1. O amplă introducere

Există o tensiune: între real şi ireal, între istorie şi Împărăţia Lui Dumnezeu. Sau, mai concret, între idealul creştin: care este viaţa în Iisus Hristos şi viaţa pământească pe care o ducem cu toţii. Rezolvarea acestei antinomii sau contradicţii nu implică numai acţiunea umană ci şi cea divină. Prin el însuşi, omul a realizat prea puţin în planul destinului său. Când singur vrea să se autodivinizeze, să se facă înger el va ajunge fiară.

Omus secundus deus – maximă iluministă şi marxistă – este concretizarea acestei căderi. Căutând singur paradisul desăvârşirii a aflat iadul dezumanizării. Tensiunea nu se poate rezolva în sine ci numai în Iisus Hristos. Iar mântuirea noastră se realizează aşezându-se sub Revelaţie, nu deasupra ei. Omul căzut refuză Revelaţia, el pune condiţie Revelaţiei, erezia, care este produsul subiectivismului demonic, face ce vrea cu Revelaţia şi transmiterea ei prin Biserică. Ei uită că natura Revelaţiei, nu este o sumă de propoziţii, de informaţii, iar înţelegerea mântuirii nu e una gnostică, teoretică. Se uită că religia creştină nu e rodul căutării omului ci este istoria căutării omului de către Dumnezeu. În Revelaţie, în această căutare şi descoperire, Dumnezeu nu comunică numai adevărul despre El, ci se deschide El Însuşi şi ne arată condiţiile mântuirii în El. Unirea omului cu Dumnezeu este scopul Revelaţiei, deci umanul este uman numai în Dumnezeu. Această înfiere a noastră în Iisus Hristos se realizează în Biserică. Acesta e mesajul Ortodoxiei şi puterea ei unică: accesul la duhul înfierii.

De aceea, voi susţine că din punct de vedere istoric, Biserica – comunitate a creştinilor, cuprinde şi uneşte pe toţi cei ce cred în Domnul nostru Iisus Hristos, pentru a le comunica acestora Viaţa Sa care este Înviere şi victorie asupra morţii. Ea reprezintă comunitatea şi comuniunea oamenilor cu Dumnezeu prin Fiul în Duhul Sfânt, precum şi forma văzută a unei raportări suprafireşti la Iisus Hristos – Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat în istorie. Cunoaştem faptul că Biserica are o alcătuire, o constituţie teandrică, ea unind timpul cu veşnicia, istoria cu supraistoria ori cu metaistoria. „Ea este locul unei „mişcări” veşnice a Înălţării şi a Cincizecimii care uneşte Cerul şi pământul prin „vălul” Sfintelor Taine, locul unde Sfântul Duh face cunoscută prezenţa şi Trupul cel slăvit al Mântuitorului” – potrivit afirmaţiilor teologului Olivier Clement.

Modurile de existenţă a Lui Dumnezeu se comunică Bisericii, Ea este cea aleasă fiind plină de Treime, spune Sfântul Vasile cel Mare: Ea este aleasa şi ea trimite. Sfânta Treime este baza, modul structurăii funcţiilor Bisericii. Taina coborârii Sfintei Treimi şi taina urcării omului la Ea este esenţa adevărului, concretizat în această realitate divino-umană care este Biserica. A fi creştin, a fi în Biserică înseamnă a fi în Sfânta Treime. Unirea se face prin Sfântul Botez, În Biserică nu în afară de Biserică, după principiul paulin care spune că nu ne propovăduim pe noi înşine. Orice propovăduire care rupe pe Hristos de Treime, de Biserică, face din ea o simplă învăţătură umană.

Mântuirea în Biserică este intrarea în comuniune cu Sfânta Treime căci Ea, Biserica este locul şi spaţiul manifestării Sfintei Treimi. Iar Biserica se manifestă în Sfânta Treime, în care se află nuanţele persoanelor: a Tatălui, a Fiului şi a Sf. Duh. De aceea, cea mai mică biserică devine Ierusalimul ceresc. Iisus Hristos ne mântuie nu prin învăţătura Lui, în primul rând, ci în prin Persoana Sa, care a zis: Eu sunt pâinea vieţii (Ioan 6,35). De aici rezultă inseparabilitatea operei şi învăţăturii Lui Iisus Hristos de Persoana Sa, şi acesta este un principiu dogmatic. Hristos nu a venit să ne dea numai o gnoză, o cunoştinţă, un cod moral, sau anumite mistere esoterice, El este prezent în Biserică prin Sfintele Taine. Şi de aici rezultă aspectul fiinţial al mântuirii: El ni se dă cu viaţa Lui, iar mântuirea: este viaţa noastră în Sfânta Treime după cum Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ţine să consemneze în cap. 17. Morala se identifică cu persoana Lui Iisus Hristos. La fel Revelaţia nu e o sumă de propoziţii sau de doctrine, ea este persoana Lui Iisus Hristos, este viaţa Sfintei Treimi. Dar acestea sunt în Biserică, însă ruperea omului de Dumnezeu şi de dragostea Lui, prin erezie, este un „pustiu de bine”. „Ei uită că ascultarea şi smerenia sunt criteriile existenţei în sânul Sfintei Treimi”, după cum spune Sfântul Siluan Athonitul. Ei uită că Iisus Hristos „trăieşte în eternitate în stare de Fiu”, adică de ascultare.

Biserica, aşadar, este locul unde veşnicia încorporează timpul acestui veac. Rolul ei nu este acela de a înveşnici istoria, ci de a o sfinţi. Misiunea ei este eshatologică, şi anume aceea de a-l răscumpăra pe om pentru veşnicie, de a-l desprinde pe el de această lume, în vederea obţinerii adevăratei sale cetăţenii – Împărăţia Cerurilor, care nu este în şi din lumea aceasta. Cu alte cuvinte, ea nu este o simplă parte a istoriei deoarece ea are propria misiune specifică, ci este o asumare a ei, fără a se confunda cu realităţile istoriei pentru că ea are propria misiune, nu trăieşte în afara lor. Deşi Biserica este din cer, misiunea ei este una pământească. Biserica este supraistorică, metaistorică dar în acelaşi timp se află în istorie pentru că Hristos Domnul S-a întrupat în istorie, iar Biserica pe care a întemeiat-o cu “însuşi scump sângele Său” a rămas în istorie pentru a-l răscumpăra pe om pentru supraistorie. Biserica nu ignoră, nu refuză şi nu respinge istoria, ci şi-o asumă, fiindcă misiunea ei este nu numai eshatologică ci şi istorică – căci omul trăieşte în istorie, într-un timp şi spaţiu circumscris, din punct de vedere istoric şi geografic. Este taină, simbol şi mod al prezenţei lui Dumnezeu în lume, dar ea este şi fenomen social, act şi fapt istoric. Biserica nu poate lucra şi cultiva mântuirea oamenilor desprinsă fiind de realitatea materială a vieţii, despărţită fiind de pământ şi de timpul acesta “palpabil”, pentru că ea a luat naştere în timp şi este subordonată, în acest sens, categoriilor temporale. Ea este în mod necesar şi concret o instituţie. Alcătuirea sa ierarhică e ancorată în realitatea ei sacramentală, doar succesiunea apostolică a episcopatului poate atesta că Dumnezeu rămâne printre noi, cu ajutorul Sfintelor Taine – după cum spune acelaşi renumit teolog Olivier Clement. Dar spre deosebire de alte instituţii sociale care îl au ca subiect pe om, Biserica nu îl consideră pe om doar ca pe o zidire raţională supusă unor necesităţi şi interese strict temporale, ci şi în perspectiva scopului său supranatural şi suprafiresc către care trebuie să conveargă întreaga sa existenţă personală şi comunitară. În aceste împrejurări Biserica nu a trecut cu vederea şi nici nu a tratat superficial realitatea existenţială ce conduce social şi politic istoria, care se întrupează în Stat. Statul nu este de sorginte ori de esenţă divină, dar corespunde rânduielii dorite de Dumnezeu, el are o demnitate bine delimitată care învocă şi impune supunere şi ascultare din partea tuturor. De aceea, Biserica a avut intotdeauna simţul istoric, întrucât nu a respins şi nu a ignorat rolul Statului în planul existenţei social – istorice, neopunând acestuia un refuz categoric izvorât dintr-o orientare spirituală spre lumea de dincolo. Dimpotrivă, Instituţia Eclesială l-a considerat un partener şi un aliat indispensabil al societăţii civile şi religioase, după cum precizează, în această direcţie, atât învăţătura scripturistică cât şi tradiţia canonică a Bisericii. Mai mult decât atât, fiind împlinitoare a cuvântului biblic, încă de la început Eclesia a rânduit pomenirea în cadrul liturgic a conducătorilor Statului, practică ce se află şi astăzi în uz.

Prin urmare, postulatul şi posibilităţile unei relaţionări între Biserică şi Stat se întemeiază şi se fundamentează pe faptul că Biserica este atât o realitate duhovnicească, mistică, cât şi o realitate instituţională, socială, istorică iar omul – ca subiect al istoriei şi, în fond al unei organizări statale – aparţine atât Împărăţiei Cerurilor, cât şi celei a Cezarului. Însă Biserica, în pofida apartenenţei sale la o altă lume, la un alt univers, nu şi-a pierdut simţul istoric încercând să se situeze permanent într-un raport de conciliaritate, de armonie şi deschidere faţă de structura seculară. Ceea ce este foarte important de subliniat aici, este faptul că acest raport se desfăşoară între anumite limite şi se funfamentează pe baza unor condiţii invocate în mod reciproc. Aşa cum spuneam, Biserica este un fenomen social şi o instituţie socială, strâns legate de un anumit mediu, situându-se în cadrul unei organizări statale, însă într-un plan paralel cu cel al Statului, înţelegându-se prin acest lucru o cooperare substanţială, dar lipsită de orice imixtiuni şi amestecuri arbitrare, nefondate şi de orice “tovărăşie” a Bisericii la toate nedreptăţile şi greşelile puterii statale. În această relaţie Biserica nu poate să îşi uite misiunea sa, deoarece cele două laturi ori aspecte ale caracterului său diacronic sunt strâns unite iar fiinţa ei este teandrică, misiunea ei este una celestă. Ea nu este o instituţie ca oricare alta. De aceea, ea nu se poate confunda cu interesele Statului care sunt pur lumeşti, pământeşti, limitate deci, la această existenţă terestră. Un conformism şi o compatibilitate absolută cu aceste interese ar putea fi păgubitor pentru credibilitatea, imaginea şi autoritatea ei în faţa poporului, a lumii. Biserica nu are voie să se amestece în disputele politice, înlăturând astfel, orice bănuială ori suspiciune cu privire la favorizarea şi părtinirea vreunei guvernări politice. Ea nu trebuie să fie purtată şi manipulată în platforma program a vreunui partid politic şi nici nu-şi va regăsi, vreodată, identitatea în spectrul propagandei electorale. Rolul său predominant constă în a-I conduce pe oameni pe drumul ce duce la mântuire, oferindu-le această certitudine, şansă şi posibilitate. O preocupare intensă şi exagerată pentru problemele ce revin competenţei Statului ar putea genera suspiciuni referitoare la garanţia mântuirii şi a misiunii sale în lume. Căci creştinismul nu se poate reduce la un simplu moralism sau doctrinalism, acestea fiind metode ale misionarismului neoprotestant. Trebuie să înţelegi, să cauţi, să afli că dogma nu este doctrinalism iar morala eticism, ci ele sunt viaţă, participare la Dumnezeu. Dacă „Bucuria Tatălui şi a Fiului este în Duhul Sfânt”, spune Sf. Grigorie Palama, cum tu faci din iconomia lor în Biserică şi în Istorie? Profesorul Teodor M. Popescu susţine că Biserica nu are o misiune politico-economică deoarece ea este o instituţie religios – morală. Evanghelia nu poate fi transformată în lege de Stat şi nici Biserica în organizaţie politico – socială.

În altă ordine de idei, Biserica este în lume. Mădularele sale sunt membrii societăţii. Raportul Bisericii cu societatea este esenţială, fundamentală. Ea trebuie să-şi exercite rolul spiritual şi soteriologic nu doar răspunzând problemelor axiologice şi eshatologice ale omului contemporan îndeosebi, ci şi îngrijându-se cu orice preţ de protejarea şi promovarea demnitatăţii tuturor persoanelor umane precum şi coeziunea societăţii. Prin aceasta nu trebuie să înţelegem că Biserica se substituie Statului în relaţia acestuia cu cu societatea şi nici nu îşi asumă funcţiile proprii ale acestuia, însă ea trebuie să împlinească o misiune esenţială şi totodată imperativă, anume: alinarea suferinţelor tuturor oamenilor şi protejarea demnităţii umane – lucru ce scoate în evidenţă gândirea şi slujirea socială a Bisericii, aşa încât ea nu poate fi în afara problemelor sociale cu care se confruntă omul. Ea nu poate fi un spectator indiferent, pasiv şi superficial, fără participare directă şi substanţială, în raport cu societatea şi implicit cu Statul care supraveghează şi cârmuieşte această societate. Dar mărturisirea creştin – socială în istorie este incomodă pentru societatea bazată pe minciună, înşelăciune şi violenţă. A mărturisi pe Dumnezeu, inclusiv din punctul de vedere al doctrinei sociale a Bisericii, înseamnă a declara război pe viaţă şi pe moarte diavolului, a nu mărturisi înseamnă a avea pace cu acesta. Dacă în perioada persecuţiilor, creştinismul era prigonit fiind în afara societăţii, astăzi se constată o ieşire a acesteia din creştinism spre puncte centrifuge ale autoumanizării şi ale autosuficienţei.

Vocea profetică a Bisericii se aude în istorie, căci nu se concepe, ca propovăduind adevărul să nu mustri păcatul, şi în sensul social – comunitar. Glasul ei este aidoma cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”… Chemarea ei, filantropică, se îndreaptă către toţi, şi face acest lucru din ziua Cincizecimii, prin vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci mărturisirea credinţei creştine îi aparţine doar Ei. Caracterul spiritual şi transcendent al Bisericii nu reprezintă o scuză şi o justificare imbatabilă pentru o atitudine pasivistă în relaţie cu socialul, aşa cum nici mentalitatea strict consumistă a sistemelor social – economice ale vremurilor nu poate constitui o argumentare pentru “socializarea” excesivă a mesajului său. Drept urmare, o atitudine antistatală şi ignorantă ar poziţiona Biserica în cealaltă extremă – antisocială, iar ancorarea excesivă în social ar denatura şi deteriora însăşi misiunea sa. Accentuarea unilaterală a mesajului său ar duce, pe de o parte, la relativizare, iar pe de alta, la lipsa de realism, precum şi o carenţă a discursului său social care oricum se află în stadiul incipient de noviciat şi catehumenat. Nu putem ignora faptul că ea trebuie să-I susţină pe oameni nu doar din punct de vedere moral – duhovnicesc, chiar social, prin grija faţă de trup, care deşi este pieritor are o valoare inestimabilă deoarece el reprezintă organismul în care omul îşi lucrează mântuirea. Biserica are o atitudine critică, dar în acelaşi timp constructivă şi iubitoare faţă de lume, astfel încât ea niciodată nu este împotriva acesteia, ci pentru ea, este în şi deasupra lumii. Ea are drept scop şi ţintă finală înveşnicirea lumii cu Mântuitorul Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu – În Împărăţia Sa, prin dragoste desăvârşită, şi nicidecum pieirea sau distrugerea ei. “Prin aceasta ea nu îşi pierde atributele sale, nu se “cosmicizează”, ci coboară în lume pentru a o ridica şi câştiga pentru veşnicie. În felul acesta Biserica evită atât “monotelistul ecclesiologic” – negarea misiunii sale în lume, cât şi seminestorianismul – relativizarea adevărului dumnezeiesc în favoarea lumii.” – După cum afirmă Pr. Prof. Dr. Gheorghios Metallinos de la Atena.

Conştientizăm faptul că raportul între cele două instituţii a evoluat în mod diferit de-a lungul timpului, plecând de la perioada de aur a aşa – zisei simfonii bizantine şi ajunfând până la contextual actual geopolitic, social, cultural şi religios trebuie să presupună anumite pârghii şi condiţii de relaţionare între cele două instituţii mai sus menţionate. Această asociere nu poate fi contextuală, conjuncturală sau oportunistă şi nici abordată aleatoriu ca fiind nesemnificativă, ci trebuie să fie una sinceră şi foarte serioasă. Este adevărat şi faptul că nu putem defini un model de relaţie Stat – Biserică universal valabil, cu aplicabilitate în interiorul tuturor statelor, deşi pot exista unele asemănări şi similitudini, deoarece fiecare Stat îşi reglează şi conturează aceste relaţii ţinând seama de tradiţiile culturale şi religioase proprii şi mai ales de cadrul politico – ideologic şi axiologic pe care şi-l asumă. Este cunoscut faptul că în epoca noastră fiecare Stat în cadrul independenţei şi suveranităţii sale îşi normează relaţiile cu Biserica sau cultele recunoscute, în aşa fel încât fiecare ţară creează premizele legale ale raporturilor sale cu cultele religioase. Problema principală se referă la modul în care se stabileşte acest cadru şi care sunt condiţiile ce-l definesc. Şi când susţinem acest lucru ne gândim la rolul pe care îl acordă Statul Bisericii în contextual spiritual şi cultural al societăţii totodată şi paradigma sau tipologia adoptată în definirea relaţiilor dintre cele două instituţii. În situaţia de faţă este bine să fim realişti şi să nu avem pretenţia reînvierii unor tipologii ce nu mai corespund contextului istoric, politic, religios şi cultural al vremurilor (de pildă modelul bizantin), dar nici nu putem fi atât de ignoranţi încât să aspirăm spre efemeritatea statutului laic (modelul francez), şi asta de dragul autonomiei şi a unei presupuse libertăţi, bineştiind că adevărata şi autentica libertate nu există decât în Dumnezeu – Cel în Treime lăudat. Imparţialitatea, neutralitatea ori nepărtinirea Statutului în relaţie cu cultele nu poate însemna nicidecum enclavizarea Bisericii şi transformarea ei într-un domeniu particular în care intră cine poate şi iese cine vrea şi nici cultivarea unei conştiinţe ateiste, secularizate. Imposibilitatea existenţei uni Sat theocratic nu poate justifica extinderea hegemoniei unia ce la- alungat pe Dumnezeu şi Biserica Sa, la periferia societăţii. Departe de noi gândul de a postula imaginea inervenţionistă a unei Biserici ce stă, în mod autoritar, deasupra Statului chemându-l la raport şi ordine, noi optăm pentru o viziune mult mai optimistă care vizează o “sinergie” a destinului uman cu Dumnezeu. Biserica nu poate sta fără cuvânt şi fără acţiune în lumea contemporană, căci misiunea ei nu s-a încheiat, ea fiind legată de concepţiile, ideologiile şi de situaţiile regimurilor politice şi sociale trecute. Ea este datoare lumii prin îndeplinirea misiunii ei moral – dunovniceşti şi sociale, prin îndreptarea anomaliilor, a erorilor, a lipsurilor şi a slăbiciunilor politice şi sociale la care membrii ei colaborează sau asistă cu indiferenţă.

Pe de o parte, trebuie să se conştientizeze şi de către cei care sunt nostalgici după “modelul bizantin” că în împrejurările de faţă, Biserica nu-şi poate revendica sarcini care îi depăşesc atribuţiile. Ea nu poate înstitui cenzura pentru unele acţiuni politico-economice ale Statului, dar nici nu poate fi redusă misiunea ei la un “pur ethicism”. Ea trebuie să deţină în mod concret şi real cadrul legislativ pentru a se adresa omului de mâine, ca cetăţean şi credincios, cu alte cuvinte trebuie să adopte măsuri de perspectivă, fără a fi nevoiţi să facem distincţia artificială între cei doi şi fără a fi suspectaţi de încălcarea libertăţii de conştiinţă. În altă ordine de idei, faptul că ea nu reprezintă un reper de “consiliere” pentru Stat, aşa după cum s-a întâmplat în epoca bizantină, nu îndreptăţeşte o atitudine ignorantă faţă de opinia ei atunci când este dezbătută problema valorilor sau nonvalorilor societăţii de mâine. Aceasta este marea provocare a contextului social – istoric actual, atât pentru România care a ieşit din şabloanele unui model totalitarist, şi care nu a adoptat încă, un model concret şi eficient de relaţii Stat – Biserică, orientându-se doar oarecum mimetic după modelele altor state europene, cât şi pentru identitatea Europei de mâine. În ce priveşte România, ne întrebăm care este sau care ar fi modelul cel mai simbiotic, eficient şi optim în vederea consolidării şi definirii unei relaţii între Stat şi Biserică, atâta vreme cât nici modelul tradiţional – bizantin, precum nici cel izvorât din revoluţia franceză, al Statului laic şi laicizat nu pot fi alternative viabile pentru contextul actual? În condiţiile în care Biserica este chemată la (re)evaluarea vocaţiei sale profetice cu privire la cârmuirea duhovnicească a lumii care aspiră la ajungerea din „Biserica luptătoare” în „Biserica cea triumfătoare” – care nu este din lumea aceasta dar este pentru lumea aceasta – ce vrea să participe „într-un cer nou şi pământ nou” la comuniunea veşnică şi deplină cu „Împăratul Veacurilor ce au să fie!”…

2. Vorbirea despre Biserică şi Stat între curs şi discurs

Vorbind despre Biserică şi în Biserică – despre rolul şi importanţa Ei, am ajuns la multe definiţii ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o nuanţare a detaliilor… Nu ştiu, în schimb, în ce măsură, împlinim în practică cunoştinţele teoretice pe care le cunoaştem despre Biserică şi dacă le împlinim în Biserică – acolo unde le este locul şi rostul!… Biserica, în calitatea sa de extensie în lume a Trupului înviat al lui Iisus Hristos, nu duce o existenţă în solitudine ci se constituie într-o realitate socială făcându-şi simţită prezenţa în lume faţă de care are o seamă de îndatoriri, îndatoriri provenind din faptul că ambele, şi Biserica şi lumea sunt creaţii ale lui Dumnezeu, prima fiind Împărăţia Harului dumnezeiesc iar a doua fiind Împărăţia legilor naturale(¹). Lumea este pentru Biserică mediul în care îşi desfăşoară activitatea, mediul în care aduce la îndeplinire comandamentele primite de la întemeietorul şi Capul său Hristos, este realitatea care trebuie recapitulată şi îndumnezeită pentru a putea fi înfăţişată lui Dumnezeu în unire cu omenirea deja restaurata de Iisus Hristos. De cealaltă parte, Biserica este pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup, este realitatea constituita în puntea de legătură între Dumnezeu şi lume, este mediul de epectază a lumii în ansamblul ei către destinul ei final, către raţiunea ei eshatologică.

Asupra lumii acţionează însă şi societatea umană, căci trebuie să facem această distincţie între lume ca loc teologic, loc, spaţiu în care fiecare lucru, fiecare realitate fizică are locul ei bine stabilit, locul ei în care şi din care îşi realizează menirea, locul pe care se află centrată, şi societate ca summum de indivizi, comunitate umană, care îşi manifestă acţiunea asupra lumii transformând-o, cu pretenţia de a o eficientiza şi, nu de puţine ori, deplasând-o din locul pe care se află centrată prin acţiunile pe care le exercită asupra elementelor ei. în aceasta ordine de idei, dacă întru începuturi Biserica se putea identifica într-o mare măsură cu societatea prin aceea că membrii Bisericii erau în acelaşi timp şi, într-o foarte mare măsură, elemente ale societăţii, în vremea noastră Biserica nu mai poate fi identificată cu societatea fiindcă prin procesul de secularizare, centrul de greutate în viata cetăţii s-a deplasat din zona autorităţii Bisericii în zona autorităţii societăţii umane luată ca realitate autonomă.

Autoritatea Bisericii în viata cetăţii nu trebuie percepută în sens absolut ci nuanţat în direcţia autorităţii iniţiale asupra membrilor ei care constituiau în acelaşi timp şi societatea. În contemporaneitate însă, consecutiv modificărilor apărute în conştiinţa maselor odată cu revoluţia franceză, cu dezvoltarea filozofiei pozitiviste, cu dezvoltarea ştiinţei, se constată un hiatus între Biserică şi societate. Marele vis al Bizanţului a fost acela de a crea o societate creştină universală, administrată de Împărat şi călăuzită spiritual de Biserică, ceea ce însemna o îmbinare între universalismul roman şi cel creştin într-un program socio-politic unic(²). Această idee pleca de la premisa că omul este o fiinţă teocentrică în toate laturile vieţii sale deci şi societatea era firesc să fie teocentrică, teonomă şi dacă omul este responsabil pentru întreaga creaţie, societatea ca extensie umană poartă această responsabilitate. Momentul convertirii lui Constantin cel Mare a coincis cu debutul entuziast al acceptării de câtre Biserică a protecţiei Imperiale şi de-a lungul timpului nu s-a încercat o reflecţie serioasă asupra acestei probleme a “simbiozei” dintre stat şi Biserica, reflecţie care să aducă necesarele corecţii în ceea ce priveşte rolul statului şi al societăţii laice în viaţa umanităţii căzute. Credinţa că un stat întreg ar putea − prin aceasta simbioză − deveni creştin s-a dovedit a fi fără suport şi s-a constituit in final în marea tragedie a Bizanţului(³). S-a dovedit ca “simfonia” gândită de Împăratul Justinian a fost o utopie, Bizanţul nereuşind să devină un imperiu creştin universal aşa cum s-a dorit de aceea, dacă în planul ideatic cel puţin, Biserica şi societatea se puteau identifica, în plan real ele au fost şi au rămas realităţi separate între care s-au dezvoltat de-a lungul timpului o seamă de raporturi. Atât societatea civilă cât şi Biserica, luată ca instituţie, au evoluat de-a lungul timpului şi între ele s-au dezvoltat o seama de relaţii, de la cele mai bune ­în epoca medievala, la cele mai neproductive − în epoca socialistă de aceea se cuvine sa facem o seama de precizări în ceea ce priveşte natura raporturilor Bisericii Ortodoxe cu societatea contemporană.

3. Despre relaţia Bisericii cu Statul

Relaţia Bisericii cu statul a fost statornicită de însuşi Mântuitorul încă din timpul activităţii Sale pământeşti prin îndreptăţirea dajdiei datorata Cezarului (Mt. 22,17). Răspunsul dat de Hristos fariseilor la întrebarea: “Se cuvine să dăm dajdie Cezarului?” subliniază două lucruri: recunoaşterea autorităţii de stat, în cazul dat statul imperial şi realitatea ne-opoziţiei dintre îndatoririle religioase şi cele civice(⁴). Potrivit Sfintei Scripturi, Dumnezeu este unicul izvor al autorităţii (In. 19,11; Rom. 13,1) iar Iisus Hristos deţine toată puterea în cer şi pe pământ (Mt. 28,18) dar în acelaşi timp, dacă Iisus Hristos a făcut cunoscută autoritatea spirituală deplină a lui Dumnezeu asupra întregii vieţi umane, El a rânduit şi supunerea faţă de autoritatea politica îndemnându-i pe apostoli şi prin ei pe toţi creştinii sa se supună autorităţii pământeşti căci este data de Dumnezeu în vreme ce Hristos nu deţine putere politica(⁵). Mai mult decât atât, Apostolul Pavel da comandamente precise în ceea ce priveşte acceptarea deplină a autorităţii statale spunând: “daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori; celui cu darea, dare, celui cu cinstea, cinste şi celui cu teama, teamă.” (Rom. 13,7) căci “cel ce se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu” (Rom. 13,2). Aceste comandamente învederează faptul ca Biserica şi societatea civilă, din care face parte şi statul, sunt două realităţi distincte, prima ocupându-se în mod direct de mântuirea credincioşilor în vreme ce statul se ocupă de problemele legate de viaţa de zi cu zi a oamenilor, finalitatea celui din urmă reducându-se la veacul acesta(⁶).

Peste toate acestea însă, relaţia Bisericii cu societatea în general şi cu statul în special trebuie să ţină seama de condiţiile specifice sociale şi istorice în care îşi desfăşoară activitatea. Autonomia Bisericii faţă de stat dacă înseamnă ne-imixtiunea Bisericii în problemele pur politice şi ne-intervenţia statului în problemele interne ale Bisericii nu trebuie, în acelaşi timp, să însemne şi totala indiferenţă a Bisericii faţă de problemele societăţii contemporane. Biserica are datoria să lucreze pentru mântuirea credincioşilor şi trebuie să intervină ori de câte ori aceasta este pusa în pericol de acţiunile puterii seculare iar intervenţia Bisericii nu trebuie să se reducă la denunţarea acţiunilor distructive ale societăţii contemporane ci să se extindă în mod pozitiv în direcţia determinării credincioşilor să lupte activ pentru eradicarea fenomenelor care atentează la integritatea chipului lui Dumnezeu rezident în ei. S-a pus în ultima vreme problema implicării Bisericii în viaţa politică şi în această direcţie s-au ridicat glasuri care au susţinut această posibilitate dar s-au ridicat şi glasuri care s-au opus şi în ceea ce le priveşte pe acestea din urmă trebuie să facem o seamă de precizări, ele au venit din două direcţii, pe de o parte s-au opus cei cărora le era frică de ceea ce însemna înrolarea Bisericii în politică în sensul că multe dintre acţiunile lor ar fi fost supuse în această situaţie criticii şi ar fi fost date în vileag, în vreme ce alte glasuri, sincer îngrijorate au considerat că această implicare a Bisericii în politică ar fi însemnat prejudicierea imaginii ei şi impietarea asupra încrederii de care se bucură Biserica în rândul populaţiei.

Trebuie observat însă că Biserica nu se poate supune sub nici o formă mecanismului electiv adică ea nu poate face politică de partid, nu se poate lega la remorca nici unei formaţiuni politice fiindcă aceasta ar însemna să prejudicieze grav asupra comuniunii între membrii ei care sunt la rândul lor membrii sau simpatizanţii unui partid sau al altuia, urmează o doctrină politică sau alta. Angajarea Bisericii în rândurile unui partid ar însemna distrugerea voită a comuniunii între oameni, între credincioşi, ar însemna în final autodizolvarea ei(⁷). Biserica, de asemenea, nu poate căuta obţinerea puterii pentru ea însăşi. Dacă ea ar căuta să dobândească puterea seculară ar însemna o renunţare a ei la misiunea meta-istorică pe care i-a rânduit-o Dumnezeu şi o concomitentă ancorare a ei în istorie şi în saeculum(⁸). A căuta obţinerea puterii politice înseamnă denunţarea poruncii Mântuitorului de a da Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (Mt. 22, 17) şi deci transformarea Bisericii dintr-o instituţie divino-umană, reală punte între imanent şi transcendent, într-o instituţie pur umană, cu pretenţii de factura egoistă. Biserica însă poate şi trebuie să se implice în politică pe căi şi cu metode specifice misiunii ei. Rolul ei în îndrumarea morală a mirenilor se permanentizează nelimitându-se la trasarea unor norme morale, se extinde asupra tuturor sferelor vieţii sociale din care şi politica face parte. Nu trebuie să ne fie frică să folosim acest termen chiar dacă el a ajuns să fie considerat sinonim cu ideea de imoralitate, de refuz al responsabilităţii şi, de ce nu, chiar de iresponsabilitate. Biserica are datoria de a face să răsară în mintea şi în inima mirenilor dorinţa de a curăţi actul politic, dorinţa de a-l spăla, nu în sensul de cosmetizare ci în acela de reformare profundă, de reorientare a priorităţilor fiindcă indiferent de vremea în care a propovăduit, indiferent de condiţiile istorico-politice, discursul Bisericii s-a realizat în aceleaşi cadre ale dragostei de ţară, ale muncii creatoare de valori, ale înc1inării spre cele cu adevărat importante pentru toţi cei ce sunt chipul lui Dumnezeu, indiferent de pecetea pe care o poartă în fiinţa lor.

Responsabilitatea moral-politică a membrilor Bisericii nu iese sub nici o formă din cadrul general al responsabilităţii lor morale şi apoi, în relaţiile lor cu Biserica nu intervine nici o modificare generată de schimbările de natură politică pentru că rolul mirenilor în Biserică este fundamentat revelaţional şi nu suportă determinări în plan secular, indiferent de natura orânduirii politice, pentru că fiinţa Bisericii nu este afectată de saeculum, de lume, ba mai mult, în această sferă a responsabilităţii moral-politice, se observă mai accentuat caracterul sinergic al devenirii umane. Membrii Bisericii nu trebuie să uite niciodată că sunt mădulare ale aceluiaşi unic Trup al lui Iisus Hristos şi că în virtutea acestei realităţi orice manifestare egoistă îi scoate din comunitate, pune stavilă, ridică zid între ei şi ceilalţi, pe de o parte, şi între ei şi Dumnezeu, pe de alta. În această direcţie apare ca deosebit de important rolul clerului, implicarea lui în politică trebuie, mai întâi de toate, înţeleasă sub acest aspect de fundamentare a unei moralităţi a actului politic, de întărire în inimile mirenilor a conştiinţei comunitare înţe1easă nu în sensul comunitarismului sau colectivismului de factură socialistă(⁹), ci în sensul transparenţei Bisericii(¹⁰) şi a responsabilităţii creştine(¹¹), în sensul slujirii semenului şi al împreună-lucrării pentru propăşirea ţării.

4. Despre Biserică şi cultură

Vorbind de cultură ne vedem nevoiţi să stăruim puţin asupra ideii de valoare fiindcă determinarea culturii societăţii umane se face folosindu-ne de unitatea de măsură a valorii, cultura fiind, în esenţă, un summum de valori. Nu este cazul să facem o clasificare a valorilor culturale dar trebuie să spunem că acestea se împart – într-un mod sumar – în valori mijloc, adică cele care ajută la realizarea altor valori cum sunt valorile economice şi valori scop cum sunt valorile estetice, morale şi religioase(¹²). Se naşte firesc întrebarea: care sunt valorile supreme? şi răspunsul diferă de la o societate la alta. În societatea antică greacă se considera că valorile filozofice (estetice, etice, politice) sunt valorile supreme. În creştinism însă apare o nouă ierarhizare: vorbim de valori absolute, eterne şi valori trecătoare, relative; valoarea absolută, eternă, cu existentă pur spirituală este Dumnezeu, El l-a creat pe om după chipul său şi prin aceasta i-a dăruit din atributele sale printre care şi acela de creator. Omul este creator de valori, el plăsmuieşte valori cultivând artele, filozofia, ştiinţele folosindu-se de valorile dăruite de Dumnezeu: harul, darurile Sf. Duh, iubirea, credinţa, răbdarea, cumpătarea, bărbăţia, înţelepciunea, etc. Urmându-şi destinul creator omul înfrumuseţează lumea, o înnobilează realizând astfel acte de cultură. Această concepţie creştină a stat la baza culturii europene care, întru începuturi, a fost o cultură religioasă(¹³). Pe acest fundament s-au consacrat valorile imuabile ale culturii: binele moral, adevărul sfânt şi frumosul artistic.

În vremea noastră însă, asistăm la o periculoasă răsturnare a valorilor, asistăm la o schimbare de locuri între valoarea mijloc şi valoarea scop iar rezultatele acestei schimbări sunt dintre cele mai înspăimântătoare. Este suficient să ieşim o singură zi pe stradă, să deschidem radioul, să ne uitam la televizor şi constatăm că non-valoarea este ridicată la rang de normă culturală şi dacă Biserica a fost cea care a contribuit decisiv la fixarea valorilor culturii moderne ea este chemată şi astăzi să-şi reia munca în sensul reinstaurării unor criterii reale ale valorilor. Marea majoritate a fenomenelor zise culturale se constituie în atacuri lipsite de discernământ la adresa sănătăţii mentale şi morale a societăţii contemporane şi cei mai loviţi membrii ai ei sunt tinerii şi din această cauză situaţia dată este extrem de îngrijorătoare.

Căci tinerii, de pildă, se află la vârsta la care învaţă să preţuiască munca, fie a lor (caz ideal) fie a altora, se află la vârsta la care îşi formează o imagine personală despre lume şi viaţă, îşi decantează pornirile spre un domeniu sau altul de activitate, în concluzie se află la o răscruce, deci sunt vulnerabili. Această vulnerabilitatea se constituie în hrana acţiunilor iresponsabile ale unor proprietari de mijloace mass­media şi ale unor factori de decizie din cadrul societăţii, factori care sunt chemaţi să vegheze la buna dezvoltare psiho-somatică şi afectivă a tinerilor.

Toate sferele culturale: muzica, literatura, cinematografia, sunt subjugate de fenomene pentru care termenul “subcultural” este încă mult prea blând. Genuri muzicale dintre cele mai lipsite de muzicalitate invadează societatea şi se insinuează în mintea tinerilor producându-le perturbări comportamentale; filme a căror terne principale sunt sexul şi violenţa lasă în memoria lor imagini care greu vor fi şterse, literatura prolifică de aberaţii comportamentale reprezentată cel mai adesea de autori de import creează în mintea tânărului imaginea unei societăţi în care tot ce contează este senzaţia. La toate acestea se adaugă televiziunea din care se revarsă în modul cel mai abject cu putinţă absurdul, inumanul, promiscuitatea morală, toate îmbrăcate în minunatele peisaje sud­-americane şi nu numai; televiziunea pentru care senzaţionalul este pus pe treapta supremă; televiziunea pentru care imaginea manifestării a 20-30 de homosexuali în cadrul unui marş este mai importantă decât adunarea a peste 100. 000 de oameni la un hram mănăstiresc, şi exemplele ar putea continua. Ar fi nedrept să reducem manifestările culturale doar la aceste acte, care nici măcar nu se integrează în conceptul de cultură, de vreme ce oameni cu un mare simt de răspundere îşi fac cu profundă dăruire datoria la templul culturii. Trebuie să amintim şi fenomenele cu adevărat culturale, de valoare incontestabilă care, chiar dacă se adresează unei categorii de oameni formată cel mai adesea din specialişti şi mari oameni de cultură, păstrează balanţa culturală într-un precar echilibru.

În această ordine de idei, Biserica este chemată să ia atitudine împotriva acelor manifestări care prejudiciază în modul cel mai grav sănătatea morală a societăţii care este incapabilă să ia, de la sine, atitudine împotriva lor. Discursul moral al Bisericii nu trebuie numai să înfiereze actele subculturale amintite ci şi să ofere alternative. Sunt vrednice de admiraţie, în acest sens, editurile care s-au orientat către literatura mare, care au ales să publice operele marilor teologi ortodocşi pentru a oferi pe această cale o alternativă cu adevărat viabilă pseudo­culturii. Biserica, trecând şi ea prin durerile tranziţiei, se vede constrânsă de factorul financiar la scăderea cadenţei publicaţiilor sale care nu mai ajung la publicul larg. Dar chiar şi în această situaţie, prin pârghiile ce-i sunt puse totuşi la dispoziţie de societatea actuală, trebuie să intervină ferm în direcţia unei educaţii culturale bazată pe sănătoasele principii morale. Lărgirea accesului Bisericii la învăţământul preuniversitar de toate gradele oferă acesteia şansa de a interveni eficient în educaţia tinerilor contribuind la formarea unor criterii valorice capabile să ferească tineretul de mirajul roşcovelor uşor digerabile dar absolut nehrănitoare ale fenomenelor subculturale actuale.

5. Despre Biserică şi drepturile omului

Contrar ideii larg răspândite, noţiunea de drepturi ale omului nu este un concept teologic ci reprezintă un concept filozofic, politic, social şi juridic. Acest fapt a făcut ca ele să nu constituie o temă de cercetare teologică, excepţie făcând Teologia Morală care include un capitol despre drepturile fundamentale ale omului. Drepturile omului nu sunt o invenţie a secolului XX ci au apărut ca idee încă din antichitate fiind numite la romani şi la greci “drepturi naturale” însă în formă incipient codificată au apărut odată cu declaraţia drepturilor cetăţenilor din Virginia în anul 1776 şi introduse ulterior în Declaraţia de independentă din 4 iulie 1776(¹⁴). Această declaraţie proclama ca drepturi inalienabile dreptul la viaţă, libertate, proprietate, fericire, securitate a persoanei, la practicarea liberă a religiei (îndeplinirea datoriilor fata de Creator), la vot, etc. Câţiva ani mai târziu, în Franţa anului 1789 apare Declaraţia franceză a drepturilor omului şi ale cetăţeanului ca expresie a Revoluţiei franceze, mişcare prin excelenţă atee, care şi-a pus amprenta asupra declaraţiei înlocuindu-L pe Dumnezeu cu “Fiinţa supremă”. În ce priveşte religia, această declaraţie spune că “nimeni nu poate fi tulburat pentru opiniile sale, chiar religioase, cu condiţia să nu tulbure ordinea publică stabilită prin lege”(¹⁵).

Pe ruinele celui de-al doilea Război Mondial şi ca urmare a descoperirii atrocităţilor comise pe parcursul lui, la 10 decembrie 1948 a fost adoptată de ONU Declaraţia universală a drepturilor omului. Ea consacră mai multe drepturi inalienabile: drepturi civile şi politice (dreptul la viaţă, libertatea şi securitatea persoanei, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie şi supus torturii, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la proprietate, la libertatea conştiinţei, a religiei, a exprimării, etc.), drepturi sociale, culturale şi economice (dreptul la muncă, la remuneraţie echitabilă, la protecţia mamei şi copilului, etc.)(¹⁶).

Trebuie remarcată o zisă evoluţie în declararea acestor drepturi. Dacă în declaraţia de la Virginia apărea noţiunea de Dumnezeu, ea nu mai apare în Declaraţia franceză ci este înlocuită cu aceea de Fiinţă supremă, iar în Declaraţia ONU ideea divinităţii dispare definitiv fiind înlocuită cu aceea de natură umană. Aceasta realitate face ca teoria unor teologi, cu preponderenţă protestanţi, că drepturile omului sunt un produs prin excelenţă creştin, în care s-ar regăsi elementele fundamentale ale mesajului biblic, să se infirme. Este adevărat că Declaraţiile sus amintite referitoare la drepturile omului au fost pentru vremurile lor evenimente de-a dreptul revoluţionare, dar la fel de adevărat este şi faptul că ele s-au realizat într-un context politic şi social care nu avea nimic în comun cu religia, cu Biserica, ba mai mult, ideea acestor declaraţii precum şi acceptarea lor pe scară universală nu urmăreşte decât eliberarea individului de determinările exterioare, deci şi de Dumnezeu(¹⁷).

Există, fără discuţie, şi aspecte pozitive ale acestor declaraţii şi anume cele date de ridicarea naturii umane la rangul de cea mai înaltă valoare a lumii ceea ce înseamnă că nimeni nu are voie sa impieteze în vreun fel asupra integrităţii şi libertăţii ei, însă această valoare umană rămâne problematică în stadiul ei de ultim reper, atâta vreme cât pe acest loc nu se află Dumnezeu. Cu toată buna intenţie a Declaraţiei Americane, sclavia negrilor şi comerţul cu carne vie a continuat încă vreme de aproape un secol, cu tot umanismul Declaraţiei Franceze, prevederile ei au permis instaurarea Terorii ale cărei urmări le cunoaştem şi nu în ultimul rând, cu toata ratificarea mondială a Declaraţiei ONU, în numele drepturilor omului s-au iscat aprige confruntări armate generatoare de atrocităţi, cum a fost cazul războiului din Kosovo(¹⁸). Ar fi greşit sa negăm orice influenţă creştina în privinţa amintitelor declaraţii, mai ales a celei americane însă mai trebuie să amintim şi poziţia Bisericii Romano-Catolice care considera Declaraţia Americană drept una protestantă şi Declaraţia Franceză drept una masonică, ambele îndreptate în mod nemijlocit împotriva Bisericii Apusene.

Dacă la început declaraţiile amintite au urmărit un scop nobil în sine, asistăm astăzi la o ideologizare exagerată a acestei noţiuni de drepturi ale omului. Dacă în vremurile medievale în Europa Occidentala s-a putut naşte Inchiziţia, o instituţie care nu se mai cere definită, în veacul al XX-lea locul ei a fost luat de feluritele tribunale internaţionale care în numele drepturilor unui om abstract sacrifică oameni concreţi; drepturile omului enunţate iniţial ca îndreptar pentru respectarea vieţii, libertăţii şi demnităţii persoanei umane cu toate corolarele care decurg din acestea au ajuns din norme pozitive în norme negative fiind invocate ori de cate ori o ţară sau un regim politic nu se comportă cu obedienţă necesară vis-a-vis de puternicii zilei şi de opiniile lor. În această ordine de idei ideologizarea drepturilor omului apare ca posibilă din momentul în care se consideră că nu mai există nici un criteriu superior la care să se raporteze acţiunile omului. În momentul în care Revelaţia este relativizată şi trecută în planul privat al credinţei, drepturile omului, care iniţial erau norme neinterpretabile, se supun interpretării şi atunci o faptă oarecare poate să apară ca bună sau rea în funcţie de criteriul interpretării(¹⁹). Astfel, avortul apare ca o faptă condamnabilă dacă se consideră că prin ea se atentează la viaţa zămislită în trupul femeii, dar apare şi ca fapta “normală” dacă se ia în considerare dreptul femeii la autodeterminare, dreptul ei de a considera o sarcină ca fiind dorită şi benefică pentru ea sau de a o considera nedorită în contextul vieţii ei sociale, deci pasibilă suprimării.

Drepturilor omului trebuie să le recunoaştem şi aspecte benefice, fie şi numai dacă facem referire la răsturnarea regimurilor totalitare, la recunoaşterea drepturilor religioase sistematic negate de acestea, la controlul pe care poporul îl poate exercita asupra guvernanţilor prin mecanismul votului liber, dar în acelaşi timp în faţa exagerărilor şi ideologizării Biserica trebuie să ia atitudine, nu în sensul cenzurării lor, ci în virtutea exercitării rolului ei de a fi purtătoarea şi expresia vie a Revelaţiei netrecătoare(²⁰). Biserica nu poate sta nepăsătoare în faţa încercărilor de a prezenta anormalul drept normal, în faţa decadenţei naturii umane şi a întunecării chipului lui Dumnezeu (homosexualitatea, prostituţia, schimbarea sexului, etc.), ci trebuie să ia poziţie critică pornită din convingerea că are datoria să vegheze asupra stării morale a societăţii, asupra vieţii persoanei în direcţia păstrării ei pe calea către îndumnezeire.

Acţiunea critică a Bisericii Ortodoxe vis-a-vis de problema drepturilor omului nu trebuie înţeleasă în sensul încercării ei de a restrânge aceste drepturi sau de a suprima unele dintre ele ci trebuie înţeleasă în sensul îndatoririi ei de a fi cale de unire între creat şi necreat, în sensul de a fi spaţiu de recapitulare şi îndumnezeire a Cosmosului, în sensul de a fi spaţiul de comuniune al persoanei. De pe aceste poziţii trebuie înţeleasă încercarea Bisericii – evident prin metodele ei specifice – de a limita atomizarea societăţii umane prin promovarea individualismului absolut, căci ideologizarea drepturilor omului atrage după sine această atomizare în sensul că nu se mai urmăreşte sănătatea întregului, nu se mai vede pădurea din cauza copacilor, ci se promovează autodeterminarea individului, autonomia lui în raport cu orice realitate exterioară.

6. Despre conceptul de Biserică Naţională

Am lăsat la urmă acest aspect fiindcă celelalte aspecte privesc raporturile dintre Biserica Ortodoxă şi societatea umană în plan universal, în vreme ce problema declarării Bisericii Ortodoxe Române ca Biserică Naţională privea, la momentul respective, exclusiv ţara noastră. Solicitarea Bisericii Ortodoxe Române, de atunci, de a fi declarată prin Legea Cultelor – Biserică Naţională – a stârnit vii împotriviri din partea celorlalte Biserici şi culte recunoscute de stat, însă trebuie menţionat că demersurile reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe pe lângă Adunarea Constituantă s-au concretizat în solicitarea declarării deplinei autonomii a Bisericii faţă de stat, iar prin dec1ararea ei ca Biserică Naţională acest principiu al autonomiei depline nu s-ar fi încălcat sub nici o formă, ci s-ar fi păstrat în mod nealterat, Biserica însăşi nedorind (nici atunci, nici acum) să se supună în vreo formă oarecare puterii seculare.

Cererea Bisericii Ortodoxe Române de atunci, a fost legitimă în măsura în care ea s-a identificat veacuri de-a rândul cu poporul ei căci dintre toate elementele care definesc civilizaţiile, cel mai important este, în mod frecvent, religia. Într-o mare măsură marile civilizaţii din istoria omenirii au fost identificate cu marile religii ale lumii(²¹). Mai trebuie spus de asemenea că acordarea acestui titlu Bisericii Ortodoxe Române nu aduce nici un fel de prejudiciu celorlalte culte pentru că acest titlu nu ar fi conferit Bisericii Ortodoxe nici un privilegiu legal, autonomia nefiind ştirbită, după cum am mai afirmat.

Mai trebuie menţionat că Biserica Ortodoxa Română a fost dec1arată în constituţiile din anii 1923, 1938 Biserică Naţională şi în conştiinţa poporului român a rămas aşa, chiar dacă în anul 1948 puterea comunistă i-a retras acest titlu. reacordarea lui nu este în măsură să sperie celelalte Biserici sau culte precum nici pe “analiştii politici” care la vremea respectivă s-au lansat în fel de fel de supoziţii şi au ridicat false sau reale întrebări cum ar fi: Îşi va îndeplini Biserica mai bine misiunea sa socială? Nu i se vor acorda o seamă de privilegii? Acordarea acestui statut este conformă cu prevederile ONU şi ale Consiliului Europei privitoare la drepturile omului şi libertăţile religioase? (de remarcat din nou grija faţă de părerea altora şi ideologizarea drepturilor omului), etc. referitor la ultima întrebare trebuie observat că documentele ONU referitoare la drepturile omului nu interzic statelor membre să declare prin lege o Biserică Naţională sau oficială(²²).

În Ortodoxie relaţia dintre Biserică şi popor este o relaţie vie, bazată pe chiar caracterul comunitar al fiinţei umane. În Ortodoxie Biserica este extensia trupului Înviat al lui Iisus Hristos în lume şi fiecare credincios este mădular al acestui trup prin realitatea recapitulării în Hristos a întregii firi umane, de aceea este firească această solicitare în ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă Română pentru că s-a identificat de-a lungul veacurilor cu poporul ei, a luptat pentru idealurile lui, pentru cultura şi civilizaţia lui, tot aşa cum şi astăzi luptă pentru sănătatea lui morală, pentru revenirea lui la adevăratele criterii ale valorilor.

Una dintre condiţiile cele mai importante pentru ca Biserica Ortodoxă să desfăşoare o misiune eficace pentru timpul şi contextul secularizării este aceea de a fi ea însăşi!… Tocmai încercările de mişcare a terenului pe care ea se fundamentează, de subminare a autorităţii sale, dar mai ales, neperceperea fenomenului secularizator ca fiind un pericol iminent al lui „acum şi aici”, propriile noastre interogări lipsite de sens, totodată atenţia deturnată de la adevăratele pericole către aspectele mărunte, superficiale şi insignifiante ale formei, de asemenea şi altele ca acestea, sunt capabile să creeze disproporţia între pericolul real şi fondul bine conturat al credinţei, altminteri în stare şi în măsură – prin forţa prezenţei şi a mărturiei duhului creştin în lume (cel scripturistic, patristic şi filocalic) – să facă faţă unei asemenea încercări sau provocări. „Păstrarea identităţii misiunii pe care Ortodoxia o desfăşoară prin credincioşii ei reprezintă identificarea fiecăruia dintre aceştia cu însăşi trăirea creştină autentică, cea care dă viaţă şi forţă duhovnicească pentru împlinirea interioară, dar şi pentru mărturia exterioară a adevărului privind frumuseţea şi unicitatea trăirii în şi cu Hristos.”(²³)

În consecinţă, responsabilizarea acţiunilor personale, instituţionale şi comunitare la nivelul persoanei, a familiei, a poporului dreptcredincios şi – în final – a eclesiei, este o cerinţă a situaţiei, a locului şi a momentului, deoarece Ortodoxia are de oferit răspunsuri prompte şi concrete la stările de fapt ale secularizării, în misiunea ei configurându-se oferirea spre lume a mărturiei despre spiritul specific ce a făcut-o să reziste vie, activă şi dinamică timp de două mii de ani şi să fie alături de poporul binecredincios în toate situaţiile şi împrejurările, concretizându-se în: puterea înnoitoare a Tradiţiei, actualitatea gândirii patristice, dinamica bogăţiei spirituale a credinţei, înduhovnicirea omului şi a creaţiei, înaintea lui Dumnezeu.(²⁴). Atitudinea teologică, ce constă într-o formă de manifesttare concretă a mărturiei pe care Biserica lui Hristos i-o dăruieşte lumii, referitor tocmai la realităţile acesteia, trebuie să meargă de la sesizarea pericolului până la rezolvări concrete, pe care să le propună ca acte indispensabile ale dimensiunii duhovniceşti recunoscută şi devenită ţintă şi scop a persoanei şi a comunităţii. Biserica, formată din mireni şi clerici, are o misiune extrem de dificilă, iar postulatele imaginii de ansamblu a realităţii sunt în măsură să o mobilizeze şi să o capaciteze la acţiune, căci „dacă Biserica Ortodoxă se va mulţumi cu o prezenţă şi cu o mărturie convenţională în lume, nu va răspunde provocării contemporane cu duhul universal al lui Hristos şi al Apostolilor, îl va lăsa pe omul contemporan neajutorat şi va sucomba din cauza omogenizării promovate prin globalizare. Dacă, dimpotrivă, va avea curajul să promoveze în mod autocritic şi cu pocăinţă, atât la nivel individual cât şi la nivel comunitar, duhul tradiţiei sale, va putea să ofere adevărul universalităţii sale ca replică la himera globalizării.”(²⁵)

8. În loc de concluzie şi încheiere

În toate sondajele de opinie încrederea românilor în Biserica Ortodoxă se situează în jurul valorii de 90%. Această realitate demonstrează că românii se simt ca mădulare ale acestei Biserici şi o consideră ca factor de unitate în planul societăţii civile, încrederea acordată ei este încredere auto-acordată pentru că, aşa cum am spus, Biserica o formează chiar ei. Mai demonstrează că după ce le-a fost înşelată încrederea de celelalte instituţii ale statului, cu excepţia Armatei, desigur, singura instituţie în care le-a mai rămas nădejdea este Biserica, mai demonstrează ca ei văd Biserica în calitate de ultim bastion de apărare împotriva curentelor atomizante, individualiste, demonstrează ca ei văd Biserica Ortodoxă ca singura cale de întoarcere la valorile imuabile şi singura cale de dezvoltare a societăţii în accepţiunea ei de comunitate de persoane create după chipul lui Dumnezeu.

Aşadar, Biserica şi Iisus Hristos sunt o unitate indisolubilă. Istoria misiunii se identifică cu istoria Bisericii. Istoria ei este relaţia Lui Dumnezeu cu semenii şi invers. Neavând o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, şi atunci, eşti doar o simplă adunare, un grup de oameni, o apariţie meteoritică, stelară pe scena istoriei şi a teologiei. Trebuie să iei aminte, la fel şi noi! Prin urmare, relaţia umanităţii cu Dumnezeu se înţelege ca realitate istorico – teandrică şi sinergetică.

Cu alte cuvinte, dacă cineva ţine seama de căutările şi preocupările europene contemporane – în special la nivelul poporului – care fac posibilă misiunea sfântă a Bisericii, relatările de mai sus se confirmă a fi realiste şi aplicabile. Omul, tânărul european poartă în chip vizibil rănile unei deziluzii existenţiale tragice, trăind într-un vid sufletesc – spiritual, ce îl aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Îndepărtat sau Mijlociu. Prin moartea Metafizicii, el caută Adevărul (care îl va face liber) ca experienţă de trăire şi de aceea se refugiază în diferite practici şi artificii spirituale ori substituţi religioşi, care sunt oferiţi de către ocultismul oriental. Tocmai la această solicitare poate să răspundă Biserica, însă numai atunci când îşi menţine autenticitatea ei, căci dacă Europa are încă suspinuri şi dureri în alienarea ei, acest lucru se datorează, în cea mai mare parte şi inconsecvenţei noastre, fiindcă suntem, de foarte multe ori, ortodocşi doar cu numele nu şi cu fapta, precum şi a modului greşit în care purtăm dialogul cu ea. În încheiere, doresc să subliniez faptul că a sosit vremea şi ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat şi judicios argumentat sau elaborat, cu Europa şi cu Creştinătatea apuseană. Căci numai în cadrul spiritualităţii patristice şi autentice – pe care suntem nevoiţi să (re)cunoaştem cu toţii că foarte mulţi tineri o caută şi o savurează din plin, este cu putinţă perceperea, din punct de vedere ortodox, a unităţii creştine, ecumenice. În lipsa acestei unităţi creştine şi ecumenice, autentice, adică a Bisericii celei perene, nu poate fi zidită, vreodată unitatea şi simbioza în Europa unită – pentru care ne rugăm să fie spre binele nostru cel pământesc şi mai ales, cel ceresc şi spre Slava lui Dumnezeu, Cel în Treime lăudat!…

În încheiere, vom susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Iisus Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat fie el şi tânăr, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.”(¹) Prin urmare, constatăm şi de aici, faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi, aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!…

Drd. Stelian Gomboş