Prof. univ dr. Cristian TRONCOTĂ
România, la fel ca şi alte ţări beligerante din Primul Război Mondial, cu excepţia Germaniei, s-au dovedit total nepregătite în domeniul serviciilor secrete de informaţii, mai ales la începutul conflagraţiei.
Publicistul american Richard Rowen, un bun cunoscător al istoriei spionajului, sublinia în lucrarea sa Însemnări despre serviciul secret, publicată la Londra în 1938, că Primul Război Mondial a surprins toate ţările Europei. „Toate serviciile de spionaj militar din Europa – consemna Rowen – se socoteau perfect pregătite pentru evenimentele de orice natură şi de orice proporţii. Multe dintre aceste servicii au arătat că ele într-adevăr sunt pregătite pentru tot, cu excepţia evenimentului provocat prin însăşi activitatea lor: războiul mondial. Această descoperire neaşteptată şi mai mult decât delicată a făcut ca toate puterile beligerante să se trezească complet dezarmate în domeniul spionajului”.
Anglia, Franţa, Rusia şi SUA, deşi dispuneau de servicii secrete militare organizate din timp, la începutul războiului mondial au dovedit totuşi că sunt depăşite în ceea ce priveşte eficienţa acestor instituţii, adică obţinerea unor informaţii cu valoare strategică despre intenţiile potenţialilor adversari. Acest aspect a fost recunoscut cu obiectivitate de către preşedintele SUA, Woodrow Wilson, într-o alocuţiune publică, rostită după război: „Fiecare ţară din Europa avea un serviciu secret pentru că toate voiau să fie pregătite când Germania avea să atace, iar singura diferenţă dintre Serviciul Secret al Germaniei şi cele-lalte era că Serviciul german afla mai multe lucruri decât ele! Germania a atacat celelalte naţiuni ce nu ştiau despre acest lucru şi nici nu erau pregătite pentru aşa ceva”1.
În anii Primului Război Mondial au fost puse la dispoziţia serviciilor de spionaj resurse uriaşe, inclusiv inovaţiile tehnice. De asemenea, a fost mobilizat potenţialul intelectual din universităţi, în special de la catedrele de matematici. În linii mari, raportul de forţe între serviciile de spionaj corespundea raportului general de forţe dintre coaliţiile aflate în luptă. Către sfârşitul războiului, când s-a profilat înfrângerea Germaniei, a ieşit în evidenţă şi superioritatea serviciilor de informaţii şi contrainformaţii ale principalelor state din coaliţia Antantei.
România, deşi aliată a Germaniei şi Austro-Ungariei încă din 1883 nu a luat modelul german în ceea ce priveşte serviciile secrete, ceea ce înseamnă că nu întot-deauna marele aliat este dispus să te şi înveţe lucruri importante, mai ales din domeniul apărării şi securităţii.
În România situaţia era destul de dificilă. Unele documente ale ofiţerilor stat-majorişti ne oferă şi explicaţii. Astfel, într-un referat din 23 august 1911 se sublinia: „Serviciul de informaţii de la Statul Major General al Armatei nu a avut şi nu are nici astăzi o organizare care să corespundă în adevăr misiunii sale, nu poate obţine informaţii cu caracter mai confidenţial asupra organizării militare a vecinilor, nici mai ales să
recunoască şi să ţină în supraveghere persoanele ce se ocupă în ţara noastră cu spionajul, aşa ca să putem lua la nevoie, măsurile impuse de împrejurări. Din această cauză suntem inferiori vecinilor noştri, căci pe când aceştia cheltuiesc sume foarte mari şi au servicii de informaţii complet organizate prin care ne pot cunoaşte cu de-amănuntul, noi nu putem face aproape nimic. Cauza principală a fost şi este încă lipsa de mijloace băneşti care să permită organizarea serviciului cum trebuie”2.
Abia în ianuarie 1913 a apărut legea spionajului în timp de pace, care prevedea pedepse modice (de la 1 la 5 ani închisoare) pentru cei care se făceau vinovaţi de infrac-ţiunea divulgării sau transmiterii de secrete străinilor3, pentru ca un an mai târziu la Marele Stat Major să se proiecteze organizarea şi funcţionarea unor structuri de informaţii şi contrainformaţii. De asemenea, în primăvara anului 1916, cu câteva luni înainte de intrarea armatei române în război alături de puterile Antantei, la Statul Major General se lucra intens la proiectarea unor structuri de informaţii capabile să facă faţă unor situaţii de război. Deci, evenimentele ne-au surprins nepregătiţi la acest capitol. După cum avea să spună mai târziu Mihail Moruzov, creatorul Serviciului Secret de Informaţii al armatei române: „Un serviciu de informaţii nu se poate improviza”. Cu toate acestea, documentele înregistrează şi fapte care pot fi percepute ca fiind pozitive şi demne de admirat, mai ales că ele au fost înfăptuite din proprie iniţiativă de civili, adevăraţi patrioţi cu dragoste de ţară.
SERVICIUL DE INFORMAŢII ŞI SIGURANŢĂ AL DELTEI
O experienţă importantă în domeniul informaţiilor cu caracter militar o constituie organizarea unui aşa-numit „Serviciu de informaţii al Deltei”, despre care aminteşte Mihail Moruzov într-un raport înaintat M.St.M. în 1934 şi se confirmă prin câteva documente publicate4. În realitate nu putea fi vorba de un serviciu de informaţii aparte, ci de o „structură informativă secretă” care lucra tot sub ordinele Marelui Cartier General al armatei române. Singura deosebire consta în aceea că era mai bine acoperit, deci cu posibilităţi de risc mai mici, faţă de reţelele de rezistenţă care în marea lor majoritate se organizează spontan, din dorinţa sinceră de a contribui la sprijinirea cauzei naţionale. Ne întemeiem această afirmaţie pe faptul că Mihail Moruzov refuzase practic să-şi asume răspunderea reorganizării şi conducerii Serviciului de informaţii al armatei pe motiv că „un asemenea aparat nu se poate improviza”. În schimb a acceptat „să înjghebeze” un aparat tehnic pe frontul dobrogean şi ţărmul Mării Negre, cu sediul la Ismail-Sulina. Din punctul de vedere al efectivului era puţin numeros, câţiva agenţi experimentaţi – pe care Moruzov nu i-a destăinuit niciodată -, dar care aveau de partea lor pescari lipoveni din Deltă şi alţi locuitori ce cunoşteau reţelele de traficanţi sau aveau posibilităţi mai simple de infiltrare. Principala misiune a acestei structuri informative secrete era de a penetra în reţelele inamicilor în scop de contracarare a acţiunilor de spionaj desfăşurate împotriva armatei române. A acţionat în zona Deltei Dunării întrucât aceasta constituia un punct strategic important folosit pentru traficul de informaţii şi trecerea clandestină a agenţilor secreţi dintr-o parte şi alta a frontului.
Printre acţiunile mai deosebite, raportul lui Moruzov enumeră organizarea mai multor incursiuni peste liniile de apărare ale frontului inamic, în urma cărora au fost distruse punctele întărite de la Murighiol şi Beştepe. Dar cea mai spectaculoasă realizare o constituie capturarea colonelului german Friederich von Mayer ce conducea „aparatul informativ german pe frontul dobrogean şi ţărmul Mării Negre”. Ofiţerul german a fost adus „nevătămat” în liniile româneşti, după o acţiune temerară la 74 de kilometri în spatele frontului inamic, fiind exploatat informativ. Acţiunea i-a adus lui Moruzov – care a conceput-o – şi agenţilor săi, care au realizat-o, nu numai medalia „Virtutea Militară”, ci şi o anume celebritate. Aşa se explică, în februarie 1937, când colonelul Ionescu-Micandru a luat legătura cu un ofiţer al Abwehr-ului pentru a proceda la un schimb de informaţii, i s-a precizat că Serviciul de informaţii al armatei germane are în arhivă documente ce atestă acţiunile întreprinse de Moruzov care se bucură de aprecieri în opinia specialiştilor germani pentru inteligenţa şi curajul său, dar mai ales pentru faptul că s-a purtat cavalereşte cu Friederich von Mayer, căruia practic „îi salvase viaţa”. E greu de spus dacă, nu cumva, afirmaţia purta şi o nuanţă ironică, întrucât se ştie că în situaţia unor astfel de căderi, un ofiţer de talia lui Friederich von Mayer trebuia să se sinucidă pentru a nu fi exploatat ca bază de date5. Nu există altă alternativă, pentru că armata din care provine îl declară trădător şi ca urmare îl condamnă la moarte. Oricum, reţinem că Mihail Moruzov intrase încă de atunci în vizorul serviciilor de spionaj germane.
Tot din raportul întocmit în 1934, aflăm şi cifre de bilanţ al activităţii contra-informative a „Serviciului de informaţii al Deltei”. Până la sfârşitul războiului, s-a reuşit capturarea a 156 de spioni dintr-un total de 178 câţi fuseseră trimişi în liniile de apărare ale armatei române de Serviciul de informaţii al armatei germane. Acelaşi document mai menţionează că „inamicul n-a reuşit să distrugă nici un depozit de muniţii, de aprovizionare, nici case, cum s-au petrecut lucrurile în zona celorlalte fronturi”, tocmai datorită vigilenţei agenţilor lui Moruzov. Dar activitatea structurii informative din Deltă şi-a făcut simţită prezenţa în beneficiul intereselor româneşti şi după armistiţiu (5/18 martie 1918) şi încheierea păcii de la Bucureşti (24 aprilie / 7 mai 1918) între România şi Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia). Prin tratatul de pace, oficial trebuia să se pună capăt oricărei activităţi informative împotriva foştilor inamici. Prin Ordinul ministrului de Război din 31 martie / 12 aprilie 1918, fuseseră desfiinţate ataşaturile militare de pe lângă comandamentele Puterilor Antantei, ceea ce dădea o serioasă lovitură activităţii informative. Fiind o structură informativă bine conspirată, rămasă în activitate, Serviciul de informaţii al Deltei merită de data aceasta să fie considerat ca un serviciu secret de sine stătător (structură de rezistenţă).
Executând un ordin al Marelui Cartier General al armatei române, Serviciul de informaţii al Deltei a putut împiedica un acord între Armata Roşie şi armatele Puterilor Centrale de pe frontul dobrogean. Acţiunea a fost riscantă, dar de excepţională valoare strategică, întrucât realizarea acordului ar fi îngreunat şi mai mult situaţia României. Despre modalităţile concrete în care s-au petrecut faptele, raportul întocmit de Mihail Moruzov aduce amănunte interesante. Împreună cu câţiva agenţi experimentaţi, profitând şi de împrejurările confuze din rândurile armatei ruse, s-a reuşit infiltrarea în compunerea delegaţiei Armatei Roşii. „Prin aceasta – se spune în raport – s-a adus un real serviciu Armatelor Aliate de pe frontul Salonicului, la care se referea acordul ce urma să se încheie, deoarece Comandamentul Statelor Centrale stabilise înţelegerea cu delegaţia Armatei Roşii, ca aceasta din urmă să trimită delegaţi pe frontul Salonicului, unde se aflau două divizii ruseşti, care se învoiseră deja cu Comandamentul Statelor Centrale să se predea în întregime, dar aşteptau numai sosirea delegaţiilor Armatei Roşii”. Prin tot felul de tergiversări înscenate de Moruzov şi agenţii săi, înainte de sosirea delegaţilor de la Moscova „s-a putut telegrafia Marelui Cartier General Român prin amiralul Coandă […] anunţând la rândul său Marele Cartier Aliat, cele două divizii au fost retrase la timp şi lovitura pusă la cale de Comandamentul Armatelor Centrale, prin defecţiunea ce se organizase, a putut fi dejucată în timp util”.
Alte fapte din activitatea Serviciului de informaţii al Deltei, ce merită atenţie, sunt cele desfăşurate în perioada reluării Basarabiei şi unirii ei la teritoriul românesc. După cum atestă documentul din 1934, „acest Serviciu a adus un aport însemnat acţiunii armatei noastre prin aceea că s-au putut salva ofiţeri, trupe şi demnitari căzuţi în mâinile bolşevicilor”, şi că „s-au putut dejuca toate acţiunile armatei bolşevice şi acapara toate depozitele ruseşti”. Moruzov personal – din ordinul Marelui Cartier General al armatei române -, prin diverse combinaţii, a reuşit să devină comandantul unor contingente ale Armatei Roşii, care ulterior au fost dizolvate. Prin alte combinaţii, făcute din proprie iniţiativă, şeful Serviciului de informaţii al Deltei a izbutit să aranjeze cumpărarea cu două milioane lei „a câtorva contratorpiloare, canoniere, un atelier naval, o serie de vedete, şlepuri cu muniţii şi alte vase, care formau flota rusă de pe Dunăre şi Marea Neagră, în punctele Chilia, Vâlcov şi Sulina”. Dar, dezlănţuirea neprevăzută a luptelor a zădărnicit acest aranjament, care desigur ar fi adus beneficii importante în domeniul înzestrării armatei române. De aici rezultă cu claritate necesitatea coordonării perfecte a planurilor de comandament cu acţiunile informative în adâncime, prin ţinerea legăturii permanente în ambele sensuri. Probabil că lipsa unor mijloace tehnice de comunicare rapidă, pentru a asigura transmiterea ordinelor şi primirea rapoartelor în timp operativ, dar care să garanteze şi perfecta conspirativitate sau acoperire a acţiunilor, a zădărnicit întreprinderea lui Moruzov, de altfel, destul de temerară în concepţia ei.
Prin acţiunile diversioniste concepute şi realizate contra armatelor bolşevice, Moruzov a intrat şi în vizorul temutei CEKA, organul de securitate al revoluţiei sovietice, condusă de Felix Derjinski. Astfel, în prima parte a anului 1919, Moruzov a dus la capăt „afacerea rublelor false”6. A fost vorba despre dejucare a unei acţiuni iniţiate de agenţii sovietici conduşi de Felix Derjinski, prin care se intenţiona o lovitură pentru sistemul bancar din România şi în general pentru adâncirea crizei economice specifice unei situaţii postbelice. Din cele relatate de nepotul său, Veniamin Moruzov, rezultă că sovieticii intenţionau să introducă pe piaţa românească mai multe milioane de ruble false. Moruzov află despre această acţiune, prin agenţii săi din rândul pescarilor lipoveni, şi a conceput la iuţeală o combinaţie. A lăsat să intre prima tranşă de un milion de ruble autentice, pentru ca la a doua tranşă, despre care a aflat că era un milion de ruble false să acţioneze energic, arestându-i pe traficanţi, iar întreaga cantitate de bani să fie distrusă prin ardere. A salvat astfel o situaţie care putea produce greutăţi deosebite noului stat, România Mare, dar a şi contractat o ură nelimitată din partea lui Derjinski şi a temutei sale organizaţii de securitate sovietică, CEKA. Moruzov avea să se confrunte cu aceştia, la fel de dur şi în următorii ani postbelici, în urma cărora s-au înregistrat puncte de partea ambelor părţi.
O altă poveste interesantă despre Mihail Moruzov o datorăm regretatului Teodor Alionte, fostul rezident al SSI de la Odessa. De profesie inginer chimist, dar cu har pentru activitatea de informaţii, a fost recrutat de Serviciul Special de Informaţii în timpul lui Eugen Cristescu şi trimis agent acoperit la rezidentura din Odessa. Acolo a luat contact cu mulţi dintre agenţii deplin conspiraţi care lucraseră cu Moruzov. De la aceştia a aflat că la sfârşitul lui august 1918, prinţul Carol, viitorul rege Carol al II-lea, fiind încartiruit la Piatra Neamţ ca maior în armata română, comandant al unui batalion de vânători de munte, şi-a părăsit unitatea şi împreună cu iubita sa, Zizi Lambrino, o colaboratoare a Reginei Maria la Serviciul sanitar, au plecat la Odessa pentru a se căsători în secret. Imediat după oficierea slujbei de căsătorie, cei doi au fost reţinuţi ca suspecţi de către organele de poliţie locale. Disperată, Regina Maria a cerut ajutor lui Ionel Brătianu, care deşi nu mai era ministru dispunea de relaţii importante. Acesta i-ar fi răspuns că „doar un singur om ar mai putea face ceva şi acesta este Mihail Moruzov”. Şi într-adevăr, la doar câteva zile, Regina Maria a reuşit să-şi vadă fiul sănătos şi nevătămat după escapada de la Odessa. Teodor Alionte, fostul rezident al SSI de la Odessa, susţinea că Moruzov interve–nise prin agenţii săi, care au utilizat şi o sumă importantă de bani, pentru a elibera cuplul princiar. Nu ştia de unde avea Moruzov atâţia bani, încât să-i cumpere pe agenţii sovietici, pentru că nu ştia nimic despre afacerea rublelor. După ce a aflat a rămas mulţumit că la bătrâneţe reuşise să mai dezlege încă o enigmă care îl învăluia pe misteriosul Moruzov.
1 Christopher Andrew, CIA şi Casa Albă, Serviciul secret şi preşedinţia americană de la George Washington la George Bush, Bucureşti, Editura All, p. 23.
2 Arhivele Militare Române (în continuare AMR), fond. Microfilme, rola P.III 1530, cadrul 607.
3 „Monitorul Oficial”, nr. 242, joi, 31 ianuarie / 13 februarie 1913, pp. 225-227.
4 Documentul poartă titlul: Expunere asupra serviciilor de informaţii ale armatei. Istoric, poartă semnătura olografă a lui Mihail Moruzov şi a fost publicat de Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi Serviciul secret de Informaţii al Armatei Române, Bucureşti, 1997, Editura Academiei Naţionale de Informaţii, pp. 230-239.
5 Din informaţiile obţinute de la foştii ofiţeri ai Serviciului Special de Informaţii care lucraseră cu Moruzov rezultă că, după război, Frederich von Mayer nu a mai plecat în Germania, stabilindu-se la Tulcea, unde a şi decedat, găsindu-şi un loc de veci în cimitirul oraşului de la Dunăre.
6 Veniamin Moruzov, Moruzov despre Moruzov, în „Strict-secret”, nr. 4, din 5 ianuarie 1991.
SECŢIA MILITARĂ SECRETĂ DIN TRANSILVANIA
Documentele atestă existenţa unei alte structuri informative, numită Secţia Militară Secretă (S.M.S.) care şi-a desfăşurat activitatea în Transilvania în perioada noiembrie 1918 – noiembrie 1919. Acest serviciu de informaţii, unic în felul lui şi foarte apropiat de cerinţele moderne ale timpului, avea 31 de membri interni şi 46 externi, fiind organizat pe patru secţii: o secţie de spionaj şi informaţii politice (condusă de medicul Carol I. Sotel), o secţie militară (condusă de colonelul Emilian Savu), o secţie de propa-gandă (al cărei şef era inginerul Gheorghe Chelemen) şi o secţie muncitorească (condusă de preotul militar dr. Iuliu Florian).
Realizările concrete ale Serviciului Militar Secret au fost descrise de Aurel Gociman, într-o lucrare intitulată România şi revizionismul maghiar, apărută în 1934, în care a publicat şi 13 documente (rapoarte). Prin conţinutul lor rapoartele atestă din plin veridicitatea următoarelor afirmaţii: „Membrii acestei organizaţii [S.M.S. – n.n.] au dat dovadă de un curaj şi o disciplină extraordinară, şi de numele lor sunt legate multe acte de eroism românesc, înainte şi după intrarea armatei române [în Ardeal – n.n.]. Amintim câteva: au demontat 16 tunuri ungureşti din Cetăţuia Clujului cu care secuii vroiau să iasă în întâmpinarea armatelor române; la Dej au demontat 6 tunuri; au cutreierat tranşeele secuieşti făcând rapoarte şi spionaj; au adus documente secrete din Budapesta; au reuşit să pună mâna pe arhivele profesorului Apathi; au scăpat pe mulţi români condamnaţi la moarte în Ungaria; pentru Conferinţa de pace au furnizat acte de mare preţ pentru interesele româneşti; au prins spioni unguri; au confiscat multe milioane de coroane transmise din Budapesta ungurilor din Ardeal; au înfiinţat gărzi naţionale la sate şi consilii; au construit linii telegrafice secrete, prinzând ordinele ce s-au dat din Ungaria sfaturilor şi gărzilor ungureşti din Ardeal etc. La rugămintea Comandamentului trupelor române din Transilvania, această organizaţie [S.M.S. – n.n.] a funcţionat până la data de 1 noiembrie 1919, servind cu acelaşi eroism cauza românească”.
Nu am întâlnit, în faza actuală a cercetărilor, şi alte documente care să facă referiri la Serviciul Militar Secret din Transilvania, dar rămâne cert că pe timpul campaniei din Ungaria [1919 – n.n.] în domeniul informaţiilor şi contrainformaţiilor s-a lucrat bine şi cu rezultate benefice. Acest aspect a fost subliniat şi de ofiţerii care au întocmit studiul din 1 aprilie 1921: „S-a obţinut mult prin schimb de informaţii şi mai ales printr-un întreg serviciu de spionaj care fusese aşezat în spatele inamicului. Serviciul de informaţii a semnalat pe lângă Planul de campanie ungar şi orele exacte ale atacului şi începerii bombardamentelor de artilerie, semnalări întru totul verificate de desfăşurarea evenimentelor”.
Alte detalii interesante legate de activitatea Serviciului de informaţii al armatei, în campania contra Ungariei din vara anului 1919, ni le destăinuie generalul G.D. Mărdărescu. Mai întâi de toate ne reţine atenţia felul de acţiune al structurilor informative ale armatei ungare prin care îşi procurau date şi informaţii despre armata română. „Informaţiile cele mai bune – spune G.D. Mărdărescu – le căpătau ungurii prin Comitetul Central Comunist din Viena, apoi de la diferiţi negustori care călătoreau din România în Ungaria, prin aeroplane şi în fine, de la prizonieri. Prin aceste mijloace, ungurii erau informaţi că în întreaga Transilvanie sunt 5 divizii”. Acelaşi autor ne mai spune că pentru menţinerea moralului trupei, comandanţii unguri ascundeau adevărata realitate despre potenţialul armatei române, „ei spuneau oamenilor, că celelalte divizii româneşti sunt în Vechiul Regat şi în Dobrogea, unde e gata să izbucnească revoluţia, precum şi în Basarabia, unde se aşteaptă intrarea ruşilor.” Pentru încurajarea secuilor, li se spunea că „în secuime [teritoriile Trei-Scaune, Ciuc, Odorhei – n.n.] sunt lupte între români şi secui”1.
Propaganda comunistă în realitate dezinforma propriile lor trupe, mergea până acolo încât „prizonierii români erau forţaţi a da declaraţii false, în sensul că numai siliţi de preoţi şi învăţători vin la mobilizare”. Aceste declaraţii false erau apoi „tipărite în culoare roşie vizibilă şi sfâşiate, pentru a fi citite de trupă”. Generalul G.D. Mărdărescu preciza că măsurile luate de comandantul armatei roşii ungare în vederea acţiunilor ofensive contra armatei române „au fost aflate la timp, prin diferite mijloace ale Serviciului de Informaţii”. Ca metode şi mijloace s-au folosit interceptarea radiogramelor armatei ungare, „interogarea prizonierilor şi diferiţilor particulari”, precum şi studiul documentelor găsite asupra dezertorilor şi prizonierilor. Din coroborarea acestor date şi informaţii, structurile informative ale armatei române au reuşit să stabilească efectivul total al armatei roşii maghiare, în ajunul ofensivei, care se ridica la aproximativ „160-175 batalioane, cu un efectiv de 80.000-90.000 arme şi 127 companii mitraliere cu 964 piese”, precum şi faptul că „atacul contra armatei române urma să se producă în noaptea de 19-20 iulie 1919”. Ce a urmat se ştie. Armata română a ajuns până în capitala Ungariei (4 august 1919).
Se cuvine menţionată în acest cadru şi activitatea desfăşurată în anii 1918-1919 individual de ofiţeri ai Secţiei a 2-a, în calitate de ofiţeri de legătură pe lângă cartierele armatelor aliate din Balcani şi Ungaria, care, prin relaţii personale, solidă instrucţie şi desăvârşit patriotism au reuşit să furnizeze în timp util informaţii valoroase despre soarta ţării, conducerii militare şi politice, să clarifice percepţia eronată de către aliaţi a unor decizii militare şi politice luate de autorităţile române.
AGENTUL „SPECIAL” DE INFLUENŢĂ
De regulă, enciclopediile erudite dedicate serviciilor secret ne sugerează că agenţii de influenţă trebuie căutaţi în rândurile diplomaţilor de carieră, consilierilor de la cabinetele ministeriale, marilor personalităţi ale vieţii politico-militare sau cultural-artistice şi sportive, ca să nu mai vorbim despre „acoperiţii din mass-media”2. Studiind cu atenţie documentele cu valoare istorică, inclusiv lucrările memorialistice, am descoperit un agent de influenţă veritabil şi cu totul „special”, care ar corespunde şi celor mai severe criterii de selecţie şi competenţă, din perioada Primului Război Mondial. Este vorba despre Regina Maria, care prin toate acţiunile sale din perioada 1914-1919 a susţinut cu fervoare cauza şi interesele românilor pentru realizarea marelui lor ideal: crearea unui stat unitar şi neatârnat.
Dar iată faptele ce nu pot fi contestate de nimeni şi cu nimic. Regina Maria a fost cea care l-a sprijinit pe prim ministrul liberal Ionel Brătianu să întreţină o intensă corespondenţă neoficială cu familia regală britanică, deopotrivă şi cu mediile imperiale de la Moscova, prin intermediul căreia partea română s-a străduit să explice idealurile noastre naţionale. Atât Regele Angliei, George al V-lea, cât şi ţarul Rusiei, Nicolae al II-lea, care erau veri mai mari ai Reginei Maria s-au dovedit a fi cei care au întreţinut legăturile diplomatice secrete între Bucureşti şi cancelariile imperiale de la Londra şi Moscova. Prin aceste relaţii Regina Maria a început să se iniţieze, mai ales în perioada neutralităţii, în tainele secretelor de stat, mult mai mult decât era îngăduit în mod oficial unor regine. A dovedit reale calităţi diplomatice, dar s-a impus şi prin educaţia sa princiară. Faptul că vorbea la perfecţie engleza, franceza şi germana i-a facilitat dialogurile directe nu numai cu oamenii politici, ci şi cu mediile de afaceri ori cu jurnaliştii.
În perioada neutralităţii, 1914-1916, Regina Maria s-a implicat în treburile politice ale statului român, dovedindu-se o aprigă adversară a germanofililor, adică a celor care doreau intrarea României în război alături de Puterile Centrale, Germania şi Austro-Ungaria, aşa cum sugera tratatul secret din 1883. Apoi, a reuşit să-l convingă pe Regele Ferdinand şi pe prim ministrul Ionel Brătianu că viitorul României este alături de Antantă. Declarând război Germaniei, adică ţării sale de origine, Regele Ferdinand a fost obligat să recunoască faptul că a trebuit să ţină cont, mai întâi de toate, de raţiunile de stat şi de interesele naţiunii române. O dată cu intrarea României în război, Regina Maria a depus eforturi deosebite pentru a organiza serviciul sanitar al armatei, fiind prezentă pe front în mijlocul răniţilor şi bolnavilor, îngrijindu-i, îmbărbătându-i, redându-le încrederea şi optimismul, aspecte care au contat enorm în crearea acelei stări de spirit de profundă încredere din partea militarilor români.
Pe de altă parte, Regina Maria s-a dovedit a fi printre puţinele personalităţi din România, dacă nu cumva singura, care a crezut până la capăt în cauza românilor doar alături de marii aliaţi ai Antantei, chiar şi după semnarea controversatului şi păgubitorului Tratat de pace de la Bucureşti cu Puterile Centrale, din 4 mai 1918. Pe bună dreptate, Regina Maria a considerat acest tratat ca pe o condamnare la moarte a României, dar şi a familiei sale regale. A găsit întotdeauna argumente pentru a se confrunta pe această temă majoră în legătură cu soarta ţării, chiar şi cu temuţii antantofili Ionel Brătianu şi Barbu Ştyrbei, care la rândul lor susţineau că semnarea tratatului nu era decât „o soluţie diplomatică de moment pentru a câştiga timp”. Aceste formulări erau considerate de Regină ca simple justificări, fără niciun fel de acoperire, ceea ce însemna că şi ei, practic, capitulaseră la rândul lor. Într-adevăr, Regina Maria a avut un rol covârşitor în a-l convinge pe Regele Ferdinand să nu ratifice tratatul cu Centralii, ba mai mult chiar să-l declare nul şi neavenit cu puţin timp înainte de capitularea Germaniei, ceea ce a readus România alături de Antantă. Prin decizia guvernului Marghiloman, armata română a reluat ostilităţile împotriva germanilor şi austro-ungarilor, fiind sprijinită serios de armata franceză condusă de generalul Berthelot. Ca urmare, România a avut dreptul să-şi trimită o delegaţie care să-i reprezinte interesele la Congresul de Pace de la Paris şi să obţină astfel o recu-noaştere internaţională a marelui act de voinţă naţională săvârşit la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia, oraş din inima Ardealului devenit de atunci capitala de suflet a tuturor românilor.
Dar Regina Maria s-a mai făcut remarcată şi cu o altă acţiune diplomatică, la fel de neoficială, dar cu o semnificaţie politică de o importanţă excepţională. La sugestia contelui de Saint-Aulaire, ministrul Franţei în România, şi la susţinerile lui Ionel Brătianu, care părăsise Conferinţa Păcii supărat că partea română nu este înţeleasă, statul român fiind trecut în rândul „statelor cu interese limitate”, Regina Maria a acceptat, cu multă emoţie, dar plină de optimism să facă la începutul lui martie 1919 un turneu la Paris şi Londra pentru a încerca să detensioneze relaţiile între liderii Antantei şi guvernul României3. În capitala Franţei a avut întâlniri cu prim ministrul Franţei, care îndeplinea şi funcţia de preşedinte al Conferinţei Păcii, Georges Clemenceau, apoi s-a deplasat în Anglia pentru a discuta cu vărul ei Regele Angliei, George al V-lea, dar a avut întâlniri şi cu oficiali ai guvernului britanic. În faţa acestora a susţinut cu fervoare cauza României. Şi toate acestea s-au petrecut într-un moment în care diplomaţia românească se afla în mare impas la tratative de pace de la Paris. României i se reproşa pacea separată cu Centralii. Tratatul secret din 4 august 1916 cu puterile Antantei, în baza căruia România intrase în Primul Război Mondial alături de Anglia, Franţa şi Rusia interzicea posibilitatea ca părţile semnatare să încheie pace separată.
1 Mărdărescu, G.D., General, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei 1918-1920, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1921; vezi şi Ion Dohotaru şi colaboratorii, Direcţia Informaţii Militare, între ficţiune şi adevăr, Bucureşti, 1994, p. 67 şi urm.
2 Jacques Baud, Encyclopedie du renseignement et des services secrets, Paris, Ed. Lavauzelle, 1998, passim; Norman Polmar and Thomas Allen, Spy Book. The Encyclopedia of Espionage, New York, 1998, passim.
3 Vezi pe larg Ion Bulei, Regina Maria, Bucureşti, Editura Meteor Publishing, 2016, p. 147 şi urm.
Fostul premier liberal, I.G. Duca, scrie în Memoriile sale că prin vizita sa la Paris, Regina Maria nu a putut fi folositoare delegaţiei României, în schimb, generalul Mardoq, şeful cabinetului militar al prim ministrului francez, sugerează exact contrariul, subliniind rolul imens pe care l-a avut în a-i convinge pe cei trei mari lideri ai lumii de atunci, Georges Clemenceau, Woodrow Wilson şi David Lloyd George să privească mai cu atenţie şi îngăduinţă cererile delegaţiei române. La întâlnirea cu preşedintele american, Regina Maria l-a solicitat pentru a acorda ajutor în refacerea ţării sale distrusă de război. Era vorba despre investiţii masive de capital pentru că România era o ţară bogată în resurse. „Ţara mea are nevoie de fapte, nu doar de cuvinte frumoase”, este mesajul pe care Regina Maria l-a transmis areopagului diplomatic întrunit în capitala luminilor. Temutul Georges Clemenceau, prim ministrul Franţei, poreclit şi „tigrul” pentru felul în care îşi devora adversarii politici, sedus parcă de frumuseţea şi inteligenţa Reginei Maria, dar mai ales de dârzenia cu care şi-a susţinut interesele ţării sale a declarat după întrevederea cu aceasta că „s-a bătut ca o leoaică pentru interesele ţării sale”.
După întoarcerea sa din periplul diplomatic neoficial, care a durat mai bine de o lună şi jumătate, Regina Maria a notat în jurnalul ei: „Venirea mea aici a schimbat mult situaţia României, mai ales în ceea ce priveşte interesul, înţelegerea şi simpatia faţă de ţara mea”1.
Însoţită de Regele Ferdinand, Regina Maria a efectuat în luna mai 1919 o călătorie în Ardeal, unde a vizitat 15 oraşe, fiind îmbrăcată permanent în costum popular românesc. Pe întregul parcurs, cuplul regal a fost întâmpinat cu căldură şi entuziasm. Pe bună dreptate românii se mândresc cu regina lor care i-a unit prin grijă şi curaj. Iar cuvintele scrise în testamentul Reginei Maria ne influenţează sau ar trebui să se întâmple acest lucru şi astăzi: „Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întreagă, a cărei soartă am împărtăşit-o atâţia ani, al cărei vis strămoşesc l-am visat şi eu, şi mi-a fost îngăduit să-l văd împlinit. Fii veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre alte naţiuni, fii cinstită, iubită şi pricepută”2.
ÎN LOC DE CONCLUZII
Toate acestea constituie dovezi indubitabile asupra rolului important pe care structurile informative ale armatei române l-au avut în fundamentarea ordinelor operative şi planurilor de campanie. Se poate conchide, aşadar, că asemenea celorlalte ţări, la începutul secolului al XX-lea, în România, gândirea militară a conştientizat rolul important al Serviciului de informaţii în cunoaşterea inamicului şi în buna desfăşurare a operaţiilor militare. Dar lipsa fondurilor băneşti sau deturnarea lor spre alte întrebuinţări au făcut imposibilă organizarea din timp a unui serviciu eficient de informaţii al armatei, astfel că declanşarea războiului în luna august 1914 şi, ulterior, intrarea armatei române în campanie, în august 1916 au găsit organismul militar şi societatea civilă nepregătite în acest domeniu. Graţie unei gândiri flexibile, total ancorată la cerinţele frontului şi la intere-sele naţionale, ofiţerii români stat-majorişti au făcut eforturi pentru crearea unor structuri informative adecvate şi au apelat la mijloace şi metode ingenioase pentru culegerea infor-maţiilor necesare comandamentelor. Succesele şi insuccesele, de altfel inerente unui asemenea domeniu, s-au înscris pe orbita firească a evoluţiei unor astfel de instituţii, ceea ce s-a dovedit benefic în timpul celei mai importante campanii militare, aceea din anul 1919, pentru apărarea României Mari. Iar în ceea ce priveşte acţiunile Reginei Maria în calitate de „agent de influenţă”, mai mult sau mai puţin improvizat, dar cu totul „special”, cred că îşi merită locul în orice manual de intelligence.
Coments