţia relaţiilor româno-tunisiene sunt prezentate în volumul Arabii şi Relaţiile Româno-Arabe, Editura Niculescu, 2010.
REPUBLICA ISLAMICĂ MAURITANIA (la 15 ianuarie 1965)
România a recunoscut independenţa Mauritaniei, obţinută la 28 noiembrie 1960. De comun acord, România şi Mauritania au convenit la Paris, în 1964, în timpul tratativelor, stabilirea relaţiilor diplomatice, la 15 ianuarie 1965.
Ţara noastră a acreditat în Mauritania, la 20 ianuarie 1970, pe Nicolae Şipoş, primul ambasador cu reşedinţa la Alger. La 19 februarie 1971, Sidi Bouna Ould Sidi a fost primul ambasador al Mauritaniei acreditat la Bucureşti, cu reşedinţa la Moscova.
În 1972, România a deschis ambasadă la Nouakchott, acreditându-l pe Ion Moangă, ambasador rezident în capitala mauritaneză. Mauritania şi-a deschis ambasadă la Bucureşti, care a funcţionat o perioadă relativ scurtă, desfiinţată din motive financiare.
După deschiderea ambasadei române şi acreditarea ambasadorului rezident la Nouakchott, au început negocierile între cele două guverne privind cooperarea bilaterală în pescuitul oceanic cu flotă românească, acţiune benefică economiei româneşti. După 1990, flota de pescuit oceanică a României a dispărut.
Raporturile româno-mauritaneze au cunoscut o evoluţie pozitivă, cu schimburi de delegaţii guvernamentale, dialog la nivel înalt, crearea cadrului juridic bilateral, cu perspective şi o cooperare favorabilă şi în domeniul agriculturii.
REGATUL HAŞEMIT AL IORDANIEI (la 2 aprilie 1965)
Primele legături între România şi aşezările religioase din teritoriul iordanian de azi au fost stabilite între anii 1931-39, prin activitatea laborioasă a scriitorului român, Marcu Beza, membru corespondent al Academiei Române, consul general onorific al ţării noastre la Ierusalim. Prin cercetarea unui mare număr de manuscrise, documente şi opere de artă, Marcu Beza a demonstrat locul important ocupat de români în dezvoltarea raporturilor confesionale şi culturale cu comunităţile creştine arabe din regiunea Orientului.
Proclamarea independenţei naţionale a Iordaniei, la 26 mai 1946, a creat premizele pregătirii procesului de stabilire a relaţiilor diplomatice româno-iordaniene. După tratativele de la Bagdad, Damasc şi Moscova între reprezentanţii diplomatici ai celor două state, a fost concretizată şi oficializată stabilirea relaţiilor diplomatice, la 2 aprilie 1965, la rang de ambasadă.
După stabilirea relaţiilor diplomatice, România a înfiinţat la Amman reprezentanţă comercială, prin intermediul căreia au fost intensificate schimburile comerciale dintre cele două ţări. Primul ambasador român acreditat la Amman, la 17 noiembrie 1968, cu reşedinţa la Beirut, a fost Dr. Iacob Ionaşcu. În 1974, au fost acreditaţi ambasadori rezidenţi, la Bucureşti şi Amman.
Ambasada Regatului Haşemit al Iordaniei la Bucureşti acoperă în prezent întreaga regiune de sud-est a Europei, reprezentând o poartă de intrare spre Uniunea Europeană pentru mulţi investitori iordanieni, conform unei declaraţii oficiale iordaniene.
Dialogul la nivel înalt a debutat, după 1974, prin schimburi de vizite: în România a suveranului iordanian, Hussein Ibn Talal, şi a preşedintelui Nicolae Ceauşescu la Amman, dialog extins şi la alte nivele, care continuă şi în zilele noastre; ultima întrevedere fiind, la Bucureşti, în 2009. Relaţiile dintre cele două ţări sunt diversificate pe plan politic, comercial, militar şi de cooperare economică, extinse în domenii de interes reciproc.
Evoluţia raporturilor româno-iordaniene este prezentată şi în volumul Arabii şi Relaţiile Româno-Arabe, Editura Niculescu, 2010.
REPUBLICA DEMOCRATICĂ SOMALIA (în iulie 1965)
Preşedintele Consiliului de Miniştri al României a trimis, la 1 iulie 1960, omologului său somalez, o telegramă de felicitare cu ocazia proclamării independenţei de stat a Somaliei, prin care saluta evenimentul, exprimând convingerea părţii române cu privire la stabilirea şi dezvoltarea unor relaţii de prietenie între cele două ţări, pe baza interesului reciproc.
La festivităţile prilejuite de sărbătoarea independenţei Somaliei, a participat şi o delegaţie guvernamentală română. Şeful delegaţiei a fost primit de prim ministrul somalez, având convorbiri cu alte personalităţi ale statului.
În anii următori, guvernul Somaliei a manifestat dorinţă şi interes pentru stabilirea şi dezvoltarea colaborării cu România prin iniţierea unor contacte oficiale directe cu oameni de stat români.
Prim ministrul Somaliei a efectuat o vizită în România, în perioada 6-11 iulie 1965, când s-a hotărât stabilirea de relaţii diplomatice la rang de ambasadă între cele două ţări.
Preşedintele Consiliului de Stat al României, Chivu Stoica, a făcut o vizită oficială la Mogadiscio, capitala ţării, în fruntea unei delegaţii române, între 8-11 februarie 1967. Cu acest prilej s-a convenit acreditarea de ambasadori în capitalele celor două ţări.
În decembrie 1968, România l-a acreditat pe Ion Drânceanu, primul ambasador în Somalia, cu reşedinţa în Tanzania, iar Somalia l-a numit, la Bucureşti, pe ambasadorul său de la Roma.
De la stabilirea relaţiilor diplomatice, raporturile politice bilaterale au fost impulsionate de schimbul de vizite la nivelul preşedinţilor celor două ţări şi de membrii guvernelor român şi somalez. România a fost încurajată de perspectivele unei cooperări economice avantajoase cu Somalia în domeniul agriculturii, acreditându-l în această ţară pe un adjunct al ministerului agriculturii, Gheorghe Manciu, primul ambasador rezident, specialist cu o bogată experienţă care să pregătească propuneri concrete în acest sens.
Începutul iniţierii de acţiuni concrete de cooperare economică şi de schimburi comerciale a fost promiţător, dar evenimentele politice neprevăzute care au avut loc în această ţară au întrerupt activitatea ambasadei române din Mogadiscio, cât şi acţiunile programate şi convenite.
MAREA JAMAHIRIE ARABĂ LIBIANĂ POPULARĂ SOCIALISTĂ
(la 14 februarie 1974)
Primele contacte între România şi Libia au avut loc la Bucureşti, cu ocazia unei vizite neaşteptate a maiorului Abdel Salam Jalud, al doilea lider în conducerea statului libian, urmată la câteva luni de primirea la Tripoli, în decembrie 1973, de către liderul Libiei, colonelul Moammer Al Khadafi, a ministrului educaţiei şi învăţământului, acade-icianul Mircea Maliţa, diplomat experimentat, care i-a transmis un mesaj din partea preşedintelui Nicolae Ceauşescu în legătură cu evoluţia evenimentelor din Orientul Mijlociu şi demersurile României privind soluţionarea paşnică a conflictului arabo-israelian. Cu acest prilej s-au discutat oportunitatea şi posibilitatea stabilirii de relaţii diplomatice, economice şi comerciale româno-libiene. Cu prilejul convorbirii, cu un conţinut concret şi fructuos, liderul libian a adresat şefului statului român invitaţia de a vizita Libia, cât mai curând posibil. Partea română a acceptat invitaţia şi astfel preşedintele României a vizitat Tripoli, în perioada 12-14 februarie 1974.
Cu ocazia vizitei, preşedintele României şi liderul Libiei au hotărât, la 14 februarie 1974, stabilirea relaţiilor diplomatice la nivel de ambasadă între cele două ţări. Vizita preşedintelui român la Tripoli a creat o atmosferă favorabilă evoluţiei ulterioare a relaţiilor economice şi comerciale bilaterale.
În aprilie 1974, România a deschis ambasadă la Tripoli; consilierul diplomatic Aurel Turbăceanu a fost numit însărcinat cu afaceri en pied până la acreditarea primului ambasador rezident, Nicolae Vereş. În primul an de la deschiderea ambasadei în capitala libiană, s-au negociat şi semnat acorduri şi contracte între cele două ţări referitoare la cooperarea economică şi la schimburile comerciale care au luat o amploare deosebită în interes reciproc.
Libia a deschis ambasadă la Bucureşti, în vara anului 1975, numind ambasador rezident pe Yahia Zakaria. În 1980, ambasada libiană din România a fost transformată ulterior în Birou Popular.
Relaţiile româno-libiene au avut, după aprilie 1974, o evoluţie ascendentă, acoperind aproape toate domeniile şi sectoarele economice, în special cooperarea economică, realizându-se importante obiective de interes naţional pentru această ţară; s-au dezvoltat şi diversificat schimburile comerciale, acordarea de asistenţă tehnică şi de specialitate de către partea română în domeniul sănătăţii, al chimiei, învăţământului şi extracţiei de ţiţei. Cooperarea economică bilaterală şi volumul schimburilor comerciale au atins cel mai înalt nivel, în comparaţie cu celelalte state arabe, în a doua jumătate a anilor ’70 ai veacului trecut. Evoluţia raporturilor româno-libiene este prezentată în volumul Arabii şi Relaţiile Româno-Arabe, Editura Niculescu, 2010.
SULTANATUL OMAN (la 1 mai 1974)
Omanul a devenit formaţiune de stat de sine stătătoare, la 20 decembrie 1951, iar din 23 iulie 1971, după preluarea puterii de către sultanul Qabus, ţara a devenit membră a ONU şi a Ligii Arabe.
România a stabilit relaţii diplomatice cu Omanul, la rang de ambasadă, la 1 mai 1974, fiind al doilea stat din Golful Arab, după Kuweit, care acceptase să stabilească relaţii diplomatice cu o ţară socialistă din Europa, exceptând URSS. Ambasadorul României la Teheran a fost acreditat nerezident şi la Muscat. Omanul a numit, la Bucureşti, pe ambasadorul său de la Roma.
Volumul raporturilor economice şi comerciale româno-omaneze nu au justificat financiar, în trecut şi nici în prezent, deschiderea de ambasade la Muscat şi la Bucureşti. Între preşedintele României şi sultanul Omanului au avut loc, în anii 1970, schimburi de mesaje cu privire la problematica conflictului arabo-israelian şi demersurile României în această problemă, prin intermediul trimişilor speciali.
După 1990, delegaţii ale ministerelor afacerilor externe şi economiei, printre care şi cea condusă de Gheorghe Tinca, secretar de stat al ministerului de externe, au vizitat Omanul pentru a evalua posibilitatea şi oportunitatea identificării stabilirii unor acţiuni concrete pe linie economică şi comercială.
UNIUNEA COMORELOR (la 12 august 1976)
La 6 iulie 1975, Uniunea Comorelor şi-a proclamat independenţa de stat, în mod unilateral, cu capitala la Moroni. În acelaşi an, a devenit cel de al 143-lea stat membru al Naţiunilor Unite.
Coments