Interviu cu Excelenţa Sa Domnul Academician Ioan Aurel POP
Preşedintele Academiei Române

Vasile SIMILEANU: Excelenţă,
Pentru început, vă rog să menţionaţi un scurt istoric al Academiei Române. Vă solicit abordarea istorică, deoarece sunt foarte multe speculaţii şi asocieri „diverse” care au dezinformat societatea românească.

Aurel POP: Este foarte bună întrebarea, pentru că azi, în Bucureşti, dacă iei un taxi şi-i ceri şoferului să te ducă la Academia Română, eşti întrebat în chip serios dacă vrei să mergi la Academia Militară sau la Academia de Poliţie! Păcătoasa situaţie are mai multe cauze, de la crasa incultură a lumii noastre până la degradarea rolului Academiei Române sub regimul Ceauşescu şi de la multiplicarea „academiilor” de după 1989 până la uzurparea numelui instituţiei de către te miri cine. De aceea, ne trezim cu anumiţi oameni – unii, de altminteri, profesionişti onorabili – numiţi în mass media „academicieni”, când de fapt ei fac parte din „Academia Oamenilor de Ştiinţă”, un fel de asociaţie profe-sională cu rădăcini interbelice şi rebotezată recent, în interes politic, „academie”. De altminteri, conform legii, nu pot fi numiţi în mod oficial academicieni decât membrii titulari ai Academiei Române. Prin urmare, nici măcar membrii corespondenţi şi membrii de onoare ai Academiei Române nu sunt academicieni, darmite membrii unor academii de pripas, născute, în general, din frustrări neostoite şi ambiţii deşarte. Academia Română este însă una singură, fondată în 1866 şi aflată mereu – în ciuda vicisitudinilor – în serviciul naţiunii române. Ea s-a numit iniţial „Societatea Literară”, apoi „Societatea Academică Română” şi, în final, începând cu anul 1879, „Academia Română”. Academia Română, deşi s-a înfiinţat formal după modelul Academiei Franceze, nu a fost niciodată numai o societate savantă, pentru că împrejurările din România şi din provinciile româneşti aflate sub străini erau cu totul altele decât în Hexagon. Scopul principal al Academiei a fost cultivarea şi normarea limbii române, a istoriei naţionale şi a zestrei noastre folclorice, în vederea susţinerii şi consolidării identităţii noastre româneşti. Academia Română a fost mereu o societate savantă luptătoare şi activă, angajată în slujba idealului naţional. Academia Română a făcut planul României viitoare şi construit în cadrul său România înainte ca aceasta să se poată contura clar pe hartă.

Să ne amintim că în 1866 Dobrogea, Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul şi românii din Balcani se aflau în afara României făcute sub Alexandru Ioan Cuza. Cu alte cuvinte, cam două treimi dintre români trăiau în afara României. Pe reprezentanţii acestor români Academia i-a chemat încă de la 1866 în sânul ei, prevestind şi pregătind România întregită. Regimul comunist a despuiat Academia Română de bunurile sale şi, în parte, de menirile sale, i-a scos din sânul său, în 1948, pe circa 100 dintre autenticii săi savanţi şi creatori, s-a sprijinit apoi pe instituţie, dar, de prin 1974, a lăsat-o în paragină, obligând-o să intre într-o stare de letargie. Schimbarea din 1989 a prins Academia într-o stare de agonie, din care şi-a revenit cu greu, obligată nu să existe, ci să supravieţuiască, cu procese peste procese, încercând să recâştige ceea ce este al său. Adică ceea ce i-a fost luat cu japca de statul comunist şi nu i-a fost redat de noul stat de după 1989.

V.S.: Domnule Academician,
Aşa cum am menţionat în discuţiile preliminarii, tema acestui număr este dedicată Centenarului Întregirii României şi comemorării eroilor căzuţi în Primul Război Mondial. Plecând de la această abordare, vă adresez rugămintea de a ne introduce în culisele Marii Uniri prin construcţia României Întregite. Care a fost rolul Academiei Române şi al istoricilor noştri pentru înfăptuirea proiectului de importanţă vitală al Regelui Ferdinand I Întregitorul?

Aurel POP: Prin Academia Română, se împlinea predicţia lui Mihail Kogălniceanu – membru al Academiei originar prin familie dintr-o provincie înstrăinată – de la 1843, când, la deschiderea cursului de istorie naţională la Academia Mihăileană din Iaşi, definea patria ca toată acea întindere de loc unde se vorbea româneşte. Până la Marea Unire, transilvănenii, bucovinenii şi basarabenii şi-au dat măsura valorii lor intelectuale, a capacităţii de creaţie, a talentului organizatoric, a vocaţiei europene. Astfel, istorici precum Papiu-Ilarian, Eudoxiu de Hurmuzaki, Vasile Maniu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Nicolae Densuşianu, Ioan Puşcariu, Ioan Bogdan, Dimitre Onciul, Augustin Bunea, Ioan Mihalyi de Apşa, Ion Nistor, Ioan Lupaş, Alexandru Lapedatu, Silviu Dragomir, Ioan Ursu, folclorişti ca Simeon Florea Marian, Enea Hodoş, botanişti ca Florian Porcius, literaţi şi filologi ca Iosif Vulcan, Sextil Puşcariu, Ioan Bianu, Ioan Slavici, George Coşbuc, Ovid Densuşianu, Gheorghe Bogdan-Duică, Octavian Goga, medici ca Victor Babeş, teologi ca Ioan Micu Moldovanu sau Andrei Şaguna au intrat oficial sub cupola înaltului for înainte de 1918. Transilvănenii August Treboniu Laurian (în două rânduri) şi George Bariţiu fuseseră chiar preşedinţi ai Academiei, Cipariu, Bariţiu, Haşdeu, Victor Babeş, Ioan Bogdan, Onciul – vicepreşedinţi, iar Laurian – primul său secretar general. Revelator este cazul gimnaziului şi liceului român din Braşov – „Şcoalele Centrale Române Greco-Ortodoxe”, viitorul liceu şi apoi colegiu naţional „Andrei Şaguna” -, care dăduseră Academiei Române până la Unire câteva nume de rezonanţă dintre profesorii lor: un membru fondator, teologul şi istoricul Gavril Munteanu, apoi istoricul şi clasicistul Ioan Meşotă, scriitorul Virgil Oniţiu, poetul şi folcloristul Andrei Bârseanu. Vor urma în epoca interbelică şi ulterior mulţi alţii.

În ciuda marilor dificultăţi legate de criza de la finele Primului Război Mondial şi de integrarea provinciilor istorice în Regatul României, Academia Română începea în 1919 cea mai înfloritoare perioadă din istoria sa. Ţara trecea prin momente unice: teritoriul său crescuse mai mult decât dublu; cu alte cuvinte, nu provinciile se uniseră cu România, ci România se alăturase provinciilor. Era un preaplin de realizări teritorial-demografice şi spirituale, existând riscul ca acest preaplin să se reverse. Se auzeau voci, mai ales din partea unor state din jur, frustrate de marile pierderi suferite, voci care susţineau că România nu va fi capabilă să administreze în chip european şi să integreze noile teritorii şi populaţii, că nu va putea organiza temeinic imensul stat. Mai grav, se spunea că, sub aspect intelectual şi cultural, „provinciile mai avansate” din vest nu vor putea fi tratate la nivelul cerut, că nu se vor putea întreţine universităţi şi instituţii academice româneşti, românii – supuşi de o istorie întreagă altora – neavând capacităţi şi abilităţi de acest gen. A fost exemplar răspunsul clasei intelectuale româneşti în acest sens, mai ales efortul Academiei Române, care a trimis la Cluj, Cernăuţi, Timişoara pe cei mai importanţi membri ai săi, pentru organizarea vieţii academice româneşti din aceste locuri. Universitatea din Cluj a fost unul dintre exemplele cele mai strălucite de organizare a vieţii ştiinţifice româneşti la cel mai înalt nivel, cu eforturile conjugate ale vârfurilor vieţii intelectuale din întreaga ţară. Dintre transilvănenii cei mai cunoscuţi care au devenit membri titulari între cele două războaie mondiale, îi menţionăm pe Silviu Dragomir (1928), Lucian Blaga (1936), Nicolae Drăganu (1939) şi Liviu Rebreanu (1939). Membri corespondenţi au fost Romulus Cândea (1929), George Giuglea (1936), Tiberiu Brediceanu (1937) ori Sabin Manuilă (1938). Împreună cu ceilalţi, primiţi anterior, ei au intrat în concertul cel mare al naţiunii române, sporind mereu latura sa erudită. Silviu Dragomir a dus mai departe preocupările de slavistică preluate de la un alt ardelean, Ioan Bogdan, şi a creat Centrul de Studii şi Cercetări privitoare la Transilvania, cu periodicul său „Revue de Transylvanie”. Romulus Cândea, făuritorul Institutului de Istorie şi Limbă al Universităţii din Cernăuţi, este şi întemeietorul Muzeului Etnografic din Cluj şi al secţiei sale în aer liber din Hoia. Nicolae Drăganu a pus toponimia şi onomastica în legătură cu studiul trecutului naţional, iar colegul său George Giuglea a organizat un lectorat de limbă spaniolă la Facultatea de Litere din Cluj. Tiberiu Brediceanu s-a numărat printre ctitorii Operei Române, Teatrului Naţional şi Conservatorului din Cluj, iar Sabin Manuilă, medic, demograf şi statistician, a organizat Spitalul de Copii al Universităţii din Cluj şi s-a afirmat ca unul dintre cei mai importanţi specialişti în studiul populaţiei din anii interbelici. Lucian Blaga a făcut la Academie „elogiul satului românesc”, iar Liviu Rebreanu a adus, sub aceeaşi cupolă, „laudă ţăranului român”. Membrii transilvăneni ai Academiei Române interbelice nu şi-au dezminţit vocaţia de ctitori şi de organizatori, pe de o parte, şi nici calitatea de preţuitori ai valorilor naţionale româneşti, ai unităţii şi libertăţii naţionale, pe de alta.

Provinciile unite au adus de la început în Academie ţara profundă, la început doar virtuală în raport cu regulile artificiale ale unei lumi aleatoriu sau strâmb alcătuite, foarte reală pentru locuitorii săi. Iar Academia Română, în ciuda rolului său de for cultural şi ştiinţific suprem, de ateneu erudit – sau, poate, tocmai de aceea -, a simţit mereu România simplă, aceea a ţăranilor. Când s-a format în 1866, dar şi când şi-a sărbătorit jubileul în 1916-1919, Academia era elita intelectuală a unei ţări de ţărani. De altminteri, aşa a fost în mai toată istoria noastră, de aceea numele dat tuturor locuitorilor ţării, adică numele de ţăran, înseamnă în limba română şi agricultor, sătean. A fost o vreme când toate ţările noastre erau formate din săteni şi agricultori. Aşadar, nu este o întâmplare, o coincidenţă sau un capriciu de literat faptul că Rebreanu şi Blaga, sub cupola înaltului for al Academiei, au evocat şi invocat ţăranul şi satul ori că Iorga a văzut esenţa istoriei Transilvaniei în satele şi preoţii săi (vezi inspirata sa carte „Sate şi preoţi din Ardeal”).

Majoritatea membrilor Academiei proveniţi din Transilvania (dar şi din celelalte provincii reunite abia la 1918) erau fii, nepoţi sau strănepoţi de ţărani sau de preoţi-ţărani. Era cel mai frumos certificat de nobilitate pe care l-au adus ţării celei mari care se făcea sub ochii lor. Din ţărani, au ajuns treptat, prin muncă stăruitoare – ştiau de la Vergiliu că labor omnia vincit improbus -, să mânuiască cele mai subtile concepte filosofice şi istorice, să vorbească mai multe limbi, să inventeze mecanisme şi medicamente sau să formuleze teoreme complicate. În epoca interbelică, Academia Română a fost ca ţara însăşi, a cărei chintesenţă era: a trăit cu frenezie marea împlinire, fără complexe şi fără reţineri, cu convingerea că „se potolise furtuna” (cum spusese la Cluj, cu glas tunător, Zaharia Bârsan) şi că venise timpul „poemelor luminii” (cum scrisese Blaga).

V.S.: Excelenţă,
Avem onoarea de a vă solicita o analiză a rolului şi sarcinilor Academiei Române. Sunt convins că aveţi foarte multe proiecte cu implicaţii sociale, culturale, umanitare, educaţionale ş.a. Care sunt acestea? Cum s-au materializat?

Aurel POP: Academia Română, cum spuneam, a suferit mult după Al Doilea Război Mondial – ca toate instituţiile tradiţionale româneşti -, fiind în pericol de a fi înghiţită de malaxorul comunist, iniţial internaţionalist proletar şi apoi naţionalist. Cele trei decenii postcomuniste nu au fost, din păcate, în măsură să redea rostul plenar al Academiei, dar măcar au salvat instituţia de la moarte. Azi Academia este forul suprem de consacrare a valorilor intelectuale din România şi de promovare a cercetării la cel mai înalt nivel. Vreme de aproape un secol, până la impunerea regimului comunist, Academia Română s-a bucurat de cel mai înalt prestigiu, a fost un adevărat barometru al vieţii spirituale româneşti, încât nu exista personalitate mai importantă care să nu lase instituţiei noastre nu doar zestrea culturală cea mai de preţ (manuscrise, biblioteci, colecţii de artă, de antichităţi etc.), ci şi avuţii materiale (case, pământuri, fundaţii, etc.) necesare bunei sale funcţionări. Academia de astăzi funcţionează pe baza unei legi, destul de imprecise şi lacunare, străduindu-se să-şi îndeplinească menirea, deşi este supusă diverselor provocări, deşi se atentează permanent la statutul său, deşi este adesea subminată de către unele autorităţi politice din stat. Instituţia – care şi-a dovedit pe deplin necesitatea de-a lungul istoriei – trebuie să rămână singura instituţie de consacrare supremă şi de cercetare avansată susţinută necondiţionat de stat. Scopurile principale ale Academiei rămân cele care au definit-o dintotdeauna: consacrarea excelenţei şi derularea cercetării de vârf. Dar mai există o prioritate, uitată intenţionat de unele organisme centrale ale statului, anume rolul Academiei de factor al echilibrului din societate, precum şi rostul Academiei de a avea poziţii constructive în societatea românească şi în comunitatea mondială. Academia are menirea de a oferi expertiză în toate domeniile ştiinţei, artei, culturii, creaţiei, dar şi în ceea ce înseamnă mersul societăţii în general. Academia elaborează diagnoze ale prezentului şi prognoze ale lumii ce va să vină, Academia construieşte viziuni privind protecţia mediului, privind gestionarea avuţiei naţionale, privind cadrul legislativ coerent, privind sănătatea şi educaţia naţiunii. Cu alte cuvinte, parafrazând un vechi proverb latin, nimic din ceea ce este omenesc şi românesc nu trebuie să-i fie străin Academiei. Fireşte, pentru îndeplinirea acestor roluri, Academia trebuie să fie şi ascultată, respectată, sprijinită.

Proiectele de viitor ale Academiei sunt foarte multe şi toate sunt legate de cultura naţională, de cercetarea ştiinţifică, de spiritualitatea românească şi de bunul mers al ţării în general. Ne preocupă buna funcţionare a instituţiei, reaşezarea sa pe locul care i se cuvine, curmarea neînţelegerilor endemice din sânul societăţii româneşti, recunoaşterea prestigiului celor mai valoroşi intelectuali români. Din păcate, Academia nu se poate concentra întotdeauna pe realităţile intelectuale, din moment ce, în urmă cu 70 de ani 

(în 1948), a fost privată de toate bunurile sale, lipsită de unii dintre cei mai valoroşi membri ai săi (excluşi, arestaţi, cercetaţi, închişi, ucişi în detenţie etc.), obligată să supravieţu-iască într-un regim de dictatură şi chiar să facă unele compromisuri spre a nu fi distrusă complet. Toate acestea au lăsat sechele până azi. De exemplu, spre deosebire de alte instituţii similare din jur, Academia Română a beneficiat de-a lungul timpului de donaţii substanţiale din partea unor membri, a unor mecenaţi, a Casei Regale Române. La 1989, când Academia şi-a reintrat în drepturi, după mai bine de patru decenii de privaţiuni, statul nu a înapoiat instituţiei decât o parte mică din ceea ce îi aparţinuse de drept. Restul bunurilor au trebuit recuperate pe calea justiţiei, prin procese îndelungate şi costisitoare. Acest imens efort – neîncheiat încă – a secătuit Academia de bani şi de energii. Academicienii nu sunt pe lumea asta ca să lupte cu legile nedrepte şi cu maşinaţiunile răuvoitorilor. În consecinţă, în ciuda legendelor care circulă, Academia nu are fondurile necesare ca să existe demn, pentru că proprietăţile care ar putea-o ajuta sunt secătuite, ruinate, parţial distruse, încă înstrăinate etc. Cu toate acestea, ca pasărea Phoenix care renaşte din propria cenuşă, Academia face eforturi uriaşe ca să existe demn şi ca să-şi îndeplinească menirea. De exemplu, pentru Centenar, membrii Academiei şi cercetătorii din institutele şi centrele sale au elaborat aproape 40 de volume cu evoluţia în timp a tuturor domeniilor de cercetare şi de creaţie, mai ales în ultimul secol. Alte admirabile lucrări se vor adăuga celor peste 200 de volume din colecţia clasicilor literaturii române şi universale, scoasă prin strădania acad. Eugen Simion de către Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă (de sub egida Academiei). Alte sute de cărţi vin să întărească starea de veghe asupra limbii, literaturii şi istoriei naţionale şi să detalieze ceea ce s-a publicat deja, adică Marele Dicţionar al Limbii Române (Dicţionarul Tezaur), dicţionarele literaturii române şi Istoria Românilor (tratat), apărută în zece volume masive. Prin urmare, proiectele Academiei Române sunt totuna cu marile întreprinderi ale culturii naţionale.

V.S.: Excelenţă,
Sunteţi Preşedintele Academiei Române. Sunteţi un preşedinte „atipic”; să mă explic: sunteţi apropiat de mediul universitar, aveţi o imagine foarte bună, aveţi intervenţii în media, din câte cunosc, foarte mulţi români vă preţuiesc. Sunt convins că aveţi o agendă de lucru foarte încărcată. Cu toate acestea risc să vă adresez întrebarea: care este activitatea Domniei Voastre în domeniul colaborării cu instituţiile universitare, cu Ministrul Educaţiei şi Cercetării, cu Ministerul Culturii şi cu Academii din lume? Ce impact are Academia Română în Europa şi America?

Aurel POP: Sunt obligat, prin îndatoririle mele de preşedinte al Academiei şi de rector (cu atribuţii delegate colegilor prorectori) să am legături strânse cu toate instituţiile pe care le-aţi menţionat şi cu altele încă. Educaţia este un domeniu fundamental în orice societate civilizată pentru că ne asigură hrana spiritului. Dacă ne îngrijim numai de hrana trupului, vom trăi, dar nu ca fiinţe umane. Umanitatea există prin educaţia din familie, din şcoală (şcoli) şi prin educaţia făcută de-a lungul întregii vieţi. Educaţia este bazată pe cultura generală a unei comunităţi, iar Academia consacră valorile esenţiale din ştiinţe şi arte, oferind societăţii repere etice şi estetice. Relaţiile cu ministerele sunt, însă, problema-tice deoarece factorii politici din România nu înţeleg încă de ce este fundamentală educaţia şi nu alocă banii necesari şi nici nu acordă grija potrivită acestui domeniu. Trăim în aceşti ani o amăgire cotidiană. Ni se spune că o vom duce bine dacă plătim la vreme salariile, mari sau mici, cu bani luaţi de la educaţie, sănătate, cultură şi cercetare. Este, pe termen lung, o politică sinucigaşă: numai alocarea de la buget a unor procentaje decente pentru domeniile menţionate ne poate ajuta să avem în viitor şi prosperitatea materială necesară.

Academia Română participă activ la dialogul internaţional de profil şi are acorduri de colaborare cu aproape 100 de academii din întreaga lume. Face parte şi din uniuni internaţionale ale academiilor europene şi mondiale. Impactul Academiei Române este proporţional cu impactul ţării noastre în lume. Academia nu poate face minuni, nu poate face „imagine” bună mereu din moment ce realităţile sunt aşa cum sunt. Ca să reflecţi bine ţara este nevoie să existe acel bine în realitate. Minciuna – cum se spune – are picioare scurte. Evident, avem savanţi admirabili, unii dintre ei primii la nivel mondial în ştiinţele lor. În mare parte, deşi sunt membrii ai Academiei Române, lucrează pe alte meridiane şi asigură gloria altor state şi popoare. Ştiinţa este însă internaţională şi este important să ne bucurăm cu toţii de roadele ei.

V.S.: Domnule Profesor,
În calitate de „dascăl” v-aţi implicat în proiecte educaţionale, de acordări de burse ş.a.

Sunteţi unul din profesorii îndrăgiţi de studenţi! Excelenţă, puteţi să ne prezentaţi aceste proiecte şi finalizarea lor?

Aurel POP: Proiectele despre care mă întrebaţi sunt multe şi tot multe nu mai sunt proiecte, ci realităţi. Aţi vorbit de burse. Bursele naţionale sunt destul de numeroase, mai ales cele sociale, care îmbină meritele studenţilor cu nevoile lor de viaţă. UBB a instituit însă numeroase burse proprii, de excelenţă, de recunoaştere a performanţei. Avem – lucru mai rar la noi, ţară de moştenire comunistă – burse private, instituite de către unii mari profesori sau în memoria marilor profesori şi donatori. UBB există de pe vremea când donatorii se chemau mecenaţi, nu sponsori ca astăzi, şi când pe prim plan se afla susţinerea culturii. Noi ne amintim mereu că nu studenţii există pentru profesori, ci invers: profesorii s-au „inventat” pentru studenţi, ca să-i facă Oameni între Oameni. Ca să-şi împlinească menirea lor în viaţă, studenţii au nevoie de ocrotire, nu de cinism, de lecţii de omenie, nu de aroganţă, de căldură sufletească, nu de ironii. În plan internaţional, România este demult parte a programelor europene (unele terminate deja) Tempus, Socrates, Erasmus, Erasmus Plus, Erasmus Mundus etc., prin care studenţii noştri colindă (în sens constructiv) lumea, învaţă la alte universităţi, vin de acolo cu examene luate, cu credite recunoscute de statul român etc.

V.S.: Excelenţă,
Revenind la perioada 1918-2018, vă rugăm să acceptaţi invitaţia de a ne face câteva precizări necesare, privind evoluţia Academiei Române în perioadele comunistă şi post-comunistă. Care sunt noile provocări interne şi internaţionale? Care sunt neîmplinirile?

Aurel POP: Nu v-am răspuns la această întrebare, fiindcă m-am luat cu vorba şi m-am lungit în răspunsurile la celelalte întrebări. Regimul comunist a dorit, în faza sa finală şi dură, să distrugă Academia Română, din moment ce i-a luat o mare parte dintre atribuţii şi nu i-a mai permis să primească membri între 1974 şi 1989. Academia a pierdut însă, în anii comunismului, cea mai de preţ „avere” a sa, anume autonomia sa, ori, cum le plăcea unora să spună, independenţa spiritului său. Academia nu a fost creată de către marii bărbaţi despre care vorbeam ca să se subordoneze unor mărunte comandamente venite de sus şi nici unor instituţii politice orgolioase şi caduce. Academia Română încorporează esenţa înţelepciunii acestei naţiuni şi ea trebuie tratată ca atare. Din păcate, epoca de libertate de după 1989 – sincopată şi chinuită, este drept – nu i-a adus Academiei reala recunoaştere a valorii şi nici a statutului său. Conducerea Academiei s-a zbătut şi se zbate ca să obţină fonduri pentru simpla funcţionare a instituţiei, este pusă în situaţia jenantă să le explice unor deţinători ai puterii (ignoranţi ori răuvoitori) ce este Academia şi care sunt rosturile sale. Ori, ca să-şi îndeplinească menirea şi să facă faţă provocărilor interne şi internaţionale, Academia trebuie nu doar lăsată să funcţioneze, ci şi sprijinită de societate. Iar societatea / statul i-a luat Academiei

toate bunurile şi i-a întemniţat membrii, iar după 1989 tot statul nu i-a dat decât minimul necesar înapoi, sfătuind-o să se descurce. S-a „descurcat”, dându-şi puţinele venituri pe interminabile şi problematice procese în justiţie! Toate acestea generează, evident, şi neîmpliniri, pentru că nu poţi face performanţă de cel mai înalt nivel cu salarii de cel mai scăzut nivel, fără vouchere de vacanţă date personalului sau cu îndemnizaţii de academician impozitate drastic! Academia Română nu are nevoie de milă ori de compasiune, ci de respect şi demnitate! Sunt, natural, instituţii şi personalităţi ale statului care înţeleg asta şi care acţionează în consecinţă, dar sunt şi răuvoitori, cum vă spuneam.

V.S.: Excelenţă,
Să revenim la geopolitică!
Din cercetările făcute de mine am constatat că marea majoritate a geopoliticienilor străini, pe lângă studiile universitare, au fost ofiţeri şi francmasoni, membri ai academiilor naţionale, colaboratori ai unor centre de cercetare şi publicaţii de notorietate pe plan internaţional. Fiecare dintre aceşti oameni de ştiinţă şi-au promovat interesele naţionale în arena mondială. Din nefericire, în România comunistă a fi geopolitician era o crimă. Încercarea profesorului Ion Conea de a crea o şcoală de geopolitică a eşuat lamentabil. S-a schimbat ceva în abordările post-decembriste? Aţi iniţiat programe de susţinere a cercetării geo-politice şi geostrategice, la nivel naţional? Vă întreb acest lucru, deoarece la geopolitică se pricep toţi ca la fotbal. Geopolitica este revendicată de sociologi, politologi, economişti ş.a., uitând aspectul fundamental că este o ştiinţă geografică! Vă rog!

Aurel POP: L-aţi pomenit pe savantul Ion Conea, profesorul de geografie al regelui Mihai, un admirabil slujitor al studiilor interdisciplinare, care, într-adevăr, a ajuns la geo-politică dinspre geografie. L-am admirat şi i-am studiat studiile de geografie istorică, de importanţă a spaţiului pentru deciziile luate pe vremea când „Republica Creştină”, adică Europa, încerca să facă faţă atacurilor „Semilunii”. România comunistă a prohibit, cum spuneţi, studiile de geopolitică, socotind disciplina ca fiind una „burgheză” şi chiar „fascistă”. Dar în aceeaşi situaţie s-au aflat şi cibernetica, psihologia etc. După 1989, nu au mai fost restricţii ideologice şi studiul geopoliticii a fost reluat deopotrivă la Academie şi la marile universităţi tradiţionale. Institutele Academiei (din domeniile geografie, ştiinţe politice, socio-logie, istorie etc.) şi cele ale universităţilor din Bucureşti, Cluj-Napoca şi Iaşi au programe de cercetare de tip geopolitic şi geostrategic. De exemplu, LARICS, din cadrul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I.C. Brătianu” al Academiei promovează progra-matic astfel de cercetări. Fireşte, este nevoie de eforturi în plus, însoţite de finanţări potrivite.

V.S.: Domnule Academician,
Suntem onoraţi să vă solicităm câteva cuvinte către cititorii revistei GeoPolitica!

Aurel POP: În acest an al Centenarului Marii Uniri, geopolitica este menită, alături de istorie, să aducă lumină acolo unde domneşte ignoranţa, să le explice românilor ce este România, de când există şi cum s-a format ea. Este absurd să spui că o ţară vecină României, lipită „gard în gard”, există de peste o mie de ani şi că România există abia de o sută de ani. Ca şi cum românii şi România ar fi picaţi din cer recent! Le doresc cititorilor revistei GeoPolitica să profite de şansa pe care o au, de a se informa corect şi să devină mesageri ai adevărului omeneşte posibil. Informaţia este extrem de importantă în lumea de azi, ca formă de comunicare. Iar spaţiul şi timpul au interferat mereu în construirea lumii şi a edificiilor naţionale. Avem datoria în această lume să ne manifestăm ca români, deţinători ai statelor româneşti şi purtători de mesaje româneşti. Numai aşa vom fi înţeleşi şi respectaţi şi numai aşa vom putea fi europeni.

V.S.: Excelenţă,
Vă mulţumim!