Prof. univ. dr. Dumitru BORŢUN*

POST-ADEVĂRUL POATE ÎNLOCUI REALITATEA,
O POATE SUBMINA SAU O POATE DISTRUGE

Termenul post-adevăr este definit de Cambridge Dictionary astfel: „oamenii sunt înclinaţi să accepte argumente întemeiate pe emoţiile şi credinţele lor decât unul întemeiat în fapte”. Aşadar, o devalorizare a faptelor, care nu mai reprezintă o referinţă pentru acceptarea judecăţilor adevărate şi respingerea judecăţilor false, concomitent cu o criză a ideii de realitate obiectivă, care nu mai reprezintă o instanţă de întemeiere a adevărului. În ceea ce priveşte pierderea de prestigiu a „faptelor”, ea a fost anunţată de Nietzsche, care nota într-un carnet de însemnări publicat postum că „nu există fapte, ci doar interpretări”[1]. Ideea a fost reluată, cu alte argumente, de epistemologii post-pozitivişti, dintre care cei mai importanţi sunt Kuhn şi Feyerabend. Pe cei doi, Raymond Boudon îi numea, în derâdere, „antropologi ai ştiinţei”, reproşându-le teza conform căreia „faptele sunt ceea ce savanţii consideră drept fapte” (Boudon 1997: 593). Conform teoriei lui Kuhn, doi cercetători care au paradigme disciplinare diferite pot să privească în aceeaşi direcţie şi din acelaşi punct şi să perceapă lucruri diferite (Kuhn 1976: 94-95). Aceasta se întâmplă din cauza cunoaşterii tacite cuprinse în cele două paradigme, care se interpune pe circuitul stimul-percepţie. După Kuhn, celebrul îndemn „Să mergem la fapte!” nu mai provoacă prea mult entuziasm.

În ceea ce priveşte criza ideii de realitate obiectivă, se poate spune că post-adevărul reflectă o criză mai gravă: nu doar a ideii, ci chiar a realităţii obiective. Este îngrijorarea care îl măcina pe Raymond Boudon când îi critica pe „antropologii ştiinţei” fiindcă au ajuns la concluzia că „noţiunea conform căreia ar exista o realitate în afara noastră (out there) este o simplă iluzie” (Boudon 1997: 593). Dar la Boudon era o îngrijorare mai mult epistemologică.

În zilele noastre, asistăm la un atac efectiv asupra realităţii obiective, dar nu de pe poziţiile raţiunii, ale gândirii critice, ale cunoaşterii ştiinţifice, ale tehnicii şi tehnologiei, cum s-a întâmplat în epoca modernă, sub imperativul iluminist al transformării realităţii de către om conform nevoilor şi idealurilor sale. Sloganul lui Bacon, „Ştiinţa este putere”, pe care îl putem considera unul dintre motto-urile modernităţii, cade astăzi în gol. În zilele noastre, puterea nu mai aparţine celor care deţin cunoştinţe adevărate despre realitatea obiectivă, ci acelora care îşi impun propria interpretare asupra acestei realităţii – de unde şi apariţia aşa-zisului „război informaţional”, la care mă voi referi în paragraful următor. În termenii poetului Ion Barbu, realitatea primă este înlocuită de „jocul secund” [the game of reflection], care este perceput ca realitate; în termenii propuşi în această lucrare, Cunoaşterea este detronată de Semioză.

Astăzi, realitatea obiectivă este atacată de pe poziţiile pulsiunilor iraţionale, ale gândirii deziderative (wishfull thinking), ale prejudecăţilor şi iluziilor, ale fantasmelor luate drept realitate, ale opiniilor luate drept cunoştinţe, ale utopiilor considerate realizabile. Conform unei formulări inspirate a lui Peter Dale Scott, „post-adevărul poate înlocui realitatea, o poate submina, o poate distruge” (Goian 2017: i). Cum o poate distruge? Un singur exemplu: „profeţia creatoare” (Merton 1998).

În anul 1942, Robert Merton a atras atenţia asupra unei predicţii de un gen aparte: deşi falsă, ea devine adevărată dacă un număr suficient de mare de oameni cred în ea. În educaţie, prognoza pesimistă cu privire la evoluţia unui copil poate cauza ratarea acestuia; în economie, predicţia falsă cu privire la o iminentă inflaţie poate induce inflaţie, predicţia falsă cu privire la penuria unor bunuri va provoca scumpirea acestora şi, implicit, penuria, iar funcţionarea unei burse presupune adesea profeţia creatoare – în special sub forma profeţiei care se autorealizează[2]. În politică, predicţia ziariştilor cu privirea la desemnarea candidatului unui partid pentru alegerile prezidenţiale poate duce la desemnarea sa, iar predicţia făcută de sondajele de opinie cu privire la câştigătorul alegerilor poate determina, în anumite condiţii, succesul acestuia. Din 1947, în sociologie se operează cu aşa-numita „teoremă a lui Thomas”, conform căreia un fapt fals, dacă e perceput ca real, devine real prin consecinţe (cazul unei bănci care ajunge la faliment în urma lansării zvonului fals că ar fi intrat în faliment).

* Prof. univ. dr., Preşedintele Juriului de Onoare al Asociaţiei Române de Relaţii Publice

[1] „… nein, gerade Thatsachen giebt es nicht, nur Interpretationen” (Nietzsche, Nachgelassene Fragmente 1885-1887, Kritische Studienausgabe, hg. von G. Colti und M. Montinari, Munchen, 1988, Bd. 12, p. 315 (apud Goian 2017: iii-iv).

[2] O profeţie poate să fie nu doar autorealizatoare, ci şi autodistructivă, atunci când însăşi formularea ei poate să ducă la nerealizarea evenimentelor prezise, deşi în momentul formulării era adevărată.