Andrei Fortuna, lect. dr.
Universitatea de Studii Europene din Moldova

Republic of Moldova has a disputed neutral status, which creates more problems then advantages. The country doesn’t respect all rights and duties of a neutral power, defined in a Hague Convention of 1907 year. As a permanent neutral country, Moldova must be bound by some international treaty to be neutral towards the belligerents of some wars and as a result, Moldova isn’t a good model of permanent and internationally recognized neutrality. Neutrality must be recognized at the international level by different difficult question.

Termenul de neutralitate provine de la latinescul neuter (nici unul şi nici celălalt), el fiind defint în doctrină ca situaţia statelor care în timp de război nu iau parte la luptă, dar continuă să întreţină relaţii paşnice cu toate statele, inclusiv şi cu beligeranţii. Conceptul de „neutralitate” este fondat pe suveranitatea statelor, deci, orice stat suveran are dreptul de a rămâne neutru într-un război între, dacă el nu este legat printr-un angajament convenţional. Neutralitatea promovează abţinerea şi imparţialitatea.

Neutralitatea ca fenomen geopolitic este una din cele mai vechi forme de constituire a strategiilor politice externe ale diferitor țări. O funcție primară a statutului de neutralitate este rolul său diplomatic în sigurarea securității țării în condiții de războaie sau – în absența acestora – de crize internaționale (spre exemplu, Războiul Rece sau actuala contradicție dintre Federația Rusă și Grupul G7). Contrar faptului că în actuala conjunctură geopolitică, în care procesele de globalizare exclud izolarea sub orice formă a țărilor lumii de la problemele internaționale actuale cu critica dură a conceptului de neutralitate, acesta își demonstrează în continuare viabilitatea¹.

Neutralitatea permanentă este un statut juridic internațional a țării care și-a sumat obligația de a nu participa în războaiele aflate în desfășurare sau în cele posibile, cu abținerea de la orice acțiuni, pasibile să o atragă de a participa – nemijlocit sau indirect, la conflicte armate internaționale. Reieșind din acest statut, țările neutre nu participă la alianțe militar-politice, se abțin de la sislocarea pe teritoriul său a bazelor militare ale altor țări, tranzitării sau depozitării armamentului de distrugere în masă etc.

Neutralitatea permanentă este realizată atât pe timp de război, cât și pe timp de pace. Statutul de neutralitate permanentă evident, nu lipsește Republica Moldova de dreptul la apărare în caz de eventuală intervenție militară.

În sec. XIX s-a legitimat instituţia neutralităţii permanente, ca poziţie de neparticipare a unui stat la războaiele purtate de alte țări. Politologul suedez B. Sundelius evidențiază 4 dileme a statelor neutre – strategică, economică, pozițională și de rol, efectuându-și exemplificările pe baza perioadei războiului rece. Dilema strategică, cea mai importantă, este principala funcție a politicii de neutralitate – asigurarea suvernității și securității naționaleîn condițiile unui posibil conflict armat².

Consolidarea juridică a statutului de neutralitate permanentă la nivel intenrațional mai cere încheierea de către Moldova a unui tratat internațional la subiect. Acțiunea acestui tratat nu este limitată în timp. În corespundere cu obligațiile asumate, statul neutru urmează să respecte regulile de neutralitate în caz de apariție a conflictelor armate interstatale, în conformitate cu normele de drept internațional, referitor la neutralitate în caz de război, în particular prin Convențiile de la Haga din anul 1907 – neutralitatea în războaile terestre (a V-a Convenție) și în războiale maritime (a XIII-a Convenție). În egală măsură statul cu statut de neutralitate permanentă nu poate admite utilizarea pe teritoriul săum inclusiv spațiul aerian, pentru intervenția în problemele interne ale altor state și desfășurarea acțiunilor ofensive împotriva lor. Asemenea acțiuni sunt inadmisibile și din partea RM, ca stat neutru. Totodată, în perioada recentă, orice țară neutră poate participa în activitatea organizațiilor internaționale, să dispună de forțe armate și infrastructură defensivă, necesare pentru organizarea eficientă a apărării.

A devenit un standard consolidarea complexă a statutului de neutralitate permanentă la nivel internațional – prin tratat sau rezoluție a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, cât și la nivel național, la care s-a limitat și Republica Moldova, prin includerea prevederii respective în art. 11 al Constituției, în conformitate cu care RM și-a proclamat neutralitatea permanentă și inadmiterea trupelor militare ale altor state pe teritoriul său³. De asemenea, dispozițiile constituționale referitoare la neutralitatea permanentă a statului, în conformitate cu art. 142 al legii supreme, pot fi revizuite numai prin aprobarea lor prin referendum, cu votul majorității cetățenilor înscriși în listele electorale. Atragem atenție, nu cu votul cetățenilor participanți.

Contrar acestui fapt, au loc intenții de a ocoli această procedură în direcția recunoașterii nulității prevederii constituționale în baza situației de facto care o combate – prezența ilegală pe teritoriul Republicii Moldova a contgentului militar rus, ceea ce este un factor de importanță geostrategică. În sesizarea deputaților fracțiunii parlamentare a Partidului Liberal s-a admis relația dintre perpetuarea neutralității și dispariția Republicii Moldova. În același context, autorii sesizării ai invocat faptul că statutul de neutralitate al Republicii Moldova nu a fost recunoscut oficial și expres pe plan internațional de nici un stat sau organizație internațională, precum și contextul geopolitic regional.

Cu toate că Moldova a înscris în Constituția sa statutul de neutralitate, Însă abținerea de la solicitarea confirmării acestuia la nivel internațional, inclusiv în cadrul ONU. Până în prezent nici o țară nu a recunoscut neutralitatea RM și drept urmare, absentează garanțiile internaționale ale acestui statut, spre deosebire de majoritatea statelor neutre contemporane. Conform interpetării Curții Constituționale din 2017, ocupația militară a unei părți a teritoriului RM în momentul declarării neutralității, precum și lipsa recunoașterii și a garanțiilor internaționale a acestui statut, nu afectează validitatea prevederii constituționale referitoare la neutralitate. Este precedent la acest aspect, statutul de neutralitate permanentă al Austriei a fost declarat în scopul obținerii retragerii trupelor de ocupație, printr-o lege internă în 1954, care a intrat în vigoare la 5 noiembrie 1955 și consecutiv, după semnarea la 05.05.1955 a Tratatului între Austria și cele 4 mari puteri⁴.

Republica Moldova şi-a consacrat neutralitatea prin Constituţia adoptată pe 29.07.1994. Potrivit art. 11, „Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă” şi “nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său”. Din formularea articolului, rezultă că tipul de neutralitate promovat este o permanentă nedefinită – deci presupus tradiţională. Menţiunea faptului că nu permite dislocarea de trupe militare ale altor state este o referinţă directă la neutralitatea militară, dar acest lucru nu exclude conţinutul din primul aliniat care se referă la neutralitatea politică⁵.

Amintim că în plan geostrtegic recunoașterea neutralității Austriei a avut loc în perioada războului rece, în condițiile confruntărilor pasive între Vest și Est, imediat după crearea Organizației Tratatului de la Varșovia. Contrar acestor împrejurări, neutralitatea austriacă – a unui stat amplasat în epicentrul geopolitic al contradicției ambelor blocuri militar-politice, a fost recunoscută de reprezentanții ambelor părți, în pofida contradicțiilor ideologice și luptei pentru influență geostrategică.

Neutralitatea RM a fost declarată unilateral, nefiind consecința unui tratat internațional. La nivel internațional nu au fost încheiate acte juridice/tratate sau adoptată o rezoluție în cadrul ONU, care ar recunoaște expres acest statut. Până în prezent, Republica Moldova nu a întreprins acțiuni axate strict pe recunoașterea statutului său de neutralitate pe plan internațional. Unicul demers relevant în acest sens a fost inițiativa lansată în iunie 2004 de către Moldova privind „Pactul de stabilitate și securitate pentru Republica Moldova”, care prevedea semnarea de către Rusia, SUA, Ucraina, România și UE a unui document politic prin care aceste țări urmau să respecte anumite principii și să promoveze o serie de obiective comune în raport cu Republica Moldova, inclusiv respectarea și garantarea neutralității sale. Scopul principal al acestei inițiative a fost crearea condițiilor externe favorabile pentru reglementarea conflictului transnistrean, însă discuțiile au eșuat. Potrivit Ministerului Afacerilor Externe și a Integrității Europene (MAEIE) al RM, în practica internațională există diferite forme de neutralitate, specificul fiecăreia fiind determinat de contextul istoric și interese politice⁶.

Dreptul neutralității conferă un anumit număr de drepturi unui stat neutru. De exemplu, interzice orice atac pe teritoriul statului neutru de către beligeranți sau trecerea oricăror trupe, muniții sau provizii pe teritoriul său în interesul beligeranților. Statul neutru are, de asemenea, dreptul la libera circulație a bunurilor sale economice, iar resortisanții săi sunt liberi să tranzacționeze pe uscat și pe mare cu orice alt stat, indiferent dacă este beligerant sau nu. Pe de altă parte, dreptul neutralității impune și anumite obligații asupra statului neutru. Nu este permis să participe direct la conflictele armate sau să ajute beligeranții furnizându-le trupe sau arme. Este interzisă punerea teritoriului său la dispoziția beligeranților în scopuri militare, indiferent dacă se instalează baze operaționale, se deplasează trupe prin el sau chiar, în prezent, să îl survoleze. Statul neutru este obligat să asigure inviolabilitatea teritoriului său cu o armată echipată corespunzător.

Dreptul neutralității nu impune condiții suplimentare care să limiteze politica externă a statului neutru și nici nu definește poziția pe timp de pace a unui stat neutru permanent. În special, practica și doctrina tradițională nu au împiedicat statele neutre să colaboreze cu autoritățile militare străine pentru a pregăti măsuri comune de apărare. În mod similar, un stat care s-a proclamat permanent neutru nu are obligația de a-și extinde neutralitatea asupra domeniului politic, ideologic sau economic („White Paper on Neutrality”, Anexă la Raportul privind politica externă a Elveției pentru anii ’90 din 29 noiembrie 1993)⁷.

Fiecare stat dispune de drept suveran la determinarea independentă a politicii sale externe, cu luarea în calcul a principiilor și normelor de drept internațional. Reflectarea dreptului respectiv se demonstrează prin alegerea de către stat a metodelor de consolidare a statutului de neutralitate permanentă. Asemenea statut a fost oficializat pe baza includerii prevederii corespunzătoare în legea supremă. Este important însă, ca statutul de neutralitate permanentă a Republicii Moldova să obțină recunoașterea altor țări și în particular a țărilor interesate să o mențină în zonele de influență geopolitică. În condiții similare statutul de neutralitate permanentă nu a fost o soluție pentru Belgia în 1914 și nici pentru Luxemburg în 1940.

Pacea din Westphalia (1648) şi Congresul de la Viena al marilor puteri europene (1815) au recunoscut „neutralitatea armată permanentă” a Elveţiei – din cauza importanţei strategice a regiunii Alpine şi a cererii constante de luptători mercenari elveţieni (şi astăzi paznicii tradiţionali ai Scaunului Papal şi ai securităţii de la Vatican). Statele garante și-au asumat obligația să respecte neutralitatea Elveției în sensul interdicției necondiționate de a lupta contra ei. La rândul său, Elveția și-a asumat obligația de a păstrării neutralității în orice împrejurări și să nu participe în războaie. În virtutea politicii aprobate, Elviția a avizat o serie de restricții cu caracter economic și militar⁸.

Pe exemplul Elveţiei, demonstrăm cum în diferite perioade, în diferite situaţii, ea a adoptat soluţii diferite. Astfel, după Primul Război Mondial, Elveţia a adoptat „neutralitatea diferenţiată” şi s-a alăturat Ligii Naţiunilor, susţinând formele de sancţiuni economice ale organizaţiei mondiale. Această politică a fost abandonată în 1938 în favoarea „neutralităţii integrale”, când a fost eliminată şi posibilitatea ralierii la sancţiuni economice dictate de organizaţia mondială. Neutralitatea armată a fost reafirmată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi după încheierea acestuia, neutralitatea devenind un laitmotiv al politicii externe elveţiene. Cum ţara reuşise să se ţină relativ departe de război, neutralitatea a devenit un pilon important al identităţii naţionale elveţiene. Elveţia este prima ţară căreia i se recunoaşte un asemenea statut, prin Actul din 20.11.1815, cu privire la recunoaşterea şi garantarea neutralităţii permanente.

Lupta Elveţiei pentru recunoaşterea neutralităţii a durat mulţi ani. După istoricul Hector Amman, începutul neutralităţii Elveţiei datează din 1515, când trupele elveţiene au fost înfrânte de francezi în bătălia de lângă Mariliano. Deşi, după această dată, ea nu a mai purtat războaie de cotropire, neutralitatea sa nu a devenit un fenomen permanent. Doar după înfrângerea lui Napoleon, delegaţia elveţiană, care a luat parte la Congresul de la Viena, în 1815, a stăruit asupra includerii în actul final a punctului privind neutralitatea Elveţiei. În instrucţiunile pe care le-a primit delegaţia elveţiană înainte de a pleca la Congres se arată că neutralitatea reprezintă baza principală a politicii elveţiene. Pentru comparație, acordul din 08.11.1815 privind neutralitatea permanentă a Confederației Elvețiene la momentul semnării a fost imediat recunoscut de șase state, încă peste un secol, neutralitatea „eternă” a fost confirmată prin Tratatul de pace de la Versailles în 1919. Confirmările declară garantarea neutralității și integrității teritoriale a Elveției, ceea ce presupune obligativitatea statelor garante de a interveni în apărarea statutului dat în cazul încălcării acestuia.

De-a lungul istoriei, neutralitatea nu a fost niciodată o instituție rigidă, fixă și neschimbată, nici în ceea ce privește conținutul său, nici durata sa. Dimpotrivă, statele au adaptat întotdeauna instrumentul de neutralitate la cerințele internaționale și la propriile interese. Perioadele în care statele desfășoară o politică externă de angajare, cu o prezență activă pe scena internațională, pot alterna cu perioade în care statele pot fi mai rezervate în politica lor externă. ТNeutralitatea Elveției se fundamentează pe evitarea activă a conflictelor armate⁹.

Austria, în corespundere cu memorandul austro-sovietic din aprilie 1955, și-a asumat obligația de lansare a declarației de adoptare a statutului de neutralitate, similar celui elvețian. Pe 15 mai 1955 a fost semnat tratatul privind restabilirea statului austriac, independent și democratic, în conformitate cu care țările aliate câștigătoare în Războiul II Mondial – URSS, SUA, Marea Britanie, Franța – și-au asumat asigurarea respectării independenței și integrității teritoriale a Austriei. Pe 26.12.1955 parlamentul austriac a adoptat legea federală constituțională privind neutralitatea Austriei. Art. 1 al legii stipula că în scopul confirmării permanente și de lungă durată a independenței externe și integrității teritoriale, Austria declară neutralitatea permanentă. În scopul asigurării acestor obiective, legea prevede formula, în condofmitate cu care Austria nu va intra în alianțe militare și va exclude crearea centrelor militare ale altor țări pe teritoriul său. Statutul Austriei a fost recunoscut de mai multe țări, însă nu a fost garantat. Statutul de neutralitate permanentă al Austriei a fost declarat în scopul obținerii retragerii trupelor de ocupație, printr-o lege internă a acesteia în 1954, care a intrat în vigoare la 05.11.1955, după semnarea la 05.05.1955 a Tratatului de stat între Austria și cele 4 mari puteri (Anglia, Franța, URSS si SUA), și a fost primită în ONU în acelaşi an¹⁰.

În conformitate cu Constituția federală austriacă, procedura de refuz de la statutul de neutralitate și de aderare la NATO e simplă de tot, fiind suficiente voturile a 2/3 din componența Consiliului Național – camera de jos a parlamentului federal¹¹.

Finlanda după Războiul II Mondial, în 1955 care și-a declarat neutralitatea pentru a-şi asigura independenţa faţă de URSS, balansând între Tratatul cu Uniunea Sovietică, care o lăsa în sfera de influenţă rusă, şi legea neutralităţii, nerecunoscută de către Uniunea Sovietică până în 1989. Neutralitatea oficială, cât și capacitatea de luptă a țării, au protejat-o de la includerea forțată în comunitatea socialistă. Finlanda a ales statutul de neuttalitate, urmărind un obiectiv pragmatic – consolidarea pozițiilor sale pe plan internațional prin participarea la operații de menținere a păcii (din 1956). După aderarea în 1995 la Uniunea Europeană, țara și-a adaptatat politica de neutralitate la noul statut, oferindu-și astfel dreptul legitim de participare la elaborarea Politicii de Securitate și Apărare Comune (PSAC), adaptând la ea politicile sale de apărare și securitate și totodată insistând la necesitatea consolidării potențialului militar al UE¹².

Totodată, din punct de vedere al autorităților finlandeze, colaborarea cu NATO de pe pozițiile unui stat neutru este o bază de consolidare și extindere a apărărri transatlantice în general, cât și a securității proprii în particular. Principala lecție pentru Finlandă în baza Războiului de Iarnă (1938-1940) cu URSS în perspectiva alegerii statutului de neutralitate în perioada postbelică, a fost excluderea transformării neutralității în autoizolare fundamentată pe suprmația constituționalismului și normelor de drept internațional , cum a fost în anii 30 al sec. XX, ignorând tendințele reale a relațiiilor internaționale și posibilităților supraputerilor. Solicitarea intervenției diplomatice Germaniei hitleriste în fața amenințării de intervenție sovietică a fost clar refuzată prin recomandări de a ceda teritoriile evendicate în 1939, după semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov neutralitatea Finlandei putea fi garantată numai cu condiția unui potențial de apărare convingător. Marea Britanie și Franța erau deja în război, Suedia și SUA păstrau insistent neutralitatea, lăsând Finlanda fără susținere în fața pretențiilor URSS. Nici declarația de neutralitate a celor 5 țări scandinave din 27.05.1938 nu i-a asigurat integritatea teritorială a Finlandei¹³.

Suedia, datorită polticii de neutralitate și Congresului de la Viena, a reușit să evite conflictele armate regionale din 1814 până în prezent, inclusiv cu prețul pierderii Norvegiei în 1905. Accentuând prioritatea acțiunilor diplomatice în acest aspect, elitele suedeze nu au ignorat nici rolul forțelor armate, ca pârghie de asigurare a neutralității și respectiv, a existenței țării. Astfel, aflați în fața pericolului ocupației hitleriste în 1940, efctivul forțelor armate suedeze a fost extins de la 85 000 până a 400 000 de persoane¹⁴. Totodată, în perioada Războiului II Mondial și a Războiului Rece, Suedia demonstra o neutralitate preferențială față de una dintre părțile beligerante¹⁵. Acest fapt confirmă inexistența unei neutralități absolute, cu toate că Elveția în Războiul II Mondial a reușit să se mențină de acest principiu, doborând în proporții egale bombardierele Luftwaffe și US Air Force. În același timp, neutralitatea Suediei de asemenea nu este aprobată prin norme de drept internațional, axistând mai curând în baza unor cutume¹⁶.

Este important și afptul, că statutul de neutralitate al Finlandei și Suediei nu a exclus crearea unor alianțe militar-politice regionale, în care au fost incluse și țările-membre ale NATO. Se remarcă Alianța de Apărare Nord-Europeană NORDEFCO, care include atât statele neutre – Finlanda și Suedia, cât și statele-membre ale NATO – Danemarca, Norvegia, Islanda. În paralel activează și alianța defensivă bilaterală DAFS, compusă numai din țări neutre¹⁷.

Malta în 1981 au adoptat Declarația privind neutralitatea țării, prin care a declarat abținerea de la participare la orice alianțe militare. Conform documentului, nici un obiectiv de pe teritoriul țării nu poate fi utilizat astfel încât să condiționeze prezența în Malta a contingentelor armate străine. Statele europene au luat act de această declarație prin actul final al Reuniunii de la Madrid, din 1983 a CSCE¹⁸.

Declarația privind neutralitatea Laosului pe 23 iulie 1962 a fost semnată de 14 state la Geneva în cadrul consfătuirii internaționale privind reglementarea problemei țării. Participanții la semnare au declarat familiarizarea cu declarația anterioară – din 9 iulie 1962 a autorităților Laosului privind neutralitatea cu asumarea obligației de a-i respecta suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială.

Statutul de neutralitate al Cambodgiei a fost determinat prin Actul final al Conferinței de la Paris din 23 octombrie 1991 privind acest stat. Parte componentă a documentului este Acordul referitor la suveranitatea, independența, imunitatea, neutralitatea și unitatea teritorială a țării, cu indicarea obligației Cambodgiei de a include în constituție prevederea privind neutralitatea sa permanentă. Participanții la Acord și-au asumat obligația de a recunașt și a respecta acest statut. De asemenea, oficializarea statutului de neutralitate permanentă s-a regăsit și în legea privind neutralitatea Cambodgiei, intrată în vigoare mulți ani anterior – pe 06.11.1957¹⁹.

Neutralitatea Turkmenistanului a fost declarată prin completrea textului constituției cu prevederea corespunzătoare. Astfel, în articolul 1 al legii supreme a țării se rezumă conținutul actelor de confirmare internă și recunoaștere internațională a suveranității cu sintagma, conform căreia neutralitatea Turkmenistanului, recunoscută de comunitatea mondială, constituie baza politicii sale interne și externe. Pe plan intern neutralitatea țării este oficializată prin adoptarea pe 12.12.1995 a legii constituționale privind neutralitatea permanentă. În aceeași zi, pe plan internațional neutralitatea a fost recunoscută prin rezoluția nr. 50/80 a Adunării Generale a ONU.

Astfel, numai statul, în calitate de subiect deplin de drept internațional, poate dispune de statutul de neutralitate permanentă. Obligațiile derivate din acest statut, nu-i pot limita suveranitatea, contrar opiniilor, conform cărora un stat permnent neutru nu poate fi suveran, deoarece în virtutea statutului care îl obligă să se abțină de la participarea în conflicte armate, este lipsit de dreptul la război și limitat în libertatea acțiunilor. Dreptul internațional contemporan, care a lichidat dreptul la război și a consolidat principiul respectării obligațiilor internaționale asumate, creează garanții adiționale de securitate pentru țările cu statut de neutralitate permanentă.

Noua Strategie a Securității Naționale a Republicii Moldova, aprobată de Parlament la 15.07.2011, stabilește că în contextul securității naționale un rol aparte revine participării la eforturile globale, regionale și subregionale de promovare a stabilității și securității internaționale prin cooperarea în cadrul ONU, OSCE, NATO și alte organizații internaționale, precum și participării la misiunile în cadrul PSAC²⁰.

În primul caz, motivaţiile politicienilor vin de la simbolistica de imagine a Elveţiei, stat prosper şi bine pregătit, situat în centrul Europei, acceptat drept negociator internaţional şi care şi-a consacrat această neutralitate ca valoare adăugată, şi, într-o mai mică măsură, valoarea adăugată a neutralităţii Elveţiei pentru unitatea statului, cu referire. La momentul proclamării constituţionale a neutralităţii permanente, existau o serie de impedimente, acte normative şi stări de fapt, incompatibile cu statutul de neutralitate permanentă: RM, prin neutralitate permanentă nedezbătută public, proclamată constituţional şi nesancţionată internaţional – nu este stat neutru²¹.

Un stat neutru este obligat să-şi asigure securitatea şi apărarea teritoriului şi a populaţiei. Din acest punct de vedere, admiţând că neutralitatea Republicii Moldova ar fi şi recunoscută, am văzut că între obligaţiile statelor care recunosc neutralitatea (sau garanţilor neutralităţii) nu intră garanţii privind apărarea suveranităţii, integrităţii teritoriale sau a statului dacă este ameninţat, garanţii privind securitatea țării²².

Neutralitatea nu este soluţie de securitate sau angajament pentru rezolvarea de către comunitatea mondială / garanţi a unor probleme ale statului în cauză, după cum ar fi: trupe străine pe teritoriul său ori separatism şi nu-l scuteşte, nu reprezintă un transfer către eventualii garanţi ai obligaţiilor de a respecta angajamentele luate ca stat neutru – neadmiterea de trupe străine pe teritoriul său, separatism etc.

Moldova nu a reuşit să formuleze o soluţie de securitate credibilă, din contra, formula demilitarizării teritoriului şi păstrării doar a unui contingent pentru participarea la misiuni internaţionale nu doar contrazice neutralitatea permanentă, consacrată juridic, dar nici nu oferă comunităţii internaţionale o soluţie credibilă de securitate pentru ca neutralitatea permanentă proclamată să fie credibilă.

În cazul Republicii Moldova, acest lucru face incredibilă proclamarea neutralităţii, care presupune că în timp de război sau în caz de agresiune cineva trebuie să intervină. Această poziţie generează o vulnerabilitate care se poate transforma în risc şi poate deveni, chiar, ameninţare, inclusiv, la adresa statelor vecine, acestea fiind obligate să planifice şi să aloce resurse şi forţe pentru a contracara această ameninţare a unui stat lipsit de capabilităţi credibile de apărare la graniţele statelor vecine.

În concluzie, adoptarea neutralităţii proclamate de către Moldova nu este consecinţa unei strategii sau a unei argumentaţii solide. S-a urmărit plasarea responsabilităţii apărării şi asigurării securităţii statului în exterior şi neasumarea costurilor acestei obligaţii a statului faţă de proprii săi cetăţeni, obligaţie care decurge din însăşi statalitatea recunoscută statului. Moldova, cu toate că a înscris în Constituţie statutul de neutralitate, nu a cerut confirmarea lui în cadrul ONU. Neutralitatea și independența sunt interdependente: independența este atât ceea ce neutralitatea încearcă să protejeze, cât și, deoarece statul trebuie să poată lua decizii în mod liber, o condiție sine qua non a neutralității. Pentru a fi credibil, un stat neutru permanent trebuie să dovedească un grad suficient de independență reală față de alte țări.

Singurul principiu permanent inerent neutralității este neparticiparea la conflictele armate între alte state. statele neutre au dreptul de a participa la activitățile organizațiilor internaționale în vederea asigurării securității colective a statelor. Prin urmare, statul neutru permanent va avea dreptul de a face parte din alianțele defensive, când acesta este atacat. Participarea statului neutru la asemenea alianțe, în anumite condiții, poate deveni o formă a garanției securității sale și a inviolabilității teritoriale. De regulă, la nivel internațional, luând în calcul schimbările sistematice a configurației geopolitice, statutul de neutralitate permanentă poate fi valabil prin excepție cu condiția reconfirmării sale regulate. Respectiv, Republica Moldova, aflată pe de o parte la frontiera UE și Alianței Nord-Atlantice, iar pe de altă parte la hotarul intereselor geopolitice ruse, are nevoie de o neutralitate garantată de ambele alianțe militare – NATO și ODKB, controlate de SUA și Federația Rusă.

1. Хрулева Т. В. Принцип нейтралитета в современной мировой политике (На примере Австрийской Республики) // Вестник Санкт-Петербургского Университета, 2008, Серия 6, Выпуск 2, с.100

2. Агафонов К А. Основные дилеммы и роль европейских нейтральных государств в системе международных отношений периода холодной войны // Научно-технические ведомости СПбГУ. Гуманитарные и общественные науки (St. Petersburg State Polytechnical Unversity Journal. Humanities and Social Sciences) 2014, № 3 (203), с. 71

3. Constituția Republicii Moldova. Monitorul Oficial nr. 1/12.08.1994

4. Birnbaum K.E. The Neutral and Non-Aligned States in the CSCE Process. The Neutral Democracies and the New Cold War. Boulder, Colorado, Westview Press, 1987. p. 158

5. Hakovirta H. Neutral states in East-West economic cooperation. Coexistence: a review of East­West and development issues, 1981, vol. 18, no. 2, p. 101

6. Devine K. Neutrality and the Development of the European Union’s Common Security and Defence Policy: Compatible or Competing? Cooperation and Conflict, 2011, vol. 46, no. 3, p. 359

7. Hotărârea Curții Constituționale a RM nr. 14/02.05.2017 privind interpretarea articolului 11 din Constituție (neutralitatea permanentă, Sesizarea nr. 37b/2014). Monitorul Oficial nr. 171-180/02.06.2017

8. Фокина С. В. Нейтралитет Швейцарии: История становления // Исторические, философские, политические и юридические науки, культурология и искусствоведение. Вопросы теории и практики. Тамбов: Грамота, 2015, № 1 (51): в 2-х частях, Часть 2, с. 200

9. Ганюшкин Б. В. Нейтралитет и неприсоединение. Москва: Изд. «Международные отношения», 1985, c. 30

10. Аманжолов Ж. М. Перспективы развития концепции постоянного нейтралитета в контексте международно–правового регулирования статуса Австрии (Часть 1) // Московский журнал международного права / Moscow Journal of International Law. Научно-практический журнал № 3 (83) 2011 июль–сентябрь, с. 81

11. Фокина С. В. Основные этапы становления и развития нейтралитета в европейском пространстве (на примере Швейцарии и Австрии) // Исторические, философские, политические и юридические науки, культурология и искусствоведение. Вопросы теории и практики. Тамбов: Грамота, 2016, № 3 (65): в 2-х частях, Часть 1, с. 186

12. Бурухина Е. Н., Ковалевская Н. М. Политика безопасности и обороны Финляндии в отношении ЕС, НАТО, ПРМ и стран Северной Европы в ХХI веке // Историческая и социальная образовательная мысль. Том 8 № 6/1, 2016, с. 51-55 (Historical and Social Educational Ideas. Volume 8 nr. 6\1, 2016, p. 51-55)

13. Агафонов К А. Финляндия между Востоком и Западом: Линия Паасикиви как фундамент финского нейтралитета // Научно-технические ведомости СПбГУ. Гуманитарные и общественные науки (St. Petersburg State Polytechnical Unversity Journal. Humanities and Social Sciences) 2014, № 1 (191), с. 241

14. Гулякин С. С. Двойной нейтралитет Швеции в 1940-1970 годах // Научно-техническик ведомости СПбГУ. Гуманитарные и общественные науки (St. Petersburg State Polytechnical Unversity Journal. Humanities and Social Sciences) 2018, Т. 9, № 1, с. 48

15. Малышева Е. М. Шведский «нейтралитет» во Второй Мировой Войне // Вестник Санкт-Петербургского Университета, 2016, Серия 2, Выпуск 2, с. 8

16. Karsh E. Neutrality and Small States (Routledge Revivals). Routledge, 2011. p. 205

17. Новикова И. Н., Межевич Н. М. Финляндия и НАТО: как забвение уроков прошлого может привести к их повторению // Управленческое консультирование, 2016, № 4, с. 32

18. Fischer T. Neutral Power in the CSCE : the N+N States and the Making of the Helsinki Accords 1975. Baden-Baden, Nomos, 2009, p. 299

19. Тиунов О. И. Нейтралитет в международном праве. Пермь: 1968, с. 112

20. Stategia Securității naționale a Republicii Moldova aprobată prin HP RM nr. 153/15.07.2011 // Monitorul Oficial nr. 170-175

21. Neuhold H. The Neutral States of Europe: Similarities and Differences. Neutrality: Changing Concepts and Practices. Lanham, New York, London, University Press of America, 1988. p. 75

22. Lazari C. Neutralitatea. Unele aspecte ale neutralității Republicii Moldova // Relații internaționale. Plus. Revistă științifico-practică nr.1/2015, p. 179

Surse și materiale utilizate:

1. Constituția Republicii Moldova. Monitorul Oficial nr. 1/12.08.1994;

2. Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 14/02.05.2017 privind interpretarea articolului 11 din Constituție (neutralitatea permanentă, Sesizarea nr. 37b/2014). Monitorul Oficial nr. 171-180/02.06.2017;

3. Stategia Securității naționale a Republicii Moldova aprobată prin HP RM nr. 153/15.07.2011 // Monitorul Oficial nr. 170-175;

4. Lazari C. Neutralitatea. Unele aspecte ale neutralității Republicii Moldova // Relații internaționale. Plus. Revistă științifico-practică nr.1/2015, p. 162-181;

5. Birnbaum K.E. The Neutral and Non-Aligned States in the CSCE Process. The Neutral Democracies and the New Cold War. Boulder, Colorado, Westview Press, 1987. Pp. 148–160;

6. Devine K. Neutrality and the Development of the European Union’s Common Security and Defence Policy: Compatible or Competing? Cooperation and Conflict, 2011, vol. 46, no. 3, pp. 334–369;

7. Fischer T. Neutral Power in the CSCE : the N+N States and the Making of the Helsinki Accords 1975. Baden-Baden, Nomos, 2009. 392 p.;

8. Karsh E. Neutrality and Small States (Routledge Revivals). Routledge, 2011. 240 p.;

9. Neuhold H. The Neutral States of Europe: Similarities and Differences. Neutrality: Changing Concepts and Practices. Lanham, New York, London, University Press of America, 1988. 155 p.;

10. Hakovirta H. Neutral states in East-West economic cooperation. Coexistence: a review of East­West and development issues, 1981, vol. 18, no. 2, pp. 95–119;

11. Ганюшкин Б. В. Нейтралитет и неприсоединение. Москва: Изд. «Международные отношения», 1985, 233 с.;

12. Тиунов О. И. Нейтралитет в международном праве. Пермь: 1968, 157 с.;

13. Агафонов К А. Основные дилеммы и роль европейских нейтральных государств в системе международных отношений периода холодной войны // Научно-технические ведомости СПбГУ. Гуманитарные и общественные науки (St. Petersburg State Polytechnical Unversity Journal. Humanities and Social Sciences) 2014, № 3 (203), с. 70-78;

14. Ibidem. Финляндия между Востоком и Западом: Линия Паасикиви как фундамент финского нейтралитета // Научно-технические ведомости СПбГУ. Гуманитарные и общественные науки (St. Petersburg State Polytechnical Unversity Journal. Humanities and Social Sciences) 2014, № 1 (191), с. 239-247;

15. Аманжолов Ж. М. Перспективы развития концепции постоянного нейтралитета в контексте международно-правового регулирования статуса Австрии (Часть 1) // Московский журнал международного права / Moscow Journal of International Law. Научно-практический журнал № 3 (83) 2011 июль-сентябрь, с. 81-99;

16. Бурухина Е. Н., Ковалевская Н. М. Политика безопасности и обороны Финляндии в отношении ЕС, НАТО, ПРМ и стран Северной Европы в ХХI веке // Историческая и социальная образовательная мысль. Том 8 № 6/1, 2016, с. 51-55 (Historical and Social Educational Ideas. Volume 8 nr. 6/1, 2016, p. 51-55);

17. Гулякин С. С. Двойной нейтралитет Швеции в 1940-1970 годах // Научно-технические ведомости СПбГУ. Гуманитарные и общественные науки (St. Petersburg State Polytechnical Unversity Journal. Humanities and Social Sciences) 2018, Т. 9, № 1, с. 45-53;

18. Малышева Е. М. Шведский «нейтралитет» во Второй Мировой Войне // Вестник Санкт-Петербургского Университета, 2016, Серия 2, Выпуск 2, с. 4-17;

19. Новикова И. Н., Межевич Н. М. Финляндия и НАТО: как забвение уроков прошлого может привести к их повторению // Управленческое консультирование, 2016, № 4, с. 27-39;

20. Фокина С. В. Нейтралитет Швейцарии: История становления // Исторические, философские, политические и юридические науки, культурология и искусствоведение. Вопросы теории и практики. Тамбов: Грамота, 2015, № 1 (51): в 2-х частях, Часть 2, с. 200–202;

21. Ibidem. Основные этапы становления и развития нейтралитета в европейском пространстве (на примере Швейцарии и Австрии) // Исторические, философские, политические и юридические науки, культурология и искусствоведение. Вопросы теории и практики. Тамбов: Грамота, 2016, № 3 (65): в 2-х частях, Часть 1, с. 183-187;

22. Хрулева Т. В. Принцип нейтралитета в современной мировой политике (На примере Австрийской Республики) // Вестник Санкт-Петербургского Университета, 2008, Серия 6, Выпуск 2, с.100-109.