^{Dr. Stelian GOMBOŞ 1}

Motto: „Ceea ce s-a realizat la 1 Decembrie 1918, Marea Unire, este rodul unui ideal şi ale unor îndelungate şi diverse forme de acţiune ale românilor de dincoace şi de dincolo de Carpaţi. Izvoarele vremii dovedesc că în acel moment crucial, românii de pe tot cuprinsul românesc gândeau la fel, cu toţii doreau realizarea unităţii politice.” Gheorghe Pop de Băseşti

INTRODUCERE

În decursul istoriei sale tricentenare Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică (BRU), a contribuit la prefigurarea şi pregătirea drumului spre Marea Unire de la 1918 prin formarea umană, spirituală şi culturală a tinerelor generaţii de transilvăneni (indiferent de confesiune), la lumina valorilor creştine autentice, a iubirii de Biserică şi de Neam. Aceştia, în parte clerici, în parte laici, au aprins flacăra conştiinţei de neam şi a dezideratului unităţii naţionale, iar, ulterior, alte generaţii au preluat ştafeta luptei pentru dobândirea dreptului la autonomie şi autodeterminare, până la realizarea idealului unităţii românilor într-un stat unitar autonom şi independent.

În peisajul social al Principatului Transilvaniei, Biserica Unită a avut o influenţă decisivă la afirmarea, evoluţia şi cristalizarea sintagmei de „natio romena” pentru populaţiile româneşti majoritare în zonă². În timp sintagma a evoluat, s-a răspândit în popor prin Biserică, şcoală şi documente oficiale, ajungând să genereze o adevărată conştiinţă de apartenenţă la acelaşi neam, cu aceleaşi origini şi aceeaşi limbă.

În acest context, se poate afirma că „rădăcinile” formării elitelor intelectuale transilvănene în structuri de masă publice şi interconfesionale, trebuie căutate mai întâi în „pământul sfânt al Blajului”.

«LECŢIUNEA» EPISCOPULUI INOCHENTIE MICU KLEIN

Afirmarea drepturilor „naţiunii valahe din Transilvania”, în secolul al XVIII-lea, începe cu „lecţiunea” oferită de Episcopul clarvăzător Ioan Inochentie Micu Klein (1692-1768), care în perioada studiilor sale descoperă că acele populaţii care sunt la est şi la sud de Carpaţi sunt „de aceeaşi gintă” cu cei din Transilvania³ şi, apoi, devenind «episcopul românilor ardeleni»¹, militează pe plan politic şi ecleziastic pentru drepturile românilor transilvăneni². Revendicările sale adresate autorităţilor locale şi imperiale, prin viu grai – în Dietă sau în audienţe la Viena, prin memorii şi petiţii, devin platforma unui adevărat program politic de emancipare naţională a românilor ardeleni. Calea dezvoltării conştiinţei naţionale este continuată de Episcopul Petru Pavel Aron (1709-1764)³, care înţelege că lupta pentru afirmarea ca naţiune nu se poate duce doar pe plan politic şi ecleziastic, ci este nevoie de formarea unei elite intelectuale care să sprijine cultural acest demers, să înveţe şi să călăuzească masele populare. În acest sens, la 1754 (împlinind visul ilustrului său predecesor) Arhiereul Petru Pavel Aron deschide Şcolile Blajului, ce reprezintă prima formă organizată de şcolarizare gratuită din Transilvania, în limba română, deschisă pentru tineri de orice confesiune. Aceste instituţii s-au dovedit în timp adevărate «fântâni ale darurilor»⁴, «actul de naştere al învăţământului românesc modern» (cf. Ion Buzaşi).

ŞCOALA ARDELEANĂ, DESCHIDERE SPRE UNIVERSALITATE

Consecinţa imediată a acestui important act cultural este afirmarea curentului spiritual, cultural, iluminist, cu un profund caracter social-naţional, numit «Şcoala Ardeleană», care îşi va lua ca motto «Virtus romana rediviva»⁵. Corifeii ei, Samuil Micu (1745-1806), Gheorghe Şincai (1754-1816), Petru Maior (1761-1821), Ion Budai-Deleanu (1760-1820), absolvenţi ai Şcolilor Blajului, reîntorşi de la studiile în marile centre universitare europene catolice (Roma şi Viena), redescoperă latinitatea poporului român, originea latină a limbii române şi continuitatea existenţei românilor la nordul Dunării. Acestea sunt cele trei argumente ce vor deveni principalele linii de cercetare şi afirmare a conceptului de „naţiune” aplicat românilor transilvăneni. Prin remarcabilele lor lucrări⁶, de pionierat în domeniul istoriei românilor, al filologiei limbii române, al istoriei BRU şi al ştiinţelor, ei continuă şi aprofundează opera de formare umană, spirituală şi culturală, în cadrul Şcolilor Blajului, îngemănând catedra cu amvonul şi punându-le împreună în slujba intereselor Bisericii şi ale Naţiunii Române, pe trei direcţii principale: lupta pentru drepturi naţionale, pentru limba şi credinţa străbună şi pentru unirea românilor într-o singură ţară.

Astfel, ideea Episcopului vizionar Micu Klein referitoare la comunităţile de dincolo de Carpaţi este reafirmată şi demonstrată, devenind fundamentul luptei pentru unitatea naţională, pentru dreptul la autodeterminare şi autonomie.

Direcţiile de gândire ale primei generaţii a Şcolii Ardelene se concretizează prin redactarea unor memorii adresate Împăratului de la Viena, în care se prezintă idealurile românilor transilvăneni. Astfel: „Supplex Libellus Valachorum” (1791), document de importanţă crucială pentru românii din Transilvania, redactat în timpul Episcopului Ioan Bob (1739-1830), este gândit pe liniile prestabilite de călugărul Inocenţiu Micu Klein.

A DOUA GENERAŢIE A ŞCOLII ARDELENE

La începutul sec. al XIX-lea se afirmă o nouă generaţie de mari personalităţi de înaltă cultură, între care Simion Bărnuţiu (1808-1864)¹; George Bariţiu (1812-1893)²; Andrei Mureşanu (1816-1863)³; Timotei Cipariu (1805-1887)⁴, August Treboniu Laurian (1810-1881)⁵; Alexandru Papiu Ilarian (1827-1877)⁶, care, preluând liniile de gândire ale dascălilor şi formatorilor lor, continuă lupta acestora pe plan cultural, spiritual şi social-naţional, ca o „a doua generaţie a Şcolii Ardelene”, fiind consideraţi printre artizanii Adunărilor Naţionale din aprilie, mai şi septembrie 1848 de la Blaj⁷. Acolo, pe Câmpia Libertăţii, la umbra Catedralei lui Inochentie Micu Klein, poporul a dat glas dorinţei de veacuri a înfăptuirii unităţii naţionale⁸, prin memorabilele cuvinte: «Vrem să ne unim cu ţara!». După Revoluţia de la 1848, situaţia dificilă din Transilvania determină elitele intelectuale să revină la tactica petiţiilor adresate Vienei¹.

ÎNTEMEIEREA MITROPOLIEI BLAJULUI, RECUNOAŞTERE ŞI INTEGRARE EUROPEANĂ

În cadrul revendicărilor Revoluţiei din 1848 se afirmă şi dezideratul independenţei jurisdicţionale a Bisericilor româneşti şi al restaurării Mitropoliei naţionale autonome cu ierarhie proprie.

La sfârşitul anului 1850, Împăratul Francisc Iosif I decide reactivarea Mitropoliei unite de Alba Iulia şi înfiinţarea a două eparhii sufragane, la Lugoj şi Gherla. Anul 1853 marchează recunoaşterea de către Sfântul Scaun a Mitropoliei de Alba Iulia şi Făgăraş cu sediul la Blaj şi întemeierea celor două episcopii, prin trei bule pontificale². Aceste documente promulgate de Papa Pius al IX-lea creionează o frontieră a teritoriilor locuite de români, deja la 26 noiembrie 1853. Între acestea, documentul pontifical de întemeiere a Eparhiei de Cluj-Gherla vorbeşte explicit despre «naţiunea românilor din Transilvania»³. Cu alte cuvinte, la 1853, Roma intuieşte frontierele ce vor fi recunoscute prin actul de la 1918 şi menţionează printr-un document oficial existenţa credincioşilor de naţiune română în Transilvania (înainte de Unirea Principatelor de la 24 ianuarie 1859). Acesta este rodul luptei duse pe plan ecleziastic pentru emanciparea BRU de sub jurisdicţia primatului Ungariei, pentru recunoaşterea europeană şi mondială a acesteia, şi, implicit, a naţiunii române din Transilvania: începând de la 25 noiembrie 1853 în Anuarele pontificale din întreaga lume vor figura în rândul diecezelor catolice şi cele patru eparhii greco-catolice pentru credincioşii naţiunii române din Transilvania.

Putem afirma că este o adevărată integrare europeană «avant la lettre»!

MEMORANDUMUL DE LA 1892

Unirea Moldovei cu Ţara Românească de la 24 ianuarie 1859 dă un nou impuls şi o nouă perspectivă luptei pentru unitatea naţională. În Transilvania continuă mişcarea petiţională prin efortul conjugat al ierarhilor celor două Biserici româneşti, se extinde reţeaua şcolară la diferite niveluri şi specialităţi, iar în 1861, se dobândeşte recunoaşterea autonomiei Marelui Principat al Transilvaniei şi se constituie ASTRA⁴.

Un alt moment remarcabil în drumul luptei pentru unitatea naţională îl reprezintă «Memorandul românilor din Transilvania şi Ungaria» din 1892, un memoriu de protest înaintat Împăratului de către fruntaşii Partidului Naţional Român, printre care vrednicii reprezentanţi ai BRU: Ioan Raţiu (1828-1902) – Preşedintele PNR, Gheorghe Pop de Băseşti (1835-1919) şi părintele Vasile Lucaciu (1852-1922) – vicepreşedinţi PNR, Teodor Mihali (1855-1934), ş.a.

Documentul este considerat ca fiind cel mai important act politic din Transilvania de la sfârşitul secolului al XIX-lea, elaborat de către fruntaşii mişcării de emancipare naţională a românilor, având un caracter novator şi democratic.

Chiar dacă documentul nu a dus la ameliorarea statutului românilor din Transilvania şi unii dintre liderii politici au fost ulterior judecaţi şi condamnaţi, documentul a avut consecinţe importante pe planul solidarităţii naţionale şi al intensificării luptei pentru recunoaşterea naţiunii române şi a drepturilor ei legitime, în cadrul Imperiului Austro-Ungar («existenţa unui popor nu se discută, ci se afirmă!» afirma dr. Ioan Raţiu, de pe banca acuzaţilor la procesul memorandiştilor).

Refuzul Memorandului din 1892 din partea autorităţilor de la Viena şi Budapesta a creat «o undă de şoc» ce a avut ca rezultat Declaraţia de autodeterminare citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul de la Budapesta, moment hotărâtor în pregătirea actului Marii Uniri de la 1 decembrie 1918. Suntem astfel în faţa celei de-a treia generaţii de elite intelectuale ce continuă simbolic tradiţia Corifeilor Şcolii Ardelene şi care participă nemijlocit la pregătirea şi făurirea actului de la 1918, de la Alba Iulia: Gheorghe Pop de Băseşti, Ştefan Cicio Pop (1865-1934), Alexandru Vaida-Voevod (1872-1950), Iuliu Maniu (1873-1953), Teodor Mihali ş.a.

Aceştia, împreună cu mari personalităţi ale clerului ortodox, adevărate elite spirituale şi culturale ale intelectualităţii româneşti, au meritul de a fi înţeles la timpul potrivit necesitatea modificării arhetipului istoric despre unitate. De la ideea conştiinţei naţionale a românilor transilvăneni ca o naţiune autonomă cu drept la autodeterminare în cadrul Imperiului Austro-Ungar, la aceea a Unirii «inter-naţionale» a românilor din Transilvania cu fraţii lor de sânge şi de gintă latină de dincolo de arcul carpatic, „de la Nistru pân’ la Tisa”.

Astfel profeţia Episcopului vizionar Inochentie Micu Klein devine realitate.

ROLUL IERARHILOR GRECO-CATOLICI

Ierarhii greco-catolici, începând de la Ioan Inochentie Micu Klein, Ioan Lemeni, Şterca Şuluţiu şi până la «Episcopii Unirii» Valeriu Traian Frenţiu (1875-1952), Iuliu Hossu (1885-1970) şi Demetriu Radu (1862-1920), s-au situat «in corpore» în fruntea luptei pentru pregătirea, realizarea şi desăvârşirea actului Marii Uniri de la 1918. Aceşti arhierei, prin predici, conferinţe, mesaje pastorale şi circulare mobilizatoare, au educat, au informat şi au însufleţit credincioşii pentru a putea înţelege importanţa şi urgenţa realizării idealului unităţii naţionale. Au dezvăluit însemnătatea «orei astrale» a românilor transilvăneni, pentru a-i mobiliza să participe la acest eveniment, alăturându-se prin comuniune de rugăciune, dar mai cu seamă prin prezenţa la Alba Iulia (în pofida gărzilor maghiare care împiedicau sosirea delegaţiilor ce doreau să participe la marele eveniment).

Între ierarhii Bisericii Greco-Catolice, Episcopul Iuliu Hossu (1885-1970), cel mai tânăr arhiereu, de numai 33 de ani, din încredinţarea Marelui Sfat al Naţiunii, a fost cel care a dat glas voinţei poporului, citind, de pe esplanada ridicată pe câmpul lui Horea din Alba Iulia, Rezoluţiunea aprobată în sala Consiliului Unirii. În cuvântul premergător lecturii documentului, Arhiereul Gherlei rostea cu emoţie memorabilele cuvinte: «De acum o Românie Mare, întemeiată pe dreptatea lui Dumnezeu şi credinţa poporului său (…) Dreptate şi adevăr la temelia României întregite (…) Trăiască România Mare, una şi în veci nedespărţită! Amin»¹. După acest istoric moment a urmat frăţeasca îmbrăţişare cu Preasfinţitul Miron Cristea (1868-1939), Episcopul ortodox de Caransebeş, în faţa mulţimilor entuziasmate care aclamau şi plângeau de bucurie. Preasfinţia Sa a adăugat cuvintele: „Pe cum ne vedeţi aici îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci, toţi fraţii români!”².

Ilustrul Arhiereu a făcut parte împreună cu Episcopul Miron Cristea, Vasile Goldiş şi Alexandru Vaida-Voevod, din Delegaţia ce a prezentat, la Bucureşti, Regelui Ferdinand I şi Guvernului României, hotărârea Unirii Transilvaniei cu Regatul României.

CONCLUZII

În câteva idei am încercat să punctăm etape din evoluţia formulării conceptelor de naţiune şi de conştiinţă naţională, prin contribuţia unor ilustre personalităţi arhiereşti şi cu sprijinul unor generaţii de elite intelectuale, ce au intuit, au argumentat, au afirmat şi susţinut aceste idei, pe plan intern şi apoi, treptat, în diferite structuri politice şi la diferite niveluri pe plan extern.

În tot acest demers, un rol esenţial l-a avut BRU, prin ierarhii vremii, prin elitele intelectuale şi culturale (clerici şi laici), izvorâte din acele «fântâni ale darurilor» de la Blaj (ca adevărate şcoli de formare spirituală şi a conştiinţei de neam), iluştri lideri de opinie pentru masele populare, alături de remarcabile personalităţi ale ierarhilor, clerului şi laicilor ortodocşi.

Catedrala Blajului, Câmpia Libertăţii şi Câmpul lui Horea de la Alba Iulia reprezintă trinomul luminos ce aminteşte peste veacuri românilor de pretutindeni şi indiferent de confesiune de unde a răsărit cu adevărat soarele românilor: Marea Unire de la 1918.

Marele savant Mircea Eliade sintetiza poetic rolul esenţial al Şcolilor Blajului pentru naţiunea română: „Făclia aprinsă la Blaj acum 200 de ani n-a mai putut fi stinsă de atunci -, şi nici nu se va stinge vreodată. Episcopul Inochentie Micu Klein n-a trecut-o numai în mâinile vrednicului său urmaş, Petru Pavel Aron; el a încredinţat-o sutelor şi miilor de tineri ardeleni care au învăţat de atunci în Şcoalele Blajului. Odată trezită conştiinţa latinităţii noastre, nimeni şi nimic n-a mai putut-o nimici; de generaţii, ea face parte din însăşi conştiinţa noastră de Români. Limba, literatura şi cultura românească modernă poartă pecetea făurită de Blaj – cu câte lacrimi, cu cât sânge şi cu cât geniu o ştie numai istoricul care şi-a închinat viaţa cercetând această epocă eroică.

Asemenea creaţii spirituale n-au moarte, căci ele s-au identificat cu însuşi geniul neamului care le-a dat naştere”³.

Eminentul Arhiereu, martir şi mărturisitor pentru credinţă, Iuliu Hossu, cel dintâi purpurat al neamului românesc, rezuma foarte bine parcursul şi rolul BRU de la Sfânta Unire cu Biserica Romei la Marea Unire de la 1918, spunând: «Dacă nu exista unirea religioasă de la 1700, nu era nici adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848, unde s-a strigat: „Vrem să ne unim cu ţara!” şi fără aceasta nu era nici unirea din 1918»⁴

Bibliografie selectivă
privind rolul Bisericii Române Unite în Marea Unire de la 1 Decembrie din 1918

1. Acu Dumitru, 1 Decembrie – Ziua Naţională a României şi Ziua Astrei, în „Societate şi cultură în România interbelică”, Arad, 2004;

2. Bellu Ştefan, Biserica Română şi Marea Unire, în revista „Pro Unione”, Baia Mare, 2003, 6, nr. 1-2;

3. Bellu Ştefan, Blajul şi Marea Unire, Sibiu, s.n., 2003;

4. Bosoancă Traian, Aportul preoţilor şi protopopilor greco-catolici din judeţul Mureş la realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, în „Sargetia”, 2001-2002, 30;

5. Bosoancă Traian, Marea Unire şi preoţimea ortodoxă română din judeţul Mureş, în „Augustia”, 1999, 4;

6. Bosoancă Traian, Mureşenii şi Marea Unire / Biografii, Târgu Mureş, Ed. Ardealul, 2000;

7. Bunea Augustin, Din Istoria Românilor, Episcopul Ioan Inocenţiu Klein (1728-1751), Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2012;

8. Calborean Ovidiu, Pe urmele românilor ardeleni din comuna Sadu, Sibiu, 2015;

9. Chindriş Ioan, Transilvanica, Ed. Cartimpex, Cluj-Napoca, 2003;

10. Chiriac Alexandru, Membrii Sfatului Ţării (1917-1918). Dicţionar. Prefaţă de Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 2001;

11. Colesnic Iurie, Generaţia Unirii, Chişinău, Bucureşti, Ed. Museum, Fundaţia Culturală Română, 2004;

12. Crihălmeanu Florentin, File din istoria Eparhiei de Cluj-Gherla a Românilor, Scurtă istorie, biografiile episcopilor eparhiali şi cronologie, Ed. Viaţa Creştină, 2017;

13. Crihălmeanu Florentin, Primele menţiuni despre Eparhia de Armenopoli în documente pontificale, în „Studia Universitatis Babeş–Bolyai, Theologia Catholica”, Cluj-Napoca, An XLIX, 1, 2004;

14. Dobre Cezar, 1918, înfrângeri şi victorii, Bucureşti, Ed. Sylvi, 2003;

15. Drăghicescu Dumitru, Marea Unire a Românilor cu Românii, 1918, ediţie îngrijită de Virgiliu Constantinescu-Galiceni, Bucureşti, Ed. Albatros, 2001;

16. Drăghiţă Zevedei-Ioan, Participarea Mitropoliei Române Unite la expoziţia jubiliară de Bucureşti (1906), în „Annales Universitas Apulensis. Series Historica”, Alba Iulia, 6, 2002, nr. 1;

17. Drăgoi Macarie Marius, Aspecte privind implicarea Bisericii româneşti din Transilvania în mişcarea naţională în perioada dualismului austro-ungar (1867-1918), în „Credinţa Străbună”, Arhiepiscopia Alba Iulia, 2004, 14, nr. 7, nr. 8;

18. Eppel Marius, Vasile Mangra, Clubul naţional comitatens din Arad (1895-1904), în „Arhiva Someşană”, 2003, 2;

19. Eppel Marius, Vasile Mangra şi mişcarea memorandistă, în „Studia historica Babeş-Bolyai”, 2004, 49, nr. 1;

20. Farcaşiu Lucian, Rugăciunea de la Alba lulia şi problematica pomenirii autorităţilor statului după 1 Decembrie 1918. O abordare din perspectiva Teologiei liturgice, în „Societate şi cultură în România interbelică”, Arad, 2004;

21. Faur Viorel, 80 de ani de la adoptarea la Oradea a Declaraţiei de independenţă a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, Oradea, Ed. Universităţii din Oradea, 1998;

22. Giara Lucian, Domşa Maura Geraldina, Presa sibiană despre actul Unirii de la 1 Decembrie 1918, în „Apulum”, 1999, 36;

23. Grad Cornel, Goron Doru Emil, 1918/1919, Contribuţii sălăjene la Marea Unire, Zalău, Ed. Limes, 2000;

24. Glodaru Eugenia, Sărbătorirea zilei de 3/15 mai 1848 – prilej de afirmare a identităţii naţionale, în „Acta Musei Napocensis”, 1998-1999, 35-36, nr. 2;

25. Hitchins Keith, Afirmarea naţiunii. Mişcarea naţională românească din Transilvania, 1860-1914, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2000;

26. Hossu Valer, Episcopul Iuliu – Sfântul Marii Uniri, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2008;

27. Hossu Valer, Vestitorul Sionului Românesc, Ed. Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuş, 2011;

28. Ivănescu Ion, Sălăjeni în Marele Sfat al Ţării şi în Consiliul Dirigent, în „Acta Musei Porolissensis”, Zalău, 2001, 2, nr. 6;

29. *** În vâltoarea luptei pentru Unire. Amintiri ale voluntarilor bănăţeni, ediţie îngrijită de Vasile Popeagă, Arad, Ed. Multimedia, 2002;

30. Josan Nicolae, Cărturarii judeţului Alba în slujba Unirii Transilvaniei, în „Apulum”, 2000, 37, nr. 2;

31. Lungu Corneliu-Mihail, Făuritori ai Marii Uniri. Mărturii documentare, Bucureşti, Ed. Elion, 2003;

32. Mara Teodor, Credenţionalele Unirii, în „Studia Universitatis Vasile Goldiş”, 2001, 11;

33. *** Marea Unire din 1918 în context european, Coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 2003;

34. Mârza lacob, Perspective contemporane asupra anului 1918 în istoriografia română, în „Annales Universitatis Apulensis”, 1998-1999, 2-3;

35. Mârza lacob, Unirea de la Alba Iulia n-a fost capriciul unei clipe, în revista „Steaua”, 2001, 52, nr. 7-8, Transylvania Review, 2001, 10, nr. 4 (în engl.);

36. Mitrofan Ioan, Contribuţia Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, la desăvârşirea unităţii naţionale, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai Theologia Greco-Catolica Varadiensis”, 1999, 44, nr. 1-2;

37. Mureşan Camil, Convergenţe spirituale în Unirea de la 1918, în „Memoriile secţiei ştiinţe istorice şi arheologice a Academiei Române”, Bucureşti, 1998, 23;

38. Mureşanu Camil, Sub acelaşi nume – doi luptători pentru cauza naţională, în „Marea Unire din 1918”, Arad, 2004;

39. Mureşan Codruţa Maria, Ştirban Marcel, Din istoria Bisericii Române Unite. Biserică. Şcoală. Naţiune. De la începuturile sale până la 1918, Ed. Muzeului Sătmărean, 2005;

40. Neamţu Gelu, În America, pentru unirea Transilvaniei cu România, Cluj-Napoca, Ed. Dagerom Impex, 1997;

41. Negrei Ion, 1 Decembrie 1918. Chişinăul salută Alba Iulia, în revista „Cugetul”, 2000, nr. 3;

42. Nicolescu Gheorghe, Dobrescu Gheorghe, Nicolescu Andrei, Preoţi în lupta pentru făurirea României Mari (1916-1919), Bucureşti, Ed. Europa Nova, 2000;

43. Pall Francisc, Inochentie Micu-Klein, Exilul la Roma, 1745-1768, vol. I, Ed. Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1997;

44. Păcurariu Mircea, Biserica şi Marea Unire, în „Revista Teologică”, Sibiu, 1998, 8, nr. 4;

45. Petroman Cornel, Clerul român şi cadrele didactice din Banat în lupta pentru unirea Banatului cu România, în revista „Altarul Banatului”, 1999, 10, nr. 10-12;

46. Pitters Hermann, Contribuţia Saşilor şi a Bisericii Evanghelice C.A. din Transilvania la actul de la 1 Decembrie 1918, în „Studia Historica et Theologica”, Iaşi, 2003;