Prof. univ. dr. Stan PETRESCU*
ARGUMENT
În general, tensiunile, crizele şi conflictele pot fi generate de statele care sunt puternice, economico-politico-militar, şi tot acestea intervin prin acţiuni de temperare a lor, sau prin măsuri represive, dacă se produc în spaţiul statelor eşuate, ori prea slabe.
În statele vădit represive, totalitare şi autoritare, tensiunile, crizele şi conflictele se nasc, de cele mai multe ori, ca o reacţie de nemulţumire şi de neadeziune a diverselor minorităţi sau grupuri sociale variate de diverse alcătuiri, de diverse mărimi, care se simt excluse sau reprimate din viaţa comună cu majoritarii, cu autorităţile care conduc, motiv pentru care acestea reacţionează, luptă pentru a le fi recunoscute apartenenţa lor identitară, religioasă, culturală, politică, civică, în unele cazuri chiar autonomia, un fel de ultimă treaptă către secesiune. În mai toate cazurile de acest gen, starea de tensiune, criză, sau conflict apare atunci când statul titular, sau o federaţie refuză orice beneficiu de discuţie, orice compromis politic sau orice fel de negociere, încercând să tempereze, să înlăture, să reprime orice revendicare, oricare ar fi aceia, din cuprinsul registrului celor evidenţiate mai sus. Adesea, grupuri din afara acestor state, apropiate unor astfel de nemulţumiţi după etnie, religie sau altele care să-i unească, se solidarizează cu grupările devenite victime. Să reamintim că mecanismele alianţelor duble şi triple au grăbit marşul la marele război al neamurilor din august 1914, scopul fiind acela de a-i repune în front pe toţi aceia care revendicau ceva în numele unui drept.
Clacarea bipolarităţii şi sfârşitul Războiului Rece nu au pus capăt tragediilor remanente din ultimele decenii, ele persistând şi antrenând unele state mari spre afirmarea unei „nevoi de ingerinţă” necesară (Franţa, Rusia, China). Această intervenţie sugerată a fi de natură morală şi caritabilă a fost transpusă, în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, sub haină juridică, sub numele „responsabilităţii de a proteja”. Cu toate acestea, problema rămâne nerezolvată pentru că nu s-a identificat modalitatea prin care acest principiu se pune în practică şi de către cine, adică cine ar fi cel mai autorizat s-o facă? Chestiunea în cauză a ridicat de fiecare dată o triplă problemă: de legitimitate, oportunitate şi eficienţă, cu excepţia cazului în care Consiliul de Securitate însuşi decide în unanimitate, rezultat la care cu greu ne putem aştepta.
O stare de conflict are întotdeauna în spate o stare de criză. Aceasta se recunoaşte uşor după acel moment de vârf, numit critic şi care intervine în evoluţia vieţii internaţionale, în conduita raporturilor dintre state, între acestea şi organizaţii nonstatale, între acestea şi diferite guverne. Că sunt numite incidente sau situaţii de criză, ele se transformă în factori de insecuritate pentru teritoriul, cetăţenii, forţele militare şi interesele de securitate ale unui stat, iar dacă evoluează rapid, contextul desfăşurării lor devine alarmant, generând o situaţie de o importanţă crescută sub aspect diplomatic, economic, politic sau militar, încât pentru îndeplinirea obiectivelor naţionale sau de alianţă sunt angajate toate forţele şi rezervele sociale, economice şi militare ale unei entităţi statale.
Drept urmare, mediul internaţional de securitate devine tot mai fluid şi dinamic, tot mai temperamental, iar conflictele până nu demult ca nişte mici incendii, acum „îngheţate”, riscă să provoace adevărate deluvii, dacă marii actori de securitate ai lumii nu vor căi de echilibrare a acestor evoluţii riscante.
Sintagma „conflict îngheţat” este una relativ nouă în dicţionarele relaţiilor interna-ţionale, dar se pare că a făcut carieră în lumea ştiinţifică şi a presei. Ea a fost preluată cu succes chiar şi de factorii politici orientaţi, cu precădere, spre rezolvarea problemelor de securitate internaţională, care s-au îndrăgostit de ea încă de la prima vedere.
Această sintagmă a fost folosită la sfârşitul Războiului Rece, un conflict cu un final neaşteptat care pentru Francis Fukuyama[1] nu a însemnat altceva decât un „sfârşit al istoriei”, universalizarea democraţiei şi pacificarea ţărilor despărţite de Cortina de Fier. Dacă mai adăugăm şi bine dozata Cursă a înarmărilor, acea competiţie nebunească şi cu costuri însemnate, între SUA şi URSS, pentru a atinge superioritate militară, una faţă de cealaltă, implicând tehnologii scumpe, a dus la colapsul economiei sovietice, neputând să ţină pasul cu „Star Wars”, proiectul de căpătâi al lui Ronald Reagan. Parte din criza monetară a URSS s-a datorat şi vărsării uriaşe de fonduri în Afganistan (1979-1989), de unde sovieticii au ieşit şifonaţi rău. Înfrânţi de afgani, sovieticii s-au retras în 1989.
Anul 1991 înseamnă lovitură fatală dată de vestici URSS-ului, sovieticii nereuşind să depăşească sentimentul de „superputere învinsă”, sentiment acutizat pe fondul convulsiilor politice, sociale şi economice din anii ’90. Vladimir Putin însuşi declară că „prăbuşirea URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut”. Destructurarea URSS a însemnat spargerea definitivă a sistemului comunist, ieşirea ţărilor Europei Centrale şi de Est din zona de influenţă a Moscovei şi destrămarea spaţiului ex-sovietic prin naşterea de noi comunităţi de state independente. În câţiva ani, Rusia a pierdut 5 milioane de kilometri pătraţi dintr-un teritoriu imens de peste 21 milioane de kilometri pătraţi şi jumătate din populaţia de 293 milioane. Totodată şi-a restrâns drastic controlul în zona Mării Negre, considerată de ruşi zonă strategică deosebită încă de pe vremea Ţarului Petru cel Mare.
Refacerea statutului de superputere şi recompunerea ambientului de securitate al Rusiei, după destrămarea sa, au constituit pentru conducerea politică a Federaţiei Ruse comandamente naţionale pe termen mediu şi lung, regândind alte forme de confruntare, altele decât cele prevăzute în tratatele internaţionale la care Rusia este parte. Unii analişti sunt tentaţi să pună un semn de egalitate forţată, sau o asemănare evidentă cu situaţia din fosta Iugoslavie, însă natura şi caracterul conflictelor din republicile ex-sovietice, pe care nu le vor scăpate de sub control, au propria lor formă, propria lor curgere şi dinamică, datorată implicării directe a Federaţiei Ruse.
Ruşii prin retragerea lor din anumite teritorii au lăsat la frontiere mici incendii, după care le-au îngheţat. Este vorba de Transnistria, Osetia de Sud şi Abhazia, Nagorno-Karabah. De ce le-au „îngheţat”? Pentru că ruşii sunt vizionari şi văd bine în viitor, sunt conştienţi de poziţia lor strategică, de uriaşele resurse naturale necesare Occidentului cinic, de nevoia foştilor adversari de dincolo de Cortină să coopereze la nivel global cu Rusia şi să redinamizeze relaţiile comerciale, să redeseneze o nouă arhitectură de securitate a lumii, care nu va putea prinde formă fără ruşi. Pe fondul slăbiciunii Federaţiei Ruse, Statele Unite a demarat procesul de reconfigurare a instituţiilor globale, a extins NATO către Est, menţinând Rusia într-o poziţie periferică, de natură a-i deranja orgoliul în noua ordine internaţională. Apoi a determinat Federaţia Rusă să reducă armamentele strategice nucleare, acest act conducând, la începutul deceniului trecut, la reducerea substanţială a cheltuielilor militare globale.
Ofensiva directă şi pe mai multe planuri a SUA, împreună cu aliaţii, de apropiere faţă de graniţele Rusiei a declanşat contrareacţii dure şi rapide, la Moscova, aceasta trecând cu toate forţele la revigorarea economiei, la reînarmarea tuturor categoriilor de forţe armate, la reforma din temelii a serviciilor de informaţii, şi poziţionarea sa ca actor de mare putere nucleară în unele zone de criză ale lumii, cum ar fi Orientul Apropiat. Faţă de „conflictele îngheţate”, de la frontiera sa de vest, şi-a construit propria doctrină, neacceptând amestecul într-o politică de dezgheţ şi concentrându-şi dispozitivele sale de luptă ale tuturor categoriilor de forţe armate, de la Enclava Kaliningrad şi până-n Transnistria, capetele de pod ce mărginesc o poartă de intrare către Occident cu o lungime mai mare de 2.000 de kilometri. Este noua frontieră dintre Vest şi Est, este debutul unui nou Război Rece. Şi nu s-a oprit aici, luând în considerare şi alte strategii, ca răspuns la sancţiunile internaţionale dure impuse de SUA şi UE Rusiei din cauza rolului acesteia în destabilizarea Ucrainei. Dacă în faza de debut măsurile blocadei economice[2] au tăiat avântul economiei ruse, în ultimii ani şi-a revenit, prin export masiv de petrol şi gaze către Occident, cum ar fi în Germania şi Ungaria, iar multe din relaţiile sale economice şi le-a mutat către China.
Prima dintre strategii ar fi aceea de o invocare a Legii Talionului, „dinte pentru dinte”, în varianta modernă, care are mari şanse să funcţioneze, în faţa unui partener occidental. Politeţea cinică a Occidentului faţă de Rusia s-a terminat, fiindcă s-a trecut la alte represalii prin neinvitarea la reuniunile G8 sau menţinerea Rusiei la uşa închisă a Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Ele nu vor speria Rusia revigorată, a cărei influenţă energetică nu poate fi contracarată, chiar dacă continuă represaliile economice exercitate la adresa ei de către state şi companii occidentale.
Din păcate, Statele Unite nu sunt în măsură să iniţieze contrareacţii serioase, pentru că America şi Blocul occidental se află depăşite de iniţiativa strategică pe care Federaţia Rusă o deţine în prezent, de-a lungul frontierei sale de vest, fiind obligate să adopte o nouă linie de conduită faţă de Moscova. După Ucraina, pasul următor va fi Georgia şi probabil Moldova, prin intensificarea tentativelor de dezorganizare internă a regimurilor de la Tbilisi şi Chişinău. Dacă pentru Georgia, catastrofa militară s-a încheiat, devenind un altfel de conflict, uşor cald, menţinându-se umilinţele politico-militare, un alt capriciu hibrid strategic va „reîngheţa” conflictul
* analist Intelligence şi securitate
[1] „Sfârşitul istoriei şi ultimul om”, carte publicată în 1992 de către Francis Fukuyama, unde argumentează că democraţia liberală de sorginte occidentală nu înseamnă altceva decât sfârşitul unei evoluţii socioculturale în care guvernarea îşi atinge limitele şi, prin aceasta, finalul. Va deveni improbabil. Este mai degrabă o „uniformizare”. Această aducere la un numitor comun este interpretată de Fukuyama ca fiind „sfârşitul istoriei”. Ca model de regim politic asemănător unui guvern. El face şi anumite „profeţii” care se pot enumera: dispariţia claselor sociale, a războaielor, a statelor unitare, a conceptului de „naţionalitate”. Se pare, realitatea nu poate infirma faptul că unele dintre aceste „profeţii” deja se produc sau sunt pe cale să devină funcţionale. Sursa: Mario Barangea, Ziarul Financiar din 21.08.2009.
[2] Sancţiunile au avut un impact negativ şi asupra partenerilor comerciali din Vest ai Rusiei. Comerţul Germaniei cu Rusia, de exemplu, a scăzut dramatic de la 80 miliarde de euro în 2012 la 47 miliarde de euro în primele 11 luni ale anului trecut. Sursa: Cătălina Apostoiu, Ziarul Financiar din 05 mai 2017.
Coments