Constantin Hlihor
Ecaterina Hlihor

Lumea arabă în general și Orientul Mijlociu în special au fost mult timp percepute ca o zonă de instabilitate, unde războaiele, conflictele sângeroase și alte schimbări pot apărea oricând. În acest sens, revoluțiile și tulburările populare din perioada 2010-2011, metaforic numite Primăvara Arabă, precum și conflictele/crizele ulterioare din regiune, sunt în concordanță cu logica istoriei evenimentelor turbulente dar şi cu cea a evoluţiilor geopolitice şi geostrategice la nivel regional şi global care ascund schimbări esenţiale în strucutra ordinii mondiale actuale. În aceste evoluţii criza siriană a devenit centrul de greutate al unor complicate și imprevizibile dinamici strâns legate de o luptă din ce în ce mai puternică care se desfăşoară pe două paliere, unul la nivelul actorilor regionali iar altul la cel al actorilor cu vocaţia hegemoniei globale.

Conflictul și instabilitatea care au loc în Siria, exacerbate de procesul continuu de restructurare a mediului strategic sub impactul revoltei arabe, au potențialul de a afecta profund geometria geopolitică regională și ecuația geostrategică a lumii internaţionale. Michael Bell, fost ambasador al Canadei în Egipt, Iordania, Israel și teritoriile palestiniene, dar şi profesor de diplomație internațională la Universitatea din Windsor referindu-se la aceste evoluţii aprecia că: “Pentru a înţelege mai bine sau mai rău, trebuie să luăm în considerare faptul că, în prezent, suntem martori la ceva mult diferit de politica externă a statelor bazată pe multilateralism şi pe instituții internaţionale. Ne confruntăm cu lumea realpoliticii, în care diferiți actori angajați, în interiorul și în afara Siriei, joacă după regulile şi normele pe care adepţii multilateralismului le detestau. În cea mai mare parte, jucătorii-actori de tip stat, cum ar fi Canada (care nu este în Consiliul de Securitate, în orice caz), se mulțumesc cu afirmarea unor banalități inutile, chiar dacă sunt/se percep puternici. Alţi actori urmărind propriile interese distincte suverane prin diplomația clandestină îşi doresc să se implice mai profund şi să schimbe regulile jocului”¹. Cert este că regiunea pare să își schimbe nu numai identitatea geopolitică stabilită la începutul secolului al XX-lea de Alfred Mahan care a desemnat această zonă în ceea ce privește distanța dintre Statele Unite și Europa față de “orient”. Par a fi depășite și alte definiri geopolitice mai recente- greater middle east² sau new middle eas³t– motiv pentru care Arshin Adib-Moghaddam, profesor la Universitatea Cambridge consideră că „Această constelație geopolitică este în curs de schimbare radicală chiar în fața ochilor noștri”. Motiv pentru care i e pare mai potrivit ca regiunea să fie extinsă la Asia de Vest și Africa de Nord şi definită cu acronimul WANA.⁴ Întrucît schimbările din această regiune pot avea repercusiuni masive pentru viitorul politicii mondiale definirea ca poligon geopolitic ⁵pentru re-definirea ordinii internaţionale pare mai potrivită.

1. Siria centrul poligoanui geopolitic de „testare” a arhitecturii, ordinii şi aecuaţiei de putere a viitoarei ordini internaţionale?

Siria, o ţară relativ mică a regiunii dacă luăm în calcul suprafaţa şi populaţia(aproximativ 22 de milioane ininte de conflict)⁶ dar prin poziţionarea sa strategică în Orientul Mijlociu, a devenit un pion extrem de important pentru ecuaţia puterii şi intereselor strategice în zonă și la nivel global⁷. Oricine va avea influenţă asupra conducerii de la Damasc se va bucura de acest atu, atât din punct de vedere economic, cu drum deschis spre resursele din Asia Centrală şi controlul rutelor de transport a gazelor şi âiţeiului de la producător la consumator cât şi din punct de vedere militar. Acest lucru a fost valabil în întreaga istorie a secolului XX deoarece aici s-au intersectat interesele comerciale şi politice ale marilor puteri coloniale sau, mai tȃrziu, ale celor două super-puteri ale Războiului rece.

Siria este şi o țară complexă, cu bogată diversitate religioasă și etnică. Puţine sunt spaţiile ȋn care să se fi amestecat atȃtea populaţii şi culturi venite dinspre toate punctele cardinale precum în această Semilună fertilă. După anul 1800 populaţii venite din Afganistan, China, Iran și Africa de Nord s-au stabilit în Siria. După războiul arabo-israelian din 1948, Siria a găzduit peste 500 000 de refugiați palestinieni. În plus, irakienii s-au refugiat în Siria în 2003 în timpul războiului din Irak, la fel ca și libanezii din 2006 în timpul războiului israeliano-libanez⁸. Această caracteristică etno-religioasă şi culturală face Siria extrem de fragilă în faţa actorilor cu pretenţie de hegemonie în zonă. Este şi unul dintre motivele pentru care Siria, după cucerirea independenței, a suferit mai mult de o jumătate de duzină de lovituri de stat între anii 1949 și 1970 moment în care puterea a fost luată de familia Assad. Acum, după ani de confruntări şi vărsare de sînge această diversitate a devenit o otravă mortală, omorând oameni și distrugând țara. Sirienii s-au confruntat în trei regiuni identificabile, fiecare cu propriul pavilion și forțe militare/paramilitare. Una dintre ele, de-a lungul unui coridor sudic care pleacă din Damasc, Homs și Hama până la coasta de nord a Mediteranei controlată de minoritatea Alawite Assad. În nord, un mic Kurdistan, în mare măsură autonom începînd cu mijlocul anului 2012 şi o zonă controlată şi dominată de sunniți.⁹

Istoric vorbind Siria a avut şi statutul unui actor regional „jucător” şi nu al unui pion în politica zonei după 1970, sub regimul lui Hafiz al-Asad¹⁰. Sub conducerea sa autoritară, Siria s-a modernizat, cu ajutorul sovieticilor, în schimbul acordului dat de a ȋnfiinţa o bază militară şi logistică la Tartus¹¹. Pentru a-şi ȋntări puterea, al-Assad a kuat o serie de decizii politice care au condus la creearea unei clase de mijloc dar şi numeroase servicii secrete pentru exercitarea unui control total asupra populaţiei. La conducerea acestor servicii şi a armatei au fost numiţi, aproape ȋn totalitate, ofiţeri de origine alauită. Aceste politici au făcut ca Siria să devină o putere regională dar nu şi un centru de echilibru. Dorinţa lui Hafiz al-Asad de a se erija ȋn conducătorul lumii arabe, a generat războiul cu Israelul din 1973, cȃnd, alături de Egipt, a reuşit cȃteva succese militare imposibil de anticipat după dezastrul conflictului anterior¹². Finalul, ȋnsă, nu va fi favorabil, chiar dacă, la terminarea ostilităţilor, va fi restituită Siriei o parte a platoului Golan. Ulterior s-a implicat ȋn războiul civil ce a distrus Libanul (chiar dacă ȋn 1976 sirienii intrau, cu mandat al Ligii Arabe pentru a opri luptele interconfesionale). A acordat sprijin Iranului şiit ȋn conflictul din anii ’80 cu Irakul. Ulterior s-a alăturat forţelor multinaţionale ȋn războiul din Golf din 1990 ȋmpotriva lui Saddam Hussein¹³. În anii 2000, Siria a fost confruntată și implicată în trei mari conflicte din Orientul Mijlociu, Palestina, Liban și Irak.

Bashar al-Assad a continuat linia tatălui său în caracteristicile sale majore: relații puternice cu Iranul și Rusia, legături strânse cu vecinii săi în primul rînd cu Turcia, pace rece cu Israelul (inclusiv declarația oficială a Siriei din 2007 că nu există intenția de a lupta împotriva Israelul pentru a recapăta înălțimile Golan) și o mare marjă de manevră în politica Libanului prin intermediul clientului politic iranian, Hezbollah. Relațiile cu SUA au rămas tensionate, din cauza includerii regimului sirian pe lista suplimentară a “axului răului” din 2002 ceea ce a condus la severe sanctiuni economice impuse guvernului.¹⁴

Cu toate acestea regimul lui Bashar al-Assad nu a putut să impiedice răspîndirea valului de revolte ce a cuprins nordul Africii în 2011 şi a trezit la viaţă o regiune întreagă, obișnuită de veacuri cu dictatura, cu regatul și cu o formă de guvernare care nu admitea alegerile libere. Primăvara arabă a început în Siria la 26 ianuarie 2011 odată cu protestele masive contra regimului. Cerințele protestatarilor au fost reformele politice, restabilirea drepturilor civile și încetarea stării de urgență, care fusese în vigoare începând din 1963. Guvernul nu a răspuns la doleanţele protestatarilor, protestele au crescut în amploare și s-au extins la Homs, Damasc și în majoritatea părților din Siria.¹⁵ În mai 2011, militarii sirieni au încercat să „spargă” protestele utilizînd forța şi violenta trupelor guvernamentale. Acţiunea nu a avut succesul scontat, președintele Bashar Al-Assad și-a invitat poporul la un „dialog național” făcînd cîteva promisiuni care s-au dovedit a nu fi, pe parcurs, pe placul protestatarilor. Imediat, aceştia s-au constituit într-un Consiliu Național care să conducă revolta siriană¹⁶.

Acesta este momentul, în care ceea ce a fost o revoltă contra regimului s-a transformat într-un război civil cu percepţii distorsionate sau chiar manipulante în media internaţionale¹⁷. Media și mai ales new media au devenit teatre de operațiuni în acest conflict iar printre victive, de multe ori s-a numărat și opinia publică internațională. Insurgenţii au căutat, prin aceste mijloace devenite arme în războiul informaţional, sprijinul moral și financiar al diasporei siriene. Țările cu cea mai mare populație siriană din afara țărilor vorbitoare de arabe sunt Statele Unite, Canada, Suedia și Franța.¹⁸ Pentru acest lucru au utilizat paginile de Facebook pentru a obține actualizări ale conflictului la nivel de cartier, gadget-urile de tip iPhone și Android pe care rula aplicația numită Souria Was Bas (“Numai Siria”), dar canalele YouTube și Twitter către utilizator în engleză și arabă. În acest tip de conflict în care confruntările clasice s-au amalgamat cu cele specific războiului hibrid anarhia a cuprins întreaga Sirie¹⁹.

În aceste imprejurări nu numai actorii jucători strategici ci și cei cu pretenție la hegemonie regională, cum ar fi de exemplu Turcia, Arabia Saudită, Iranul și Israelul au intervenit direct sau indirect în războiul civil pentru ca acesta să ia un curs favorabil intereselor sale. Siria a devenit un teatru de luptă pentru puterile regionale și global rivale²⁰ cu implicaţii majore in ordinea internaţională dar şi evoluţiile geopolitice şi geoeconomice pe termen lung.

2. Actori şi interese în războiul civil sirian.

De-a lungul anilor, războiul sirian a evoluat dintr-un conflict intern într-o confruntare globală, între Rusia și aliații săi, pe de o parte, Statele Unite și partenerii săi, pe de altă parte²¹. Siria este astăzi câmpul de luptă principal între aceste două mari „grupări” la care s-a adăugat de curînd şi China care și-a manifestat dorința de a disloca forțe militare în Siria în încercarea de a ajuta armata siriană în lupta împotriva teroriștilor susținuți de „străinătate care au provocat dezastru în țară începând din 2011”²². Fiecare din tabere au interese majore, dar foarte important de subliniat, că unele din aceste interese, mai ales cele de ordin energetic şi financiar, fac uneori dificilă colaborarea chiar in interiorul grupărilor poziţionate în acest poligon geopolitic cu o dinamică greu de prevăzut chiar şi pe termen scurt. Relevant in acest sens este o declaraţie de presă a preşedintelui Vladimir Putin reluată şi de unii oficiali americani. Consilierul pentru securitate națională John Bolton, în cursul unei vizite efectuate în Israel, a declarat că președintele rus Vladimir Putin a afirmat că Moscova nu poate determina Iranul să își retragă forțele din Siria. El a mai spus că la intilnirea cu presedintele american la Helsinki pe 16 iulie că interesul Rusiei în raport cu cele ale Iranului nu sunt exact același”.²³

Tabăra care îl susţine pe Bashar al-Assad grupată în jurul Moscovei vizează cîteva elemente de mare interes pentru viitorul politicii internaţionae: contrabalansarea hegemoniei SUA şi schimbarea ordinii mondiale din una unipolară la o alta de tip lumi multipolare; obţinerea de avantaje strategice pe piaţa energetică din zonă dar mai ales control asupra magistralelor de distribuţie şi redistribuţie a gazelor şi ţiţeiului și nu în ultimul rînd fragilizarea capitalurilor de tip petrodolar şi găsirea unei monede „alternative” pentru tranzacţiile de pe piata energiei concomitent cu „griparea” mecanismelor prin care occidentul detine controlul asupra pieţei. Occidentul care este reprezentat de Franța, Germania, Liga Arabă, Israel, Turcia și SUA acționează ca o opoziție „străină” a regimului sirian. Actorii implicaţi au anumite interese comune, cum ar fi securitatea Israelului şi slăbirea rolului Iranului și actorului nonstatal Hezbollah în regiune. Aceştia condamnă regimul Bashar al-Assad și doresc cu fermitate răsturnarea lui ca singura cale pentru rezolvarea acestui conflict. Potrivit unor analişti această grupare are trei opțiuni principale; utilizarea Consiliului de Securitate al U.N pentru a se găsi cele mai potrivte căi de soluţionare; Intervenție indirectă care include sprijin financiar și militar al opozițiilor interne fără invazie directă iar la nevoie intervenţia directă aşa cum s-a mai procedat dealtfel şi în aprilie 2018.²⁴ Unii analişti văd confruntarea de pe acest poligon geopolitic ca fiind una ruso-americană „cu ingrediente turco-iraniano-saudite”²⁵.

Gruparea pro regimul Assad dominată de Federaţia Rusă. Relația Siriei cu Moscova a fost întotdeauna atârnată de un pendul, care se învârtea de la relativ aproape până la relativ rece în ultima jumătate a secolului trecut. În consecință, analizele care descriu această relație de astăzi sunt inegale – un amestec de evaluare exactă și presupuneri sau ipoteze care se incadrează în una sau alta din teoriile relaţiilor internaţionale sau studiile de geopolitică şi geostrategie. Ceea ce este o constantă pentru relațiile Rusiei cu Siria este, totuși, dorința acesteia de a recăpăta statutul de jucător strategi la nivel global și de a-și asigura o mai mare influență în comerţul mondial mai ales în domeniile unde excelează energia şi producţia militară. În acest scop, Siria este un instrument pentru a potenţa aceste eforturi.²⁶

Analiştii ruşi încadrează actuala intervenţie a lui Vladimir Putin în Siria în tradiţia „relațiilor economice, politice și de prietenie de lungă durată. Toate eforturile Rusiei în conflictul sirian au fost îndreptate spre ea decizia politică. Rusia și-a folosit în mod repetat dreptul de veto rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU privind Siria, înăsprirea sancțiunilor împotriva regimului Assad, a fost unul dintre organizatorii întâlniri cu opoziția siriană de la Geneva în 2012-2014., a găzduit reprezentanți ai opoziției la Moscova în 2011 și 2015., a fost inițiatorul proiectului de distrugere a armelor chimice în Siria în 2013, care nu permite intervenția militară din SUA. La sfârșitul lunii septembrie 2015, la solicitarea Guvernului Siriei, Rusia a oferit asistență militară în Siria sub formă de sprijin pentru anumite părți ale forțelor armate regulate siriene militare de aviație și lovituri aeriene asupra grupurilor teroriste”²⁷. Dacă analizăm doar aspectul militar din aceste aprecieri se poate lesne observa că de fapt pe teritoriul Siriei Rusia și-a testat noile arme şi tehnologii de luptă ultramoderne cu care a fost înzestrată de armata sa, ca parte a unui vast și ambițios program de modernizare. Siria a fost şi din acest punct de vedere un excelent poligon de testare dar nu sunt de neglijat nici aspectele legate de menţinerea unei pieţe sigure pentru vînzarea de armament şi echipamente de luptă.

Sectorul petrolului și gazului este, de asemenea, important, precum și controlul în perspectivă a magistralelor de transport. Rusia este interesată să mențină prețuri ridicate la petrol și gaze, precum și să controleze exporturile de hidrocarburi către Europa. Deoarece Siria are potențialul de a furniza rute de tranzit pentru câteva conducte de gaz, Moscova este interesată de orice întârziere a acestui scenariu, inclusiv prin participare directă – controlul aprovizionării în viitor. Din această perspectivă pentru rusi, Siria are o importanță geoeconomică enormă, deoarece doresc să împiedice ca actorii din Golf în special Qatarul să devină o piața alternativă de energie (gaz) pentru Europa. Dacă Moscova își va pierde influența în Siria, aceasta ar însemna că gigantul energetic rus Gazprom se va confrunta cu un dezavantaj competitiv grav față de companiile din Golf. În prezent, Europa depinde în mare măsură de monopolul gazului rusesc – în special în timpul iernii. Interesant este faptul că unul dintre cei mai importanți consilieri politici ai Gazprom este fostul cancelar german Gherghard Schröder.²⁸

Nu sunt de neglijat nici factorii subiectivi cîn analizăm interesele ruşilor in acest poligon geopolitic şi anume percepţia liderilor de la Kremlin asupra Primăverii arabe. Pentru Vladimir Putin şi liderii de la Kremlin revolta în masă împotriva puterilor autoritare în la putere din unele ţări arabe de decenii bune, nu a fost nimic mai mult decât “revoluții color” comparabile cu cele din aşa zisa „străinătate apropiată” a Federaţiei Ruse- din Caucaz și în Asia Centrală pînă în Ucraina. Pentru ei revoltele tunisienilor, egiptenilor, libienilor și sirienilor sunt comparabile cu cele ale georgienilor, ucrainenilor și kirgizilor în anii 2000 şi care au reprezentat pentru Moscova riscuri atât de destabilizare a statului, cât și de contrabalansare a intereselor rusești. Faptul că revoluțiile democratice arabe au avut sprijinul direct şi indirect al Occidentului a întărit neîncrederea Moscovei faţă de aceşte miscări ceea ce a condus la dezaprobarea lor, inclusiv a revoltei siriane.²⁹

Actori regionali și interese geopolitice in conflictul civil sirian. Israelul în raport cu Siria are cea mai complexă relație avînd în vedere că din punct de vedere al dreptului internaționale nu s-a încheiat starea de beligeranță cu guvernul de la Damasc instituită în urma războaielor din secolul trecut iar raporturile guvernului israelian cu lumea arabă din perspectivă realizării securităţii sale se încadrează într-o situaţie geopolitică extrem de fluidă care variază de la conflict la pace fierbinte. Un astfel de tratat părea posibil în 2011cînd protestele inspirate de de Primăvara arabă din regiune a reprezentat prima provocare semnificativă pentru regimul Assad care ar fi avut nevoie de linişte.³⁰

Avînd în vedere aceste lucruri Israelul are interesul să minimalizeze/elimine influența iraniană și rusă în Siria, să blocheze transferul de arme şi logistică de război către Hezbollah, împiedicând astfel Siria de a reprezenta o amenințare militară credibilă de-a lungul graniței Israelului. Pe termen lung, Israelul ar dori să ca Siria să fie condusă de un guvern moderat care controlează teritoriul său, se opune intervenției iraniene, și totuși să fie prea slab pentru a amenința Israelul militar. Avînd in vedere ultimile evenimente pentru Israel existenţa unui Kurdistan independent care se opune guvernului sirian ar fi un avantaj geostrategic pentru securitatea sa în lumea arabă. La această dată o asemenea situaţie viitoare este foarte puţin probabilă dată fiind multiplicitatea actorilor implicaţi în conflictul sirian şi interesele lor contradictorii.³¹

Iranul este aliatul regional al Siriei din 1979 și în acest cadru există o alianță strategică între cele două regimuri. Liantul principal al acestei alianțe a fost, inițial, ostilitatea acestor două regimuri faţă de Statele Unite, de regimul irakian a lui Saddam Hussein și Israelul. Dar, după căderea regimului irakian în 2003, a avut loc o schimbare în relațiile dintre aceste două țări și Irak, dar ostilitatea față de Statele Unite și statul evreu a continuat: ” Natura pe termen lung a relațiilor dintre Iran și Siria este legată de factori strategici și geopolitici, inclusiv de existența inamicului comun și de amenințările la adresa securității “³².

Pentru a înțelege poziția Iranului faţă de conflictul sirian, este important de reținut că de la Revoluția din 1979, Siria a ocupat un loc foarte important în strategia diplomatică regională a Iranului, deoarece Siria permitea regimului din Iran de a avea acces la lumea arabă și a juca un rol special în viața politică libaneză prin intermediul Hezbollah. Dealtfel acaestă formaţiune politică extremistă este una din consecințele politicii de export a revoluției iraniene. Potrivit regimului iranian, Siria, Hezbollah și Iran fac parte din “axa de rezistență” față de Israel. În acest sens, Siria joacă un rol important în relațiile dintre Iran și Hezbollah, care este aripa armată a regimului iranian din Liban. De aceea, Siria constituie „adâncimea strategică” pentru Iran în rivalitatea sa cu statul evreu. Drept urmare, „răsturnarea regimului sirian ar contribui la diminuarea influenței Iranului prin unei puteri majoritar sunnită care să nu fie favorabilă Hezbollahului sau Republicii Islamice”³³.

Arabia Saudită este o putere regională care joacă un rol important în conflictul sirian din mai multe motive. În primul rând, deja în timpul Războiului Rece aceste două regimuri se aflau într-o logică a confruntării ideologice. Arabia Saudită a fost o țară pro-americană: “Aliantul strategic al Washingtonului de peste 50 de ani, Arabia Saudită participă la viziunea strategică a Washingtonului în regiune”³⁴ , în timp ce Siria avea în timpul războiului rece un regim pro-sovietic și după sfârșitul lumii bipolare, ea a continuat să se menţină aproape de Moscova. În al doilea rând, regimul sirian are o alianță strategică cu Iranul, în timp ce Arabia Saudită se opune politicii regionale a Iranului și, în special, este îngrijorată de dezvoltarea programului nuclear al Iranului. Arabia Saudită dorește să contracareze influența regimului iranian în țările arabe, în special în țările șiite precum Irak și Liban: “Perspectiva unui Irak aliat cu un Iran care profită de împrejurări pentru a dezvolta influența sa este de maximă preocupare pentru monarhiile din Golf, în special pentru Arabia Saudită “³⁵. În conflictul sirian, Arabia Saudită are interese convergente cu Turcia, Statele Unite și Europa și cu unele țări arabe, cum ar fi Qatar, care sprijină în mod activ grupurile salafiste din Siria. Prin urmare, implicarea Arabiei Saudite în conflictul sirian este legată de o voință hegemonică de a-și crește puterea regională în noua configurație a puterii în Orientul Mijlociu.

Actuala politică a Turciei în Siria face parte din această nouă strategie de consolidare a poverii politice a acesteia în relațiile internaționale. Turcia sprijină activ adversarii sirieni și se pregătește pentru perioada post-Assad. Această politică este în concordanță cu poziția unei părți a comunității internaționale, inclusiv a Statelor Unite, a Europei și a unor țări arabe, și se opune politicilor din Rusia, China și Iran. În rivalitatea sa regională cu Iranul, Turcia dorește să înlocuiască regimul pro iranian în Siria, contribuind la răsturnarea regimului Assad. Politica Turciei față de conflictul sirian face parte dintr-o voință hegemonică realizată atît prin utlizarea puterii hard/militare căt şi prin intermediul unei puteri moi (puterea Soft). Potrivit unor specialişti ai domeniului “ideea că Turcia ar putea constitui un model pentru țările musulmane a fost susținută şi de administrația SUA. Statele Unite, temându-se că noua configurație regională care se va forma, va fi sub influența Iranului, a încurajat Turcia să joace un rol activ. Experiența Turciei privind democratizarea, dezvoltarea economică și transformarea mișcării islamiste este de interes pentru lumea arabă. Toate acestea contribuie la puterea soft a Turciei în regiune. Guvernul de la Ankara a luat în considerare utilizarea acestui potențial pentru a facilita schimbările în regiune și pentru a consolida ponderea Turciei”³⁶.

Războiul civil sirian a evoluat de la o luptă a poporului pentru democrație și libertate la o luptă între marile puteri ale lumii pentru influența în tabla politică de șah. Siria este, fără îndoială, principalul element al politicii Orientului Mijlociu al majorității, dacă nu al tuturor națiunilor, iar sfârșitul ei va confirma fiecăruia din Orientul Mijlociu sau o nouă ordine pentru Orientul Mijlociu, impusă de una dintre tabere³⁷ sau în cel mai fericit caz una negociată la nivel global între un „occident” în frunte cu SUA şi aliaţii săi strategici şi „restul” care grupează actorii care contestă hegemonia vestului în frunte cu China şi Federaţia Rusă. Acest scenariu este posibil numai dacă se va impune în practica diplomaţiei globale una dintre teoriile neorealismului clasic³⁸ lucrurile se pot complica dacă lumea internaţională intră sau chiar a intrat intr-un nou ev mediu³⁹ şi atunci ne se poate vorbi de o iordine mondială fără să fie luate în considerare interesele şi jocurile de putere ale actorilor nonclasici. Indiferent de cum va arăta aceasta tot mai mulţi analişti ămpărtăşesc opinia lui John Ikenberry care nu are nicio îndoială că „roțile” ordinii mondiale se învărt. Potrivit lui “ordinea veche dominată de Statele Unite și de Europa se îndreaptă către una din ce în ce mai împărtășită cu statele non-occidentale în ascensiune”.⁴⁰

3. Dilemele noii ordini, între modele, teorii şi perspective

Schimbările de hegemonie și implicit a ordinii mondiale nu sunt evenimente cu o frecvență obișnuită în dinamica politicii internaționale. Cel mai adesea acestea au fost văzute ca „cicluri” ale istoriei cu un centru de putere bine marcat in mentalul colectiv: Hattusa, Roma, Constantinopole, Istambul, Paris… Ordinea mondială bipolară a celei de-a doua jumătăţi a seolului al XX-lea s-a transformat în una de tip monopolar nu urmînnd calea schimbării în sensul tradiției istorice cum s-a intimplat anterior. Ordinea a fost dictată de învingătorul de pe cîmpurile de luptă ale unui război sîngeros ci prin una negociată la încheierea războiului rece între învingătorii şi invinşii deopotrivă.

Tot mai mulţi analişti şi chiar oameni politici percep evoluţiile politicii mondiale din ultimii ani ca un început de tranziţie către o nouă ordine politică⁴¹ şi propun diferite grile de lectură pentru a o descifra atît în ceea ce priveşte design-ul cît şi setul de reguli şi principii care să guverneze comportamentul actorilor clasici şi nonstatali pe scena internaţională. Preocupările nu sunt tocmai noi. Acum un sfert de veac un cunoscut analist al politicii internaţionale Samuel Huntington credea, în la fel de bine cunoscuta sa lucrare The clash of civilization, că „secolul american” se va confrunta cu altfel de sfidări decît cele clasice”⁴² lucru confirmat doar în parte de evoluţiile geopolitice şi geostrategice de pe scena mondială. Şi totuşi nu sunt puţini analiştii care văd în evenimentele derulate cu atîta intensitate şi imprevizibil în Orientul Mijlociu și Asia, intervențiile militare americane, conflictul ucrainean, criza refugiaților generată de aşa zisa Primăvară arabă, Brexit, creșterea mișcărilor de extremă dreaptă din America și a celor populiste din Europa ca o confirmare a ipotezei care a stat la baza teoriei huntigtoniene şi prin urmare o grilă de lectură utilă pentru a descifra/intui cum va arăta viitoarea ordine mondială. Acelaşi tip de viziune centrată pe stat ca actor/hegemon determinant în creionarea ordinii mondiale îl întîlnim şi în analize de dată recentă. Dimitri Trenin consideră că dacă „Statele Unite vor continua să-și reducă angajamentele internaționale, concentrându-se în schimb pe politica sa internă, alții vor umple „vidul” din politica mondială. China se va ridica pentru a deveni o putere geopolitică și geostrategică globală – nu doar geoeconomică – chiar dacă nu va căuta să exercite conducerea globală în stil american”⁴³. Ian Bremer crede că defapt am intrat intr-o lume fără un centru de putere hegemonic bineconturat, cu un metaforic punct G-Zero antitetică în raport cu tot ceea ce fost pînă acum. O lume mai puțin dependentă de Statele Unite – dar fără o retragere completă în a Administrației americane în izolaționism⁴⁴.

Aceste tendinţe pot fi dacă nu stopate măcar incetinite de cei care se tem de schimbarea actualei ordini globale. Aceştia cred că ordinea bazată pe „internaționalismului liberal și ale relațiilor bazate pe reguli, consacrate în cadrul unor instituții multilaterale precum Națiunile Unite și norme precum multilateralismul, ar putea da drumul unui sistem tot mai contestat și mai fragmentat de blocuri, sfere de influență, de rețele mercantiliste și rivalități regionale”⁴⁵.

Problema nu este nici aceea a modului cum va arăta arhitectura acestei noi ordini internaționale şi nici cînd se aceasta se va materializa ci a mijloacelor și metodelor prin care se va instituționaliza. Va fi calea clasică a rezolvării dezechibrelor de putere şi interese prin confruntare militară în urma cărora invingătorii au stabilit/impus o nouă ordine în raport de interesele lor naționale și de valorile în care credeau⁴⁶ sau una a negocierii directe şi indirecte pentru spaţii de interes vital? Importantă în egală măsură este şi tipul de ideologie, sistemul de valori pe care se vor articula normele, principiile și instituțiile care să reglementeze comportamentele actorilor în politica internațională. Va fi unul specific occidentului sau unul venit din lumea asiatică sau euroasiatică? Astăzi în mentalul colectiv coexistă mai multe viziuni care definesc în termeni diferiţi atît arhitectura ordinii internaţionale cît şi valorile pe care se sprijină. Continuă să fie dominantă ordinea liberală lansată la începutul secolului trecut de preşedintele W. Wilson dar, de cîteva decenii, aceasta se află într-un proces de erodare a imaginii şi credibilităţii în multe părţi ale lumii mai ales în poligonul geopolitic al orientului mijlociu. Politologul Samuel Huntington a lansat o viziune de tip conflictual în care lumea politică internaţională este marcată de „ciocnirea” civilizaţiilor Islamică și Judeo-creștin occidentală dar aceasta nu a depăşit aria confruntărilor academice fără prea mare influenţă asupra liderilor politici şi a actorilor nonstatali care pot determina sensul evoluţiilor în politica mondială. Profesorul Michael T. Klare consideră că în viitor ordinea politică internaţională va fi dictată de geopolitica petrolului⁴⁷ care ar putea conduce la o alianță, care astăzi pare incredibilă, între marii producători de energie Rusia, Arabia Saudită și Statele Unite cu impact major asupra ordinii mondiale. Viziunea Chinei asupra ordinii mondiale a fost anunţată de președintele Xi Jinping în cadrul celui de-al 19-lea Congres al Partidului Comunist Chinez cînd a cerut tuturor țările să colaboreze pentru a construi o comunitate cu un viitor comun pentru omenire, pentru a construi un mediu deschis, incluziv, curat și frumos lume care se bucură de pace durabilă, securitate universală și prosperitate comună.  China şi, cel mai probabil, nici o altă mare putere dintre cele care contestă astăzi ordinea liberală nu vor avea forţa de coagulare pentru a construi un bloc geopolitic care să înlocuiască în următorii ani ordinea liberală a Occidentului. Dar Statele Unite – și vechii săi aliați – vor continua să fie o parte mai mică a întregului ansamblu, ceea ce va constrânge capacitatea lor de a susține și apăra ordinea internațională liberală⁴⁸.

Orientul Mijlociu a devenit un poligon geopolic unde aceste intrebări şi multe altele neaminte aici se pot sau nu valida în practica politică. Lectura evenimentelor din acest poligon geopolitic ne arată cîteva lucruri ce pot indica o serie de răspunsuri. În primul rînd prin evoluţiile politico-militare din Siria şi proximitatea sa ne arată că, deşi, războiul şi combustibilul său potenţialul de putere şi-au schimbat esenţial formele de manifestare asistăm la revenirea unei forme de conflictualitate specific războiului rece- proxy war/război prin procură cu anumite particularităţi⁴⁹. Una dintre ele este legată de implicarea în acţiune a actorului nonstatal dar care explicit sau implicit se află în raporturi de dependenţă de statul care poartă războiul prin procură. Noii actori posesori de potenţial de putere- corporații multinaționale și organizații neguvernamentale, peţele de capital şi organizaţii/instituţii de reglementare, şi nu în ultimul rînd actorii ilegitimi cum ar fi rețelele de crimă organizată, organizațiile teroriste și de hackeri- sunt prezenţi în acest poligon geopolitic iar consecinţele sunt greu de bănuit. O altă particularitate este relația acestor actori nonstatali cu statele care poartă războiul prin procură în Siria este una multidimensională și dificil de identificat ca urmare a manifestării dar şi falsificării ei în spațiul cibernetic ceea ce face ca atribuirea de acțiuni actorilor implicaţi/interesaţi în/de proxy war să devină din ce în ce mai dificilă.

Poligonul sirian ne arată că nu ne indreptăîm către mutipolaritate aşa cum am cunoscuto-in istoria europeană a sfîrşitului de secol XIX si de secol XX deşi mulți experți văd ordinea mondială emergentă ca o revenire la multipolaritate, dar acest lucru este înșelător. Există cel puțin cinci diferențe majore între multipolaritatea de dinainte de război și ordinea mondială din secolul al XXI-lea. În primul rând, multipolaritatea de dinainte de război era în mare parte o lume a imperiilor și a coloniilor. Actorii principali ai politicii mondiale erau marile puteri, iar acestea erau în principal europene, deși Statele Unite și Japonia s-au alăturat clubului în ultima parte a secolului al XIX-lea. Dimpotrivă, lumea contemporană este marcată de o multitudine de actori care contează. Dar aceştia nu sunt doar marile puteri, nici chiar doar ci și instituții internaționale și regionale, corporații, organizații transnaționale neguvernamentale, mișcări sociale, grupuri transnaționale de criminalitate și terorism și așa mai departe. În al doilea rând, natura interdependenței economice de astăzi este mai densă, constând în comerț, finanțe, rețele de producție la nivel mondial și lanțuri de aprovizionare, în timp ce multipolaritatea de după război era în principal bazată pe comerț. În al treilea rând, interdependența economică contemporană este mai globală în comparație cu cea din secolul al XIX-lea, când a fost mai mult intra-europeană, restul lumii fiind într-o situație de dependență de imperiile europene. În al patrulea rând, astăzi există o densitate mult mai mare de instituții internaționale și regionale relativ durabile, în vreme ce Europa pre-mondială de război a avut doar unul – concertul european de puteri defunct – iar perioada interbelică avea doar Liga Națiunilor de scurtă durată.⁵⁰ În al cincilea rând, provocările pentru ordine și stabilitate au devenit mai complexe. Provocarea tradițională pentru ordinea mondială, conflictul interstatal, a scăzut constant, încă, de la cel-al doilea război mondial și se află acum la un nivel neglijabil. Între timp, conflictele intrastate și provocările transnaționale au crescut considerabil. În mod evident, cea mai mare amenințare la adresa securității naționale din multe țări de astăzi nu vine dintr-un alt stat, ci dintr-o rețea teroristă. Mai mult, aspecte precum schimbările climatice, traficul de ființe umane, drogurile și pandemiile nu respectă granițele naționale și sunt amplificate de interdependență și globalizare, complicând în continuare mozaicul provocărilor de securitate cu care se confruntă lumea secolului al XXI-lea.

Prin urmare, ordinea mondială emergentă nu este o lume multipolară, ci o lume multiplă. Este o lume a multiplelor modernități, în care modernitatea liberală occidentală (și căile preferate de dezvoltare economică și guvernare) sunt doar o parte din ceea ce se oferă. Potrivit unor analişti vom intra într-o lume multiplexă care generează o ordine de acelaş gen¹. Profesorul Amitav Acharya o vede metaforc vorbind ca pe un cinematograf multiplex – care oferă audienței sale o gamă variată de filme, actori, regizori și scenarii, toate sub același acoperiș. Trump și Brexit au arătat că există variații și diferențe serioase în scenariul ordinii mondiale chiar și în Occident – nu doar între Occident și restul, așa cum se presupune în mod obișnuit. În același timp, o lume multiplexă este o lume a interconectării și a interdependenței. Nu este o singură ordine globală, liberală sau altfel, ci un complex de ordini internaționale și globalizări într-o permanentă concurenţă şi re-aşezare prin negocieri între actorii jucători strategici. O lume multiplex nu este definită de hegemonia unei națiuni sau idei. Acest lucru nu înseamnă neapărat că Statele Unite se află în declin – acest lucru este încă discutabil. Dar aceasta înseamnă că Statele Unite nu mai sunt în măsură să creeze regulile și să domine instituțiile guvernării globale și ale ordinii mondiale, așa cum a avut-o pentru o mare parte a perioadei de după al doilea război mondial. Și în timp ce elementele vechii ordini liberale vor supraviețui, ele vor trebui să găzduiască noi actori și abordări care nu se îndoiesc de comenzile și preferințele Americii². Poligonul geopolitic sirian şi nevoia de a rezolva problemele de ordin strategic şi geoeconomic între jucătorii strategici de tip clasic(state) şi nostatalic vor conduce cu siguranţă la o soluţie pragmatică. Dacă raţiunea diplomaţiei va prevala şi „diplomaţia” tunului.