Ambasador Paraschiva BĂDESCU
Abstract. Balkan region had and has a special meaning for the security of its states, with different and often contradictory interests, but also for the security of the continent. Situated at the interference of the interests of the big powers, the countries of the region realized that the only way to resist against this rivalry is to be united, to cooperate. Since its independence, Balkan cooperation was in the center of Romanian foreign policy. The study presents evolution of this cooperation, Romanian’s initiatives and efforts for their implementation, political context and impact to transform the region into a zone of peace, security and stability, free of nuclear arms and foreign troops.
De-a lungul istoriei, poziţia strategică importantă a Balcanilor a atras permanent atenţia marilor puteri, care au căutat să-şi asigure controlul asupra regiunii sau a unei părţi a acesteia, pentru a-şi putea pune în aplicare planurile expansioniste. „Mult timp, Balcanii au fost obiectul de târguială între centrele de putere ale vremii. Dar aceste puteri, în diferite perioade ale istoriei, s-au mai înlocuit unele pe altele, ori s-au schimbat, dar „mirajul Balcanilor” pare să fi rămas acelaşi. Ei au constituit o prezenţă constantă în lupta marilor puteri pentru sfere de influenţă, de interese şi dominaţie, cu consecinţe nefaste, înainte de toate pentru popoarele balcanice. Diferendele şi conflictele în care aceste popoare au fost târâte sau împinse au adus serioase prejudicii intereselor lor fundamentale”1. Peninsula Balcanică a fost considerată, în trecutul său, un „butoi de pulbere al Europei”2. În această regiune au izbucnit multe conflicte, dar acestea nu au fost cauzate atât de problemele directe dintre statele din zonă, cât de ciocnirea de interese a marilor puteri. În frământata lor istorie, popoarele acestei regiuni au fost însufleţite de idealul independenţei, iar viaţa a ridicat în faţa lor necesitatea de a convieţui paşnic, de a se cunoaşte şi conlucra pentru apărarea intereselor lor vitale împotriva dominaţiei străine.
România a fost şi continuă să fie legată de spaţiul balcano-dunăreano-pontic, care, stăpânit sau numai controlat, timp de mai bine de două milenii, de o mare putere – fie aceasta Imperiul Roman ori cel Bizantin, Imperiul Otoman, Imperiul Austro-Ungar sau Imperiul Rus – a jucat şi joacă un rol important în economia şi politica europeană şi mondială. Interesul unor puteri europene, şi nu numai, de a-şi menţine privilegiile din zonă ori să devină factori de influenţă s-au făcut şi continuă să fie simţite. România a jucat un rol de seamă în apropierea popoarelor şi ţărilor balcanice, fiind un factor stimulator şi stabilizator.
Dezvoltarea legăturilor de bună vecinătate în Balcani, apărarea şi întărirea păcii, dezvoltarea colaborării pe baza respectului reciproc constituiau o cauză comună a tuturor ţărilor balcanice, una din preocupările centrale constante în politica externă a României de-a lungul unei îndelungate perioade istorice. Convingerea după care s-a călăuzit diplomaţia română de-a lungul anilor viza iniţierea de propuneri şi acţiuni consacrate promovării colaborării multilaterale între statele din Balcani, pornind de la realităţi incontestabile: apropierea geografică oferind condiţii obiective şi interese comune pentru colaborare economică, politică, culturală cu caracter regional, bazată pe respectarea dreptului fiecărui popor de a-şi hotărî singur soarta, corespunzător voinţei şi aspiraţiilor sale vitale, a principiilor independenţei şi suveranităţii naţionale, egalităţii în drepturi şi neamestecului în treburile interne. Unul din cei mai fervenţi pledanţi şi apărători ai securităţii şi cooperării europene, ai unităţii Europei, Nicolae Titulescu împărtăşea convingerea că spaţiul balcanic, bogat în valori, întemeiat pe îndelungi şi substanţiale tradiţii de conlucrare, are toate şansele să aibă o voce distinctă în Europa, prin ponderea de inteligenţă, contribuţia de securitate, aportul la progresul şi prosperitatea întregului continent. Într-un asemenea context, Nicolae Titulescu a dezvoltat principiul indivizibilităţii securităţii, analizând relaţia securitate regională – securitate continentală – securitate universală.3
ACŢIUNI ŞI INIŢIATIVE ALE ROMÂNIEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
Sfârşitul Primului Război Mondial a fost urmat de un proces de întărire şi afirmare a statelor balcanice. În această perioadă, concomitent cu dezvoltarea relaţiilor bilaterale, se pun bazele unei colaborări balcanice multilaterale în diferite domenii de activitate, urmate de o serie de conferinţe balcanice în diferite domenii, care au permis anumite progrese în zonele respective.
La un deceniu după terminarea Primului Război Mondial, ferită de litigii bilaterale majore cu celelalte ţări din regiune, România urmărea înfăptuirea unor obiective mai largi, în interesul păcii generale în Balcani, cu participarea în condiţii de deplină egalitate a tuturor statelor din zonă. Ideea unui Pact Balcanic, concepută ca o acţiune liber consimţită între toate cele şase ţări balcanice, neimpus din afară de marile puteri şi neîndreptat împotriva vreunui stat sau grup de state, era laitmotivul demersurilor politico-diplomatice ale ţării noastre. Era o formulă care aşeza exigenţele identităţii şi suveranităţii naţionale în centrul concertării multilaterale4. Dar, în ciuda ideii şi planurilor avansate şi discutate adesea în detaliu, o alianţă regională nu s-a putut realiza atunci datorită contradicţiilor care persistau între ţările din zonă. Conferinţele balcanice din anii 1930-1933 (Atena – Istanbul – Bucureşti – Salonic), al căror scop era acela de a conlucra pentru apropierea între naţiunile balcanice, au însemnat însă un pas important pe calea colaborării multilaterale. Cu toate greutăţile întâmpinate, bilanţul lor a fost pozitiv, stimulând crearea unor organisme şi acţiuni multilaterale, care, prin conţinut şi activităţi periodice, au conferit o dimensiune nouă, multilaterală, relaţiilor balcanice, facilitând crearea unui climat de apropiere şi de înţelegere între ţările participante.
La 9 februarie 1934, la Atena, miniştrii de externe ai Greciei, Iugoslaviei, României şi Turciei semnează Pactul de constituire a Înţelegerii Balcanice, organizaţie defensivă de securitate regională. Iniţiator şi arhitect al acestei organizaţii, Nicolae Titulescu a salutat cu satisfacţie acest act major al anilor ’30, afirmând printre altele: „Ideea care ne-a călăuzit pe noi, făuritorii Înţelegerii Balcanice, este simplă. Noi suntem dornici de pace. Dar ştim că pacea reală îşi are izvorul în încredere şi încrederea îşi are izvorul său în stabilitate (…). Tratatul de la Atena este, în sfârşit, o operă de justiţie, căci respectă scrupulos dreptul altora până într-atât încât invită pe toţi interesaţii să participe la regimul pe care şi l-au creat semnatarii (…) Securitatea, înţelegerea, asociaţia, integrarea, iată cele patru coloane ale templului pe care l-am ridicat astăzi păcii, punându-ne semnăturile pe Tratatul de la Atena”5. „Voi spune, deci, că, dacă în trecut Balcanii au fost consideraţi un focar de încordare internaţională, tocmai aici, în Balcani, graţie străduinţelor noastre, se simte un curent înnoitor, al cărui scop este de a înălţa edificiul păcii pe singura baza solidă posibilă, deoarece este o bază morală: să ne ajutăm unii pe alţii, fără să dăunăm nimănui”6.
Pactul Înţelegerii Balcanice avea la bază respectarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statelor, fidelitatea faţă de cele mai importante instrumente ale legalităţii internaţionale în acei ani – Pactul Ligii Naţiunilor şi Pactul Briand – Kellogg, fiind conceput, de asemenea, ca un instrument de promovare a raporturilor economice, comerciale şi culturale.
Vorbind despre principiile politicii externe a României în 1936, Nicolae Titulescu sublinia: „Voiesc pacea şi o voiesc prin mijlocirea Societăţii Naţiunilor. Dar niciodată nu am stabilit securitatea României numai pe baza Pactului Societăţii Naţiunilor. Alături de aceasta, am creat tratate de alianţă speciale, ca, de pildă, Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică, care funcţionează în cadrul Societăţii Naţiunilor, sunt complementele lui necesare … Vreau pacea. Pentru aceasta ne trebuiesc alianţe şi amiciţii cu toate popoarele fără deosebire.”7
De la crearea Înţelegerii Balcanice, cele 4 ţări membre – Grecia, Iugoslavia, Turcia şi România – s-au pronunţat permanent atât pentru întărirea acestei arhitecturi de securitate regională, cât şi pentru intrarea Bulgariei în aceasta, considerând că interesele ce uneau popoarele din Balcani erau mult mai puternice decât neînţelegerile. Bulgaria, însă, condiţiona aderarea la Înţelegerea Balcanică de satisfacerea cererilor sale revizioniste faţă de România, Iugoslavia şi Grecia.
Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică au fost singurele instrumente de apărare a suveranităţii şi integrităţii statelor, menite să promoveze o apropiere între toate ţările din regiunea Balcanilor. Diplomaţia română a încercat realizarea apropierii statelor din regiune în ideea constituirii unui bloc al neutrilor sau a unui bloc balcanic, iniţiative rămase, însă, fără urmări. În memoriile sale, Grigore Gafencu se referea pe larg la eforturile diplomaţiei române, obiectivele României vizând menţinerea păcii, neutralităţii şi integrităţii teritoriale, făcând eforturi deosebite în acest sens, inclusiv pentru atragerea Bulgariei în Înţelegerea Balcanică8. Bulgaria a persistat, însă, în politica sa revizionistă. Profitând de conjunctura internaţională, Sofia a reuşit să obţină şi sprijinul Moscovei. Pactul Ribbentrop – Molotov (23 August 1939) a permis Uniunii Sovietice să reia politica expansionistă tradiţională a Rusiei ţariste în direcţia Mării Baltice, Poloniei şi Balcanilor. În acest sens, Moscova a început demersuri serioase pentru atragerea Sofiei de partea politicii sale, pentru ca Bulgaria să devină un instrument al politicii de extindere a influenţei sovietice în Sud-Estul Europei9. În acest scop, au fost sprijinite deschis pretenţiile teritoriale ale Bulgariei împotriva României. Mai mult, Kremlinul a sfătuit Sofia să pretindă întreaga Dobroge, pentru a se ajunge la o graniţă comună sovieto-bulgară pe Dunăre. În dorinţa de a limita influenţa rusă în Bulgaria, Germania a ajutat decisiv Bulgaria să obţină Dobrogea de Sud. La 31 iulie 1940, Fuhrerul a adresat României recomandarea sa imperativă de a ceda Bulgariei întreaga Dobroge de Sud, act care a fost inclus ulterior într-o anexă a Diktatului de la Viena, din 30 august 1940.10 În acest context, diplomaţia română a promovat proiecte care, deşi nu s-au realizat, au dovedit preocuparea pentru a se bara extinderea agresiunii şi războiului în Sud-Estul Europei, precum şi dorinţa de apropiere între statele vecine ale regiunii, trecându-se peste divergenţele existente, cauzate de revizionismul teritorial. Pe fond, România a întreprins demersuri constante pentru crearea unui bloc balcanic şi apoi a unui bloc al neutrilor.
O activitate intensă în favoarea creării unui sistem sud-est european de rezistenţă împotriva pericolului nazist a desfăşurat Grigore Gafencu. Adept hotărât al unei solidarităţi între toate popoarele ameninţate de expansiunea celui de-al treilea Reich, Grigore Gafencu a evidenţiat în mod deosebit necesitatea primordială pentru România de a întreţine raporturi paşnice, de înţelegere şi prietenie cu vecinii.11
Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, urmată de invadarea Balcanilor de forţele Axei, au determinat dizolvarea Pactului Înţelegerii Balcanice şi întreruperea colaborării balcanice.
EFORTURI VIZÂND TRANSFORMAREA BALCANILOR ÎNTR-O ZONĂ
A PĂCII, COLABORĂRII ŞI BUNEI VECINĂTĂŢI,
FĂRĂ ARME NUCLEARE ŞI BAZE MILITARE STRĂINE
După cel de-al Doilea Război Mondial s-au produs mutaţii majore în configuraţia internaţională, generând fie conflicte de anvergură şi de durată, fie situaţii explozive care riscau să împingă omenirea spre o nouă conflagraţie. Declanşarea „Războiului Rece”, cursa înarmărilor, în special nucleare, au sporit gradul de insecuritate şi de dependenţă a popoarelor continentului. Impactul „Războiului Rece” s-a făcut resimţit şi în Balcani, îngreunând reluarea procesului de cooperare multilaterală. Regiunea devine subiect al divizării impuse de apartenenţa la blocuri politico-militare opuse şi al influenţei unor puteri din afara zonei ce s-au concretizat prin amplasarea de baze militare străine pe teritoriul unor state balcanice ş.a. Toate acestea au dus la întârzierea reluării procesului de cooperare multilaterală. În ciuda acestor frânări, evoluţiile pozitive apărute ulterior au alimentat tendinţa spre reluarea colaborării şi cooperării între statele din zonă.
Pentru România, eliberarea de coaliţii a constituit un aspect central al strategiei de „eliberare”, din diferite motive. Adevărul crud, pe care l-au înţeles foarte bine autorităţile vremii, era acela că SUA, Marea Britanie şi Republica Federală a Germaniei nu oferiseră genul de asistenţă economică şi militară care ar fi permis o desprindere oficială de alianţa Tratatului de la Varşovia, cu atât mai puţin o alternativă la aceasta. Căutând să iasă din impasul unei confruntări cu Moscova, Bucureştiul a revenit la strategia interbelică de constituire a unor alianţe regionale – o „Mică Antantă” revitalizată sau „Antanta Balcanică”. Aceasta din urmă, mai ambiţioasă, includea România, Bulgaria, Grecia şi Turcia.
Transformarea Balcanilor într-o zonă a păcii, a bunei vecinătăţi, a încrederii şi colaborării reciproc avantajoase, o zonă lipsită de arme nucleare, de baze militare şi de trupe străine a constituit timp de mai multe decenii un obiectiv prioritar al politicii externe a ţării noastre, căruia i-au dat expresie numeroasele iniţiative de cooperare balcanică întreprinse de România, încă din 1957. Iniţial, propunerea României de cooperare balcanică se sprijinea pe cea de inspiraţie sovietică vizând crearea unor zone libere de arme nucleare în Balcani şi în nordul Europei, ulterior fiind redefinit şi lărgit întregul concept.
România nu s-a limitat la lansarea unei propuneri de cooperare regională, ci a urmărit în mod consecvent nu numai menţinerea ei în atenţia internaţională, dar şi dezvoltarea conceptuală a acesteia într-o pluralitate de forme şi împrejurări. Definirea conceptelor de colaborare balcanică, dezvoltarea continuă a acestora, relevarea trăsăturilor şi valenţelor sale vizau obiectivul întăririi înţelegerii între popoarele din Balcani, conlucrarea rodnică a statelor situate în această parte a continentului european, bazate pe normele şi principiile dreptului, justiţiei şi echităţii, păcii şi securităţii în zonă. Problema s-a aflat permanent în atenţia şi pe agenda politică a României, fiind abordată în contactele la nivel înalt, luări de poziţii pe plan intern sau extern, subliniindu-se că ţara noastră acţionează cu hotărâre pentru dezvoltarea unei colaborări multilaterale între ţările balcanice, pentru transformarea acestei zone într-o regiune fără arme nucleare şi fără baze militare străine. În evoluţia promovării acestei propuneri pot fi identificate trei faze distincte: lansarea propunerii în 1957; demersurile guvernului român din 1959 până în 1965; acţiunile după 196512.
1. La 10 septembrie 1957, preşedintele Consiliului de Miniştri al României, Chivu Stoica, a adresat un mesaj omologilor săi din Albania, Bulgaria, Grecia, Iugoslavia şi Turcia, în care se propunea crearea unei zone de pace în Balcani, liberă de baze militare şi convocarea, în acest scop, încă în cursul aceluiaşi an, a unei conferinţe balcanice la nivel de prim miniştri. Paleta aspectelor avute în vedere a fi examinate era atotcuprin-zătoare, firul călăuzitor fiind: pacea, securitatea, prietenia şi înţelegerea prin cooperare, bazată pe imperativele şi postulatele dreptului internaţional. După părerea guvernului român, se sublinia în mesaj, „Conferinţa şefilor de guverne ale statelor balcanice ar putea să examineze şi să propună hotărâri corespunzătoare în probleme privind întărirea păcii în Balcani, neagresiunea, rezolvarea prin mijloace paşnice a oricărei probleme litigioase, dezvoltarea relaţiilor economice, culturale, ştiinţifice, a contactelor personale între conducătorii ţărilor din Sud-Estul Europei, schimb de delegaţii, vizite reciproce, extinderea contactelor între reprezentanţii tineretului, opiniei publice ş.a.m.d.”13
Textul mesajului cuprindea, mai întâi, o serie de considerente de principiu care dădeau o configuraţie precisă iniţiativei şi-i stabileau parametrii. Se sublinia de la început ferma convingere a guvernului român „că instaurarea unor relaţii de colaborare paşnică, multilaterală între toate statele din regiunea balcanică corespunde intereselor fundamentale ale popoarelor din această regiune, pentru asigurarea păcii, securităţii, progresului lor economic şi cultural, precum şi intereselor păcii în întreaga lume… Pornind de la aceste considerente, guvernul român a ajuns la concluzia că interesele fundamentale ale popoarelor balcanice arată necesitatea înfăptuirii unei largi colaborări colective a ţărilor din regiunea balcanică”14. Mesajul conţinea următoarele propuneri concrete: organizarea unei conferinţe a şefilor de guverne ai statelor balcanice, România fiind dispusă să găzduiască o asemenea conferinţă. Ordinea de zi ar fi putut cuprinde: examinarea şi luarea de hotărâri cu privire la întărirea păcii în Balcani; neagresiunea şi rezolvarea pe cale paşnică a oricăror probleme litigioase; dezvoltarea relaţiilor culturale, economice, ştiinţifice etc.; schimb de delegaţii, vizite. Se propunea, totodată, încheierea unei înţelegeri colective a statelor din Balcani în vederea asigurării păcii în această regiune, pentru prosperitatea şi progresul popoarelor balcanice. Se exprima opinia că o asemenea colaborare între statele din Balcani ar putea contribui, într-o măsură însemnată, la organizarea unei colaborări similare pe plan general-european şi la crearea unui sistem de securitate la nivelul continentului. Înfăptuirea unei înţelegeri a statelor din Balcani, bazată pe deplina egalitate în drepturi a tuturor participanţilor, pe respectul reciproc al suveranităţii şi pe neamestecul în treburile interne, se arăta în mesaj, va aduce o contribuţie de seamă la menţinerea şi consolidarea păcii în lume, la promovarea destinderii în relaţiile internaţionale.
Mesajul guvernului României viza dezvoltarea cooperării pe plan guvernamental şi neguvernamental, necesar pentru crearea unui cadru solid de securitate în regiune, transformarea Balcanilor într-o zonă de pace, colaborare şi bună vecinătate, lipsită de arme nucleare. Se contura clar ideea interacţiunii dintre evoluţiile balcanice şi cele general-europene, o conexiune explicită între măsuri cu caracter regional, preconizate pentru Balcani, şi securitatea generală ţinând de sfera de preocupări a ONU. Albania, Bulgaria şi Iugoslavia au reacţionat pozitiv la mesajul guvernului român, declarând că sunt gata să participe la Conferinţa proiectată. Atena şi Ankara – din motive diferite – au declinat.15
2. La 21 decembrie 1957, într-un discurs în faţa Marii Adunări Naţionale, prim ministrul României, Chivu Stoica, lansa teza denuclearizării Balcanilor, care s-a regăsit apoi, ca o componentă esenţială, în documentele şi luările de poziţie ale României privind cooperarea regională.
Iniţiativa a fost reluată în Declaraţia guvernului român din 6 iunie 195916, propu-nându-se examinarea în cadrul întâlnirii şefilor de guvern din ţările balcanice a încheierii unui Tratat de înţelegere şi securitate colectivă. Pentru a da măsurilor preconizate un caracter cât mai realist, guvernul român a propus să se ceară marilor puteri să garanteze că vor respecta angajamentele asumate de statele balcanice în cadrul înţelegerilor regionale. La momentul respectiv, guvernele grec şi turc nu erau favorabile înfăptuirii unei înţelegeri interbalcanice de pace şi securitate. România era, însă, decisă să continue eforturile în direcţia unei asemenea înţelegeri, pornind de la convingerea că aceasta corespunde intereselor vitale ale popoarelor din această regiune, acţionând pentru atragerea în sprijinul acestei iniţiative şi a celorlalte state balcanice pentru a transforma această regiune într-o zonă de bună vecinătate, a păcii şi securităţii, în care să se dezvolte paşnic schimburile economice, culturale şi pe alte planuri între popoarele acestor ţări. A fost întocmit un plan de măsuri cu privire la acţiunile pentru promovarea acestei iniţiative.
Caracteristica principală a acestui nou demers constă în faptul că, reiterând elementele esenţiale ale propunerii din 1957, se adaugă de o manieră explicită componenta militară – denuclearizarea Peninsulei Balcanice, declaraţia subliniind în acest sens: „Guvernul român consideră că pericolul unui război generalizat ar putea fi simţitor redus, iar pacea şi securitatea popoarelor din regiunea balcanică efectiv apărată prin eforturile comune ale tuturor statelor din Balcani, care să ducă la eliminarea din această regiune a forţelor militare străine dotate cu armament nuclear şi cu rampe pentru lansare de rachete şi proiectile teleghidate”. În cadrul întâlnirii preconizate la nivel înalt, se arată în declaraţie, s-ar putea semna şi adopta hotărâri corespunzătoare în problemele referitoare la colaborarea multilaterală şi dezvoltarea relaţiilor de bună vecinătate între aceste state şi formula propuneri concrete de a se examina şi adopta un Tratat de înţelegere şi securitate colectivă a regiunii Balcanice, prin care statele din Balcani s-ar angaja să rezolve pe cale paşnică orice problemă litigioasă, să nu recurgă la agresiune sau la ameninţare cu forţa în raporturile reciproce, să nu admită stocarea de armament nuclear sau staţionarea unităţilor militare dotate cu asemenea armament aparţinând altor state din afara regiunii balcanice sau instalarea de rampe pentru lansarea de rachete şi proiectile teleghidate pe teritoriul lor. Propunerea conţinea, de asemenea, referiri la acordarea unor garanţii de securitate de către ţările deţinătoare de arme nucleare care vizau: a) respectarea de către aceste ţări a hotărârii statelor balcanice de a transforma această regiune într-o zonă a păcii şi bunei vecinătăţi; b) „angajamentul solemn” al acestor puteri că nici împreună, nici izolat nu vor folosi forţa şi ameninţarea cu forţa sau alte mijloace pentru a impune sau a obţine pe alte căi staţionarea de unităţi militare dotate cu armament nuclear sau amplasarea de rampe pentru lansarea rachetelor şi proiectilelor teleghidate pe teritoriul statelor balcanice.
1 George Macovescu, Prefaţă la volumul Balcanii – Zonă a păcii şi bunei vecinătăţi, Bucureşti, Ed. Politică, 1976, p. 6.
2 Ion Calafeteanu, Diplomaţia românească în Sud-Estul Europei – 1938-1940, Bucureşti, Ed. Politică, 1980, p. 8.
3 Interviu acordat de George G. Potra, director executiv al Fundaţiei Europene Titulescu, „Economistul”, 8 sept. 2004, în Adrian Năstase şi George G. Potra, Titulescu – ziditor de mari idealuri, Fundaţia Titulescu, Bucureşti, 2008, pp. 504-512.
4 Valentin Lipatti, Război şi pace în Balcani, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 1994, p. 22.
5 Discursul rostit de Nicolae Titulescu cu ocazia semnării Pactului Înţelegerii Balcanice, Atena, 9 februarie 1934, în Nicolae Titulescu, Documente diplomatice (ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu, Gheorghe Ploeşteanu, George G. Potra, Constantin I. Turcu), Bucureşti, Ed. Politică, 1967, pp. 546-547.
6 Ibidem, p. 845.
7 Nicolae Titulescu, Discursuri, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967,
Propunerea României a fost sprijinită de Uniunea Sovietică, dar reacţia altor puteri nucleare, în special SUA, a fost negativă, susţinând, în esenţă, că garanţiile de neagresiune sunt deja prevăzute în Carta ONU şi că propunerea nu tratează problema fundamentală a producţiei şi stocării armelor nucleare.1
Propunerea s-a regăsit ulterior, ca o componentă esenţială, în documentele şi luările de poziţie ale României privind cooperarea regională. Mesajele subliniau că înţele–gerea ţărilor balcanice nu este menită să devină o grupare opusă altor state din afara ei.
Întrucât Grecia şi Turcia declarau că nu există condiţii propice pentru o întâlnire balcanică la nivel înalt, iniţiativa nu a putut fi finalizată atunci, dar a fost reluată şi continuată la ONU.
Astfel, în acelaşi an, 1957, la sesiunea a XII-a a Adunării Generale a ONU, iniţiativa balcanică era reafirmată de delegaţia română, care sublinia importanţa unui angajament solemn pe care l-ar putea lua ţările din Balcani în această direcţie. În cadrul MAE au fost elaborate principiile de bază cu privire la încheierea unui Tratat de înţelegere şi securitate colectivă în Sud-Estul Europei (regiunea Balcanică şi a Mării Adriatice), inclusiv un proiect de lucru al acestuia2, în vederea continuării şi dezvoltării iniţiativelor guvernului român din 1957 şi 1959 privind crearea în Balcani a unei zone a păcii, fără arme nucleare, care au contribuit la promovarea ideii colaborării interbalcanice, recunoscută ca o necesitate de cercuri tot mai largi ale opiniei publice din ţările regiunii.
Eforturile României au vizat stimularea preocupărilor privind extinderea colaborării şi înfăptuirea denuclearizării balcanice. Poziţia de principiu a ţării noastre s-a bazat pe următoarele considerente: (a) nicio zonă denuclearizată nu poate fi creată, decât dacă statele aparţinând acestei regiuni acceptă şi participă direct la realizarea acordurilor respective; (b) obligaţia primordială a puterilor nucleare faţă de asemenea zone prin acorduri de garanţii ferme că vor respecta statutul denuclearizat din punct de vedere militar al zonei şi nu vor folosi sau ameninţa cu folosirea armelor nucleare împotriva statelor din zonă.
3. Desigur, în anii „Războiului Rece”, condiţiile nu erau coapte pentru ca o asemenea iniţiativă să-şi găsească o realizare fără dificultăţi. Totuşi, deşi nu aveau şanse de reuşită imediată, propunerile României au ridicat problema transformării Balcanilor într-o zonă a păcii, bunei vecinătăţi şi colaborării lipsite de arme nucleare, iar pe un plan mai larg de a fi promovat ideea zonelor denuclearizate ca un element semnificativ al unui proces autentic de dezarmare generală şi totală.
Problema creării unei zone denuclearizate în Balcani s-a discutat, în anii ce au urmat, în Comitetul celor 18 state pentru dezarmare de la Geneva, la Conferinţa Comitetului pentru dezarmare şi la ONU. În 1968, România, Bulgaria şi Iugoslavia au evocat necesitatea unei zone libere de arme nucleare care să cuprindă Balcanii şi Mediterana, transformând astfel această iniţiativă într-o chestiune de actualitate pe ordinea de zi, care a fost ulterior reflectată în diferite documente internaţionale.
Problema colaborării balcanice, a promovării acţiunilor cuprinse în iniţiativa României a fost obiectul întâlnirilor la cel mai înalt nivel. În cadrul acestora se aprecia că, deşi situaţia în regiunea balcanică s-a îmbunătăţit, mai persistau unele probleme care afectau dezvoltarea acesteia: între Grecia şi Turcia (în problema frontierelor şi a minorităţilor), între Bulgaria şi Turcia (problema minorităţilor, dar şi rezervele Bulgariei în legătură cu relaţiile cu „ţările capitaliste”). Comunicatele comune subliniau, însă, că s-au realizat o serie de paşi pozitivi în direcţia lărgirii cooperării balcanice în diferite domenii, reafirmând hotărârea ţărilor regiunii de a continua eforturile în această direcţie.
În analiza problematicii cooperării balcanice, este necesar să se aibă în vedere faptul că aceasta s-a desfăşurat pe câteva planuri: bilateral şi multilateral; guvernamental şi neguvernamental. Pe plan guvernamental, ponderea au avut-o raporturile bilaterale dintre ţările balcanice, în timp ce pe plan neguvernamental s-au obţinut realizări semnificative privind acţiunile multilaterale. Trei organizaţii au sediu la Bucureşti – Uniunea Medicală Balcanică, Uniunea Balcanică a Matematicienilor şi AISSEE.
Prima reuniune a Comitetelor de colaborare balcanică a avut loc la Atena, în 1961. Accentul s-a pus pe coexistenţa paşnică, necesitatea de a rezolva cu răbdare divergenţele, de a dezvolta colaborarea pe toate planurile, fără a ţine seama de apartenenţa la blocuri. Delegaţia română a evidenţiat importanţa pe care o acordă iniţiativelor şi înţelegerilor pe plan regional, propunerile ţării noastre pe plan balcanic şi puternicul ecou pe care l-au avut în opinia publică. La cea de-a doua întâlnire a reprezentanţilor Comitetelor de colaborare balcanică (Sofia, 10-13 martie 1962), au fost prezentate două referate: „Coexistenţa paşnică în Balcani” (Bulgaria) şi „Măsuri pentru dezvoltarea colaborării balcanice” (Grecia). Bulgaria a evidenţiat importanţa încheierii unui pact balcanic de neagresiune şi a unor pacte de neagresiune bilaterale, ca o garanţie eficace pentru transformarea Balcanilor într-o zonă a păcii, fără arme nucleare. Documentul grec conţinea referiri la dezvoltarea schimburilor economice, lucrări hidro-energetice, a comunicaţiilor etc., precum şi unele aspecte, considerate la vremea respectivă „complet nerealiste”, cum ar fi desfiinţarea vizelor şi paşapoartelor între ţările balcanice, pentru stimularea turismului3.
Asociaţia Internaţională de Studii Sud-Est Europene (AISSEE) a fost creată în 1963, la iniţiativa ţării noastre, şi are sediul la Bucureşti. Asociaţia este afiliată la UNESCO, care-i acordă un sprijin constant, şi a realizat o remarcabilă activitate de conlucrare în domenii precum arheologia, istoria, lingvistica, folclorul şi etnografia, arhitectura şi urbanismul, istoria artelor şi a literaturii ş.a.4
Modalităţi de colaborare multilaterală la nivel guvernamental au apărut mai târziu şi au demarat mai greu, necesitând mai mult timp şi eforturi mai susţinute pentru atingerea obiectivelor pe care şi le propuneau. Pot fi amintite în acest context Conferinţa organismelor oficiale de turism din ţările balcanice, care se întrunea cu regularitate, prin rotaţie, în diferite ţări din regiune, cu începere din 1966, urmărind dezvoltarea, pe bază de programe concrete, a colaborării între ţările regiunii. Proiectul de interconectare a reţelelor electrice de transport ale ţărilor balcanice a fost de o reală însemnătate pentru economiile naţionale ale ţărilor din zonă ş.a..
MAE a elaborat un plan de acţiuni guvernamentale şi neguvernamentale pe plan balcanic, care a cuprins propuneri vizând iniţierea de consultări şi schimburi de păreri cu ministerele de externe din ţările balcanice pentru promovarea cooperării balcanice5. Evidenţiindu-se că România este singura ţară care are relaţii normale cu toate celelalte ţări din regiune şi necesitatea intensificării eforturilor pentru transformarea Balcanilor într-o zonă a păcii şi colaborării, pentru realizarea unei înţelegeri între toate statele din regiune şi ţinându-se seama de stadiul relaţiilor bilaterale dintre ţările balcanice, s-a propus găzduirea unor acţiuni pe linia Uniunii Medicale Balcanice, presei, tineretului, sportului, filmului şi turismului, precum şi participarea la acţiunile organizate în alte ţări.
Toate aceste activităţi au avut rezultate pozitive, constituind un mijloc important de cunoaştere reciprocă, de creşterea încrederii, prieteniei şi conlucrării între specialiştii din diferite domenii.
1 US Department of State, Documents on Disarmament, 1945-1959, vol. II, pp. 1434-1436. Vezi Nicolae Ecobescu şi Mircea Pascu, op.cit., p. 75.
2 Arhiva MAE, Fond 220/1957-1962, RPR-5, Tratatul privind securitatea în Balcani.
3 Valentin Lipatti, op.cit., p. 56.
4 Gheorghe Colţ, Colaborarea balcanică. Domenii, forme, organisme, Bucureşti, Ed. Politică, 1983; Dicţionar diplomatic, Bucureşti, Ed. Politică, 1979, pp. 113-114.
5 ANIC, Fond CC PCR / Cancelarie, dosar 62/1969 – Nota MAE nr. 02/165 Acţiuni neguvernamentale de colaborare pe plan balcanic – examinată în şedinţa Prezidiului Permanent din 28 aprilie 1969. Nota menţionează că, datorită evenimentelor din august 1968, nu au existat condiţii pentru colaborarea pe linia Comitetelor de înţelegere şi colaborare balcanică. MAE consideră necesară continuarea contactelor bilaterale pentru ca, la momentul oportun, să fie iniţiaţi paşi pentru reluarea activităţii multilaterale a Comitetelor de înţelegere şi cooperare balcanică.
INIŢIATIVA ROMÂNIEI PRIVIND ACŢIUNI PE PLAN REGIONAL
Din anul 1960, începuse o perioadă de promovare a unor acţiuni ale ţărilor mici şi mijlocii. În acest context se situează iniţiativa României, de semnificaţie profundă pentru spiritul nou care avea să prefigureze pregătirea Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. La numai 5 ani de la admiterea sa ca membru al ONU (14 decembrie 1955), la 21 august 1960, România a înaintat Secretarului General al ONU Memoriul Explicativ privind înscrierea pe ordinea de zi a celei de-a XV-a sesiuni a Adunării Generale a ONU a unui punct intitulat: „Acţiuni pe plan regional în vederea îmbunătăţirii relaţiilor de bună vecinătate dintre state europene aparţinând unor sisteme social-politice diferite”. Înscris pe agenda Adunării Generale, punctul n-a putut fi examinat din cauza ordinii de zi deosebit de încărcate şi a lipsei de timp. Punctul a fost înscris din nou pe ordinea de zi a Adunării Generale, în aceeaşi formulare, pe baza scrisorii României din 25 septembrie 19631. Problema a făcut obiectul unor dezbateri aprofundate la sesiunile ce au urmat, iar la 21 decembrie 1965 a fost adoptată, în unanimitate, Rezoluţia 2129/XX, intitulată „Măsuri de luat la nivel regional în vederea îmbunătăţirii relaţiilor de bună vecinătate între state europene având regimuri sociale şi politice diferite”. Rezoluţia a fost prezentată de România, la care s-au asociat în calitate de co-autori: Austria, Belgia, Bulgaria, Danemarca, Finlanda, Iugoslavia, Suedia şi Ungaria. Cei nouă coautori ai rezoluţiei, la care ulterior s-a alăturat şi Olanda, au format „Grupul celor 10”. Rezoluţia astfel adoptată deschidea perspective noi şi încurajatoare cauzei destinderii pe continent2. Iniţiativa inaugura una din direcţiile de bază ale manifestării diplomaţiei româneşti – promovarea relaţiilor de bună vecinătate între state, cu o atenţie deosebită acordată relaţiilor dintre state aparţinând unor sisteme social-politice diferite.
Era pentru prima dată când la ONU opţiuni specific europene, în care relaţiile de bună vecinătate trebuie să ducă la acţiuni în favoarea securităţii, cooperării şi destinderii pe continent, erau clar formulate de un grup de 10 ţări membre ale Tratatului de la Varşovia, NATO şi neutre. Ea reprezenta un nou mod de abordare a problemelor europene, deosebit de concepţia potrivit căreia îmbunătăţirea situaţiei în Europa ar fi de competenţa exclusivă a celor 4 mari puteri învingătoare în război (SUA, Anglia, Franţa şi URSS) şi ar depinde de reglementări pe care aceştia le mai au de încheiat. La adoptarea rezoluţiei 2129/XX, Secretarul General ONU, U Thant, declara: „Cred că nu exagerez importanţa acestei rezoluţii, văzând în ea încă un semn încurajator al progreselor înfăptuite pentru a pune capăt la ceea ce am fost obişnuiţi să numim Războiul Rece”3.
Rezoluţia avea mai multe merite: consacra cursul destinderii; afirma rolul ţărilor mici şi mijlocii în edificarea unui sistem de securitate europeană, ceea ce explică participarea, în condiţii de deplină egalitate şi independenţă, a tuturor statelor continentului, în afara politicii de bloc; promovarea conceptului de bună vecinătate în relaţiile dintre statele continentului, indiferent de sistemul lor social-politic, ca o garanţie a creşterii încrederii, a respectului reciproc, înţelegerii şi colaborării. Rezoluţia oglindea adecvat politica României de a stabili relaţii de colaborare cu toate statele pe baza principiilor suveranităţii, independenţei, egalităţii în drepturi şi neamestecului în treburile interne. Prevederile sale urmau să servească la fundamentarea unor acţiuni ale ţării noastre în zona balcanică4.
Activitatea şi acţiunile întreprinse de România pentru promovarea păcii, securităţii şi cooperării pe continentul european au fost călăuzite în mod permanent de spiritul şi prevederile acestei rezoluţii. Obiectivul principal a fost statornicirea unui climat de înţelegere şi colaborare între toate popoarele din Balcani şi transformarea regiunii balcanice într-o zonă lipsită de armament nuclear.
Împreună cu ceilalţi coautori, România a acţionat pentru promovarea obiectivelor rezoluţiei, ideile acesteia fiind incluse în comunicate comune promovate la diferite reuniuni multilaterale unde se discuta cooperarea regională sau documente de relevanţă pentru aceasta. Astfel, în Nota de Propuneri a MAE privind participarea la întâlnirea miniştrilor de externe ai statelor participante la Tratatul de la Varşovia (Moscova, 15 ianuarie 1973), care urma să examineze aspectele organizatorice ale convorbirilor preliminare care urmau să înceapă la Viena, cu privire la reducerea forţelor armate şi armamentelor în Europa, delegaţia română va insista ca „negocierile să nu se rezume numai la problema reducerii forţelor armate într-o anumită zonă a Europei (Europa Centrală – n.a.), ci să aibă ca obiectiv elaborarea unui program complex şi cuprinzător de măsuri de dezangajare militară şi de dezarmare în ansamblul continentului şi în diferite zone ale Europei”. De asemenea, să fie reiterată poziţia României privind „retragerea trupelor străine şi lichidarea bazelor militare aflate pe teritoriile altor state; renunţarea la manevre militare pe teritorii străine şi la masarea de trupe sau alte demonstraţii de forţă în vecinătatea frontierelor altor state; reducerea bugetelor militare; trecerea treptată la reducerea trupelor şi armamentelor aflate în dotarea armatelor naţionale; favorizarea acţiunilor vizând crearea de zone denuclearizate în diferite părţi ale Europei, inclusiv în zona Balcanilor; crearea condiţiilor pentru desfiinţarea blocurilor militare”.5 În Informarea MAE privind consultările preliminare MBFR (Viena, 31 ianuarie – 28 iunie 1973) se arată că „delegaţia română a insistat pe tot parcursul consultărilor pentru invitarea altor state europene interesate, s-a pronunţat împotriva tendinţelor de a se discuta de pe poziţii de bloc; a promovat ideea ca negocierile privind Europa Centrală să fie considerate ca un prim pas, o parte a procesului de dezangajare militară şi dezarmare în Europa, subliniind necesitatea de a se acţiona în vederea reglementării altor probleme ale dezarmării europene, inclusiv înfăptuirea unor acorduri regionale (Balcani).6
1 România în sistemul Naţiunilor Unite (Redactor Responsabil Nicolae Ecobescu), Ed. Politică, Bucureşti, 1974, pp. 272-273.
2 Ibidem, pp. 272-273, 288-289.
3 Adunarea Generală ONU, Procese verbale ale dezbaterilor generale, 1428/XX.
4 ANIC, Dosar nr. 52/1966, Fond Cancelaria CC PCR – Nota MAE nr. 17/001851/1 – Promovarea în continuare a iniţiativei române „Acţiuni pe plan regional în vederea îmbunătăţirii relaţiilor de bună vecinătate între statele europene aparţinând unor sisteme social-politice diferite”.
5 ANIC, Fond Cancelaria CC PCR, Dosar nr. 2/1973, ff.b 30-35.
6 ANIC, Fond Cancelaria CC PCR, Dosar nr. 133/1973, Nota MAE 01/07870, f. 147.
COLABORAREA BALCANICĂ DUPĂ ADOPTAREA ACTULUI FINAL AL CSCE
Formele de conlucrare multilaterală în Balcani au precedat acţiunile care au dus la pregătirea Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, iar cooperarea balcanică, îndeosebi în dimensiunea ei multilaterală, este strâns legată de amplul proces de consolidare a securităţii şi dezvoltarea cooperării pe continent. În viziunea României, dezvoltarea colaborării balcanice, transformarea Balcanilor într-o zonă a păcii, a bunei vecinătăţi, a încrederii şi a colaborării, o zonă lipsită de arme nucleare, este parte integrantă a eforturilor de edificare a unui sistem de securitate şi cooperare în Europa. Pornind de la o astfel de abordare cu privire la cooperarea balcanică, România a desfăşurat o activitate susţinută atât pentru dezvoltarea relaţiilor bilaterale cu toate ţările balcanice, cât şi pentru impulsionarea formelor de cooperare multilaterală.
Colaborarea multilaterală balcanică, deşi considerată parte integrantă a procesului de edificare a securităţii şi dezvoltarea cooperării în Europa, nu a fost menţionată expressis verbi în Actul Final al CSCE. Absenţa unor referiri exprese la colaborarea balcanică s-a datorat, în primul rând, dorinţei multor state participante de a nu particulariza sau regionaliza prevederile Actului Final, care trebuie să fie consacrat unor obiective globale, general europene, iar ulterior, rezervelor pe care unele state participante, chiar şi balcanice, le-au avut faţă de colaborarea multilaterală şi de perspectivele instituţionalizării ei în Balcani.
Cu toate acestea, după încheierea Conferinţei, eforturile întreprinse pentru dezvoltarea colaborării balcanice multilaterale au dat expresie aplicării Actului Final de la Helsinki, în litera şi spiritul său. Colaborarea multilaterală balcanică s-a bazat pe Actul Final şi prevederile acestuia pentru abordarea problemelor regiunii: principiile relaţiilor între state; reglementarea pe calea paşnică a diferendelor; consolidarea pe multiple planuri a relaţiilor de bună vecinătate; dezvoltarea şi diversificarea cooperării în diferite domenii, precum şi instituţionalizarea modalităţilor de colaborare multilaterală într-un cadru specific, corespunzător nevoilor şi opţiunilor ţărilor din regiune.
Reuniunea privind cooperarea economică şi tehnică multilaterală în Balcani1 (Atena, 26 ianuarie – 5 februarie 1976) avea să răspundă unor asemenea preocupări. La scurt timp după semnarea Actului Final de la Helsinki, la 1 august 1975, primul ministru al Greciei, Konstantin Karamanlis, relansa colaborarea balcanică multilaterală, propunând ţinerea, în ianuarie 1976, la Atena, a unei reuniuni de experţi guvernamentali privind colaborarea economică şi tehnică multilaterală între ţările balcanice. Se propunea ca delegaţiile să fie conduse la un nivel reprezentativ şi angajant, iar lucrările să se conducă după regulile de procedură ale OSCE. Este important de reţinut că această iniţiativă a părţii elene venea după convorbirile la nivel înalt purtate la Bucureşti, cu prilejul vizitei oficiale efectuate în România (26-27 mai 1975), de premierul Konstantin Karamanlis, în cadrul cărora problema cooperării balcanice a deţinut un loc proeminent. O demonstrează de altfel, de o manieră convingătoare, Comunicatul comun adoptat la încheierea vizitei care evidenţiază însemnătatea acordată de guvernele celor două ţări dezvoltării unor relaţii de prietenie, cooperare şi bună vecinătate cu toate ţările balcanice. Ele şi-au exprimat totodată hotărârea de a favoriza crearea de noi organisme de colaborare interbalcanică în domeniile economic, tehnico-ştiinţific şi al protecţiei mediului înconjurător, ceea ce ar putea să conducă treptat la o mai strânsă colaborare politică. În acest scop, relevă Comunicatul, „cele două părţi sunt gata să participe la reuniuni ale reprezentanţilor guvernelor ţărilor balcanice”.2
România a sprijinit în mod firesc ţinerea Reuniunii de la Atena, care marca un pas semnificativ pe calea dezvoltării colaborării multilaterale în Balcani. În opinia sa, întărirea încrederii între statele balcanice, statornicirea şi consolidarea relaţiilor de bună vecinătate constituiau jaloane indispensabile pentru transformarea Balcanilor într-o zonă a păcii şi cooperării, lipsită de arme nucleare şi de trupe străine. Prin caracterul ei şi prin problemele abordate, Reuniunea de la Atena era sortită să marcheze un pas important pe calea cooperării multilaterale guvernamentale în Balcani.
La Reuniunea de la Atena au participat delegaţii de experţi guvernamentali din Bulgaria, Grecia, Iugoslavia, România şi Turcia. Albania a declinat invitaţia. Delegaţia română a prezentat poziţia sa de principiu cu privire la transformarea Balcanilor într-o zonă a păcii şi bunei vecinătăţi, a încrederii şi colaborării, fără arme nucleare. A formulat propuneri de colaborare în domenii ca: energia, minele şi geologia, comerţul exterior, mediul înconjurător, turism şi activităţile bancare. A acţionat, de asemenea, pentru elaborarea şi convenirea unor reguli de procedură similare celor ale CSCE şi pentru convenirea unor modalităţi de continuare a procesului: stabilirea datei şi locului unei noi reuniuni similare.
Rezultatele de la Atena nu au fost, însă, la nivelul aşteptărilor. Lucrările Reuniunii au fost marcate de contradicţii existente între ţările balcanice, de gradul diferit de voinţă politică de a promova cooperarea multilaterală, de caracterul explorator şi neangajant pe care unii participanţi l-au dat din stadiul incipient al reuniunii. Astfel, delegaţia Bulgariei a declarat de la bun început că mandatul său nu îi permite decât să facă un schimb de păreri şi informaţii, fără niciun fel de hotărâri sau recomandări, inclusiv în ceea ce priveşte continuarea acestei acţiuni. Poziţiile celorlalte delegaţii au avut o atitudine esenţialmente pozitivă, inclusiv vizând continuarea procesului. În aceste condiţii, textul comunicatului comun adoptat după negocieri laborioase şi uneori tensionate nu a putut să nu reflecte contradicţiile şi carenţele manifestate în timpul reuniunii. Reuniunea a stabilit, cu toate acestea, un amplu inventar de peste 100 de propuneri şi idei de cooperare multilaterală, formulate de ţările participante în domeniile de interes comun convenite: agricultura, comerţul, energia, transporturile şi telecomunicaţiile, mediul înconjurător. Inventarul de idei, sugestii şi propuneri întocmit de Secretariatul reuniunii urma să fie supus spre examinare guvernelor de către fiecare delegaţie. Numărul şi caracterul detaliat al acestora a evidenţiat amploarea posibilităţilor existente pentru dezvoltarea colaborării între ţările balcanice în diferite domenii, urmând ca guvernele să le analizeze şi să stabilească măsurile care ar trebui să fie luate pentru realizarea lor pe plan multilateral, inclusiv prin convocarea unei viitoare reuniuni în acest scop.
Problema cooperării balcanice a fost abordată constant în cadrul întâlnirilor şi convorbirilor ale oficialităţilor române. Astfel, în convorbirea cu delegaţia PCUS condusă de A.A. Gromîko, membru al CC al PCUS, ministrul afacerilor externe al URSS, partea română a evidenţiat modul în care ţara noastră priveşte problemele din Balcani, respingând pericolul unui bloc în regiune, la care s-a referit interlocutorul, subliniind că „Noi înţelegem că aceasta se va realiza în contextul general, că nu se poate soluţiona problema aceasta în Balcani până nu se va soluţiona în Europa. Dar, întărirea colaborării economice, ştiinţifice, culturale între ţările din Balcani creează o atmosferă de încredere şi ajută la rezolvarea problemelor”3.
În ciuda rezultatelor modeste, Reuniunea de la Atena a avut şi un impact pozitiv: a fost prima reuniune multilaterală guvernamentală după cel de-al Doilea Război Mondial, care se ocupa de sectoare vitale pentru dezvoltarea economică a ţărilor balcanice. Inventarul de idei şi propuneri a demonstrat existenţa unor largi posibilităţi de colaborare, precum şi interesul ţărilor participante de a dezvolta o astfel de cooperare în domeniile examinate. Deşi nu au fost convenite data şi locul următoarei întâlniri, reuniunea a reţinut idei prezentate în forma organizată a procesului multilateral de cooperare balcanică. Totodată, Reuniunea de la Atena s-a desfăşurat în optica definită de CSCE.
Continuarea eforturilor începute la Atena a constat, însă, în convocarea unor reuniuni sectoriale, menite să examineze unul sau altul din domeniile „Inventarului de propuneri” stabilit la Atena. Astfel, între 1979 şi 1984 a avut loc o serie de reuniuni la nivel de experţi guvernamentali, menite să examineze câte un domeniu de cooperare din cele definite în 1976 şi să formuleze recomandări corespunzătoare.
Reuniunea de la Bucureşti în domeniul energiei şi materiilor prime energetice (7-12 iunie 1982), organizată în acest context, a întrunit delegaţii de experţi guvernamentali din Bulgaria, Grecia, Iugoslavia, România şi Turcia, precum şi reprezentanţi ai CEE / ONU, ONUDI, UNESCO, PNUD şi GATT, ca observatori. Reuniunea s-a încheiat cu un document final, care, pe baza propunerilor şi ideilor prezentate de delegaţiile statelor participante, conţinea recomandări în următoarele probleme: interconectarea reţelelor electrice de transport din ţările balcanice; elaborarea de studii privind realizarea şi exploatarea amenajărilor hidroenergetice; tehnologiile de exploatare şi de utilizare optimă a resurselor energetice, inclusiv cele de calitate inferioară; metode şi soluţii destinate să asigure utilizarea raţională a energiei în economie; verificarea surselor noi şi reînnoite de energie, recuperarea şi utilizarea deşeurilor rezultate din exploatarea resurselor energetice; elaborarea de tehnologii noi fără deşeuri; cooperarea pe terţe pieţe; participarea organismelor competente din sistemul ONU la colaborarea multilaterală balcanică.
Continuarea procesului multilateral de cooperare balcanică la nivel guvernamental, declanşat în 1976 de Reuniunea de la Atena, şi ţinerea celor 4 reuniuni de experţi între 1979-1984 au constituit, fără îndoială, un element pozitiv în evoluţia dialogului între ţările balcanice. Ele au permis clarificarea şi aprofundarea a numeroase aspecte de colaborare care fuseseră abordate la Atena şi au contribuit la consacrarea ideii continuităţii eforturilor multilaterale, inclusiv la îmbunătăţirea climatului de încredere, de conlucrare şi de prietenie între ţările balcanice. Pe de altă parte ele au prezentat dezavantajul discontinuităţii tematice, întrucât s-au ţinut pe domenii de colaborare diferite, ceea ce nu a permis ca eforturile să capete o eficienţă reală.
Acţiunile întreprinse de ţările din zonă au fost sprijinite de unele organisme şi programe din sistemul Naţiunilor Unite – UNESCO, ONUDI, OMS, CEE / ONU, PNUD, PNUE etc. – care au finanţat proiecte importante de cooperare subregională, au organizat sau au stimulat activităţi periodice de cooperare, au subvenţionat programele unor asociaţii balcanice4.
În perioada 19-20 mai 1980, la Bucureşti, la iniţiativa ADIRI, a avut loc Colocviul internaţional cu tema „Cooperarea balcanică multilaterală şi perspectivele ei”, cu participarea unor specialişti din domeniul dreptului şi relaţiilor internaţionale din Bulgaria, Grecia, Iugoslavia, România şi Turcia, lărgindu-se astfel sfera domeniilor şi instituţiilor angajate în organizarea unor schimburi de păreri privind problemele actuale şi de viitor ale colaborării multilaterale în zonă. În cuvântul de deschidere, ministrul de externe al României, Ştefan Andrei, a prezentat concepţia ţării noastre privind dezvoltarea colaborării balcanice în diverse domenii, eforturile întreprinse pentru transformarea acesteia într-o zonă a păcii, a bunei vecinătăţi, a încrederii şi colaborării, lipsită de arme nucleare şi trupe străine. S-a subliniat că o asemenea colaborare răspunde intereselor ţărilor şi popoarelor din regiune, fiind parte integrantă a procesului de securitate şi cooperare în Europa, început de CSCE. A fost reafirmată semnificaţia propunerii României privind convocarea, în cel mai scurt timp, a unei întâlniri la nivel înalt a statelor balcanice, menită să ducă la creşterea încrederii, la dezvoltarea bunei vecinătăţi şi a colaborării pe multiple planuri, la transformarea Balcanilor într-o zonă a păcii, lipsită de arme nucleare. O asemenea întâlnire, care necesită o temeinică pregătire, s-ar înscrie ca un important act pozitiv în viaţa continentului, în lupta pentru dezarmare şi pace în Europa şi în lume.5
După anul 1980, concertarea multilaterală se dorea a fi mai ambiţioasă, abordând şi domeniile politic şi militar. Acestor tendinţe le-a răspuns iniţiativa luată în acea perioadă de România, Bulgaria, Grecia şi Iugoslavia. Pentru România, obiectivul transformării Balcanilor într-o zonă a păcii, bunei vecinătăţi şi colaborării, lipsită de arme nucleare şi baze militare străine constituia o preocupare constant reafirmată cu diferite prilejuri. Dar pentru definirea consecventă a obiectivelor colaborării balcanice era necesară stabilirea unui cadru multilateral organizat, în care înfăptuirea unor astfel de obiective să poată fi examinată. Unei asemenea exigenţe îi răspundea iniţiativa României, lansată în 1982, privind ţinerea unei întâlniri la nivel înalt a ţărilor balcanice. Observatorii politico-diplomatici, în special ţările occidentale, au urmărit cu interes iniţiativa lansată de România. Preconizata întâlnire la nivel înalt a ţărilor balcanice nu se limita doar la examinarea problemei denuclearizării Balcanilor (aşa cum propunea Bulgaria), ci viza abordarea unui ansamblu de probleme care preocupau ţările din regiune; ameliorarea raporturilor de bună vecinătate şi reglementarea pe cale paşnică a litigiilor existente între ele; creşterea încrederii, a înţelegerii şi colaborării reciproc avantajoase în diferite domenii de interes comun; transformarea Balcanilor într-o zonă denuclearizată, ca scop final, de perspectivă, al întregului efort de concertare multilaterală, după ce relaţiile de bună vecinătate şi climatul politic de încredere şi conlucrare ar fi permis realizarea unui astfel de obiectiv. În concepţia României, reuniunea trebuia temeinic pregătită prin discuţii bilaterale şi reuniuni multilaterale pentru a se încheia cu succes şi a constitui astfel un moment calitativ nou al colaborării balcanice multilaterale, ca şi un act pozitiv în viaţa continentului european.
România continua să militeze pentru crearea de zone denuclearizate în Balcani, în Nordul şi Centrul Europei, ca şi în alte regiuni ale lumii, pornind de la faptul că instituirea unor asemenea zone lipsite de arme nucleare ar contribui la consolidarea păcii şi colaborării cu dimensiuni continentale. Este semnificativă în acest sens declaraţia româno-elenă din 4 noiembrie 1982, adoptată cu prilejul vizitei preşedintelui României la Atena şi a convorbirilor avute cu prim ministrul Andreas Papandreu, în care se arată că „cele două părţi au acordat o atenţie deosebită problematicii balcanice, ca parte componentă a procesului de edificare a securităţii şi dezvoltare a colaborării în Europa, subliniind că, în concepţia lor, colaborarea balcanică este un proces de durată care se dezvoltă treptat, evoluând de la simplu la complex. Cele două părţi au reafirmat voinţa lor de a conlucra şi de a depune noi eforturi, alături de celelalte state din regiune, pentru a stimula colaborarea balcanică pe plan bilateral şi multilateral în domenii de interes reciproc…”. „Cele două părţi au convenit să depună toate eforturile pentru promovarea, în strânsă colaborare cu celelalte ţări balcanice, prin consultări şi alte contacte, a realizării unei întâlniri la nivel înalt a ţărilor balcanice, în vederea examinării căilor şi mijloacelor practice de întărire a încrederii, cooperării şi păcii în Balcani. O asemenea întâlnire ar constitui un pas important pe calea păcii pe continentul european, un act pozitiv în viaţa internaţională”… „Totodată, ele au convenit să-şi sporească eforturile pentru dezvoltarea şi consolidarea climatului de prietenie, înţelegere şi respect reciproc între ţările balcanice. În acest context, vor acţiona pentru dezvoltarea relaţiilor de bună vecinătate, bazate pe principiile independenţei, integrităţii teritoriale, suveranităţii şi neamestecului în treburile interne, care corespund intereselor popoarelor balcanice, în vederea transformării acestei regiuni într-o zonă de încredere, securitate şi pace. Cele două părţi şi-au exprimat convingerea că aceste eforturi vor duce, în condiţii şi prin contacte corespunzătoare, la transformarea Balcanilor într-o zonă liberă de arme nucleare”.6
În ciuda progreselor considerabile în direcţia îmbunătăţirii climatului politic şi pe calea dezvoltării relaţiilor de colaborare, îndeosebi pe plan bilateral, între unele ţări din Balcani existau încă unele probleme şi cauze generatoare de instabilitate şi animozităţi. O serie de factori din regiune, dar şi din afara acesteia, au continuat să exercite o influenţă nefavorabilă asupra situaţiei din zonă. Astfel, Moscova era interesată mai presus de toate într-o zonă balcanică liberă de arme nucleare, pentru a-şi asigura influenţa în regiune, iar SUA percepea această propunere având drept obiectiv retragerea armelor nucleare ale SUA / NATO existente deja în regiune. În acest context, continuând să militeze pentru eliminarea tuturor armelor nucleare din Europa, România susţinea consecvent dezvoltarea colaborării multilaterale între statele balcanice, transformarea Balcanilor într-o zonă demilitarizată, de pace şi bună vecinătate, al cărei obiectiv era instituirea unei cooperări regionale, independent de controlul sovietic. Totodată, în timp ce Bulgaria dorea să reducă influenţa NATO în regiune, România tindea s-o sporească şi s-o diminueze pe cea a URSS şi a Pactului de la Varşovia. „Pentru liderii sovietici era vital ca Occidentul să-şi păstreze suspiciunile şi ezitările faţă de iniţiativele româneşti privind Balcanii … Dacă românii izbuteau să-şi atragă sprijinul activ al Vestului, puteau transforma apoi relaţiile balcanice în moduri dezastruoase pentru politica sovietică în regiune (aşa cum se întâmplase, după implicarea României, cu politica Moscovei în Orientul Mijlociu şi faţă de China, dar într-un mod care ar fi putut conferi S.U.A. o poziţie fermă în regiunea balcanică)” – consideră Larry L. Watts7.
Nivelul colaborării multilaterale era departe de parametrii potenţialului. Se impunea continuarea eforturilor pe plan guvernamental şi neguvernamental pentru a făuri în această parte a Europei o zonă a păcii, colaborării şi bunei vecinătăţi. România nu a încetat să acţioneze pentru organizarea unei întâlniri la nivel înalt pentru a examina componentele necesare instaurării unei astfel de zone în Balcani, considerând că o asemenea acţiune s-ar înscrie ca un act pozitiv pentru popoarele din zonă şi întregul continent european. Au fost schiţate şi unele linii generale privind o agendă posibilă a unei asemenea întâlniri: o discuţie generală cu privire la stadiul actual al relaţiilor dintre statele balcanice; necesitatea soluţionării pe calea tratativelor a unor probleme existente între unele ţări, în vederea dezvoltării încrederii şi bunei vecinătăţi, lărgirea cooperării economice, tehnico-ştiinţifice şi culturale; măsurile ce trebuie luate în vederea realizării în Balcani a unei zone fără arme nucleare8. Problema convocării conferinţei a făcut obiectul întâlnirilor şi schimbului de păreri la nivel înalt ale reprezentanţilor României cu omologii lor din ţările balcanice.
1 Dicţionar diplomatic, Bucureşti, Ed. Politică, 1979, p. 756.
2 Fundaţia Europeană Titulescu, Istoria politicii externe româneşti în date (coordonator Ion Calafeteanu), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 456.
3 ANIC, Fond CC al PCR, Secţia Relaţii Externe, Dosar nr. 180/1978, f. 84.
4 Valentin Lipatti, Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Cap. IX – Cooperarea Balcanică, Bucureşti, Ed. Politică, 1985, pp. 177-180.
5 Gh. Colţ, op.cit., p. 131.
6 Scânteia, 5 noiembrie 1982
7 Larry L., Watts, Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece, Editura RAO, 2013, p. 392.
8 Nicolae Ecobescu, Mircea Paşcu, op.cit., pp. 88-89.
Iniţiativa României din 1982 privind ţinerea unei reuniuni balcanice la nivel înalt nu a rămas fără ecou. La 14 mai 1983, printr-un mesaj al prim ministrului elen Andreas Papandreu, transmis şefilor celorlalte state balcanice, se menţiona intenţia de a convoca o reuniune de experţi guvernamentali, la Atena, la 16 ianuarie 1984. Se adresa rugămintea de a se transmite elementele principale pentru preconizata Conferinţă de experţi guvernamentali, însărcinaţi să exploreze terenul şi să fixeze primele jaloane ale pregătirii unei întâlniri multilaterale la nivel înalt. În răspunsul României la mesajul premierului elen se reiterează semnificaţia propunerii româneşti privind organizarea unei reuniuni la nivel înalt a statelor balcanice, care să examineze „aspectele vizând întreprinderea de noi paşi în direcţia depăşirii unor probleme existente, dezvoltarea încrederii şi bunei vecinătăţi, a cooperării pe multiple planuri, a transformării Balcanilor într-o zonă a păcii, fără arme nucleare”1.
Finalizarea acestei propuneri s-a lovit, însă, de rezervele Turciei, care nu dorea ca problema denuclearizării Balcanilor să fie examinată la Conferinţa preconizată şi, în orice caz, să nu ocupe un loc proeminent pe ordinea de zi, aşa cum propunea Grecia. La rândul său, Bulgaria acorda un interes aproape exclusiv discutării problemei denuclearizării Balcanilor, în timp ce Iugoslavia şi România aveau o abordare globală şi echilibrată faţă de problemele care urmau să figureze pe agenda conferinţei.
După consultări de lucru întreprinse de partea română la Atena, cu partea elenă, şi la Bucureşti, cu partea turcă, la începutul anului 1984, au putut fi conturate soluţii privind următoarea ordine de zi:
-
Evaluarea generală a rezultatelor obţinute în urma reuniunilor balcanice precedente, în special în domeniile economic, al transporturilor, ştiinţei, comunicaţiilor etc.
-
Propuneri referitoare la măsuri vizând dezvoltarea şi întărirea climatului de încredere, bună vecinătate, colaborare şi securitate în Balcani.
-
Folosirea paşnică a energiei nucleare în Balcani şi cooperarea în domeniul energiei.
-
Modalităţi de continuare a dialogului multilateral între ţările balcanice.
-
Proceduri vizând transformarea Balcanilor într-o zonă liberă de arme nucleare, inclusiv definirea măsurilor de protejare a locuitorilor şi a mediului înconjurător din regiunea balcanică împotriva consecinţelor folosirii armelor nucleare în alte regiuni2.
Dat fiind timpul scurt rămas până la data propusă de Grecia pentru începerea Conferinţei balcanice la nivel de experţi – 16 ianuarie 1984 -, Turcia a invocat imposi-bilitatea unei pregătiri corespunzătoare. Pentru depăşirea acestei situaţii, s-a convenit împărţirea acesteia în două etape: 16-18 ianuarie şi 13-18 februarie 1984. În cadrul discuţiilor, au fost avansate sugestii şi propuneri concrete privind modalităţile de dezvoltare şi aprofundare a colaborării bilaterale şi multilaterale între ţările din zonă. Comunicatul comun a consemnat hotărârea participanţilor ca ideile, propunerile şi sugestiile înregistrate să fie supuse atenţiei guvernelor ţărilor respective, în vederea continuării dialogului început la Conferinţa de experţi, iar acestea urmau să facă cunoscut punctul lor de vedere în legătură cu ţinerea următoarei reuniuni de experţi. În acest context, urma să fie luată în considerare şi propunerea României ca aceasta să aibă loc la Bucureşti3. Comunicatul comun subliniază, totodată, că lucrările s-au desfăşurat într-o atmosferă de lucru, prietenească şi constructivă, într-un spirit de conlucrare şi înţelegere reciprocă.
Se poate spune că rezultatele Conferinţei de experţi de la Atena din 1984 – prima reuniune balcanică cu caracter politic – au fost similare Reuniunii de la Atena din 1976. Diferenţele în abordările şi priorităţile statelor participante nu au permis rezultate mai substanţiale. Astfel, Turcia a considerat că problema denuclearizării Balcanilor trebuie abordată într-un cadru general-european, cu participarea celor două mari puteri – SUA şi URSS, iar Bulgaria, menţinându-şi rezerva faţă de colaborarea multilaterală balcanică, a apreciat că, dimpotrivă, în centrul dialogului multilateral balcanic trebuie situată problema denuclearizării acestei regiuni4.
În 1985, o nouă propunere româno-bulgară avea să lărgească aria de preocupări menite să contribuie la consolidarea păcii şi securităţii în Balcani – Declaraţia Apel lansată de cele două ţări cu privire la realizarea în Balcani a unei zone fără arme chimice. Se adresa un apel solemn şefilor de stat şi de guvern din ţările balcanice pentru unirea şi conjugarea eforturilor tuturor statelor din regiune în vederea transformării Balcanilor într-o zonă fără arme chimice. Se propunea începerea neîntârziată de negocieri în vederea realizării unui acord între ţările balcanice că nu vor experimenta, produce, obţine sau stoca orice arme chimice pe teritoriul lor. În partea finală a Declaraţiei Apel se arată că proclamarea Balcanilor ca zonă lipsită de arme chimice ar constitui un pas important pe calea eliberării întregii Europe de o categorie deosebit de periculoasă de arme. Declaraţia a fost transmisă şefilor de stat sau de guvern ai Albaniei, Greciei, Iugoslaviei şi Turciei şi difuzată la ONU şi la Conferinţa de dezarmare de la Geneva. Iniţiativa s-a lovit de rezerva de principiu a Albaniei şi refuzul Turciei de a participa la examinarea unor aspecte militare ale securităţii în Balcani, indiferent dacă este vorba de arme nucleare sau chimice. În plus, guvernul Turciei a lăsat să se înţeleagă că până la soluţionarea chestiunilor litigioase existente între Turcia şi unii parteneri balcanici, nu mai era în măsură să participe la reuniuni balcanice multilaterale, indiferent de natura problemelor care urmau să fie examinate.
Această condiţionare era, desigur, neproductivă şi risca să paralizeze eforturile de conlucrare multilaterală, cărora România le acorda o importanţă deosebită. O schimbare în bine avea să se producă, totuşi. La 22-23 decembrie 1986, la Bucureşti, a avut loc o reuniune de experţi din ţările balcanice privind transformarea regiunii într-o zonă fără arme chimice, cu participarea delegaţiilor din Bulgaria, Grecia, Iugoslavia şi România, iar Turcia a fost prezentă ca observator. Totuşi, chiar în această calitate, prezenţa Turciei a constituit un element pozitiv care a evidenţiat dorinţa acestei ţări de a veni în întâmpinarea demersurilor întreprinse de România vizând promovarea, în continuare, a colaborării multilaterale balcanice. Reuniunea a permis fiecărei ţări să-şi facă cunoscută poziţia în problema realizării în Balcani a unei zone fără arme chimice. Turcia menţi-nându-şi rezervele sale de fond faţă de această idee, a reiterat legătura între stadiul relaţiilor bilaterale şi progresele colaborării multilaterale. Trebuie menţionat, totuşi, că, deşi firul dialogului balcanic multilateral nu a fost întrerupt, eforturile României nu s-au soldat cu rezultatele scontate, rămânând la nivelul declaraţiilor de bune intenţii sau al analizelor nefinalizate.
La 24-26 februarie 1988, la Belgrad, a avut loc Conferinţa miniştrilor de externe din cele 6 ţări balcanice, care a marcat un nou început al cooperării multilaterale. Pregătită temeinic pe cale bilaterală, Conferinţa de la Belgrad a constituit un adevărat reviriment: a fost prima Conferinţă la nivelul miniştrilor de Externe din ţările balcanice în perioada postbelică; a fost asigurată participarea Albaniei; a înlesnit dialogul dintre Grecia şi Turcia, ca şi dintre Bulgaria şi Turcia, evidenţiind complementaritatea existentă între cooperarea bilaterală şi cea multilaterală. Reuniunea s-a desfăşurat într-un climat pozitiv, ceea ce a constituit, de asemenea, un factor politic şi psihologic deosebit de important. Pe fond, Conferinţa a reconfirmat obiectivele acestei cooperări: transformarea Balcanilor într-o zonă fără arme nucleare şi chimice; intensificarea cooperării la nivel guvernamental şi neguvernamental în numeroase domenii de interes comun; dezvoltarea contactelor şi soluţionarea chestiunilor umanitare; recunoaşterea rolului minorităţilor naţionale ca factor de coeziune, de stabilitate şi promovare a relaţiilor amicale, de bună vecinătate şi conlucrare; organizarea, în perspectivă, a unei întâlniri a şefilor de stat şi de guvern ai ţărilor participante. S-a convenit, totodată, un program de reuniuni multilaterale cu caracter guvernamental şi neguvernamental, care au inclus diferite domenii importante; măsuri de încredere şi securitate; cooperarea economică şi comercială; transporturile; producţia industrială şi transfer tehnologic; energia etc. S-a hotărât, totodată, ţinerea unei a doua întâlniri a miniştrilor de externe, în octombrie 1990, la Tirana. A fost acceptată periodicitatea bienală a acestor Conferinţe, ele urmând a fi precedate de întâlniri ale Înalţilor Funcţionari.
Cea de-a doua Conferinţă a miniştrilor de Externe ai statelor balcanice (Tirana, 24-25 octombrie 1990) a continuat procesul de instituţionalizare a cooperării multilaterale. S-a convenit ca reuniunile ministeriale să aibă loc anual, iar cele ale adjuncţilor de două ori pe an; a fost înfiinţată funcţia de coordonator (reprezentantul ţării gazdă a ultimei reuniuni a miniştrilor de externe), iar Bulgaria a propus înfiinţarea la Sofia a unui Secretariat permanent5.
Reuniunea Înalţilor Funcţionari din MAE (Ankara, 12-14 iunie 1991) s-a pronunţat pentru dezvoltarea cooperării multilaterale şi extinderea acesteia şi în domeniul politic, iar în perspectivă, şi în cel militar. S-a dat astfel un impuls remarcabil colaborării pe multiple planuri între ţările balcanice. S-a hotărât organizarea de întâlniri anuale ale miniştrilor comerţului exterior sau de economie; înfiinţarea unui Institut pentru cooperarea economică, a unei Bănci balcanice, a unei Camere de comerţ şi industrie; crearea de zone de liber schimb; întâlniri periodice ale miniştrilor apărării; elaborarea unor măsuri de încredere şi a unui Cod de bună vecinătate; ameliorarea comunicării rapide între ministerele de externe; elaborarea unei convenţii de cooperare multilaterală în domeniul educaţiei, ştiinţei şi culturii; elaborarea unui Cod de conduită al statelor balcanice şi al minorităţilor şi înfiinţarea unui Institut balcanic de cercetări în acest domeniu.
Conlucrarea balcanică a cuprins şi o dimensiune parlamentară. La reuniunea Comisiilor de politică externă ale parlamentelor din ţările balcanice (Bucureşti, 7-8 mai 1991) s-a decis instituţionalizarea unor astfel de reuniuni cu o frecvenţă anuală, ca şi constituirea în fiecare parlament a unui grup permanent pentru colaborarea balcanică.
România a continuat să găzduiască o serie de reuniuni de experţi în domeniile menţionate mai sus; a sprijinit şi promovat conceptul „Forumului Balcanic”, adică „un cadru instituţionalizat, bazat pe principiile OSCE, având ca finalitate promovarea cooperării între toate ţările care aparţin acestei arii sau sunt strâns legate de ea”6.
Colaborarea balcanică multilaterală s-a blocat, însă, la sfârşitul anului 1991, datorită crizei în spaţiul ex-iugoslav, fapt ce a potenţat tensiuni deja existente între statele balcanice. Propunerea Bulgariei din februarie 1992 privind convocarea unui Forum internaţional consacrat situaţiei din Balcani, ca şi propunerea avansată, în august 1992, de premierul ex-iugoslav Milan Pesici cu privire la înfiinţarea unei Uniuni economice balcanice nu au putut fi finalizate. Divergenţele de opinie dintre ţările balcanice cu privire la rosturile şi perspectivele cooperării lor au devenit tot mai izbitoare.
Pe măsura extinderii şi prelungirii crizei în spaţiul ex-iugoslav, în soluţionarea acesteia s-au implicat ONU, OSCE, UE şi NATO; ulterior, au apărut noi actori şi noi forme de cooperare vizând reconcilierea, reconstrucţia post-conflict şi dezvoltarea cooperării în spaţiul balcanic.
Cooperarea multilaterală balcanică a cunoscut o evoluţie inegală, cu momente de avânt şi stagnare, care au fost determinate de condiţiile politice din momentul respectiv. Cu toate acestea, eforturile de cooperare multilaterală au constituit şi continuă să fie o preocupare constantă, de un real interes pentru ţările din zonă şi actorii din afara acesteia.
1 Scânteia, 19 iunie 1983.
2 Nicolae Ecobescu, Mircea Paşcu, op.cit., p. 91; Valentin Lipatti, op.cit., p. 181.
3 Scânteia, 19 februarie 1984.
4 Valentin Lipatti, op.cit., p. 182.
5 Mihail Dobre, România la sfârşitul Războiului Rece, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2011, p. 278.
6 Adrian Năstase, România după Malta, vol. 8, Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti, 2011, pp. 730-731.
Coments