Nicolae Titulescu, Ministrul Afacerilor Externe al României
Discurs rostit la şedinţa de închidere, în calitate de preşedinte
al celei de-a XII-a sesiuni ordinare a Adunării Societăţii Naţiunilor¹
29 septembrie 1931

Doamnelor,
Domnilor,
Cea de-a XII-a Adunare a ajuns la capătul lucrărilor sale.

A venit, aşadar, clipa să facem bilanţul cu toată sinceritatea, cu curajul care şade bine sufletelor puternice, dar şi cu acea înţelegere care permite elanurilor creatoare, acolo unde se ivesc, să se amplifice şi să ducă la rezultate bune.

Cea de-a XII-a Adunare nu şi-a început lucrările în atmosfera de scepticism cronic care, de obicei, caracteriza precedentele Adunări, atmosferă pe care în fiecare an, cu un fest ritual, o purificăm fără prea multe eforturi. Cea de-a XII-a Adunare şi-a început lucrările sub imperiul unui sentiment de legitimă anxietate, generat de o gravă criză de încredere, care se propagă cu repeziciune de la un capăt la altul al lumii, cu toate domeniile în care eforturile omeneşti reuşiseră să stabilească o ordine oarecare. Mai mult încă, abia începuseră lucrările sale, când evenimente noi şi grave, de ordin financiar şi politic, au înrăutăţit în mod cu totul neaşteptat condiţiile psihologice în care cea de-a XII-a Adunare trebuia să-şi îndeplinească misiunea.

Aceste evenimente ar fi putut fără îndoială să dezechilibreze oricare conferinţă internaţională convocată în mod întâmplător pentru nevoile clipei prezente. Aceste evenimente însă nu au zdruncinat şi nu puteau zdruncina o reuniune de state ca a noastră, care nu este decât expresia momentană a unui organism permanent, o formă nouă de viaţă colectivă, solid organizată de la bun început, croindu-şi drumul conform impulsiunilor sale iniţiale şi urmându-şi destinul în aşa fel, încât, în momentul în care se aude vorbindu-se de întuneric, ea îşi cere sus şi tare locul său sub soare.

Cum a reacţionat cea de-a XII-a Adunare în faţa atâtor factori adverşi?

În primul rând, şi aceasta înseamnă pentru mine foarte mult, deşi recunosc că pentru cei neiniţiaţi nu va avea aceeaşi importanţă, cea de-a XII-a Adunare şi-a urmat lucrările obişnuite cu metodă şi pasiune, ca şi când am trăi timpuri normale, fără să se lase tulburată un singur moment, în împlinirea sarcinii sale constituţionale, de strigătele de alarmă care-i soseau din toate părţile şi care ar fi putut s-o facă să creadă că munca pe care o făcea nu era cea reclamată de clipa actuală.

Omul puternic nu-şi părăseşte munca cea de toate zilele în faţa greutăţilor ivite. Este puternic numai acela care, în faţa greutăţilor neaşteptate care se ivesc în calea sa, scoate din munca de zi cu zi, din îndeplinirea obligaţiei cotidiene, ritmul şi calmul care transformă energia într-o forţă de neînvins care cheamă victoria.

Nu veţi şti niciodată, doamnelor şi domnilor, cu ce sentiment de mulţumire şi de profundă recunoştinţă am urmărit discuţiile dumneavoastră. Aceste discuţii, privind subiecte de tot felul, la care au participat oamenii cu răspundere ai lumii, în ciuda marilor lor griji, aceste discuţii în care ştiinţa, bunăvoinţa, simţul politic se aliau atât de armonios, aceste discuţii care, uneori, trebuie s-o mărturisim, păreau oarecum alături de problemele care formau obiectul principal al grijilor noastre, vor rămâne pe vecie o mărturie strălucită în favoarea instituţiei noastre.

Când furtuna va înceta, ne vom spune gândindu-ne la cea de-a XII-a Adunare: „Atunci când marea criză bântuia în lume, atunci când oamenii, în ciuda unor sfaturi înţelepte, se îndoiau de totul, Societatea Naţiunilor, o nou-venită într-o lume căzută pradă spaimei, şi-a afirmat voinţa de a trăi însăşi viaţa pe care i-o trasa actul său de naştere”.

Pentru acest act concret de credinţă, desfăşurat de dumneavoastră cu calm şi simplitate, pentru această stabilitate psihică în această lume instabilă, cea de-a XII-a Adunare îşi va căpăta dreptul la recunoştinţa tuturor Adunărilor viitoare, mai ales a acelora care vor cunoaşte timpuri mai bune decât ale noastre.

Dar, ne-am putea întreba, care sunt rezultatele la care a ajuns cea de-a XII-a Adunare? S-o spunem sincer: unele dintre aceste rezultate sunt sub aşteptările noastre. Altele sunt conforme cu prevederile noastre. În sfârşit, altele sunt atât de mult deasupra a ceea ce eram în drept să sperăm, încât de acum înainte cred că pronosticurile privitoare la bunul mers al lucrărilor unei Adunări vor trebui să fie considerate de la bun început ca nişte erori. Într-adevăr, o Adunare ca a noastră nu-şi datorează programul unui acord prealabil între cancelarii, ci ei înşişi; ea îl elaborează şi-l urmăreşte, aplicând constantele pe care le dictează carta sa fundamentală la evenimentele neprevăzute care pot să apară în orice moment.

Să facem o scurtă analiză a acestor rezultate.

În domeniul politic, criza a făcut ca anumite controverse, care pentru moment despart pe unii dintre membrii noştri şi pe care ei şi-au luat în mod loial obiceiul de a le expune aici în mod public, să aibă mai puţină acuitate.

În toate celelalte domenii, în domeniul social, umanitar, intelectual, al igienei, al tranzitului, acţiunea Societăţii Naţiunilor s-a precizat, s-a dezvoltat, s-a apropiat de scopul pe care şi l-a propus.

În domeniul economic, Consiliul a aprobat sistemul creditului ipotecar internaţional, o primă manifestare a sprijinului promis statelor agricole greu încercate. Dar, în afară de aceasta, s-o mărturisim deschis, cea de-a XII-a Adunare nu a putut deloc să adauge ceva propunerilor făcute de experţii economişti; cu toate acestea, reţinând aceste propuneri, ea le-a dat autoritatea care emană din rezoluţiile sale.

Acestea fiind zise, să ne întrebăm cu aceeaşi sinceritate dacă ar fi putut fi altfel. Noi a trebuit să ne ţinem lucrările într-o perioadă când statele însele erau nehotărâte în privinţa directivelor pe care să le asigure conduitei lor naţionale. Era, ca atare, foarte greu să le ceri să se angajeze faţă de alţii, înainte de a cunoaşte în mod precis angajamentele pe care aveau să le ia faţă de ele însele.

Pe de altă parte, Societatea Naţiunilor este o asociaţie de state, ceea ce înseamnă că, atunci când criza loveşte pe rând pe membrii săi, este normal ca, înainte de a acţiona ca o colectivitate, aceştia din urmă să dorească să se sfătuiască între ei pentru a şti dacă drumul pe care se vor angaja este într-adevăr cel care duce la salvare. Aşadar, această uşoară întârziere nu este în realitate decât o clipă de răgaz, destinată să pregătească marile soluţii de ansamblu pe care vom fi chemaţi să le discutăm, sunt sigur de aceasta, într-un viitor foarte apropiat.

În schimb, în domeniul financiar, intenţiile Adunării au fost mai precise. Ea a cerut Consiliului să întreprindă o acţiune eficace pentru a sprijini din punct de vedere financiar statele şi a cerut organelor tehnice ale Societăţii Naţiunilor să fie gata, în cazul în care statele le-ar cere acest sprijin, să li-l dea imediat, fie prin trimiterea de delegaţii, fie prin orice alte mijloace.

Dar, întrucât vorbim despre finanţe, cum să nu abordăm problema atât de îngrijorătoare a finanţelor instituţiei noastre?

Printr-un gest pe cât de nobil, pe atât de dificil, cea de-a XII-a Adunare a vrut să dovedească lumii întregi că înţelegea necesităţile clipei actuale şi a impus Societăţii Naţiunilor sacrificiile care astăzi se impun fiecăruia dintre membrii săi. Mă înclin în faţa intenţiei, mă înclin în faţa efortului. Dar permiteţi-i preşedintelui dumneavoastră, cel puţin în numele său personal, să dea acestui gest o valoare simbolică, să creadă cu fermitate că va fi limitat la anul care vine şi să nu vadă în el preludiul unei politici de urmărit fără întrerupere. Cheltuielile Societăţii Naţiunilor sunt cheltuieli pentru pace. Aceasta poate părea paradoxal, dar cu cât este mai mare criza, cu atât trebuie ca atribuţiile Societăţii să se întindă, iar cheltuielile ei să sporească.

Desigur, trebuie să fim vigilenţi, să nu risipim banii popoarelor. Dar să nu uităm niciodată că contribuţia tuturor statelor nu este decât o primă de asigurare împotriva unor flageluri teribile, pe care vrem să le eliminăm pentru totdeauna în viitor. Să nu uităm niciodată ponderea minimă pe care o reprezintă aceste contribuţii ale statelor în raport cu sarcinile financiare covârşitoare pe care naţiunile le-au aprobat de bunăvoie pentru a se război una cu alta. Este evident că trebuie să facem totul pentru a repara consecinţele erorii războiului. Să recurgem la toate mijloacele afară de unul singur: să nu zdruncinăm pacea limitând activitatea instituţiei noastre, singura pe care lumea a imaginat-o pentru a încerca să facă să tacă vocea tunurilor.

Şi deoarece tocmai vorbim despre finanţe, adică despre mijloace de acţiune, cum să nu ne gândim la aceia care, în primul rând şi în fiecare clipă, trebuie să acţioneze în numele nostru? Am numit aici pe membrii Secretariatului General şi pe acei ai Biroului Internaţional al Muncii.

Sunt un prieten prea vechi al Secretariatului, un prieten prea încercat al fiecăruia dintre membrii săi pentru ca ei să se teamă că ar putea să audă din gura mea complimentele de circumstanţă care le sunt făcute cu ocazia închiderii fiecărei Adunări. Să-mi fie îngăduit doar să-i asigur de înalta stimă pe care Adunarea o are pentru această minunată echipă wilsoniană, neobosită în muncă, suplă în metodele sale şi intransigentă când este vorba de scopurile pe care le urmăreşte.

Este adevărat că din când în când se aud, de asemenea, unele critici la adresa Secretariatului, critici care nu sunt însă niciodată lipsite de o anumită curtoazie. Aceasta este, domnilor, o mărturie a rolului important pe care aţi ştiut să vi-l creaţi în sânul acestei instituţii. Atunci când ceva nu merge, obişnuim să spunem îndată: „Este vina Secreta-riatului!”. Ce omagiu! Dar dacă ceva ne convine perfect, atunci nimeni nu spune: „Acesta este meritul Secretariatului!”. Este atât de firesc, încât nimeni nu o mai spune. Ce răzbunare pentru dumneavoastră.

Aş fi vrut, de asemenea, să vorbesc despre secretarul nostru general, dar este absent. Să ne înţelegem: din punct de vedere pur fizic este aici, cu surâsul lui obişnuit, surâs constant, atât de constant încât nu e niciodată posibil să ştim când este mulţumit şi când nu este; dar, cu gândul, secretarul general nu mai este aici, în sânul celei de-a XII-a Adunări. Pentru el, ea a fost închisă de mult. Spiritul lui rătăceşte departe de noi în această clipă. Să vă spun unde este. După ce a dat o raită pe la Conferinţa asupra dezarmării, după ce a trecut în revistă toate conferinţele internaţionale care ar putea urma, după ce a trecut în revistă Adunările viitoare, în această clipă spiritul lui este pradă unor frământări legate de programul de lucru al celei de-a XX-a Adunări.

Ştim, domnule secretar general, că sunteţi piatra care rămâne şi că noi suntem apa care trece. Ştim că sunteţi acela care este urmat, deoarece mergeţi întotdeauna în frunte, cu un pas rapid şi sigur. Dar, vă rog, domnule secretar general, întoarceţi-vă din drum, reveniţi printre noi. Cea de-a XII-a Adunare încă nu şi-a încheiat dezbaterile; ea este aici, sub ochii dumneavoastră, şi doreşte prin preşedintele său să vă exprime afectuoasa sa admiraţie, admiraţia noastră a tuturor, prietenii dumneavoastră, prietenii dumneavoastră la bucurie şi la chin; ce spun, la chin numai, deoarece bucuria dumneavoastră este de a se chinui pentru noi.

Ca să revenim la rezultate, iată deci un bilanţ care ar onora oricare Adunare, care ar trebui să dea satisfacţie chiar celor mai exigenţi, chiar celor care nu observă Societatea Naţiunilor decât atunci când funcţionează ca Adunare, chiar celor pentru care Societatea Naţiunilor nu este, în fond, decât hipertrofia lunii septembrie.

Dar i-a fost hărăzit celei de-a XII-a Adunări să facă şi mai mult, şi acesta va fi marele ei titlu de glorie. Într-o măsură mai mare decât înaintaşele sale, ea a aruncat punţi solide către viitor. Într-o măsură mai mare decât celelalte, ea n-a vrut să lase la voia întâmplării grija de a umple intervalul care o desparte de viitoarea sa întrunire.

De ce a făcut-o? Deoarece, din instinct, ea s-a supus marilor legi care guvernează realizările colective.

Nu există nimeni printre dumneavoastră care să nu fi observat că, cu cât este mai aproape de sfârşit, cu atât o conferinţă face o treabă mai bună? De ce se întâmplă astfel? Pentru un motiv de ordin psihologic.

Toţi cei care au urmărit conferinţele internaţionale – şi i-a fost dat preşedintelui dumneavoastră, deşi este reprezentantul unei puteri cu interese limitate, să le urmărească, cu îngrijorări nelimitate, aproape pe toate, începând cu aceea a păcii – au putut să constate că o reuniune diplomatică, oricare ar fi ea, trebuie în mod obligatoriu să treacă prin trei faze.

Prima este aceea a neîncrederii; este aceea în cadrul căreia predomină particularismele naţionale, punctele de vedere intransigente; este aceea unde se aude ameninţarea de a părăsi conferinţa dacă cineva ar îndrăzni numai să vă ceară să coborâţi sub un minimum compatibil cu demnitatea naţională.

A doua fază este aceea a explicaţiilor. Toţi îşi spun totul în faţă, absolut totul, dar într-o formă impecabilă. Este stadiul în care binecuvântăm diplomaţia pentru faptul de a fi rămas ultimul refugiu al curtoaziei; deoarece, într-adevăr, fără ea cum am putea noi, diplomaţii, să fim dezagreabili în mod atât de agreabil?

Cea de-a treia fază este acea a simpatiei. Delegaţii, uşuraţi de povara explicaţiilor pe care trebuiau să le dea în virtutea mandatului lor naţional, încep să se privească unul pe altul cu bunăvoinţă. Şi unii şi alţii descoperă că nu sunt chiar atât de răi pe cât ar fi putut crede. Relaţiile personale încep să funcţioneze. Este de regretat că relaţiile între state nu sunt atât de bune ca relaţiile personale. Apoi, puţin câte puţin, pe nesimţite, relaţiile dintre state se confundă cu relaţiile personale. Exact în momentul acesta se formează spiritul colectiv al conferinţei; abia cu începere din acest moment conferinţa începe să lucreze în mod serios. Cu cât trece timpul cu atât, soluţiile cele mai neaşteptate încep să fie considerate ca acceptabile. Din păcate, chiar în clipa în care spiritul colectiv devine cât se poate de eficace, se pronunţă încheierea conferinţei, iar următoarea este nevoită să reia de la capăt toată această muncă de apropiere.

Ce putem spune decât că viaţa internaţională, ca de altfel viaţa pur şi simplu, este supusă legilor materiei şi că nu există spirit care să acţioneze în mod vizibil fără elementul material care să-l susţină? Noi nu reuşim în îndeplinirea sarcinilor pe care ni le-am propus, să ajungem la un rezultat atât de repede pe cât am dori noi, pentru că anihilăm corpul colectiv tocmai atunci când s-a născut spiritul care îl însufleţeşte.

Cea de-a XII-a Adunare a înţeles foarte bine această lege care guvernează realizările colective. Într-o măsură mai mare decât toate celelalte, ea a vrut să-şi supravie-ţuiască; într-o măsură mai mare decât toate celelalte, ea a vrut să-şi ofere prilejul să lucreze chiar după momentul în care, în mod oficial, ar trebui să-şi încheie lucrările.

Într-adevăr, Conferinţa dezarmării² bate la porţile noastre. Cea de-a XI-a Adunare este aceea care a invitat Consiliul să-i fixeze data; acesta s-a conformat. Dar cine nu vede că, numai mulţumită celei de-a XII-a Adunări, care a îngăduit tuturor delegaţilor să-şi exprime punctele de vedere şi să înlăture orice îndoială privitoare la o posibilă amânare, data de 2 februarie 1932 s-a transformat într-un adevărat imperativ categoric, atât de puternic, încât naţiunile s-ar reuni la Geneva chiar dacă nu s-ar mai vorbi de dezarmare până la acea dată.

Conferinţa dezarmării va fi piatra de încercare a înţelegerii dintre naţiuni. Nu e vorba de a face să triumfe un punct de vedere sau altul; este vorba să se ştie dacă naţiunile sunt hotărâte să facă un pas serios înainte pe calea aplicării articolului 8, pentru ca – problemele politice fiind independente – să se poată şti dacă, soluţionând una dintre ele, este posibil să se uşureze soluţionarea tuturor celorlalte.

Aşadar, cum să nu salutăm cu bucurie adoptarea de către cea de-a XII-a Adunare a proiectului de convenţie menită să dezvolte mijloacele de prevenire a războiului, care, împreună cu proiectul adoptat anul trecut pentru asistenţă financiară, dovedeşte că eforturile făcute pentru asigurarea securităţii merg mână în mână cu cele făcute în vederea dezarmării?

Cum să nu salutăm cu satisfacţie fericita iniţiativă a Comisiei I, care a încredinţat juriştilor din delegaţiile la Conferinţa dezarmării problema modificării Pactului şi a înscrierii în statutul nostru fundamental a interdicţiei absolute de a se recurge la război?

Cum, în sfârşit, să nu simţim o recunoştinţă neţărmurită pentru sforţările făcute în vederea realizării unui răgaz în cursa armamentelor, măsură pe care aţi adoptat-o astăzi ca urmare a sugestiei făcute în primul rând de către reprezentanţii Italiei, şi a rezoluţiei celor cinci Puteri? În realitate, aceasta înseamnă o anticipare a Conferinţei dezarmării. Cea de-a XII-a Adunare a vrut atât de mult să-şi supravieţuiască, încât a ţinut neapărat să joace primul act din această conferinţă.

O instituţie care în împrejurări atât de grele dă dovadă de o astfel de stabilitate psihică şi de o astfel de forţă vitală nu poate să nu impună respect. Aşa încât i-a fost dat celei de-a XII-a Adunări să culeagă cele mai înalte dovezi de prestigiu de care se bucură Societatea Naţiunilor în lume.

Într-adevăr, Societatea Naţiunilor trebuie să tindă spre universalitate; dar nu există decât două mijloace pentru a ajunge la acest rezultat. Primul este mărirea numărului membrilor săi. Al doilea îl reprezintă colaborarea mai intensă şi neîntreruptă cu statele nemembre. Dar ar însemna să nesocotim legile naturii, ar însemna să negăm splendorile germinării invizibile până în momentul în care bobocul dă în floare, care singură poate să dea neîncrezătorilor, din lipsă de cunoştinţe, convingerea că al doilea mijloc de a ajunge la universalitate nu este decât pregătirea celui dintâi şi, de obicei, preludiul său de bun augur.

Pe această cale spre universalitate, cea de-a XII-a Adunare a putut să înregistreze progrese de cea mai mare importanţă. Intrarea Mexicului, în împrejurările actuale, dovedeşte că, dacă criza de încredere a cuprins lumea, există totuşi un domeniu în care n-a putut pătrunde: este acela al Societăţii Naţiunilor.

Dimpotrivă, acceptarea din partea majorităţii statelor nemembre de a colabora la lucrările Comisiei a III-a dovedeşte că, atunci când este vorba să se răspundă aşteptărilor îngrijorate ale popoarelor şi să se întărească bazele păcii, există o identitate de voinţă şi de concepţie atât în ceea ce priveşte statele membre, cât şi cele nemembre. Le mulţumesc tuturor în modul cel mai cordial.

Dar să-mi fie îngăduit să mulţumesc în mod cu totul special Statelor Unite ale Americii pentru preţioasa colaborare pe care au binevoit să o aducă Societăţii Naţiunilor în probleme importante privitoare la menţinerea şi progresul păcii. Să ne dorim cu toţii ca această colaborare să continue şi să se amplifice cât mai mult posibil.

Dar vreau să fiu bine înţeles. Să nu ne înşelăm aici în privinţa naturii acestei colaborări: este o colaborare de bunăvoie, care nu este dictată de nici un angajament şi care, nici direct, nici indirect, nu va putea să mărească obligaţiile Statelor Unite ale Americii. Acestea fiind spuse, sunt totuşi obligat să constat că, în urma acestei colaborări, atât prestigiul Societăţii Naţiunilor, cât şi cel al Statelor Unite ale Americii au crescut mult în lume.

În lumina acestei constatări, cum să nu vedem că ceea ce noi numim Carta noastră fundamentală, Pactul, nu este, în ultimă instanţă, decât o culegere de porunci ale conştiinţei? Fie că sunt scrise sau nu, fie că sunt acceptate sau nu, ce importanţă are! Atunci când porunceşte conştiinţa, oamenii cinstiţi acţionează toţi în acelaşi fel.

I-a fost dat, în sfârşit, celei de-a XII-a Adunări, înainte de închiderea lucrărilor sale, să înregistreze o mare lecţie de energie şi o fericită apropiere.

Această mare lecţie de energie cine putea să ne-o dea mai bine decât nobila naţiune britanică, a cărei istorie seculară poate să fie rezumată în aceste simple cuvinte: a opune adversităţii, cu cinste, voinţa implacabilă de a învinge. Să-mi fie îngăduit să exprim Marii Britanii admiraţia pe care a suscitat-o în rândurile noastre voinţa ei, manifestată, o dată mai mult, de a fi la propria-i înălţime.

În ceea ce priveşte apropierea care ar putea să ne facă cea mai mare plăcere, este aceea dintre Franţa şi Germania, a căror colaborare strânsă în vederea unei păci fecunde a fost întărită la Berlin de curând.

Comparaţi atmosfera în care ne sfârşim lucrările cu cea pe care am avut-o la începutul lor şi întrebaţi-vă dacă mai este rezonabil să vă îndoiţi.

Îndoiala, atunci când este vorba de alegerea celor mai bune mijloace de a realiza un lucru nou, viu, categoric pentru toţi, poate fi legitimă. Dar să te îndoieşti de ceea ce este atunci când nu ştii cu exactitate ce s-ar putea pune în locul a ceea ce există nu înseamnă decât o sinucidere stupidă.

Nu, la ora actuală duşmanul nu este atât la graniţe: este în noi! Să gonim, aşadar, din noi înşine duşmanii noştri interiori, îndoiala ucigaşă şi mai ales această convingere absurdă că individul ar putea fi salvat în clipa în care colectivitatea ar fi ameninţată să se năruie.

S-o facem şi vom auzi vocea instinctului spunându-ne că destinul omului este nepieritor. S-o facem şi vom putea afirma cu încredere: nu mai există întuneric, lumina se află în noi.

Declar închisă cea de-a XII-a sesiune a Adunării Societăţii Naţiunilor.