Ambasador Paraschiva BĂDESCU
În prezent, când România este membră a NATO şi UE, iniţiativele şi demersurile României în perioada preliminară convocării şi desfăşurării procesului de la Helsinki ar putea fi considerate irelevante. Îndrăznesc să menţionez, însă, că, în acea perioadă, era incomparabil mai dificil, chiar periculos, de a iniţia şi promova idei originale, pe linia interesului naţional. În cadrul reuniunilor Tratatului de la Varşovia, sau într-un format mai larg, delegaţia română era, adesea, dacă nu totdeauna, în opoziţie cu ceilalţi membri ai blocului, promovând cu fermitate şi profesionalism poziţii având drept obiectiv promovarea unei politici externe cât mai eficiente în conformitate cu interesele naţionale. Convocarea Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa a constituit o excelentă oportunitate în acest sens, atât în faza premergătoare, pregătitoare a convocării Conferinţei, cât, mai ales, în timpul desfăşurării lucrărilor acesteia.
ORIGINILE CONFERINŢEI
Ideea convocării unei conferinţe general-europene pentru securitate a apărut în anii ’50, având drept obiectiv asigurarea securităţii printr-o politică de destindere. Originea ideii trebuie căutată în încercările URSS de a legitima statu quo-ul teritorial şi politic prevalent în Europa după cel de-al Doilea Război Mondial. Prima iniţiativă sovietică în acest sens, prezentată la Conferinţa miniştrilor de externe ai celor patru mari puteri (Berlin, februarie 1954), viza, în esenţă, încheierea unui tratat de securitate colectivă numai între statele europene, ceea ce plasa astfel SUA în situaţia de observator şi, în ultima instanţă, a dus la respingerea propunerii sovietice1.
Lansată astfel, ideea unei conferinţe pe problemele securităţii europene era lăsată fără o atenţie deosebită din partea Vestului, care avea alte priorităţi, dar şi suspiciuni şi rezerve faţă de obiectivele reale ale iniţiativei2.
POZIŢIA CONSECVENTĂ A ROMÂNIEI PENTRU AFIRMAREA
VIZIUNII PROPRII
Preocupările şi acţiunile vizând securitatea pe continentul european au ocupat un loc important în politica şi diplomaţia vremii. Multe analize şi cărţi au fost conscrate dezvoltării acestei idei, evoluţiei istorice a acestui proces, care s-a împletit cu procesul destinderii în relaţiile Est – Vest. Urmărind evoluţia acestuia, transpar ca un fir roşu eforturile consecvente ale României de a se detaşa de Moscova, de a promova o viziune politică proprie, independentă, contribuţiile sale directe la crearea condiţiilor necesare pregătirii şi organizării Conferinţei. România s-a angajat activ în promovarea acestui proiect, care presupunea dezvoltarea unei politici externe independente şi dobândirea unui important capital de imagine în relaţiile cu statele occidentale. Robert King scria că „principiile politicii externe de suveranitate şi independenţă, egalitate în drepturi, avantaj mutual, neintervenţie în treburile interne, integritate teritorială şi interzicerea folosirii forţei apar aproape neschimbate, în orice declaraţie de politică externă a României, de la începutul anilor 1960”3.
O ilustrare elocventă a acestei linii se degajă din urmărirea poziţiei consecvente, ferme a României la întâlnirile, discuţiile şi negocierile din cadrul blocului din care făcea parte – Tratatul de la Varşovia. Lansarea procesului CSCE a oferit oportunitate în acest sens, iar România a depus eforturi consecvente vizând materializarea ideii convocării conferinţei privind securitatea europeană, care au culminat cu „Declaraţia cu privire la întărirea păcii şi securităţii în Europa”, adoptată la Consfătuirea Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia (Bucureşti, 6 iulie 1966). Declaraţia conturează, totodată, parametrii posibili ai documentului ce ar putea fi adoptat de conferinţă: un document cu privire la colaborarea în interesul menţinerii şi întăririi securităţii europene, în care s-ar prevedea obligativitatea statelor semnatare de a se conduce în relaţiile dintre ele după interesele păcii, de a rezolva problemele litigioase numai pe cale paşnică, de a avea consultări şi schimb de informaţii în probleme care prezintă interes reciproc, de a contribui la dezvoltarea pe toate căile a legăturilor economice, tehnico-ştiinţifice şi culturale dintre ele. Chemarea clară, concretă şi larg fundamentată pe care o constituia Declaraţia de la Bucureşti a atras imediat atenţia prin caracterul ei deschis, de lucru. Pentru prima oară, abordarea nu mai era „de la bloc la bloc”, necesitând a fi studiată cu atenţie şi privită ca un început al dialogului.
Demersurile României vizau un obiectiv major: promovarea unei politici externe cât mai eficiente, în conformitate cu interesele naţionale. Declaraţia de la Bucureşti se dorea a fi un prim program al securităţii europene, în care se făcea apel la toate statele continentului să adere la acesta, ceea ce s-a considerat a fi unul din primele momente semnificative ale complicatului proces al negocierilor pentru organizarea CSCE.
La cea de-a XV-a sesiune a Adunării Generale a ONU, România a lansat iniţiativa privind „Măsuri pe plan regional în vederea îmbunătăţirii relaţiilor de bună-vecinătate între statele europene aparţinând unor sisteme economice şi sociale diferite”, care s-a finalizat prin adoptarea rezoluţiei cu acelaşi titlu la sesiunea a XX-a4, având drept co-autori: Austria, Belgia, Bulgaria, Danemarca, Finlanda, Iugoslavia, România, Suedia şi Ungaria, iar, ulterior, s-a alăturat şi Olanda. Rezoluţia lua notă cu satisfacţie de preocuparea crescândă pentru dezvoltarea relaţiilor reciproce de cooperare în diverse domenii între state europene aparţinând unor sisteme social-politice diferite, pe baza principiilor egalităţii în drepturi, respectului şi avantajului reciproc. Salutând adoptarea rezoluţiei, Secretarul general al ONU a subliniat că ea „constituie un semn încurajator al progresului realizat pentru a se pune capăt la ceea ce se numeşte „războiul rece””5. S-a apreciat că această rezoluţie a constituit în fapt „preludiul” la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa6.
Moscova depunea eforturi de a „readuce” România în familie, atrăgându-i atenţia „asupra devierilor”. În timpul vizitei oficiale în URSS (7-9 aprilie 1969), ministrul de externe al României C. Mănescu a avut discuţii cu omologul său A. Gromyko şi a fost primit de L. Brejnev. Schimbul de păreri s-a concentrat îndeosebi asupra chestiunilor europene, C. Mănescu prezentând unele măsuri pe care guvernul român le avea în vedere pentru realizarea obiectivelor cuprinse în Apelul de la Budapesta. Atitudinea interlocutorilor sovietici a fost una de rezervă, îndeosebi, faţă de eventualitatea înscrierii unui punct special pe agenda sesiunii a 24-a a ONU dedicate acestei probleme şi a ideii activizării celor 10 coautori ai rezoluţiei adoptate la iniţiativa României privind acţiuni pe plan regional.
La 17 martie 1969, prin Apelul de la Budapesta, statele participante la Tratatul de la Varşovia subliniau că existau reale posibilităţi pentru ţinerea conferinţei, care ar corespunde intereselor statelor europene şi ar permite identificarea împreună a căilor şi mijloacelor care ar duce la lichidarea divizării Europei în grupuri militare şi la asigurarea colaborării paşnice între statele şi popoarele europene. „Ca urmare a poziţiei ferme şi consecvente a delegaţiei române, s-au obţinut rezultate deosebit de valoroase prin adoptarea în unanimitate a unui comunicat” – se aprecia în informarea prezentată de delegaţia română după reuniune. La negocieri, purtătorul de cuvânt al părţii române a fost Mircea Maliţa, adjunct al ministrului de externe. Din informare reiese că principalele probleme de divergenţă între poziţia română şi a celorlalte ţări socialiste au fost relaţiile cu China (apropierea dintre China şi SUA) şi RFG.
În toamna aceluiaşi an, la 31 octombrie 1969, Consfătuirea miniştrilor de externe ai statelor participante la Tratatul de la Varşovia privea favorabil disponibilitatea guvernului finlandez din 5 mai 1969 de a contribui la pregătirea şi ţinerea conferinţei, propunând o ordine de zi alcătuită din două puncte:
-
Asigurarea securităţii europene şi renunţarea la folosirea forţei sau la ameninţarea cu folosirea forţei în relaţiile dintre statele din Europa;
-
Lărgirea relaţiilor comerciale, economice şi tehnico-ştiinţifice pe baza egalităţii în drepturi, în scopul dezvoltării colaborării între statele europene.
La următoarea Reuniune la acelaşi nivel (Budapesta, 22 iunie 1970), după ce constată existenţa unor condiţii favorabile pregătirii conferinţei şi fac apel la convocarea acesteia, miniştrii de externe adaugă, ca elemente noi la ordinea de zi propusă anterior, schimburile culturale şi crearea unui mecanism instituţional de continuare a procesului multilateral. În memorandumul adoptat, se menţinea formularea punctului convenită anterior privind „asigurarea securităţii europene şi renunţarea la forţă sau la ameninţarea cu folosirea ei în relaţiile dintre statele din Europa”.
Principalul obiectiv al diplomaţiei române era angajarea URSS într-o serie de angajamente internaţionale privind neamestecul în treburile interne ale altui stat. Pentru România, nefolosirea forţei sau a ameninţării cu forţa era un concept care trebuia să stea la baza unui sistem autentic de securitate europeană. Includerea acestor prevederi în documentele europene era primordială pentru securitatea României. „Era o chestiune de principiu, izvorând din concepţia noastră generală despre respectarea şi aplicarea normelor de drept internaţional. O astfel de poziţie principială căpăta însă o şi mai mare actualitate după momentele grele prin care trecuserăm în timpul invadării Cehoslovaciei în vara lui 1968”7.
Poziţia ţărilor membre NATO a fost mai rezervată faţă de oportunitatea ţinerii conferinţei şi de obiectivele pe care aceasta era chemată să le realizeze. Proiectul era suspectat că poate fi o „conferinţă de pace camuflată”, menită să afecteze echilibrul de forţe în Europa. Această rezervă a fost diminuată treptat, după perfectarea Acordului cvadripartit privind Berlinul Occidental şi includerea SUA şi Canadei printre ţările participante. În ceea ce priveşte problematica posibilă a conferinţei, ţările membre NATO adăugau „anumite aspecte militare ale securităţii, respectiv măsuri de creştere a încrederii şi a stabilităţii pe continent; libera circulaţie a persoanelor, a informaţiilor şi a ideilor; cooperarea în vederea îmbunătăţirii mediului ambiant”.
Sunt de menţionat, în acest context, demersurile României, de a asocia SUA şi alte ţări NATO la acest proiect. Astfel, la întrevederea ministrului de externe Corneliu Mănescu cu Secretarul de Stat al SUA Dean Rusk (New York, 5 octombrie 1966) au fost abordate relaţiile intereuropene şi perspectivele convocării unei Conferinţe general-europene. Ministrul român a informat despre întâlnirea avută în ajun – 4 octombrie 1966 – cu reprezentanţii celor nouă state coautoare ale rezoluţiei „Acţiuni pe plan regional în vederea îmbunătăţirii relaţiilor de bună vecinătate între state europene aparţinând unor sisteme social-politice diferite”. După cum am menţionat, rezoluţia, adoptată în unanimitate, a avut la bază iniţiativa României înscrisă ca punct pe agenda sesiunii a XV-a a Adunării Generale a ONU. Obiectivele rezoluţiei vizează stabilirea unui climat de destindere şi cooperare în Europa, pe baza dezvoltării relaţiilor dintre state pe plan bilateral şi multilateral, în toate domeniile. Grupul coautorilor includea 2 ţări membre NATO, 3 ţări membre ale Tratatului de la Varşovia şi 4 ţări neutre (Austria, Belgia, Bulgaria, Danemarca, Finlanda, Iugoslavia, România, Suedia şi Ungaria). Întâlnirea, la care au participat miniştri de externe ai ţărilor respective, – a subliniat C. Mănescu – „a prilejuit un util schimb de vederi asupra măsurilor care ar urma să fie întreprinse pentru promovarea colaborării multilaterale pe plan european. S-a căzut de acord cu organizarea unei noi întâlniri la nivelul miniştrilor de externe în capitala uneia din ţările coautoare, după o perioadă rezonabilă care va permite examinarea aprofundată de către guvernele respective a obiectivelor şi ideilor formulate de aceştia”. Secretarul de Stat a spus că SUA nu au nimic împotriva ideii convocării unei conferinţe în problemele păcii şi securităţii în Europa, cu condiţia ca aceasta să fie bine pregătită, deoarece un eventual eşec ar avea drept rezultat crearea unei situaţii mult mai proaste decât cea actuală. La observaţia ministrului român că eventualitatea ţinerii unei conferinţe europene este încă îndepărtată, pentru că este nevoie de anumite condiţii care nu sunt încă întrunite, D. Rusk a replicat că în SUA sunt destul de bine înţelese dificultăţile care împiedică ţinerea unei conferinţe europene între ţările celor două blocuri.8
După cum îl informa trimisul special al şefului statului român pe Henry Kissinger, în aprilie 1972, „România acordă o mare importanţă participării Statelor Unite în acest proces, în pregătirea şi desfăşurarea Conferinţei, conştientă de faptul că poziţia SUA poate avea un rol important în lucrările Conferinţei şi în rezolvarea favorabilă a problemelor europene. Din aceste motive, noi am fi interesaţi să vedem că Statele Unite acordă un interes mai mare şi contribuie mai activ (…) Noi dorim ca SUA să joace un rol mai activ”9.
„Odată ce Conferinţa pentru Securitate Europeană nu a mai avut ca scop înlocuirea Alianţei Atlantice şi a confirmat Statele Unite ca putere europeană, politica sovietică s-a aflat în defensivă. Scopul stabilizării relaţiilor dintre cele două blocuri (…) simbolizează că, cel puţin în ceea ce priveşte Europa, Moscova va fi de acum încolo în defensivă, încercând să păstreze ceea ce obţinuse” – remarca Henry Kissinger10, o analiză realistă, deşi exagerase ameninţarea sovietică, dar prezenta pertinent poziţia Moscovei la începutul anilor ’70.
NOUL CONCEPT DE SECURITATE PROMOVAT DE ROMÂNIA
Participând activ la normalizarea şi dezvoltarea relaţiilor bilaterale cu toate statele continentului, iniţiind şi propulsând grupul de acţiune al celor nouă ţări mici şi mijlocii11 în vederea întăririi bunei vecinătăţi şi dezvoltării cooperării în Europa, aducându-şi o contribuţie importantă la elaborarea documentelor Tratatului de la Varşovia cu privire la convocarea şi obiectivele Conferinţei general-europene, elaborarea unor documente şi organizarea de acţiuni care au facilitat dezbateri conceptuale – toate acestea eviden-ţiază rolul de pionierat jucat în acei ani de România în declanşarea procesului multilateral de edificare a securităţii europene.
În acest context, se cuvine a aminti apariţia publicaţiei de politică externă „Lumea”, în care apăreau analize şi studii pe probleme actuale de politică externă, crearea unor asociaţii, precum Asociaţia de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale (ADIRI) şi Asociaţia Internaţională de Studii Sud-Est Europene (AISSEE), care s-au afirmat ca foruri de dezbateri şi de largă audienţă, stimulând interesul naţional şi internaţional pentru problematica dezbătută, în care securitatea şi cooperarea europeană ocupa un loc predominant. Se acredita astfel ideea unei concepţii privind securitatea europeană şi a existenţei unui proiect vizând crearea unui mecanism pentru securitatea şi cooperarea în Europa, ceea ce oferea mediilor politice, diplomatice şi ştiinţifice elemente concrete de analiză şi reflecţie.
Contextul european la vremea respectivă contribuia la o mai bună înţelegere a poziţiei României în fazele de pregătire şi desfăşurare a Conferinţei. Pe continentul european au izbucnit două războaie mondiale, iar perioada postbelică era caracterizată prin „Războiul Rece” între cele două blocuri militare. Patru din cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU erau printre participanţii la CSCE, ei fiind şi cele mai mari puteri nucleare. Continentul era suprasaturat de armamente, trupe şi baze militare (naţionale şi străine).
CSCE a apărut din dorinţa de a preveni o nouă conflagraţie mondială şi a deschide calea unei colaborări între naţiunile continentului. Ideea Conferinţei de la Helsinki a fost legată de procesul destinderii ce se afirmase pe continent şi, la rândul său, procesul destinderii a fost confirmat şi consolidat de rezultatele Conferinţei.
România a avut, se pare, mai devreme şi mai profund decât alţii o concepţie teoretică şi practică despre obiectivele pe care urma să le atingă conferinţa, despre rolul ei în procesul de democratizare a relaţiilor internaţionale, despre virtuţile unui astfel de proces în erodarea politicii de bloc şi a sferelor de influenţă, pentru înfăptuirea unei Europe unite.
Pornind de la necesitatea unui sistem trainic de securitate în Europa, care să excludă continuarea politicii „echilibrului de forţe”, să pună capăt cursei înarmărilor şi îndeosebi a înarmărilor nucleare, să promoveze larg colaborarea pe baza egalităţii în drepturi a statelor, definiţia noului concept de securitate a apărut în diferite luări de poziţie ale autorităţilor române, elementele căruia erau apoi promovate pentru a fi reflectate în diferite documente bilaterale sau multilaterale. La deschiderea lucrărilor colocviului internaţional ADIRI din 1969, prim-ministrul Ion Gheorghe Maurer, preşedintele de onoare al Asociaţiei, a avansat unele idei definitorii pentru poziţia României privind edificarea unui sistem de securitate şi cooperare în Europa. Spre a fi eficiente şi valabile, sublinia premierul român, „răspunsurile la problemele importante ale Europei trebuie căutate şi găsite exclusiv prin căi şi mijloace paşnice, pe temeiul principiilor şi metodelor consfinţite în Carta Naţiunilor Unite, a căror respectare şi aplicare riguroasă de către toţi şi faţă de toţi oferă chezăşia unei păci şi securităţi trainice”. În ceea ce priveşte finalitatea sistemului securităţii europene, acesta „trebuie să constituie pentru fiecare popor garanţia că niciodată, în nici o împrejurare, nu se va găsi în faţa unui act de forţă sau ameninţare a libertăţii şi independenţei, a drepturilor şi intereselor sale legitime”12. Securitatea europeană – în viziunea României – era concepută ca un sistem de angajamente liber consimţite, clare şi precise, din partea tuturor statelor, însoţite de măsuri concrete care să ofere tuturor ţărilor garanţia deplină că se află la adăpost de orice act de agresiune, că se pot dezvolta liber, conform propriilor lor interese şi propriei lor voinţe, şi să coopereze pe baza respectării principiilor fundamentale ale dreptului internaţional13.
Elementele fundamentale ale noului concept de securitate erau clar formulate: stabilirea unor principii şi norme de comportare, a unui cod de conduită al relaţiilor dintre state, care să asigure în primul rând egalitatea în drepturi a statelor, respectarea independenţei şi suveranităţii naţionale, neamestecul în treburile interne, integritatea teritorială, nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa, reglementarea paşnică a diferendelor între state, cooperarea reciproc avantajoasă, dreptul fiecărui popor de a-şi hotărî singur soarta şi de a se dezvolta în mod liber şi convenirea unui ansamblu de măsuri care să asigure traducerea în viaţă a angajamentelor asumate; statornicirea unor relaţii de încredere şi stabilitate, care să excludă politica de forţă şi de ameninţare cu forţa şi, printr-un proces treptat, să ducă la înfăptuirea dezarmării şi, în primul rând, a dezarmării nucleare; dezvoltarea şi diversificarea unui program de cooperare în domeniile economic, ştiinţific, cultural şi în alte domenii, între statele continentului; garanţia, pe baza angajamentelor asumate şi a măsurilor luate, că fiecare stat, independent de sistemul social-politic, se poate dezvolta liber în afara oricărei presiuni sau ingerinţe; crearea unui mecanism general-european de concertare şi conlucrare, care să permită continuarea eforturilor, adâncirea procesului de edificare a unui sistem trainic de securitate şi cooperare în Europa.
1 John Fry, The Helsinki Process. Negotiating Security and Cooperation in Europe, NDU Press, Washington, 1993, pp. 3-9.
2 Constantin Vlad, Diplomaţia Secolului XX, Fundaţia Europeană Titulescu, 2006, pp. 541-543.
3 Robert King, „România şi securitatea europeană”, Cercetările Radio Europa Liberă, 20 iulie 1972, pp. 14-15.
4 Doc.ONU, A/RES/2 129/XX, 19/1/1966.
5 Adunarea generală a ONU. Procese verbale ale discuţiei generale 1428/XX.
6 Jean Kirk Laux, Prelude a la Conference sur la securite et la cooperation en Europe, în Politique etrangere nr. 6/1973.
7 Valentin Lipatti, În tranşeele Europei. Amintirile unui negociator, Bucureşti, Editura Militară, 1993, p. 39.
8 Arhiva Naţională / Fond CC PCR SRE, dosar 176/1966.
9 Memorandum al discuţiei, Washington, aprilie 21, 1972, doc. 23, Foreign Relations, 1969-1976, vol. E-15.
10 Henry Kissinger, Years of renewal, N.Y., Touchstone, 2000, pp. 635-637.
11 România a iniţiat rezoluţia 2129(XX) – „Acţiuni pe plan regional în vederea îmbunătăţirii relaţiilor de bună vecinătate între state europene aparţinând unor sisteme social-politice diferite”, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 21 decembrie 1965, având drept co-autori Austria, Belgia, Bulgaria, Danemarca, Finlanda, Iugoslavia, România, Suedia şi Ungaria.
12 Nicolae Ecobescu, A.D.I.R.I. şi noua arhitectură de securitate europeană. Contribuţii notabile în sfera elaborărilor conceptuale, în Pagini din diplomaţia României, vol. IV, Editura Junimea, Iaşi – 2012, p. 370.
13 Valentin Lipatti, Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Ed. Politică – 1985, Bucureşti, pp. 29-30.
MEMORANDUMUL GUVERNULUI FINLANDEZ
Perspectiva convocării unei conferinţe privind securitatea în Europa, cu participarea tuturor statelor europene, SUA şi Canada, se contura la sfârşitul anilor ’60 – începutul anilor ’70. Prin contacte diplomatice, se prefigura ca această conferinţă să fie precedată de o reuniune pregătitoare. În Memorandumul din mai 1969, guvernul finlandez considera utilă organizarea unei conferinţe pregătite în mod minuţios pentru dezbaterea problemelor securităţii europene, care să fie convocată fără niciun fel de condiţii prealabile. Participanţii îşi vor prezenta punctele de vedere şi propunerile lor în problemele europene. Finlanda – se spunea în Memorandum – întreţine relaţii bune cu toate ţările interesate în securitatea europeană, iar poziţia sa imparţială în problema cea mai importantă a securităţii europene – problema germană – a fost apreciată pozitiv de diferite ţări interesate. Guvernul Finlandei îşi exprimă disponibilitatea de a fi gazda Conferinţei pentru securitatea europeană, precum şi a întâlnirii pregătitoare, dacă guvernele respective vor considera oportun acest lucru1. În răspunsul său, din iulie 1969, la acest Memorandum, guvernul român îşi exprima acordul faţă de faptul că o conferinţă europeană va trebui să fie convocată fără condiţii prealabile, iar participanţii vor avea dreptul şi posibilitatea să-şi expună concepţiile şi propunerile lor asupra chestiunilor europene. La 25 noiembrie 1970, guvernul Finlandei, printr-un al doilea Memorandum, şi-a arătat disponibilitatea de a găzdui o astfel de reuniune pregătitoare, precum şi lucrările Conferinţei propriu-zise. Memorandumul a fost transmis tuturor statelor europene, inclusiv RDG şi RFG, precum şi guvernelor SUA şi Canadei.
În răspunsul Guvernului român la Memorandumul Guvernului finlandez se arată că „România este gata să examineze cu toată atenţia sugestiile altor state europene cu privire la organizarea Conferinţei asupra problemelor securităţii europene, să discute şi impedimentele care pot apare în calea realizării acestei idei, subliniind că suntem receptivi faţă de orice propunere îndreptată spre înfăptuirea securităţii şi cooperării pe continent. Esenţial este să se adopte o atitudine constructivă în această direcţie, ca toate statele europene să vină unele în întâmpinarea altora, să manifeste o maximă receptivitate faţă de iniţiativele, punctele de vedere favorabile destinderii şi păcii, indiferent din partea cui ar veni ele. Totodată, este necesar să fie iniţiate noi şi noi acţiuni care să ralieze forţe tot mai ample la efortul pentru dezvoltarea multilaterală a cooperării între statele europene, fără deosebire de orânduirea socială”.2
De menţionat, de asemenea, demersurile diferitelor state privind viitoarea conferinţă. Astfel, ministrul grec de externe, P. Pipinelis, într-o discuţie cu Ambasadorul român la Atena, a sugerat ca Guvernul român să examineze oportunitatea ca ţările balcanice, pe baza unei platforme de idei general acceptabile, să aducă o contribuţie mai activă la elaborarea ordinii de zi a Conferinţei privind securitatea europeană. În prima fază a discuţiilor Conferinţei să se pornească de la propunerile sale din aprilie 1968 privind Codul relaţiilor corecte între state3. Propunerile Greciei au fost analizate cu atenţie de partea română, care, reacţionând la acest demers, a reiterat poziţia ţării noastre cu privire la necesitatea întăririi eforturilor tuturor ţărilor din Balcani în vederea statornicirii unui climat de destindere, înţelegere şi cooperare în această parte a Europei şi transformarea Balcanilor într-o zonă a păcii şi cooperării internaţionale. Au fost reconfirmate actualitatea propunerilor României privind crearea de zone denuclearizate în diferite părţi ale lumii, inclusiv în regiunea Balcanilor. Totodată, a fost prezentată pe larg poziţia României în problemele securităţii europene.
1 Arhiva Naţională, Fond Cancelaria CC PCR, dosar 97/1969, pp. 20-22.
2 Ibidem.
3 Codul viza relaţiile între statele balcanice. Nota MAE/DR I – 01/0664 din 1 martie 1970, în Arhiva Naţională / Fond Cancelaria CC PCR, dosar 36/1970.
CONSULTĂRILE PREGĂTITOARE DE LA DIPOLI
România acorda o mare importanţă consultărilor care urmau să înceapă în toamna anului 1972. În perioada care a precedat începerea pregătirii propriu-zise a conferinţei, avea loc o luptă evidentă între vechile stări de lucruri şi noile tendinţe. Concepţiei bipolare a lumii, împărţite în zone de influenţă şi supravegheate îndeaproape, i se opuneau încercările, încă timide, ale ţărilor mici şi mijlocii de a practica o politică independentă, pentru a promova pacea, securitatea şi colaborarea pe continent.
În august 1972, la o întrevedere dintre şeful statului român cu Ambasadorul sovietic a fost transmis, cu titlu confidenţial, un proiect de document care se dorea a fi prezentat la consultările multilaterale de la Helsinki ca document al statelor Tratatului de la Varşovia. Conform acestuia, punctele cheie de pe ordinea de zi erau inviolabilitatea frontierelor, bazele securităţii europene, principiile relaţiilor reciproce între statele din Europa, egalitatea în drepturi şi schimburile economice şi comerciale. Documentul era bazat pe platforma politică din declaraţia statelor participante la Tratatul de la Varşovia, care a avut loc la Praga, la 26 ianuarie 1972. Luând notă de document, pe care urma să-l examineze cu atenţie1, şeful statului român a spus colaboratorilor săi: nu-l putem accepta. Trebuie să avem propunerile noastre, începând cu regulile de procedură, obiectivele conferinţei, rolul acestui proces în erodarea politicii de bloc şi a sferelor de influenţă. Pornind de la aceste indicaţii, MAE a pregătit proiectul de mandat pentru delegaţia care urma să reprezinte România la această reuniune.
Mandatul delegaţiei române era elaborat în perioada de promovare a unei linii de independenţă, de emancipare naţională a autorităţilor de la Bucureşti şi un val de simpatie de care se bucura România în Occident ca urmare a neparticipării sale la intervenţia statelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia (1968), stabilirea relaţiilor diplomatice cu RFG, acţiuni diplomatice de stimulare a unui dialog între R.P. Chineză şi SUA. Printre propunerile promovate de România erau dezarmarea, pacificarea şi democratizarea relaţiilor internaţionale, reflectată prin egalitatea tuturor statelor în adoptarea deciziilor, articularea unui cadru european de securitate prin cooperare. Mandatul delegaţiei române prevedea ca reuniunea să se desfăşoare între state independente şi suverane, în afara alianţelor militare. Orice activitate care are loc în cadrul reuniunii trebuie să fie deschisă tuturor statelor participante. Fiecare stat să participe în conformitate cu interesele şi poziţii proprii.
Consultările pregătitoare au început la 22 noiembrie 1972 şi se preconizau a fi de scurtă durată – 2-3 săptămâni -, în care să se convină ordinea de zi şi data începerii Conferinţei conform unor idei avansate de unele ţări în ajunul reuniunii. Delegaţia română, însă, a lansat de la începerea consultărilor o serie de elemente privind procedura de desfăşurare a reuniunii, care au pus amprenta pe lucrările acesteia şi evoluţia ulterioară a procesului de la Helsinki. Semnificativ, în acest sens, este şi faptul că primul document de lucru al reuniunii a fost difuzat de România cu două zile înainte de deschiderea acesteia şi înregistrat la 23 noiembrie 1972 – sub cota CSCE / HC.1, cu titlul „Aranjament de procedură”, care reprezenta o modificare importantă a „metodelor diplomaţiei tradiţionale”. Noile modalităţi şi-au găsit reflectarea şi consacrarea la CSCE, care a generalizat şi a consacrat practicile noi, democratice, de purtare a negocierilor şi adoptare a deciziilor, deschizând o filă nouă în procedura conferinţelor internaţionale.
Regulile de procedură cuprindeau expres principiul că statele participă ca state independente şi suverane, în condiţii de deplină egalitate. Documentul românesc prevedea participarea tuturor la toate activităţile, inclusiv în organele de lucru subsidiare.
De asemenea, după o lungă perioadă când dialogul privind securitatea europeană a fost în formula Est – Vest, România propunea o nouă abordare a negocierilor privind securitatea europeană, aceea în afara alianţelor militare. Multe delegaţii erau descum-pănite: era o prevedere care până atunci nu mai fusese înscrisă niciodată în analele istoriei negocierilor diplomatice europene. Formula „Consultările se vor desfăşura în afara alianţelor militare” a fost trecută apoi în Regulile de procedură ale conferinţei înseşi, în formularea: „Conferinţa va avea loc în afara alianţelor militare”, ceea ce a asigurat bazele ca negocierile să se poarte între cele 35 de state participante, şi nu între blocurile militare.
Se prevedea, totodată, dreptul statelor participante de a-şi aduce contribuţia la organizarea şi conducerea lucrărilor prin regula rotaţiei la conducerea lucrărilor, rotaţia la locul de ţinere a lucrărilor şi adoptarea deciziilor prin consens, care se defineşte prin „absenţa oricărei obiecţii exprimate de un reprezentant şi prezentate de el ca un obstacol la adoptarea deciziei respective”. Acest nou sistem de adoptare a deciziilor presupune cooperare strânsă între toţi negociatorii, singura de natură să permită ajungerea la un acord general. Fără consultări asidue şi permanente nu se poate ajunge la consens. Iar hotărârile convenite şi adoptate prin consens pot avea o eficacitate mai mare decît cele cu temă şi conţinut similar, dar adoptate prin vot.
După adoptarea regulilor de procedură, s-a trecut la o dezbatere generală, în cursul căreia cei 34 de şefi de delegaţie au prezentat poziţia guvernelor lor cu privire la obiectivele, sarcinile şi organizarea Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, dezbateri care au durat între 29 noiembrie şi 5 decembrie 1972.
Principala problemă care a făcut obiectul negocierilor în perioada următoare la reuniunea pregătitoare a fost formularea ordinii de zi a CSCE. Negocierile au durat aproape toată perioada Consultărilor, convenindu-se să se recomande Conferinţei adoptarea unei ordini de zi din patru puncte: 1. Probleme privind securitatea în Europa; 2. Cooperarea în domeniile economiei, ştiinţei şi tehnicii şi mediului înconjurător; 3. Cooperarea în domeniul umanitar şi în alte domenii; 4. Urmările Conferinţei. Convenirea ordinii de zi a fost urmată de controversa privind problema „mandatelor”. Negocierile asupra „mandatelor” au fost dificile şi prelungite. Redactarea mandatelor, pe domenii (sau coşuri), a avut loc în grupuri de lucru, prelungindu-se câteva luni. Recomandările finale ale Consultărilor de la Helsinki, sau „Cartea albastră” cum era denumită după culoarea broşurii, au inclus aceste mandate, permiţând negociatorilor fazelor ulterioare să dispună de directive pe baza cărora s-a putut elabora Actul final al CSCE, evitându-se astfel multe con-troverse cu privire la interpretarea uneia sau alteia din problemele de pe ordinea de zi.
S-a convenit că la Conferinţă trebuiau să fie elaborate, într-un document cu o formă corespunzătoare, „principiile fundamentale pe care fiecare stat participant trebuie să le respecte şi să le aplice în relaţiile sale cu toate celelalte state participante, independent de sistemele lor politice, economice sau sociale, pentru a asigura pacea şi securitatea tuturor statelor participante” (Recomandările finale ale Consultărilor de la Helsinki, par. 17). S-a convenit următorul decalog de principii: egalitatea suverană, respectarea drepturilor inerente suveranităţii; nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa; inviolabilitatea frontierelor; integritatea teritorială a statelor; reglementarea paşnică a diferendelor; neamestecul în treburile interne; respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, inclusiv a libertăţii de gândire, conştiinţă, religie sau de convingere; egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul popoarelor de a dispune de ele însele; cooperarea între state; îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate conform dreptului internaţional. Acest „decalog” a stat la baza redactării Declaraţiei privind principiile care guvernează relaţiile reciproce dintre statele participante ca parte esenţială a Actului Final al CSCE. Decalogul depăşea numărul principiilor Cartei ONU şi a Declaraţiei privind relaţiile amicale dintre state din 1970, iar prin conţinut au însemnat un program al acţiunii normative. De menţionat includerea ca principii distincte a celui privind inviolabilitatea frontierelor şi principiul privind drepturile omului.
Pentru România – atât la reuniunea pregătitoare, cât şi la Conferinţă – enunţarea clară, precisă şi completă a principiilor de drept internaţional menite să călăuzească relaţiile mutuale între statele participante a constituit o problemă fundamentală. În concepţia ţării noastre, nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa şi, ca un corolar al acestui principiu, reglementarea paşnică a diferendelor dintre state trebuiau să stea la baza procesului de edificare a securităţii europene. Delegaţia ţării noastre a acţionat consecvent, alături de alte ţări mici şi mijlocii, pentru ca nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa să fie reflectat corespunzător în decalog, însoţit de măsuri de aplicare a principiului nerecurgerii la forţă (par. 21 din Recomandările finale, denumit şi „zona bleu”).
Pornind de la premisa că dezangajarea militară şi dezarmarea constituie parte integrantă şi esenţială pe continent, România s-a opus tendinţelor care s-au manifestat în preajma şi în timpul lucrărilor pregătitoare de la Dipoli de a se împiedica o examinare cuprinzătoare şi aprofundată a aspectelor militare la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de a limita dezbaterile respective la aspecte de ordin general şi teoretic. Drept pretext pentru eliminarea examinării problemelor militare la CSCE s-a invocat faptul că la Viena se desfăşurau negocierile privind reducerea echilibrată a forţelor armate şi armamentelor în Europa Centrală (MBFR). Acestea, însă, ca tematică şi aria geografică, nu constituiau un argument pentru excluderea problematicii militare de pe agenda CSCE. Cât despre dezarmarea nucleară, aceasta rămânea de competenţa exclusivă a superputerilor, care dominau tratativele globale de dezarmare din forurile competente ale ONU. Drept urmare, s-a convenit ca la CSCE să se acorde atenţia corespunzătoare punctelor de vedere exprimate privind destinderea politică şi dezarmarea, inclusiv măsuri de încredere şi stabilitate (par. 22-24 din Recomandările finale ale consultărilor de la Helsinki). Câteva prevederi concrete completau „mandatul”: se recomanda CSCE să fie examinate şi convenite, ca măsuri de creştere a încrederii şi stabilităţii pe continent, notificarea prealabilă a manevrelor militare de anvergură şi schimbul de observatori la manevrele militare. Se recomanda, totodată, ca organul de lucru al Conferinţei însărcinat cu aspectele militare ale securităţii să studieze şi problema notificării prealabile a mişcărilor de trupe şi să prezinte concluziile sale. Pe această bază, la faza a II-a a Conferinţei, România a prezentat un document de lucru cuprinzător, cu propuneri privind premisele principale ale negocierilor referitoare la dezangajarea militară şi dezarmarea în Europa, măsuri de întărire a încrederii şi creştere a stabilităţii pe continent, precum şi perspectiva negocierilor militare. Se sublinia clar că „Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, ca singurul for plenar european, este chemată să dezbată şi problemele general-europene ale dezangajării militare şi dezarmării, în toate aspectele lor.”2 Se poate spune că în acest domeniu, poate mai mult decât în oricare altul abordat de CSCE, linia de demarcaţie nu a fost „Est – Vest”, ci una care separa interesele marilor puteri de cele ale ţărilor mici şi mijlocii, indiferent de apartenenţa sau neapartenenţa lor la alianţele militare.
Cooperarea în domeniile economic, tehnico-ştiinţific şi al mediului încon-jurător cuprindea o materie vastă, dar destul de bine structurată, care nu conţinea germenii unor mari dispute politice. Prevederile incluse în Recomandările finale (par. 25-41) au constituit îndreptarul pe baza căruia s-a putut negocia şi conveni o substanţă vastă şi diversificată, însă bine structurată şi inclusă în Actul final.
Ca şi în cazul aspectelor politico-juridice şi militare ale securităţii, redactarea prevederilor privind colaborarea în domeniile culturii, educaţiei, informaţiei şi con-tactelor umane a necesitat mult timp şi eforturi susţinute din partea negociatorilor. Dacă în domeniile colaborării culturale, educaţiei şi ştiinţei nu au apărut lucruri greu de soluţionat, probleme mai delicate şi complexe erau în domeniul informaţiei şi, îndeosebi, al contactelor umane.
Ideea Continuităţii procesului CSCE apăruse înainte de deschiderea Consul-tărilor de la Dipoli. Pentru România aceasta era o problemă decurgând nemijlocit din concepţia sa generală despre securitatea europeană. Considerând Conferinţa nu ca un scop în sine, ci ca începutul unui proces dinamic de lungă durată şi de proporţii ample, ţara noastră a acordat un interes susţinut şi permanent asigurării continuităţii eforturilor privind edificarea securităţii, dezvoltarea cooperării şi consolidarea destinderii în Europa, sub forma unui organism permanent. Această idee a fost însuşită de celelalte ţări membre ale Tratatului de la Varşovia (în 1970, 1972), Iugoslavia şi alte ţări mici şi mijlocii, în special neutre şi nealiniate. Adversarii hotărâţi ai ideii organismului permanent erau ţările membre ale Pieţei Comune, care condiţionau înscrierea problemei pe agenda Conferinţei de convenirea celorlalte chestiuni de substanţă.
În afară de aspectele privind regulile de procedură şi ordinea de zi adnotată, pregătirea Conferinţei implica şi alte chestiuni de organizare. Dată fiind amploarea problemelor înscrise pe ordinea de zi şi caracterul detaliat al „mandatelor”, apărea tot mai clar că la Conferinţă urma să aibă loc un proces îndelungat de redactare, la nivel de experţi însărcinaţi cu pregătirea documentelor finale ale Conferinţei. S-a convenit, pe baza propunerii prezentate de Franţa, organizarea CSCE în trei faze: Faza I-a, la nivelul miniştrilor afacerilor externe, care să adopte Recomandările finale de la Helsinki şi să expună poziţia guvernelor lor în problemele securităţii şi cooperării în Europa; Faza a II-a, la nivelul unor delegaţii de experţi însărcinate să negocieze şi să redacteze, în comisii şi subcomisii de lucru specializate pe diferitele puncte ale agendei, prevederile ce urmau să fie incluse în documentele finale ale Conferinţei. Un Comitet de coordonare, compus din şefii de delegaţii, avea ca funcţiuni conducerea şi coordonarea lucrărilor fazei a II-a. Faza a III-a – trebuia să se ţină potrivit recomandărilor pe care avea să le formuleze, la timpul potrivit, Comitetul de coordonare. La această fază urma să fie adoptate, în mod solemn, documentele finale ale CSCE. Chestiunea nivelului a rămas deschisă şi nu s-a rezolvat decât la sfârşitul fazei a doua.
În ceea ce priveşte locul Conferinţei, încă înainte de începerea Consultărilor multilaterale se conturase un acord între marile puteri pentru ţinerea Conferinţei la Helsinki. Pe măsura desfăşurării consultărilor şi, îndeosebi, convenirea organizării acesteia în trei faze, trebuia precizat locul sau locurile unde avea să se desfăşoare Conferinţa. Mandatul delegaţiei române prevedea ţinerea CSCE în trei locuri diferite: deschiderea, la nivelul miniştrilor de externe; cea de-a doua fază, la nivel de experţi, în altă ţară; iar faza finală, la nivel înalt, într-o a treia ţară. Deci, aplicarea principiului rotaţiei la locurile unde aveau să se ţină diferitele faze ale Conferinţei, ca o expresie a egalităţii în drepturi. Ţări ca URSS, SUA, Spania, Franţa şi ţările nordice doreau ca Finlanda să găzduiască toate cele trei faze. Bătălia se anunţa dificilă, aproape imposibil de câştigat, care a necesitat o muncă perseverentă şi de lungă durată, întreprinsă zi de zi. Când delegaţia română a considerat că sosise momentul favorabil pentru a declanşa ofensiva în şedinţă, între reprezentantul român, Ambasadorul V. Lipatti, şi reprezentanţii statelor care se mai împotriveau aplicării rotaţiei la locul ţinerii Conferinţei au avut loc confruntări memorabile prin inventivitatea, diversitatea şi înverşunarea argumentelor pro şi contra. În cele din urmă s-a realizat un compromis, potrivit formulei Helsinki – Geneva – Helsinki. România a obţinut nu numai un succes imediat, dar şi unul de perspectivă, de vreme ce rotaţia urma să se aplice ulterior tuturor reuniunilor CSCE.
Când problemele sensibile păreau a fi rezolvate pentru a fi consemnate în Recomandările finale, delegaţia Maltei a prezentat o propunere scrisă prin care guvernul său cerea invitarea la Conferinţă, ca state participante cu drepturi depline, a ţărilor mediteraneene sud-riverane. Propunerea mergea pe linia preocupărilor Maltei privind legătura dintre securitatea europeană şi securitatea în Mediterana şi alte zone adiacente. Pe de altă parte, un interes faţă de procesul de edificare a securităţii lansat în Europa a fost exprimat şi de unele ţări sud-mediteraneene, precum Algeria şi Tunisia, care-şi trimiseseră observatori la Helsinki şi făcuseră cunoscut punctul lor de vedere cu privire la problematica mediteraneană, ca parte a procesului de edificare a securităţii europene. Printre participanţii la consultările de la Dipoli, nu exista sprijin faţă de această propunere, care risca includerea pe agenda CSCE a problematicii euro-arabe, ceea ce ar fi ridicat obstacole insurmontabile. Malta, însă, intenţiona să blocheze consensul privind adoptarea integrală a documentului, dacă propunerea sa nu ar fi luată în considerare. Astfel a fost declanşată aşa-numita criza malteză, ale cărei perspective de rezolvare păreau sumbre: ori neadoptarea documentului final, ori eliminarea Maltei, ambele ar fi marcat eşecul consultărilor. Delegaţia română, pe baza instrucţiunilor primite, s-a implicat direct în căutarea unei soluţii, identificând, împreună cu şeful delegaţiei Maltei, o formulă de compromis şi un „scenariu” de prezentare a acesteia, care avea să fie acceptat de toate delegaţiile participante, scoţând consultările din criză. Formula de compromis consta în faptul că ţările sud-mediteraneene obţineau dreptul de a-şi prezenta punctul de vedere la Conferinţă, potrivit unor modalităţi de participare care urmau să fie stabilite de conferinţa însăşi. Această soluţie a constituit, pentru Malta, un „cap de pod” care i-a permis să marcheze o dezvoltare pozitivă în etapele următoare.
1 Arhiva Naţională, fond CC al PCR / Relaţii Externe, dosar nr. 12/1974, pp. 2-10.
2 Romulus Neagu, Securitatea europeană – afirmarea unui nou concept, Bucureşti, Editura Politică, 1976, pp. 172-211.
SEMNIFICAŢIA PROCESULUI DE LA HELSINKI
Procesul de pregătire şi desfăşurare a CSCE, de la lansarea căruia au trecut 46 de ani, a cuprins patru etape succesive: a) Consultările multilaterale (Dipoli / Helsinki, 22 noiembrie 1972-8 iunie 1973); b) Desfăşurarea primei faze a CSCE, la nivelul miniştrilor de externe (Helsinki, 3-7 iulie 1973); c) Lucrările celei de-a doua faze (Geneva, 29 august 1973-20 iulie 1975); d) Reuniunea la nivel înalt (Helsinki, 27 iulie-1 august 1975). După doi ani şi jumătate de negocieri neîntrerupte – unice ca durată şi intensitate în analele Europei şi, probabil, ale lumii, – procesul CSCE lansat la 22 noiembrie 1972 marca un moment unic prin adoptarea, la nivelul reprezentanţilor cei mai autorizaţi ai celor 35 de state participante, a Actului Final al Conferinţei, menit să deschidă o eră nouă în istoria continentului, care jalona viitorul relaţiilor între state în Europa, ca state independente, suverane şi egale în drepturi, în afara alianţelor militare. Prin dimensiunea şi cuprinderea prevederilor sale, Actul Final a reprezentat şi continuă să fie considerat o adevărată Cartă a relaţiilor intereuropene, în condiţiile relativei destinderi care prevala la începutul anilor şaptezeci. CSCE a fost una din cele mai elocvente oportunităţi pentru România de a se manifesta independent pe planul politicii externe, într-un cadru multilateral.
România s-a impus la lucrările Conferinţei, insistând asupra necesităţii de a trata statele în mod egal, la nivel internaţional, de a renunţa la forţă în rezolvarea disputelor dintre state, de a recunoaşte inviolabilitatea frontierelor existente. Diplomaţii şi ziariştii occidentali au relevant curajul şi elocvenţa cu care a acţionat delegaţia română, seducţia pe care intervenţiile Ambasadorului Valentin Lipatti o exercita adesea asupra auditoriului. „Când vorbeşte Lipatti, delegaţii ascultă”, nota Marsh Clark într-un comentariu din Times (24 octombrie 1977). „România a avut o participare fertilă şi specifică – apreciază la rândul său Jorge Fuentes, participant la Consultările de la Dipoli, – Chiar dacă uneori înfrântă, s-a impus prin perseverenţă, mereu plină de imaginaţie în promovarea ideilor şi poziţiilor sale”1. „Dorinţa României, Poloniei şi chiar a Ungariei de a se distanţa de Moscova a fost exprimată în discuţii confidenţiale cu reprezentanţii occidentali.”2 Egalizarea raporturilor juridice, dar implicit politice şi economice, dintre state, respectarea necondi-ţionată a suveranităţii şi independenţei fiecărui stat ca premisă a dezvoltării şi afirmării internaţionale plenare erau propuneri de natură să irite marile puteri, în general.
În cadrul negocierilor, România nu s-a poziţionat nici de partea Occidentului, nici de cea a „lagărului socialist”; a adoptat un ton distinct, încercând să obţină cât mai multe avantaje, a ştiut să cedeze acolo unde nu erau prejudiciate interesele ţării sau mandatul delegaţiei, dar a rezistat ferm acolo unde erau puse în discuţie interesele sau problemele profunde ale ţării, ale cooperării europene – sunt doar câteva din elementele care au caracterizat prestaţia delegaţiei române, demonstrând nu numai o ştiinţă, ci şi o artă a diplomaţiei şi a instinctului politic. Presa vremii din ţări ca Danemarca, Elveţia, Norvegia, Austria, Franţa, Italia sau Marea Britanie a reţinut participarea României la redactarea documentelor conferinţei ca un succes, elogiind prestaţia diplomaţiei române. Este semnificativă în acest sens aprecierea Directorului General al UNESCO Rene Maheu, într-o scrisoare adresată Ambasadorului Valentin Lipatti: „… Consider Actul de la Helsinki ca pe un eveniment foarte important în sine însuşi (el marchează sfârşitul perioadei postbelice) şi ar trebui să aibă consecinţe considerabile pentru Europa şi, de fapt, pentru toată lumea în ansamblul ei. Chiar dacă nu aţi obţinut – cel puţin, încă nu – tot ceea ce aţi dorit cu adevărat (dar cine se poate lăuda că ar fi obţinut 100% dintr-o negociere multilaterală atât de complexă?), puteţi fi, în mod legitim, mândru de rolul de prim rang pe care l-aţi jucat în fruntea delegaţiei dumneavoastră în cadrul negocierilior. Succesul acestora şi mare parte din substanţa lor vi se datorează, mi se pare consi-derabil…”3
La Consultările pregătitoare, ca şi la reuniunile care au urmat, România şi-a canalizat eforturile promovând elementele fundamentale ale conceptului său de securitate, pornind de la ideea că un sistem autentic de securitate trebuie să se bazeze pe principiul renunţării la folosirea forţei sau a ameninţării cu forţa, principiu care este parte din decalogul de la Helsinki, iar măsurile de aplicare a acestuia constituie parte integrantă a Actului final, cunoscută simbolic drept zona bleu, rezultat al demersurilor delegaţiei române. Dificultatea cea mai mare pentru delegaţia română a constituit-o includerea în Actul final a unei secţiuni privind măsurile care să facă efectivă nerecurgerea la forţa şi la ameninţarea cu forţa4 ca măsuri de creştere a încrederii. Cu mai puţin de două luni înainte de semnarea Actului Final, în vizită la Washington, în discuţia cu preşedintele Ford şi Secretarul de Stat H. Kissinger, N. Ceauşescu sublinia: „În primul rând, trebuie să existe angajamente ferme pentru renunţarea la forţă şi pentru neamestecul în treburile interne ale altor state… Se pune problema, spre exemplu, a angajamentelor privind manevrele militare. Şi aici contează mai puţin dacă vor fi 250 sau 180 de kilometri, ori 10 sau 20 de mii de oameni, ci simplul fapt că aceste măsuri trebuie să fie obligatorii şi nu ceva voluntar… Ceea ce facem este să introducem în dreptul internaţional anumite reguli … anumite înţelegeri, care trebuie să fie obligatorii şi nu voluntare”5.
Conceput în plin avânt al politicii de destindere în Europa, procesul lansat la Helsinki a fost poate expresia cea mai elocventă a acestui curs înnoitor în viaţa continentului. Actul Final al OSCE a devenit, alături de Carta ONU, un document de referinţă în viaţa politică internaţională, în ciuda interpretărilor diferite a unor prevederi ale acestuia. Securitatea europeană este un proces multidimensional, ale cărui laturi se condiţionează reciproc.
Pe tot parcursul negocierilor, România a acţionat în direcţia continuării procesului multilateral început la Helsinki, văzând în aceasta un cadru de a-şi asigura securitatea şi egalitatea deplină cu alte state, precum şi evitarea amestecului în treburile sale interne. Accentul României era pus pe dimensiunea politico-militară a securităţii şi, într-o oarecare măsură, pe dimensiunea economică şi a mediului înconjurător. Până la schimbările radicale din decembrie 1989, respectarea prevederilor şi angajamentelor privind dimensiunea umană (drepturile omului), faţă de care România a avut rezerve considerabile, a fost nesemnificativ sau obstrucţionat.
După semnarea Actului Final am asistat la o degradare a destinderii, apariţia unor stări de tensiune şi de confruntare, care au avut o influenţă negativă asupra procesului de securitate şi cooperare. Procesul lansat la Helsinki a trebuit să traverseze schimbările radicale din anii 1980-1990, transformându-se într-o structură regională (OSCE) cu mecanisme şi organisme permanente. Se poate spune, deci, că procesul CSCE / OSCE este legat de evoluţia destinderii, dar că, la rândul său, el poate juca un rol pozitiv în ameliorarea climatului politic internaţional.
Alături de alte organizaţii internaţionale, îndeosebi ONU, prin Comisia Drepturilor Omului, şi Consiliul Europei, CSCE / OSCE a devenit unul din forurile de sprijin extern pentru procesele democratice interne şi consolidarea instituţiilor naţionale din domeniul domniei legii. Unul din primele acte ale României în cadrul CSCE în această perioadă a fost retragerea rezervelor sale la Documentul Final al Reuniunii de la Viena privind drepturile omului. Dezbaterile şi documentele adoptate în cadrul CSCE / OSCE, vizitele în România ale înalţilor reprezentanţi, îndeosebi Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale şi Reprezentantul pentru Libertatea Presei, misiuni de monitorizare a alegerilor parlamentare şi prezidenţiale, urmate de critici constructive privind anumite evenimente sau evoluţii au constituit contribuţii semnificative pentru consolidarea noilor instituţii democratice naţionale şi a domniei legii.
Totodată, România a contribuit la efortul general al statelor participante de a transforma CSCE / OSCE într-un element major pentru arhitectura de securitate euro-peană. Atenţia specială a fost acordată folosirii potenţialului CSCE / OSCE în operaţiuni de menţinere a păcii şi soluţionarea conflictelor în zone învecinate, îndeosebi în Balcani şi Republica Moldova. Reprezentanţii militari şi civili români au participat în operaţiuni de teren din Bosnia-Herţegovina, Albania, Georgia şi alte zone. Reprezentanţii români au deţinut funcţia de şef sau membri ai diferitelor misiuni ale OSCE.
La peste 4 decenii de la Consultările pregătitoare de la Helsinki, se poate afirma că, în mod incontestabil, acestea au însemnat o experienţă unică în felul său în istoria relaţiilor politice în Europa, fiind „laboratorul” de pregătire a unei conferinţe fără precedent în istoria continentului. Reprezentanţii statelor participante întruniţi la Dipoli au creat un model nou de negociere, prin stabilirea unor norme şi reguli democratice care au marcat întreaga desfăşurare a procesului de edificare a securităţii europene. A fost elaborată, totodată, o agendă amplă a Conferinţei, cuprinzând toate aspectele fundamentale ale vieţii europene, de la principiile relaţiilor între state, aspectele militare ale securităţii la problematica economică şi de mediu înconjurător, ştiinţifică, culturală şi umanitară. S-a afirmat, uneori, că CSCE a însumat mai multe conferinţe, ceea ce nu este lipsit de temei dacă luăm în considerare cât de mult se deosebeşte de alte conferinţe ce au loc în Europa şi în lume.
Negociatorii au trebuit să imagineze o structură a Conferinţei, fără să o transforme într-un club închis, ci, dimpotrivă, să abordeze securitatea şi cooperarea în Europa ca o parte integrantă a securităţii şi cooperării mondiale.
Reuniunea se desfăşura în afara blocurilor, toate formele de activitate ale acesteia aveau caracter deschis, ceea ce nu excludea, însă, consultări şi negocieri informale, în format restrâns, pentru identificarea unor formule de compromis pe diferite probleme între delegaţiile interesate. Uneori, acestea erau iniţiate chiar de delegaţia română. A devenit o practică de a se forma „alianţe” sau „grupuri de prieteni”, cuprin-zând ţări care împărtăşeau aceleaşi interese pe anumite probleme. De exemplu, pentru promovarea regulilor de procedură ne-am aliat cu delegaţiile Elveţiei, Iugoslaviei, Spaniei şi Franţei, iar în problema măsurilor pentru aplicarea principiilor cu delegaţiile Elveţiei, Belgiei, Italiei, Olandei. În problemele militare, România a acţionat adesea împreună cu Olanda şi Canada, la principii – cu Italia, Olanda şi Iugoslavia, la „Urmările Conferinţei” – cu Iugoslavia, Suedia, Elveţia şi Finlanda etc.
Abordarea aspectelor militare ale securităţii a ridicat, de asemenea, numeroase obstacole, unde diferenţele erau nu între Est şi Vest, ci între interesele marilor puteri şi ale ţărilor mici şi mijlocii, indiferent de apartenenţa sau neapartenenţa lor la alianţele militare. Poziţiile României erau mai apropiate de cele ale Olandei, Suediei, Canadei sau Iugoslaviei, decât ale aliaţilor noştri – bulgari, cehi sau polonezi, care sprijineau punctul de vedere sovietic.6
Situaţii noi, probleme noi, abordări dintre cele mai complexe au făcut ca procesul de securitate europeană declanşat în noiembrie 1972 să capete o personalitate proprie, prin rezultate originale şi autentice, oferind statelor participante un cadru indispensabil unei colaborări aşezate pe baze noi, democratice. Este vorba, în primul rând, de un cod de conduită pe calea acţiunii normative a principiilor de drept internaţional, considerate în perspectiva lor mondială şi regională. A fost elaborat, totodată, un vast program de acţiune vizând colaborarea pe multiple planuri dintre statele participante pe o perioadă de timp destul de lungă. A constituit, de asemenea, un model nou, democratic de negociere, care a devenit un comportament politic al europenilor în cadrul procesului CSCE. În sfârşit, a fost asigurată continuarea eforturilor multilaterale începute acum 45 de ani.
Pe fond, întregul proces de negociere, care a culminat cu Actul Final de la Helsinki, semnat la nivel înalt la 1 august 1975, a fost un exerciţiu de elaborare a unor parametrii şi norme care să guverneze relaţiile dintre statele participante în cele trei dimensiuni ale securităţii: politico-militară, economică şi umană. Primele angajamente incluse în Actul Final de la Helsinki au meritul de a fi deschis calea edificării unei arhitecturi care a dus la continuarea negocierilor pan-europene.
Procesul Helsinki a oferit statelor participante un cadru şi un canal permanent de comunicare, un cod de conduită, precum şi un program de cooperare multilaterală pe termen lung. A promovat, în egală măsură, stabilizarea şi schimbările paşnice în Europa, introducând pentru prima dată schimbări calitative în relaţiile dintre Est şi Vest, într-o perioadă a confruntării. A reuşit să depăşească climatul bipolar apărut după război, aducând statele neutre şi nealiniate alături de statele membre ale celor două alianţe militare. A lărgit câmpul de acţiune al cooperării dintre state, introducând noi domenii de cooperare. În acest context, drepturile omului au devenit un subiect de dialog între Est şi Vest, tocmai datorită prevederilor Actului Final.
Faptul că membrii celor două blocuri militare şi ţările neutre s-au aşezat la masa negocierilor pe problemele securităţii şi cooperării s-a constituit, în sine, într-o valoare de precedent. Angajamentele adoptate la Helsinki au evoluat gradual, contribuind la influenţarea determinantă a relaţiilor şi conduitei statelor participante, creşterea transpa-renţei asupra intenţiilor de acţiune şi a capacităţilor militare, atenuând suspiciunile şi neîncrederea, sporind gradul de predictibilitate al acţiunilor şi activităţilor militare ale statelor.
În legătură cu legitimarea drepturilor omului ca instrument de politică internaţională prin acordurile de la Helsinki, Ambasadorul Anatoly Dobrynin, declara „Moscova nu a fost interesată decât în consolidarea securităţii şi intensificarea relaţiilor economice, refuzând sau minimalizând importanţa drepturilor omului. Occidentul nu a cedat şi, în final, documentul a fost semnat de toţi şefii de stat sau de guvern. Ambele părţi făcuseră concesii, considerând, însă, că, în ansamblu, rezultatul le va fi favorabil pe termen lung”7. Moscova dorea o înţelegere finală, consacrată printr-un document, asupra graniţelor post-belice şi a crezut că problemele umanitare nu vor aduce prea multe necazuri, dar … n-a fost aşa. Însăşi publicarea Actului Final i-a conferit greutatea unui document oficial şi a devenit gradual un manifest al mişcării disidente şi liberale, o evoluţie dincolo de aşteptări. Nici americanilor nu le-a fost uşor să convingă vocile ultraconservatoare din cadrul Congresului de utilitatea Conferinţei. Acestea considerau că, dimpotrivă, Washingtonul a făcut cele mai mari concesii ideologice prin legitimarea lagărului socialist8.
Occidentul, nsă, în timp ce accepta graniţele europene de după 1945, introducea, la insistenţa expresă a RFG, posibilitatea reunificării teritoriale paşnice. Dacă până atunci, reunificarea celor două Germanii era de neconceput, se deschidea acum calea unei reunificări paşnice, care avea să aibă loc mai devreme decât se putea aştepta – la 3 octombrie 1990. Scopul major al Moscovei la Consultările de la Helsinki, în opinia unor analişti politici occidentali, a constat în legitimarea influenţei sale asupra Europei de Est9. După semnarea Actului Final, s-au înmulţit grupurile Helsinki în diferite state, care se pronunţau pentru respectarea drepturilor omului, interpretând Actul Final de la Helsinki drept consacrarea drepturilor omului în dreptul internaţional10.
Procesul lansat la Helsinki a însemnat şi un stil nou de comportament uman. Negociatorii s-au înfruntat adesea de pe poziţii adverse, disputele lor au atins cote înalte, dar niciodată nu au depăşit limitele. Un climat de înţelegere şi respect reciproc a prevalat treptat între oameni care aveau interese adesea opuse, veneau din părţi diferite ale Europei şi reprezentau şcoli de gândire antagonice. Negociatorii au respectat normele de procedură convenite, precum şi cele asupra cărora exista un „gentlement’s agreement”, precum principiul „Nothing is agreed, until everything is agreed” (Nimic nu se consideră convenit, până când totul nu este convenit).
Se cuvine a releva faptul că la Consultările pregătitoare şi în procesul de redactare a Actului Final, adoptat la nivel înalt la Helsinki, la 1 august 1975, diplomaţia română s-a afirmat din plin, militând pentru orientarea democratică a procesului CSCE. Diplomaţia română – delegaţia, sprijinită de MAE şi oficiile diplomatice – a reuşit să transpună în documentele Conferinţei prevederi importante, care au stat la baza desfăşurării acesteia şi asigurării continuităţii procesului început.
Presa vremii din ţări ca Danemarca, Elveţia, Norvegia, Austria, Franţa, Italia sau Marea Britanie a reţinut participarea României la redactarea documentelor Conferinţei ca un succes, elogiind prestaţia diplomaţiei române. De menţionat, în acest context, opinia unui comentator britanic, potrivit căruia „Reprezentanţii români au venit la Helsinki cu o linie bine definită, fundamentată principial, ceea ce le-a permis să ia iniţiative valoroase şi să emită puncte de vedere originale în majoritatea problemelor dezbătute până acum”.
Actul Final al OSCE a devenit, alături de Carta ONU, un document de referinţă în viaţa politică internaţională, în ciuda interpretărilor diferite ale unor prevederi ale acestuia. Securitatea europeană este un proces multidimensional, ale cărui laturi se condi-ţionează reciproc. Conceput ca un tot unitar, Actul final poate da rezultate numai dacă se ţine seama de acesta ca un întreg, cu toate cele trei dimensiuni ale securităţii – politico-militară, economică şi umană.
După semnarea Actului Final am asistat la o degradare a destinderii, apariţia unor stări de tensiune şi de confruntare, care au avut o influenţă negativă asupra procesului de securitate şi cooperare. Procesul CSCE a avut, însă, suficientă vitalitate şi nu a fost complet deteriorat sau lichidat. Se poate spune, deci, că procesul CSCE / OSCE este legat de evoluţia destinderii, dar că, la rândul său, el poate juca un rol pozitiv asupra ameliorării climatului politic internaţional. Chiar şi în momentele de tensiune şi de confruntare, continuarea procesului CSCE / OSCE nu a fost afectată.
Procesul lansat la Helsinki a trebuit să traverseze transformările radicale din anii 1989-1990, transformându-se într-o structură regională (OSCE) cu mecanisme şi structuri permanente.
Deţinerea Preşedinţiei OSCE în 2001 a constituit un moment de importanţă şi semnificaţie deosebită pentru diplomaţia română, momentul de vârf al activităţii României la OSCE. Au fost promovate o serie de iniţiative vizând priorităţile şi obiectivele organizaţiei, inclusiv consolidarea rolului OSCE, a normelor, principiilor şi angajamentelor asumate, promovarea drepturilor omului şi a domniei legii, reforma OSCE ş.a. Sugestiile şi propunerile României au fost salutate, acceptate şi implementate.
Consolidarea cooperării cu alte organizaţii internaţionale având responsabilităţi în domeniul securităţii şi cooperării în spaţiul Euro-Atlantic a fost printre preocupările prioritare ale preşedinţiei române. Astfel, ministrul de externe al României, Mircea Dan Geoană, a fost primul oficial OSCE care a prezentat un discurs în Consiliul de Securitate al ONU şi a discutat cooperarea între cele două organizaţii, într-o sesiune special convocată, în care Preşedinţia română a prezentat o serie de idei şi propuneri privind îmbunătă-ţirea cadrului de cooperare OSCE – ONU pe baza principiilor de complementaritate, avantaj comparativ, subsidiaritate şi sinergie. S-a propus stabilirea unui mecanism eficient pentru schimb de informaţii privind crizele existente şi potenţiale şi învăţămintele desprinse din activitatea misiunilor din teren, promovarea unor evaluări periodice comune privind dezvoltările în domenii de interes reciproc ş.a.
Pentru o mai bună înţelegere a naturii şi fondului conflictelor în zona OSCE, Preşedinţia română a iniţiat organizarea de vizite ale ambasadorilor din ţările participante în zonele de conflict – era cazul Moldovei şi Caucazului -, fapt ce a condus la o mai bună înţelegere de către ambasadorii OSCE a situaţiei şi a provocărilor pentru OSCE în zonă.
Preşedinţia României a avut un rol semnificativ pentru îmbunătăţirea activităţii OSCE, restaurarea încrederii unor state participante care păreau a fi pierdut interesul în OSCE. Prestaţia diplomaţiei române a fost apreciată de toate statele participante, care au evidenţiat, la încheierea mandatului preşedinţiei, „influenţa crescândă” pe care a înregistrat-o OSCE pe parcursul anului, ceea ce reprezenta cea mai convingătoare recunoaştere a succesului.
Impactul de capital politic şi de imagine adus de exercitarea cu succes a preşe-dinţiei OSCE a situat România într-o poziţie efectivă de contributor la edificarea unei noi realităţi europene, căreia i se dedicase OSCE. Preşedinţia OSCE a însemnat pentru România şi un alt fapt, deosebit de important: îmbogăţirea „culturii strategice” faţă de zonele imediate sau mai îndepărtate cu care ne învecinăm. În acel an – 2001 -, Bucureştiul a reuşit să stabilească şi să cultive multiple legături cu capitalele europene, cu lideri din teritoriile reconfigurate după turbulenţele etnice şi noile state independente apărute.
Deţinerea preşedinţiei OSCE a permis punerea în mişcare a unui larg evantai de forme şi activităţi, care au dus la o puternică lansare a Bucureştiului ca centru de consultări, întâlniri şi dezbateri, înscriindu-se pe harta diplomatică pentru găzduirea multor reuniuni şi sedii ale unor organisme internaţionale. Reuniunea Consiliului Ministerial al OSCE (Bucureşti, 3-4 decembrie 2001) a reprezentat momentul de bilanţ al preşedinţiei, desfăşurat într-un climat nou, de mare încredere în capacitatea de acţiune a Organizaţiei, dublată de unele evoluţii pozitive în relaţiile dintre marile puteri. România reocupa, astfel, un loc pe măsura ponderii sale politice reale în Europa. Preşedinţia OSCE a însemnat pentru România revenirea în diplomaţia europeană, repunerea diplomaţiei româneşti pe locul pe care l-a mai avut în momente de zbucium din trecutul Europei, diplomaţia română a reuşit să-şi păstreze, în ciuda vicisitudinilor prin care a trecut, cea mai mare parte din valorile cu care s-a format. A fost un exerciţiu unic de profesionalism privind modul de pregătire, organizare şi conducere a unei misiuni diplomatice de o asemenea amploare.
În prezent, CSCE / OSCE este cea mai cuprinzătoare structură de cooperare euro-atlantică, incluzând state independente aflate în spaţiul de la Vancouver la Vladivostok şi a dobândit o vastă experienţă în abordarea multidimensională, atotcuprinzătoare a securităţii. Are prezenţe teritoriale – instrumente unice pentru alertă timpurie, prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor şi reconstrucţia post-conflict.
1 Jorge Fuentes Monzonis-Vilallonga, Helsinki 1975 – 30 years after. The Views of a Founding Member.
2 Henry Kissinger, op.cit., p. 645.
3 Valentin Lipatti, Strada Povernei 23, Editura Garamond, Bucureşti, 1993, pp. 140.
4 I. Diaconu, Bătălia pentru noi reguli de conduită la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Pagini din diplomaţia României, vol. I, p. 450, Ed. Junimea – Iaşi, 2009.
5 Memorandum al discuţiei, Washington, 11 iunie 1975, doc. 34, Foreign Relations, 1969-1976, vol. E-15.
6 Valentin Lipatti, În tranşeele Europei – Amintirile unui negociator, Ed. Militară, Bucureşti, 1993, pp. 44- 45.
7 Anatoly Dobrynin, In confidence, Moscow’s Ambassador to six Cold War presidents, Seatle, London, University of Washington Press, 1995, pp. 345-348.
8 Anatoly Dobrynin, op.cit.
9 Robert King, Romania and European Security, raport de cercetare al Radio Europa Liberă, Arhiva 1989, – 20 iulie 1972, pp. 1-25.
10 Henry Kissinger, op.cit., p. 648.
Coments