Dr. Serhii HAKMAN

Bunica mea, Elizabet, a trăit mai mult de nouăzeci de ani. Ea s-a născut în Austro-Ungaria, s-a căsătorit şi şi-a educat copiii în România, şi-a crescut nepoţii şi a lucrat în colhoz (gospodărie agricolă colectivă) în Uniunea Sovietică, şi a murit în Ucraina independentă. Ea nu a călătorit mult şi nu şi-a schimbat locul de trai. A trăit permanent în satul Ostriţa, situat imediat după Cernăuţi pe malul drept al Prutului. De mai multe ori au venit frontierele peste ea. În decursul vieţii ea a simţit patru schimbări ale limbii de stat.

Teritoriul Bucovinei (în întregime sau doar unele pământuri ale ei) a fost în decursul anilor parte componentă a mai multor state. Şi totuşi, cel mai dramatic destin Bucovina l-a avut în secolul XX. Numai partea ei de nord în această perioadă de câteva ori şi-a schimbat apartenenţa statală. Nu întâmplător cercetătorul contemporan ucrainean Volodymyr Fisanov a numit acest meleag drept „punct geopolitic fluctuabil”¹.

S-a întâmplat aşa, că destinul românilor, ucrainenilor, nemţilor, evreilor, polonezilor şi altor locuitori al ţinutului s-au întreţesut foarte complicat cu interesele geopolitice ale Marilor Puteri. În momentul în care a izbucnit Primul Război Mondial, situaţia interna-ţională a României era destul de complexă. Din punct de vedere diplomatic, România a invocat faptul că nu putea fi vorba despre „casus foederis”, prevăzut prin tratatul încheiat cu Puterile Centrale în 1883 şi reînnoit ultima dată în 1913, deoarece Austro-Ungaria a atacat şi nu s-a consultat în prealabil cu guvernul de la Bucureşti. Neutralitatea României a constituit un pas important în desprinderea ei de Tripla Alianţă. În plus, neutralitatea a fost singura poziţie posibilă pentru apărarea intereselor naţionale ale unei ţări mici, situată între cele două imperii aflate în conflict: Austro-Ungaria şi Rusia. Apărând interesele lor proprii, aceste ţări au manevrat referitor la România cu promisiuni mai mult sau mai puţin sincere. Între cele două grupuri beligerante s-a dus „o luptă fără demnitate şi fără scrupule” pentru atragerea în conflicte a micilor state².

Germania şi în mare parte Austro-Ungaria i-au oferit României promisiuni destul de largi: un statut special pentru Transilvania, o revendicare de frontieră în Bucovina, toată Basarabia, inclusiv Odessa, vecinătatea cu Ucraina – un ducat vasal Austriei şi chiar promisiunea secretă a împăratului Wilhelm că în 20 de ani Transilvania va fi anexată la România. Mai târziu, totuşi, din cauza opunerii din Budapesta astfel de promisiuni n-au mai apărut în relaţiile dintre aceste ţări. Cel mai fidel apărător al intereselor ungare era prim-ministrul, contele Tisza, care propunea un şantaj referitor la România prin concentrare la graniţele ei a trupelor austro-ungare şi prin instrucţiuni Bulgariei „de a-i ţine pe români în mâini”. Referitor la concesiunile teritoriale, el era pregătit pentru ele, dar nu pe contul Transilvaniei³.

Să relevăm că în Sud-Estul Europei destinul unor popoare ale Austro-Ungariei, în special al celor slave, în mare măsură depindeau de Rusia, în Bucovina delimitarea etnică, iar ulterior şi teritorială, n-ar fi putut rezolvată fără acordul Petrogradului sau a Bucureştiului, care pretindeau la o parte esenţială a ţinutului.

Încă pe data de 18 septembrie (1 octombrie) 1914 a fost semnată convenţia ruso-română, conform căreia Rusia garanta României integritatea teritorială şi recunoştea dreptul ei „de a alipi regiunile monarhiei austro-ungare locuite de români… în momentul în care ea îl va considera oportun”. În schimb România se obliga să respecte neutralitatea binevoitoare referitor la Antanta¹. Referitor la Bucovina se preconiza utilizarea în delimitarea teritoriului ei a „principiului etnic”, fapt considerat de istoricul român D. Preda ca „prima concesie Rusiei, cărei niciodată nu i-a aparţinut această provincie, anexată în 1775 de Imperiul Habsburgic”².

Nu întâmplător Nicolai al II-lea, ţarul Rusiei, în timpul unei discuţii de la sfârşitul lui noiembrie 1914 cu M. PaleoIog, ambasadorul francez în capitala rusă, semnalând succesele armatei ruse a relevat: „Galiţia şi partea de nord a Bucovinei i-ar permite Rusiei să ajungă la frontierele sale fireşti – Carpaţii…”³. Anume de aceea în Petrograd erau analizate în amănunţime situaţia politică în ţinut şi aspectele internaţionale ale problemei Bucovinei. Într-un memoriu secret, expediat în noiembrie 1914 către Ministerul de Externe al Rusiei, Dolivo-Dobrovolskii, consulul rus în Cernăuţi, a expus foarte detaliat problemele politice ale Ducatului Bucovinei, atrăgând o atenţie deosebită problemelor etnice ale germanilor, rutenilor, polonezilor, evreilor şi românilor, considerându-i pe ruteni şi români ca „două popoare autohtone echivalente”. Referindu-se la posibila delimitare teritorială între Rusia şi Regatul României, Dolivo-Dobrovolskii remarca că „frontiera va trece prin judeţe cu populaţie mixtă ruso-română”. Aşa o incertitudine, după opinia lui, dădea posibilitatea de a pune în concordanţă linia frontierei, ţinând cont de interesele militare, tehnice şi, posibil, economice⁴.

Sarcinile puse în faţa diplomaţilor ruşi, în special în problemele naţionale, pentru a putea diviza ţinutul după principiul etnic, erau foarte complicate. Acest fapt reiese şi din corespondenţa diplomatică. După cum releva într-o scrisoare confidenţială de la mijlocul lunii decembrie 1914 S. Sazonov, Ministrul de Externe al Rusiei, „pentru deter–minarea frontierei acestei părţi [a Bucovinei – n.n.] trebuie să se ţină cont de condiţiile etnografice, strategice şi economice”. Şi mai departe: „…Se pare că drept o astfel de frontieră ar putea fi considerată linia râului Suceava cu o abatere la sud, începând de la izvoare şi mai departe spre vest…”. E clar că o asemenea atitudine nu putea să satisfacă cercurile politice ale Bucureştiului. La 8 aprilie 1915, I.I.C. Brătianu îi făcea cunoscut lui S. Poklevski, ministrul plenipotenţiar rus, considerentele româneşti, conform cărora la regat trebuiau să treacă aproape întregul teritoriu al Bucovinei, inclusiv Cernăuţiul, şi pământurile sârbeşti din Banatul de Vest. Ulterior S. Sazonov releva într-o discuţie cu C. Diamandi, ministrul României la Petrograd, că o asemenea atitudine n-are nimic comun cu divizarea după principiul etnic, conform cunoscutei convenţii ruso-române din 1914. După o perioadă destul de scurtă S. Poklevski, informând Petrogradul despre opiniile româneşti cu privire la viitoarele frontiere cu Rusia, nota că la sud linia frontierei poate să treacă pe Dunăre până la gurile Tisei şi mai departe „pe cumpăna apelor ultimei până la graniţa cu Galiţia… va trece până în Bucovina” chiar până la Prut, pe care guvernul român ar fi vrut să-l aibă ca frontieră definitivă între Rusia şi România. S. Sazonov i-a răspuns imediat: „Despre acceptarea de către noi a liniei Prutului nu poate fi nici vorbă”. După părerea lui, delimitarea în Bucovina poate fi realizată numai în cazul respectării principiului etnografic. În acest caz părţile ar putea face schimb de sectoare mici de teren pentru a obţine o „configuraţie mai bună a frontierelor”. Şi totuşi, Petrogradul era gata să facă concesii esenţiale Bucureştiului în problema Bucovinei. În cazul unui dezacord asupra condiţiilor propuse, se planifica cedarea către România a teritoriului „între râurile Suceava şi Siretul Mare”, cu frontiera de nord de la punctul Slobodzia – la staţia de cale ferată Hlîboca [Adâncată – n.n.] şi mai departe până la Seletin. Această concesie, după cum se menţiona într-un document, urma să fie ultima. Cu toate acestea, de partea rusă „se păstrează populaţia exclusiv rusă [de fapt – ruteană. – n.n.] a Bucovinei de Nord cu cele mai mari suburbii ale Cernăuţiului”¹.

Înfrângerile militare ale Antantei din vara anului 1915, în special în regiunea Dardanelelor şi în Galiţia şi Polonia, au făcut ca interesul Antantei referitor la alianţa cu România să crească şi să accepte, în schimbul alianţei, pretenţiile teritoriale ale României cu privire la Transilvania, la Bucovina până la Prut, la Banatul întreg, şi de asemenea la o parte a comitatelor maghiare de-a lungul Tisei. Cu toate acestea, în condiţiile în care ruşii se retrăgeau şi Bulgaria se pregătea să se alăture Puterilor Centrale în lupta contra Serbiei, guvernul român nu a îndrăznit să intre în război, fiind înconjurat de duşmani, iar neutralitatea României a fost prelungită pentru încă un an. În vara anului 1916 I.I.C. Brătianu a recunoscut că România ar trebui să intervină „acum sau niciodată”². În memoriile sale, fostul reprezentant al Comandamentului Major francez mareşalul Joffre a subliniat în mod clar că, la sfârşitul lunii iunie 1916, „toate condiţiile înaintate de România au fost realizate sau erau în curs de executare, inclusiv muniţie şi material de război care urmau să fie aduse din Rusia, dar mai ales ofensiva rusă, care a ajuns la Carpaţi. În cazul în care România nu s-ar fi folosit de acest moment oportun – a menţionat dânsul atunci – însemnătatea ei militară risca să-şi piardă efica-citatea”, adăugând „mai ales în ochii ruşilor”³. Şi însăşi Brătianu într-o conversaţie cu ambasadorul britanic spunea: „Nu doresc să pierd trenul şi deci aceasta nu se va întâmplă”⁴.

Tratativele de lungă durată dintre ţările Antantei şi România s-au finisat prin semnarea tratatului de la 4/17 august 1916. În conformitate cu articolul IV, limitele teritoriale erau următoarele: „de pe Prut, dintr-un punct al frontierei existente între România şi Rusia, situat în apropierea localităţii Noua Suliţă, linia de demarcaţie urca de-a lungul râului până la hotarele Galiţiei, Ia confluenţa Prutului cu Ceremuşul. În continuare, ea urma „hotarele” dintre Galiţia şi Bucovina şi dintre Galiţia şi Ungaria…”⁵. Aceasta era un fel de plată a aliaţilor pentru intrarea României în război de partea lor.

La 14 (27) august 1916 România a început mobilizarea generală şi a declarat război Austro-Ungariei⁶. Dar, de la decizia lui Brătianu (4 iulie) până la intrarea ţării în război (27 august), au trecut aproape două luni. Această întârziere a fost pusă pe seama insistenţei sale asupra detaliilor înţelegerilor politice şi militare. Pe parcursul acestei perioade, situaţia de pe fronturi s-a schimbat: ofensiva lui Brusilov în Galicia a fost oprită, luptele de pe Frontul de vest au fost oprite, iar ofensiva bulgarilor, îndrumată de nemţi, a paralizat armata aliată din Salonic. Ca rezultat, România a intrat în război într-o situaţie nu prea favorabilă pentru ea¹. Cu această ocazie, exprimând opinia care prevala în cercurile militare de frunte din Franţa, generalul Byua menţiona că „declararea de către România a războiului contra Austro-Ungariei, şi anume în momentul ofensivei generalului Brusilov, ar fi putut avea o influenţă decisivă asupra rezultatului războiului, iar la sfârşitul lui august 1916 ea era deja întârziată”². De aceeaşi părere erau şi militarii ruşi.

Doar în decurs de 120 de zile de război armata română a pierdut două treimi din teritoriul naţional şi 400 de mii de oameni. În decembrie guvernul şi rămăşiţele armatei s-au evacuat în Moldova sub „umbrela protectoare” a armatei ruse, care număra cam un milion de militari. Cauzele acestei înfrângeri catastrofale erau diverse: poziţia strategică a României, înconjurată din trei părţi de duşmani, care nu putea fi apărată; o frontieră cu lungimea de 1.700 kilometri, care de asemenea trebuia apărată; România avea legătură cu aliaţii doar printr-o singură cale ferată, care trecea prin Rusia; deşi România avea o armată destul de mare cu o stare morală şi psihologică satisfăcătoare, aceasta era prost echipată şi încă mai rău condusă; existenţa unor aliaţi, care nu puteau sau nu vroiau s-o ajute; existenţa unui plan de război (ipoteza „Z”), care cerea ofensive simultane pe două fronturi³.

În conformitate cu ipoteza „Z”, România a alocat 80% din armata română pentru a invada imediat Transilvania, cu un efort secundar în sud, împotriva Bulgariei, după un interval de 10 zile. Mai târziu, în memoriile sale S. Sazonov scria: „Participarea activă a României ar fi fost utilă nouă doar în două condiţii: în cazul în care intrarea armatei române în lupta împotriva Austro-Ungariei s-ar fi realizat simultan cu ofensiva generalului Brusilov, care a dus la ocuparea oraşelor Lvov şi Przemysl la începutul anului 1915 şi în cazul în care trupele române, în loc să se grăbească să ocupe Transilvania şi, pasionându-se astfel de valorificarea regiunii, care după finalizarea cu succes a războiului n-ar fi putut să nu ajungă la ea, ar fi lovit bulgarii pentru a preveni atacurile ei asupra Serbiei, înfrângerea cărei i-a deschis Germaniei accesul liber spre Turcia. România, – menţiona mai departe autorul – nu a îndeplinit nici prima, nici a doua condiţie şi, urmărind obiectivele sale limitate, cerea, pe deasupra, de la Rusia asigurarea frontierelor ei sudice de posibila invadare a Dobrogei de către Bulgaria. În aceste condiţii, participarea României pe partea ţărilor Antantei a pierdut orice valoare”⁴.

Imediat după intrarea României în război, ea a suferit înfrângeri. În octombrie şi în noiembrie 1916 armatele ruse ale Frontului de sud-vest continuau să atace. Marele Stat Major rus şi generalul-adjutant Brusilov sperau să distragă prin aceste atacuri catastrofa armatei române, dar la începutul lunii decembrie 1916 ea a fost nevoită să lase adversarilor Ţara Românească, Dobrogea şi Bucureştiul⁵. Trupele române s-au retras la nord şi est şi armatele ruse, la rândul lor, se mişcau în întâmpinarea duşmanilor şi fără o pregătire corespunzătoare erau nevoiţi să se angajeze în luptă. Rusia şi România erau legate doar cu o cale ferată îngustă, cu capacitate limitată. Frontul comun deja nu mai exista – el a fost rupt în bucăţi, armata română ca un organism unic organizat de asemenea nu mai există.

Cu toate acestea, inamicul tot era epuizat la limita extremă. La începutul anului 1917 el a fost oprit. Frontul a fost stabilizat. Până în vara anului 1917 Frontul, care a fost numit „Românesc” şi care se întindea peste 400 de mile pe teritoriul Basarabiei, era ţinut, în general, de către trupele ruseşti, al căror număr depăşea un milion. Dar revoluţia rusă din februarie a pus începutul dezmembrării armatei, care în vară avea deja particularităţi clare. Soldaţii refuzau să lupte, organizau mitinguri, creau nişte comitete, erau cazuri când ei refuzau să iasă pe poziţii. „Ofensiva lui Kerenski” din vară a eşuat. Armata rusă a început să se retragă. În acelaşi timp, în direcţia de sud lupta cu succes armata română⁶.

În circumstanţele, care s-au creat pentru România, ea a fost nevoită să semneze pe data de 26 noiembrie (9 decembrie) 1917 în Focşani armistiţiu cu ţările Triplei Alianţe. Condiţiile armistiţiului presupuneau suspendarea operaţiunilor militare terestre, maritime şi aeriene de-a lungul întregului front, interzicerea tuturor activităţilor legate de întărirea poziţiilor, mişcarea trupelor pe alte fronturi. Ambele părţi se obligau să prevină cealaltă parte despre reînnoirea ostilităţilor cu 72 de ore înainte⁷.

La 23 ianuarie (5 februarie) 1918 Forţele Centrale au cerut într-o formă ultimativă de la România să înceapă negocierile privind semnarea unui tratat de pace. După memento-uri repetate, la 28 ianuarie (10 februarie) 1918, guvernul român a comunicat că este de acord să participe la negocieri⁸. Şeful noului guvern român format după demisia lui I.I.C. Brătianu, generalul A. Averescu, a declarat că, în aceste condiţii, tratatul de pace pare inevitabil. Pe data de 11 (24) februarie 1918, el a început negocierile secrete cu miniştrii de externe ai Germaniei şi Austro-Ungariei⁹, care s-au terminat cu semnarea la 20 februarie (5 martie) 1918 a tratatului prealabil de pace la suburbiile Bucureştiului – Buftea între România, pe de o parte, şi Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia, pe de altă parte. În conformitate cu condiţiile tratatului, destul de dificil pentru România, ea pierdea Dobrogea până la Dunăre, dădea o permisiune principială Austro-Ungariei pentru îndreptarea frontierei, era forţată să demobilizeze 8 divizii ale armatei sale, trebuia să sprijine înaintarea Cvadruplei Alianţe prin Moldova, Basarabia în direcţia Odessei. România, de asemenea, era obligată să părăsească toate teritoriile ocupate din Austro-Ungaria şi să permită libera circulaţie pe teritoriul său a misiunilor militare ale Puterilor Centrale¹⁰.

Pe 24 aprilie (7 mai) 1918 în Bucureşti a fost semnat un tratat şi mai greu pentru România. Ea a renunţat la Dobrogea, inclusiv la nordul ei. Bucureştiului i-a fost garantată doar evacuarea liberă a mărfurilor pe calea ferată Cernavodă – Constanţa; Austro-Ungaria a primit o bandă la graniţa Transilvaniei cu o suprafaţă de aproape 6 mii de km²; România a pierdut trecerea prin Munţii Carpaţi şi era „descoperită” pentru o invazie posibilă. Dunărea s-a transformat într-o cale liberă pentru vasele comerciale şi militare germane şi austriece. În cadrul tratatului au fost incluse trei acorduri economice germano-române (general, în domeniul petrolului şi în domeniul agriculturii), care au transformat România, pe un termen de 10 ani, într-un apendice pentru materie primă al Reich-ului. Tratatul prevedea, de asemenea, reducerea armatei române până la 20 de mii de soldaţi şi ofiţeri la infanterie, 3,2 mii – la cavalerie şi 9 mii – la artilerie. Cu toate acestea, reducerea nu afecta unităţile aflate în Basarabia, unde armata română putea să-şi păstreze două divizii de infanterie, la care erau adiţionate batalioane de vânători de munte şi două divizii de cavalerie. Forţa lor numerică nu a fost condiţionată¹¹. Pe 28 iunie Parlamentul a ratificat tratatul¹², cu toate că pentru aceasta a fost necesară dizolvarea componenţei lui precedente¹³. Tratatul urma doar să fie semnat de rege, dar Ferdinand nu se grăbea¹⁴.

În altă ordine de idei, destinul românilor, ucrainenilor, polonezilor şi al altor locuitori ai Europei Centrale şi de Sud-Est s-a întreţesut foarte complicat cu interesele geopolitice ale Marilor Puteri. E remarcabil faptul că în timpul războiului în ţările Antantei şi SUA era răspândit un oarecare „cult” al naţiunilor mici. Îndeosebi această tendinţă putea fi urmărită înainte de Conferinţa de Pace de la Paris. Principiile orânduirii postbelice şi mecanismul susţinerii păcii în lume au fost expuse de W. Wilson ceva mai înainte – în raportul său în Liga protecţiei păcii la 27 mai 1916. Subliniind faptul că în viitor „naţiunile cu necesitate vor trebui să fie conduse de codul de cinste, – cam aşa ca cerinţele, care sunt înaintate faţă de persoane”, preşedintele a atras atenţia la aşa momente esenţiale: în primul rând, fiecare popor e liber de a-şi alege acel mod „de suveranitate după care oamenii doresc să trăiască”; în al doilea rând, „ţările mici din lume se bucură de toate drepturile posibile referitor la suveranitatea proprie şi asigurarea integrităţii teritoriale în acea amploare, în care cer pentru sine statele mari şi puternice”; în al treilea rând, W. Wilson declara dreptul tuturor la libertatea faţă de „orice încălcare a dezvoltării paşnice, care apare în caz de agresiune şi neglijare ale drepturilor popoarelor şi naţiunilor”¹⁵. Această afirmare a preşedintelui american în mare măsură nu era decât o declaraţie a principiilor generale şi se referea nu la toate popoarele. În Europa Centrală aceste principii nu se răspândeau faţă de naţionalităţile, care se găseau în componenţa Imperiului Austro-Ungar. Deoarece proclamarea intenţiilor militare, în primul rând ale Angliei şi SUA, era planificată ca o acţiune diplomatică, la Londra au avut mare grijă de faptul că, după cum remarca D. LIoyd George, „politica celor două naţiuni, exprimată de preşedinte şi de mine” să se găsească „în armonie”. Anume de aceea în capitala Angliei au făcut tot posibilul ca formula păstrării Austro-Ungariei ca stat integral să apară neapărat în programul de pace al preşedintelui. Analiticii americani au propus să fie inclusă în textul raportului lui W. Wilson cu privire la scopurile militare ideea că Austro-Ungaria trebuie să „ocupe liber locul cuvenit între alte state”. Cu un deceniu înaintea acestor evenimente istoricul francez L. Leger scria că e necesară „transformarea actualei monarhii dualiste într-un stat federativ, în care autonomia locală a diferitor grupuri naţionale va fi stimată şi recunoscută”. În programul „celor paisprezece puncte” prioritatea era acordată Austro-Ungariei unice, care trebuia să joace un rol important în stabilitatea regiunii. În această situaţie ar fi fost greu să se discute serios problema unirii Transilvaniei cu România sau a Ceho-Slovaciei independente. E interesant faptul că unul dintre primii cercetători ai programului lui W. Wilson a semnalat: „În alte raporturi el a acordat o deosebită atenţie autodeterminării ca unei temelii importante a reglementării păcii. Aşa ceva nu a fost în raportul referitor la „cele paisprezece puncte””¹⁶.

Speranţele legate de transformarea sistemului habsburgic într-o federaţie sau confederaţie nu s-au înfăptuit. La 4 octombrie 1918, în Camera Superioară a Parlamentului din Viena, au fost discutate „cele paisprezece puncte” ale propunerilor preşedintelui american W. Wilson, adresate la 8 martie puterilor beligerante. Să ne amintim de faptul că, referitor la Austro-Ungaria, în unul din aceste puncte se prevedea că toate popoarele monarhiei se vor putea organiza autonom. Deputaţii cehi, slavi de sud, polonezi şi italieni au luat o atitudine critică, fermă faţă de organizarea politică a Austro-Ungariei din acea vreme, cerând independenţa totală. Singurii deputaţi neaustrieci, care la acea dată au exprimat o poziţie echivocă, au fost deputaţii Bucovinei. Deputatul C. Isopescu-Grecul, preşedinte al Clubului parlamentar român, format din 6 deputaţi, a cerut autonomie pentru cei şase milioane de români din monarhia austro-ungară, dar această autonomie trebuia să aibă loc în cadrul unei monarhii bicefale federalizate. Un alt deputat bucovinean, B. Straumcher, în numele evreilor din Bucovina, şi-a exprimat dorinţa ca Austria să rămână stat, care să unească popoarele libere de pe teritoriul său. Deputatul ucrainean C. Petruşevicz a cerut unirea tuturor ucrainenilor de pe teritoriul Austro-Ungariei într-un singur stat¹⁷.

Tot în anii Marii Conflagraţii a fost pus ultimul punct în istoria monarhiei dunărene. Criza generală a Imperiului Austro-Ungar, produsă de înfrângerea lui în Primul Război Mondial a influenţat în mod direct agravarea contradicţiilor interne şi, în primul rând, a celor naţionale. Mai departe vom încerca să urmărim consecinţele acestor procese asupra sorţii Bucovinei, în care influenţa principală asupra proceselor de autodeterminare au avut-o cele mai numeroase grupuri etnice din această zonă – românii şi ucrainenii. La câteva zile după şedinţa Parlamentului, amintită mai sus, un grup de intelectuali români din Cernăuţi, din iniţiativa profesorului S. Puşcariu, s-au întâlnit în casa doctorului I. Bodea, director al Spitalului de copii. Deoarece niciunul dintre participanţii la această întrunire nu era deputat în Parlamentul din Viena şi nici nu reprezenta oficial vreun partid din Bucovina, constatând lipsa unei atitudini ferme naţionale a deputaţilor români de la Viena, ca şi a reprezentanţilor partidelor, s-a hotărât ca prezenţii să intre în acţiune pentru afirmarea drepturilor naţionale ale românilor din Bucovina. S-a aprobat publicarea, de două ori pe săptămână a unei gazete, care să exprime în paginile sale doleanţele naţionale ale românilor din Bucovina – „Glasul Bucovinei”, în aceeaşi seară a fost adoptată proclamaţia, elaborată încă la 11 noiembrie şi care urma să fie publicată în primul număr a ziarului, introducându-se în text şi doleanţa „de a-şi plăzmui viitorul care ne va conveni în cadrul românismului”¹⁸.

Concomitent în Bucovina se desfăşoară mişcarea naţională pentru autodeterminare ucraineană. La 13 octombrie 1918 la Cernăuţi s-au întrunit cele 4 partide ucrainene: naţional-democrat, radical, popular şi social-democrat. A fost adoptat un comunicat cu privire la soluţionarea destinului părţii ucrainene a Bucovinei, punând la baza acestei divizări – împărţirea teritoriului pe baza principiului etnic în partea de nord (cea ucraineană) şi partea de sud (cea română)¹. A fost aleasă o delegaţie plenipotenţiară pentru Constituanta din Lvov în număr de 22 persoane – reprezentanţii celor patru partide politice ucrainene şi toţi deputaţii bucovineni de origine ucraineană din Parlamentul austriac şi Dieta ţinutului².

Linia de delimitare a Bucovinei pe râul Siret, propusă de ucraineni, era inacceptabilă pentru români. Ca răspuns la hotărârea Clubului parlamentar ucrainean din Viena, cu câteva zile mai târziu C. Isopescu-Grecul a declarat că în componenţa Austriei trebuie să fie format un stat român, în care urmau să intre Transilvania, Banatul şi sudul Bucovinei pe linia Prut, cu includerea de partea românească şi a oraşului Cernăuţi. C. Isopescu-Grecul a fost susţinut de deputatul din partea socialiştilor Bucovinei G .Grigorovici şi deputatul nemţilor din Bucovina Keschmann. Parlamentarii ucraineni erau contra insistenţelor liderilor români asupra părţii ucrainene a pământurilor dintre Prut şi Siret şi asupra oraşului Cernăuţi³. Ce-i drept, în discursul parlamentar al lui C. Isopescu-Grecul a fost formulată cerinţa doar asupra Bucovinei pe râul Prut, dar şi aceasta, după opinia liderilor ucraineni însemna o revendicare a unei părţi din pământurile ucrainene.

Situaţia internaţională a monarhiei austro-ungare, ca şi cea a Puterilor Centrale care mai continuau ostilităţile, era critică, iar luptele naţionalităţilor din monarhie, stimulate de idealul libertăţii şi unităţii naţionale, se afirmau riguros. Văzând inevitabilitatea prăbuşirii imperiului şi încercând să-l salveze, la 16 octombrie 1918, noul împărat Carol I a emis Manifestul către popoarele monarhiei, prin care le făgăduia tuturor autonomie naţională şi făcea o încercare de a reforma Imperiul Habsburgic pe principii federative. Începutul realizării acestui plan în Bucovina a fost pus cu câteva zile mai târziu de către gubernatorul Etzdorf, în care era prevăzută acordarea autonomiei părţilor de nord şi de sud ale ţinutului în cadrul monarhiei austro-ungare modernizate după principiul etnic⁴.

E de remarcat că crearea, în 1917, a Republicii Populare Ucrainene a însemnat apariţia încă a unei posibilităţi pentru soluţionarea destinului ţinutului bucovinean. Astfel delegaţia Republicii Populare Ucrainene la negocierile de la Brest din ianuarie 1918 a insistat asupra unirii cu Ucraina a Galiţiei de Est, a nordului Bucovinei, a părţii ucrainene a Transcarpatiei şi a ţinutului Holm. Însă rolul principal la negocierile de la Brest l-au jucat Germania şi Austro-Ungaria, şi anume ele au dictat revendicările lor. În sfârşit, în februarie 1918, deja intr-o perioadă foarte complicată pentru Republica Populară Ucraineană, a fost realizat un protocol secret potrivit căruia partea ucraineană „era gata să emită legi, care ar asigura drepturile polonezilor, germanilor şi evreilor din Ucraina”, iar partea austro-ungară – „preda poporului ucrainean din Austria şi mai multe garanţii ale dezvoltării lui naţionale şi culturale, decât el are conform legilor în vigoare”⁵. Nu mai târziu de 20 iulie 1918 partea austriacă trebuia să creeze în componenţa Austro-Ungariei o regiune autonomă aparte din Galiţia de Est şi partea ucraineană a Bucovinei. Potrivit acordului, guvernele ambelor părţi, ale Ucrainei şi Austro-Ungariei, se angajau să creeze condiţii pentru dezvoltarea naţională şi culturală liberă a minorităţilor etnice, care locuiau pe teritoriile lor⁶. Însă în iulie 1918 guvernul austriac a renunţat la realizarea acordului încheiat de el. Acest document nu a fost realizat în momentul când avea încă sens. Manifestul amintit mai sus a întârziat considerabil: el de-acum nu putea să satisfacă cerinţele popoarelor, care făceau parte din Imperiul Habsburgic, şi care luptau pentru independenţa sa totală⁷. În condiţiile acelei ruinări totale, aceste proiecte erau irealizabile.

La rândul lor, pe data de 17 octombrie 1918 cei şase deputaţi români, membri al Parlamentului din Viena, formând Clubul parlamentarilor români, s-au constituit în Consiliul Naţional Român sub preşedinţia lui C. Isopescu-Grecul. Însă deputaţii români nu erau uniţi de aceeaşi idee referitor la destinului Bucovinei. În special A. Onciul, şeful Partidului Democrat Român, susţinând cu fermitate ideea de împărţire a Bucovinei ca o soluţie de compromis între români şi ucraineni, s-a izolat faţă de ceilalţi deputaţi, iar A. Hurmuzachi, care era şi preşedintele Dietei Bucovinei, a evitat să participe la acţiunile naţionale. În aşa situaţie, deoarece românii din Bucovina nu puteau spera la o iniţiativă fermă sub directiva Consiliului Naţional Român din Viena, după cum afirma mai târziu C. Isopescu-Grecul, el i-a scris din Viena lui I. Flondor să preia conducerea mişcării naţionale din Bucovina⁸.

La 22 octombrie 1918 în Parlamentul din Viena au avut loc dezbateri privind naţiunea română, determinate de proclamaţia împăratului Carol. În cuvântul său C. Isopescu-Grecul în numele populaţiei româneşti din monarhie cere pentru românii din Bucovina şi Ungaria dreptul de a se organiza într-un stat propriu în cadrul noii confederaţii de state din Austria, făcând un apel stăruitor câtre conducerea ţării să acţioneze imediat. În discursul său deputatul Gh. Grigorovici, ales al social-democraţilor din Cernăuţi, s-a pronunţat pentru menţinerea unităţii Bucovinei. Răspunzând lui C. Isopescu-Grecul, care elogiase sentimentele pro-româneşti ale arhiducelui Franz Ferdinand, el a reamintit că în proiectata sa reconstrucţie a Austriei pe baza federativă, preconizase ca oraşul Cernăuţi să devină viitoarea capitală a noului stat ucrainean în cadrul Federaţiei Austriei, pentru ca Lvovul să revină Poloniei. A luat apoi cuvântul deputatul ucrainean N. Vasilko, care a cerut împărţirea Bucovinei între români şi ucraineni, pretinzând că ucrainenii vor discuta cu românii în spiritul dreptului de autodeterminare. A mai vorbit deputatul german din Bucovina Keschmann care, reprezentând 200 mii de germani din Bucovina şi Galiţia, s-a pronunţat împotriva unei împărţiri a Bucovinei, cerând ca în cadrul noii forme statale să se respecte drepturile politice şi culturale ale populaţiei germane⁹. Şi totuşi, la 22 octombrie a fost ultima dată, când problema naţionalităţilor a fost discutată în Parlamentul Austriei. O ultimă şedinţă a Parlamentului monarhiei austriece a avut loc la 28 octombrie 1918. De la acest moment această problemă s-a dezbătut numai în cadrul consiliilor naţionalităţilor. La 11 noiembrie 1918 împăratul Carol I de Habsburg a abdicat şi a fost instaurată republica.

În această perioadă, eforturile ucrainenilor pentru autodeterminare şi constituirea unui stat autonom în cadrul monarhiei austro-ungare erau în plină desfăşurare. La 18-19 octombrie 1918, la Lvov, au avut loc lucrările Constituantei ucrainene, care a decis să formeze un stat vest-ucrainean în componenţa Federaţiei austriece, în care urmau să intre Galiţia de Est, nord-vestul Bucovinei (împreună cu oraşele Cernăuţi, Storojineţ, Siret), şi părţile nord-vestice ale Ungariei (Ucraina Transcarpatică). Drept organ suprem al puterii acesteia a fost recunoscută Rada naţională ucraineană, în care puteau fi reprezentate toate minorităţile naţionale care locuiau aici. Pentru conducerea nemijlocită pe teren s-a hotărât să fie create delegaţii aparte la Lvov şi Cernăuţi¹⁰.

După încheierea lucrărilor Constituantei delegaţia bucovineană a Radei naţionale ucrainene a revenit la Cernăuţi. În haosul care predomina în perioada respectivă în monarhia austro-ungară, neavând informaţii şi indicaţii nici din Lvov, nici din Viena, fiind nevoită să acţioneze de sine stătător, delegaţia a creat în ziua de 25 octombrie 1918, cu participarea reprezentanţilor partidelor politice, organizaţiilor obşteşti, Comitetul ţinutal ucrainean al Bucovinei din 30 persoane, în calitate de preşedinte al Comitetului a fost ales Omelian Popovici¹¹. De asemenea au fost create o serie de comisii: administrativă, pentru apărarea populară, finanţe, relaţii interetnice, redacţională. La şedinţa Comitetului a fost adoptată hotărârea de a convoca, la 3 noiembrie 1918, o Vece pentru aducerea la cunoştinţa publică a hotărârilor Constituantei şi adoptarea unei variante „bucovinene” proprii a acesteia. Sarcina de a alcătui proiectul de hotărâre a fost pusă în faţa comisiei sub preşedinţia lui M. Korduba. Această comisie a primit şi sarcina de a elabora proiectul hotarului etnografic pentru împărţirea Bucovinei¹². Aceasta nu era o sarcină simplă, deoarece stabilirea unei delimitări clare în ţinutul multinaţional îşi avea dificultăţile sale. Desigur, reprezentanţii tuturor popoarelor care locuiau în Bucovina aveau drepturi egale la autodeterminarea lor naţională, însă condiţia fundamentală a soluţionării obiective a problemei a devenit locuirea compactă a reprezentanţilor unei naţiuni pe un anumit teritoriu. Amplasarea compactă a ucrainenilor în judeţele nordice ale ţinutului a devenit temei pentru determinarea părţii nordice a Bucovinei ca fiind ucraineană, în timp ce partea sudică, populată preponderent cu români, era determinată ca fiind românească.

În condiţiile când liderii politici ucraineni încercau să creeze un stat ucrainean, cercurile politice româneşti la Cernăuţi făceau intense pregătiri pentru convocarea unei adunări naţionale, care urma să constituie Consiliul Naţional Român. La 23 octombrie 1918 contele Etzdorf, guvernatorul Bucovinei informa Ministerul de Interne de la Viena printr-o telegramă cifrată referitor la eforturile făcute de românii aflaţi în Bucovina de a da o direcţie naţională tendinţelor de autonomie¹³.

La 27 octombrie 1918 la Cernăuţi, sub conducerea lui I. Flondor, a avut loc adunarea românilor din Bucovina, anunţată în urmare de Constituantă¹⁴, în calitate de delegaţi ai adunării erau deputaţii bucovineni din partea populaţiei româneşti în Parla-mentul austriac, deputaţii Dietei ţinutului şi primarii satelor¹⁵. După cum menţiona gazeta „Glasul Bucovinei” în legătură cu aceasta: „La adunare participau numai persoanele, care în rezultatul oricărei alegeri au primit mandat de deputat sau de primar în cadrul vechii Austrii”¹⁶. De către adunare a fost adoptată moţiunea în care se declara că „unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent şi va purcede spre acest scop în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria”¹⁷. Pentru a „conduce poporul român din Bucovina şi a-i apăra drepturile şi spre a stabili o legătură strânsă între toţi românii, Constituanta instituie un consiliu naţional de 50 de membri” (numărul membrilor Consiliului Naţional Român a fost mărit în perioada următoare prin cooptare, astfel încât la şedinţa Congresului General al Bucovinei din 15 (28) noiembrie 1918, din partea Consiliului au participat deja 74 delegaţi)¹⁸. Consiliul a delegat un Comitet Executiv, condus de I. Flondor, ce urma să joace rolul unui guvern local. Contele Etzdorf nu a cedat din primul moment administraţia Bucovinei, anunţându-i pe români că partea de nord a Bucovinei este revendicată de ucraineni, iar lor li se lasă sudul până la Siret, partea dintre acesta şi Prut urmând să constituie un fel de condominiu până la soluţionarea finală a problemei¹⁹.

În raportul întocmit la Linz la 27 decembrie 1918 fostul guvernator al Bucovinei afirmă că până în preziua ţinerii Adunării Naţionale a Românilor se ştia că se va accepta soluţia împărţirii Bucovinei între români şi ucraineni. Abia în dimineaţa zilei de 27 octom-brie 1918, I. Flondor a determinat o schimbare de atitudine. Susţinând ideea României Mari, fostul preşedinte al Partidului Naţional Român afirma că Rusia a promis României întreaga Bucovină şi deci românii nu au numai o îndreptăţire istorică asupra întregii Bucovine, ci şi acordul celui mai interesat dintre aliaţi²⁰, fapt care nu corespundea realităţii.

Poziţia oamenilor politici români, declarată oficial la 27 octombrie 1918, a generat un protest din partea ucrainenilor, şi cel mai acut împotriva rezoluţiei menţionate s-au pronunţat studenţii ucraineni, care considerau că asemenea revendicări sunt pretenţii agresive la pământul ucrainean²¹. Acţiunile politicienilor români au silit Comitetul ţinutal (ucrainean) să convoace o Vece ţinutală lărgită²², împotriva căreia s-a pronunţat guver-natorul ţinutal, contele Etzdorf, argumentând că în aşa mod vor fi provocaţi românii şi acest fapt va stârni tărăboi²³, între timp, evoluţia evenimentelor s-a accelerat şi pe parcursul câtorva zile, de la 28 octombrie până la 3 noiembrie 1918, Austro-Ungaria şi-a încetat existenţa ca stat, destrămându-se în mai multe state independente²⁴. În aceste condiţii Consiliul Naţional Român trimite la 2 noiembrie 1918 Ministerului Afacerilor Externe al României, aflat la Iaşi, o copie a Moţiunii adoptate la 27 octombrie, totodată cerând să fie admis pe lângă guvernul român un agent diplomatic al Consiliului Naţional Român, în aceeaşi zi propunând a se acorda acreditarea lui V. Bodnărescu²⁵.

La rândul lor, pe data de 1 noiembrie, ucrainenii au luat puterea în mâinile lor la Lvov, prilej cu care ei au fost felicitaţi printr-o telegramă de Comitetului ţinutal ucrainean al Bucovinei. Statul Vest-Ucrainean s-a transformat, de fapt, din autonomie în unul independent.

În seara de 2 noiembrie 1918, guvernatorul Etzdorf s-a întâlnit cu deputaţii români şi reprezentanţii Radei ucrainene din Bucovina. A. Hurmuzachi şi Gh. Grigorovici au fost de părere că guvernatorul trebuie să continue să-şi exercite puterea cu un consiliu format din reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, guvernând astfel până la încheierea păcii. Această opinie n-a fost împărtăşită de ucraineni şi de A. Onciul, care voia să preia împreună cu ucrainenii²⁶.

La 3 noiembrie 1918 în Cernăuţi a avut loc Vecea Populară, care a determinat definitiv poziţia ucrainenilor bucovineni şi orientarea lor spre unire cu statul Ucrainean unitar. Acest lucru a şi fost consfinţit în hotărârea adoptată. În particular se menţiona: „Oraşul Cernăuţi, precum şi judeţele politice Zastavna, Coţmani, Văşcăuţi şi Vijniţa în întregime, iar judeţele Cernăuţi şi Siret cu excepţia comunităţilor, care au fost marcate de ultimele două recensăminte ca majoritar româneşti, şi, în sfârşit acele comunităţi ale judeţelor Storojineţ, Rădăuţi şi Câmpulung, în care ultimele două recensăminte indică majoritatea ucraineană – formează, separat de partea românească a ţinutului, o regiune teritorială ucraineană”²⁷. În calitate de putere supremă în regiunea nou-creată ucraineană a Bucovinei a fost recunoscută Rada naţională ucraineană a Statului Vest-Ucrainean, pe care participanţii la Vece au rugat-o să preia cât mai repede în mâinile sale admi-nistrarea ţinutului. În Hotărârea Vecei era prevăzută recunoaşterea de către ucraineni a dreptului tuturor minorităţilor naţionale la viaţa politică, drepturi egale cu ucrainenii. Ele puteau să aibă reprezentanţi în Rada naţională ucraineană. Recunoscând puterea Radei naţionale ucrainene şi înţelegând necesitatea privind constituirea ei legislativă, Vecea a înaintat Radei rugămintea de a pregăti o constituţie pentru întreaga regiune ucraineană, adică Statul Vest-Ucrainean, pe principii democratice, şi anume: drepturi egale pentru toţi cetăţenii indiferent de sex sau naţionalitate²⁸.

La insistenţa participanţilor la Vece, în hotărâre a fost inclus un punct, în care era exprimată dorinţa unanimă a ucrainenilor bucovineni la unirea tuturor ucrainenilor într-un stat unitar: „Vecea doreşte alipirea părţii austriece a pământului ucrainean la Ucraina”²⁹. În aşa mod în hotărârea adoptată la Vecea Populară Bucovineană din 3 noiembrie 1918 nordul Bucovinei a fost proclamat drept parte componentă a Statului Vest-Ucrainean. Însă hotărârea adoptată nu s-a realizat în întregime. În acele condiţii membrii Comitetului ţinutal au început negocieri cu Consiliul Naţional Român, dar n-au obţinut un rezultat pozitiv.

La 6 noiembrie 1918 Comitetul Ucrainean din ţinut, în frunte cu Omelean Popovici, sprijinit de grupul lui Aurel Onciul (Preşedintele Consiliului Naţional Român, Iancu Flondor, a refuzat categoric să participe la această acţiune), a preluat pe cale paşnică puterea de la administraţia austriacă a ţinutului, ucrainenii – în nordul, şi românii – în sudul Bucovinei, în or. Cernăuţi fiind formată o administraţie paralelă ucraineano-română, în comunele mixte puterea urma să fie instalată prin înţelegerea comunităţilor. Despre acest fapt s-a anunţat printr-un manifest special, publicat în limbile ucraineană, română şi germană. În nordul ţinutului a început crearea unor organisme de stat ucrainene. Organ suprem al puterii legislative ucrainene a fost proclamată Rada naţională în frunte cu A. Artimovici. Puterea executivă supremă a devenit Comitetul ţinutal sub conducerea lui O. Popovici. La 7 noiembrie funcţionarii administraţiei ucrainene au depus jurământul lui O. Popovici, iar funcţionarii români – lui A. Onciul. A urmat procesul preluării respective a puterii şi în judeţe. Administraţia a început să funcţioneze³⁰. O asemenea stare a lucrurilor urma să rămână până la soluţionarea destinului Bucovinei la Conferinţa de Pace.

Istoricii ucraineni susţin că procesul luării puterii de către ucraineni în concordanţă cu o parte a românilor din Bucovina în toamna anului 1918 este un eveniment de o importanţă deosebită. Şi totuşi există un oarecare scepticism referitor la aceasta. După cum se ştie, în calitate de preşedinte al Consiliului Naţional Român din Bucovina a fost ales Iancu Flondor, care a refuzat categoric să împartă împreună cu ucrainenii provincia după principiul etnic. Aurel Onciul, la rândul său, era conducătorul regional doar al unui partid românesc şi nu se bucura de sprijinul întregii populaţii româneşti din Bucovina. Totodată nu este clar ce înseamnă predarea puterii de către guvernatorul Austro-Ungariei. E vorba de predarea unui teritoriu din cadrul imperiului sau doar de transmiterea răspunderii pentru soarta provinciei într-un caz excepţional. Oare avea el dreptul, conform legii statului său, să schimbe apartenenţa territorial-statală a unei provincii?

Însă, în asemenea condiţii, cu toată împotrivirea exprimată de Comandamentul german faţă de o acţiune armată în Bucovina, considerată ca un gest neamical faţă de al II-lea Reich, guvernul lui Marghiloman, printr-unul din ultimele sale acte, decidea „trimiterea ajutorului necesar românilor bucovineni”¹. În acest scop se ordonă diviziei 8, aflată sub comanda generalului I. Zadic, ca împreună cu „toţi grănicerii şi jandarmii, aflaţi în serviciu pe frontiera Bucovinei” să ocupe „fără întârziere” localităţile Iţcani şi Suceava, şi apoi, progresiv, întreaga provincie, inclusiv Cernăuţiul². Pe data de 9 noiembrie 1918 guvernul român adresează trupelor de ocupaţie inamice un ultimatum, prin care le cere să părăsească teritoriul României³. La 11 noiembrie 1918 trupele române au intrat în Cernăuţi. După afirmaţia Legaţiei române de la Paris în publicaţia din ziarul „L’Etoile rouge” din 29 noiembrie 1918, marşul armatei române în nordul Bucovinei a fost hotărât de Comandamentul trupelor aliate, generalul Berthelot⁴.

La 28 noiembrie 1918 sub egida Consiliului Naţional Român în Palatul Metropolitan din Cernăuţi a avut loc Congresul General al Bucovinei. Participau în cadrul Congresului General al Bucovinei: Consiliul Naţional Român (74 membri), în componenţa căruia intra şi guvernul Bucovinei (14 membri), Consiliul Naţional Polon, reprezentat de 6 membri, Consiliul Naţional German, reprezentat de 7 membri, precum şi un număr de 13 primari şi reprezentanţi ai unor localităţi de peste Prut cu populaţie majoritară ucraineană şi anume comunele Rarancea (3 membri), Toporăuţi (3 membri), Cuciur Mic (3 membri), Ivancăuţi (3 membri) şi Storoneţ-Putila (1 membru) (după opinia unor istorici contemporani din Ucraina, aceste 13 persoane au fost înscrise în protocolul Congresului mai târziu în calitate de „dovadă a afirmaţiilor istoricilor români” că la congres „au participat toate naţionalităţile, care locuiau în Bucovina”)⁵. Au fost invitaţi ca oaspeţi reprezentanţi ai armatei române, membri ai Sfatului Ţării din Basarabia (4 delegaţi), şi delegaţi ai Consiliului Naţional Român din Transilvania şi Ungaria (3 membri)⁶.

La ordinea de zi, intitulată „Stabilirea raportului politic al Bucovinei faţă de regatul român”, a fost citit Congresului proiectul Moţiunii cu privire la unirea întregii Bucovine cu România, urmat de cuvântările lui I. Nistor şi V. Bodnărescu. La congres a luat cuvântul delegatul naţionalităţii polone S. Kwiatkowski, care a citit în limba polonă cu traducere în limba română adeziunea la Unire⁷, şi delegatul naţionalităţii germane A. Lebouton, care a făcut cunoscut Congresului, în limba germană, adeziunea la Unire a acestei naţionalităţi⁸. După aceste declaraţii a fost adoptată Moţiunea prin care s-a hotărât: „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până Ia Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României”⁹.

La 18 decembrie 1918 au fost elaborate Decretele-legi cu privire la unirea Bucovinei cu România şi Decretul-lege pentru administrarea Bucovinei¹⁰. Venit din nou în fruntea guvernului la 12 decembrie 1918, Ion I.C. Brătianu, partizan al unui regim politic centralizat, cu excluderea oricărei autonomii a noilor provincii, incluse la România şi admiţând numai o descentralizare administrativă limitată la nivelul judeţelor, cu autoritatea sa de şef al Partidului Naţional Liberal şi şef al guvernului, şi cu bine-cunoscuta sa influenţă asupra regelui, factorul constituţional, îşi impune punctul său de vedere¹¹. Prin Decretul-lege nr. 3714/1918 şi 3715/1918, publicate în „Monitorul oficial” din 2 ianuarie 1919, privind Unirea Bucovinei cu România, respectiv pentru administrarea Bucovinei face un pas spre unificare, dar şi spre centralizare¹².

După război, la Conferinţa de Pace de la Paris, care şi-a început activitatea la 18 ianuarie 1919, delegaţia română a încercat să dovedească dreptul României la teritoriile, care deja erau sub administrarea ei, inclusiv dreptul de a-şi alipi întreaga Bucovină, făcând referinţe la deciziile şi actele din 1918, la acordul politic şi convenţia militară din 17 august 1916, în conformitate cu care România a participat la război¹³. Comisia în chestiunile delimitării frontierelor româneşti de câteva ori a pus în dezbatere problema posibilelor graniţe ale Bucovinei, analizând şi sugestiile delegaţiei româneşti. Interesant este faptul că această comisie a hotărât că se va călăuzi, în afară de principiul etnic, încă de două principii: cel economic (pe cât e posibil, să nu taie căile ferate cu frontierele) şi cel strategic (de a se „apăra” împotriva comunismului şi revanşismului)¹⁴.

E de remarcat şi faptul că, în ciuda semnării păcii separate dintre România şi Alianţa cvadruplă, încă înainte de Conferinţa de Pace reprezentanţii oficiali ai ţărilor Antantei subliniau loialitatea sa faţă de România şi chiar îi dădeau de înţeles că posibil o vor sprijini la viitoarea Conferinţă de Pace ca ea să fie prezentată printre ţările învingătoare¹⁵. Odată ce decizia cu privire la participarea României la conferinţă în calitate de ţară învingătoare a fost făcută, delegaţia ei a prezentat Conferinţei de Pace preliminare un memoriu, în care în detalii erau expuse diferite aspectele ale contribuţiei ţării în cauza aliaţilor şi circumstanţele în care România a fost forţată să semneze armistiţiul, iar apoi şi tratatul de pace cu Puterile Centrale. În memoriu se sublinia că prevederile tratatului de pace de la Bucureşti din 7 mai 1918 nu au intrat în vigoare niciodată, deoarece nu a fost promulgat de rege şi România a reluat activitatea militară de partea Forţelor Aliate la 11 noiembrie 1918, înainte de semnarea armistiţiului, participând activ la eliberarea teritoriului ei.

Bineînţeles că pacea separată a adus anumite dificultăţi pentru guvernul regal în chestiunea apărării intereselor proprii, inclusiv referitor la dreptul la teritoriile incluse în regat, dar ea nu a jucat un rol decisiv. Ca şi înainte Marele Puteri încercau să soluţioneze interesele sale pe contul naţiunilor, care nu aveau statalitate, încălcând principiile „noii” diplomaţii postbelice. Rusia şi Ucraina, neavând calitate de cobeligeranţi ai Aliaţilor, deoarece încheiaseră Pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, n-au fost acceptate la Conferinţa de Pace de la Paris. Interesele lor au fost susţinute, cu caracter privat, de „guvernele”, directoratele şi alte forme de conducere, direct sau prin delegaţi. Conferinţa de Pace solicită să accepte Directoratul lui Simon Petliura, conducătorul Ucrainei democrate, ca reprezentând oficial interesele Ucrainei, a considerat că, deoarece acest regim nu are stabilitate, deţinând sub autoritatea sa o suprafaţă din ce în ce mai mică din teritoriul ţării, nu poate fi acceptat ca participant la Conferinţa de Pace alături de Puterile Aliate şi Asociate. În numele Ucrainei democrate, Sydorenko, membru al Directoratului condus de S. Petliura, a ridicat în martie 1919 problema stabilirii frontierei Bucovinei, propunând să se ţină seama că teritoriul dintre Prut şi Nistru, locuit în cea mai mare parte de ucraineni, este revendicat de Ucraina, ca parte componentă a acestei ţări democrate. Mai târziu, în mai 1919, teritoriul revendicat de Ucraina este restrâns la o porţiune din teritoriul situat pe Valea Ceremuşului în nord-vestul Bucovinei¹.

La rândul său, delegaţia română, insistând asupra revendicării întregului teritori al Bucovinei, şi nu numai până la Prut, după cum era indicat în Acordul dintre România şi Antanta din 4 (17) august 1916, a menţionat importanţa rutelor de comunicaţie pentru dezvoltarea în continuare a ţinutului, pregătind în acest scop un memoriu, în care se amintea nu numai de acordul sus amintit, de argumentele istorice şi de hotărârile Congresului General al Bucovinei din 28 noiembrie 1918 referitor la unirea ei cu România. În afară de argumente istorice au fost, de asemenea, prezentate argumente geopolitice şi economice, în conformitate cu care delegaţia română încerca să demonstreze că divizarea Bucovinei va afecta în mod negativ interesele economice ale populaţiei, orientate spre România. Conform opiniei membrilor delegaţiei, calea ferată principală Cernăuţi – Zalischyky, care conecta sistemul feroviar din Bucovina cu reţeaua din Galiţia, trebuia să treacă în proprietatea României. Totodată, luând în consideraţie regimul hidrologic, delegaţia română considera că Ceremuţul trebuia să treacă sub aceeaşi administrare cu Prutul, în acest caz reglementarea acestor probleme urma să fie efectuată în comun². Printre documentele prezentate la Conferinţă de delegaţia României a fost şi un studiu în care erau expuse considerentele părţii româneşti, care argumentau necesi-tatea includerii în cadrul României a teritoriul bucovinean dintre Prut şi Nistru. Printre cele şase argumente referitor la imposibilitatea renunţării părţii române la această parte a ţinutului erau şi următoarele două: „2. Singura şosea care leagă Cernăuţii cu Hotinul trece tot prin această regiune. 3. Singura cale ferată, care leagă Bucovina şi nordul Moldovei cu nordul Basarabiei trece de la Cernăuţi la Noua Suliţă tot prin acest teritoriu. Dacă această cale ferată se pierde, relaţiile economice între cele 3 regiuni indicate mai sus ar fi cu totul compromise fiindcă cea mai aproape cale ferată care ar putea face această legătură trece pe la Iaşi, Bălţi, Ocniţa, făcând un ocol de 250-300 km. …”³

Pe data de 10 septembrie 1919 la St. Germaine en Laye a fost semnat Tratatul de Pace între Austria şi Puterile Aliate şi Asociate. Prin articolul 59 „Austria renunţă în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra părţii fostului Ducat al Bucovinei cuprinsă dincoace de fruntariile Bucovinei, astfel cum vor fi fixate ulterior de Principalele puteri aliate şi asociate”⁴. Mai târziu, în scrisoarea trimisă pe data de 22 decembrie 1919 de către G. Clemenceau, Preşedintele Conferinţei de Pace, preşedintelui Consiliului de Miniştri al României era menţionat că Bucovina în integritatea teritoriului ei istoric trece la România, în afara unei neînsemnate rectificări, pe care a considerat-o necesară pentru a nu tăia legătura de cale ferată dintre oraşele galiţiene Horodenka şi Zalescyki⁵. Definitiv frontierele Bucovinei au fost stabilite prin Tratatul dintre principalele Puteri Aliate şi Asociate şi Polonia, România, statul ceho-slovac şi statul sârbo-croato-sloven, relativ la unele frontiere ale acestor state, semnat la 10 august 1920 la Sèvres⁶.

În acest mod au fost soluţionate interesele etnice ale românilor din Bucovina, fiind susţinuţi de polonezi, germani, iar mai târziu şi de armenii şi evreii din ţinut. Deoarece mişcarea naţională ucraineană din perioada anilor 1917-1920 n-a avut succes, problema vest-ucrainenilor, inclusiv a ucrainenilor din Bucovina, nu s-a bucurat de o atenţie cuvenită la Conferinţa de Pace, rămânând nerezolvată. În procesele de schimbare a frontierelor în Bucovina au avut un rol important nu numai procesele de autodeterminare naţională, ci, preponderent, factorii geopolitici, economici şi militar-strategici, un rol deosebit jucându-le căile de comunicaţie, care treceau prin acest teritoriu.

Astfel, problema Bucovinei în relaţiile dintre Rusia şi România în perioada Primei Conflagraţii Mondiale şi a reglementărilor postbelice a fost destul de dificilă, complicată şi controversată. Soluţionând această problemă ţările îşi schimbau atitudinea una faţă de alta în dependenţă de situaţia politică şi militară, având în aceste relaţii un spectru destul de larg: concurenţi, aliaţi, adversari… La un moment dat Bucovina s-a transformat într-un măr al discordiei, într-un obiect de compensare atât pentru Rusia, cât şi pentru România, precum şi pentru efectuarea unor discuţii cu alte ţări aliate. Pentru prima dată în istoria regiunii, ca principii de separare şi împărţire a acestui meleag a fost folosit, deşi destul de stângaci, principiul etnic, care, la rândul lui, poate că a influenţat creşterea activităţii mişcărilor etnice pentru determinarea naţională, în care un rol deosebit l-au jucat cele două grupuri mari etnice – ucrainenii şi românii⁷.

Prima Conflagraţie Mondială a fost într-adevăr o provocare existenţială şi geopolitică pentru Marile Puteri, care au şi declanşat-o, şi în consecinţa căreia multe dintre aceste imperii s-au destrămat. În locul lor, datorită victoriilor şi înfrângerilor, eforturilor diplomaţilor şi zâmbetului Destinului, au apărut noi ţări naţionale, şi-au adăugat teritorii „vechile” state din Sud-Estul Europei. Mai târziu, în Europa interbelică la toată înălţimea s-a ridicat problema (care, posibil, nu a fost soluţionată nici până în ziua de astăzi) relaţiilor de echilibru dintre puterea de stat, identitate etnică şi contextul geopolitic, care a apărut odată cu încheierea Marelui Război. Deci, astăzi – cu o sută de ani mai târziu – nouă, contemporanilor provocărilor globale ale secolului XXI, ne-a revenit sarcina de a rezolva acest obiectiv complex, depăşind stereotipurile şi prejudecăţile, parcurgând această cale dificilă a înţelegerii reciproce în condiţiile de haos şi imprevizibilitate.

Încercând să depăşim aceste stereotipuri şi prejudecăţi, în opinia noastră, ar fi necesar să renunţăm la „vărsarea luminii asupra dreptăţii istorice”, în ciuda durerii acestei probleme nu numai în istoriografia, ci şi în conştiinţa cetăţenilor din Ucraina şi omânia (precum şi din Republica Moldova şi Rusia) deoarece „dreptatea istorică” pentru fiecare dintre părţi a avut propria sa natură şi într-o oarecare măsură şi-o păstrează aşa şi acum. În opinia noastră, ar trebui să vorbim despre realităţile istorice în toată complexitatea lor contradictorie, şi în cele din urmă, despre încercările de a justifica „dreptatea istorică”, „nedreptatea istorică”, care au fost comise, din punctul de vedere al unei sau altei părţi, în timpul soluţionării problemei etno-teritoriale. În acelaşi timp, analizând evenimentele istorice, părţile ar trebui să se bazeze nu pe emoţiile naţionale sau etnice proprii, ci pe prevederile dreptului internaţional, care a existat într-o anumită perioadă istorică.

Problema Bucovinei în relaţiile dintre ţări urmează să fie rezolvată în baza principiilor inviolabilităţii frontierelor, conform actului de la Helsinki şi altor tratate bilaterale şi multilaterale, precum şi respectului reciproc şi principiilor de cooperare. Aceasta, la rândul său, necesită o stabilitate internă a regiunii şi a zonelor lor de frontieră, care poate fi realizată numai în cazul unor relaţii corecte dintre grupurile etnice şi stat, dintre ţări. Un rol deosebit îi revine cooperării interregionale şi transfrontaliere. În acest caz, zona noastră limitrofă multietnică se va transforma într-un pod care va uni realitatea noastră complexă cu valorile europene.

1 Фісанов В. Буковинське і галицьке питання у міжнародних відносинах періоду першої світової війни // Вісник Центру буковинознавства. Серія історична, вип. І, 1993, с. 143-154.