Marius ROŞU, PhD^*

Balanţa de putere reprezintă unul din conceptele fundamentale ale teoriei realiste din domeniul Relaţiilor Internaţionale, în sensul în care aceasta are rolul de a conduce şi reglementa relaţiile dintre entităţi statale ce au ca principală caracteristică suveranitatea.

În lucrarea sa „Politica între naţiuni”, Hans Morgenthau[1] afirma că există un instrument organizator al relaţiilor dintre state şi acesta este balanţa de putere, care asigură o ordine relativă pe arena internaţională, aşa încât securitatea, într-o lume anarhică, este asigurată, din perspectiva realistă, de balanţa de putere, numită şi balanţa de forţă sau echilibru de forţe.

Balanţa de putere reprezintă „o stare de lucruri în care nicio putere nu este într-o poziţie preponderentă şi nu poate face legea pentru alţii”^[2]. Paradigma echilibrului de putere este cel mai eficient instrument de reprezentare a dinamicii sistemului internaţional modern.

Ideea de balanţă presupune necesitatea elementelor echilibrate de aceasta. În absenţa echilibrului, un element le va domina pe celelalte, cu consecinţe potenţial distructive asupra elementelor dominante. Scopul menţinerii unui echilibru prin balanţa de putere este redarea stabilităţii sistemului, dar şi a elementelor constitutive ale respectivului sistem.

Atunci când vorbim despre balanţa de putere, fenomenul de contrabalansare nu este universal, este delimitat de condiţiile scopurilor, iar acesta apare ca răspuns la ameninţările hegemonice. Astfel, este de aşteptat să găsim tipare puternice ale contra-balansării, dar nu împotriva oricărui stat care conduce în cadrul sistemului, ci doar împotriva acelora care prezintă ameninţări hegemonice, bazate pe capabilităţi. În mod similar, nu trebuie să ne aşteptăm să găsim tipare puternice de contrabalansare împotriva creşterii puterii statului cel mai puternic din sistem, ci doar împotriva acelora care sunt deja mult mai puternice decât alte state. Puterea cea mai mare nu reprezintă neapărat o ameninţare la adresa altor mari puteri din sistem, mai ales dacă nivelul superiorităţii sale este unul modest.

Concept cheie în analiza relaţiilor internaţionale dintre state, „puterea” reprezintă capacitatea unui stat de a influenţa un alt stat, sau de a se opune controlului pe care un alt stat încearcă să-l exercite asupra sa. Această capacitate se fundamentează pe existenţa şi valorificarea unor resurse de putere, materială sau non-materiale[3]. Conform lucrării lui Hans J. Morgenthau, puterea unui stat este constituită din următoarele elemente: geografia, resursele naturale, populaţia, caracterul naţional, pregătirea militară, moralul naţional, capacitatea industrială, calitatea diplomaţiei şi a guvernării[4].

Ameninţările de tip hibrid reprezintă acţiunea adversă / ostilă a actorilor statali şi nonstatali ce caută să creeze contextul favorabil şi să utilizeze, într-un punct de climax, mijloacele convenţionale şi mai puţin convenţionale ce se înscriu în sferele specifice mediilor politic, economic, diplomatic, cibernetic şi informaţional[5], pentru a-şi proiecta şi atinge ţintele propuse.

Spre deosebire de abordarea clasică în care se desfăşoară conflictele conven-ţionale, atunci când vorbim de ameninţările de tip hibrid se constată faptul că mijloacele de conducere a acţiunilor combatante şi non-combatante sunt combinate în cadrul unor regii sincronizate în timp şi spaţiu aproape de perfecţiune. Toate acestea conduc la înlesnirea posibilităţii reale ca actorul agresor să desfăşoare acţiuni în mediul politic, diplomatic şi mediatic în vederea adoptării unei poziţii prin care infirmă implicarea militară directă şi se delimitează în mod clar, poziţionându-se neutru, concomitent cu afişarea, la nivel internaţional, a unei atitudini de îngrijorare faţă de evenimentele pe care tocmai le-a generat, în urma unei atente planificări.

Planificarea şi execuţia descentralizată a acţiunilor în cazul unui conflict hibrid permit forţelor combatante un grad de adaptabilitate foarte ridicat, pe care structurile clasice bazate pe un lanţ decizional complicat nu şi-l pot permite, dar în egală măsură conduc la imposibilitatea apartenenţei adversarului, a structurii de comandă şi a elementelor de legătură, aspect ce face cu atât mai dificilă contracararea unei ameninţări de tip hibrid.

Modelul hibrid[6] implică acţiunea coordonată, deschisă sau sub acoperire, a unui larg spectru de acţiuni, incluzând, fără a fi exclusiv, mijloace militare şi civile, convenţionale şi neconvenţionale, într-un atac ambiguu asupra altui stat.

[1] Hans Morgenthau, Politica Între Naţiuni, Editura Polirom, Iaşi, 2013, pp. 363-367.

[2] Hedley Bull, Societatea anarhică. Un Studiu Asupra Ordinii în Politica Mondială, Editura Ştiinţa, 1998, p. 93.

[3] Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coord.), Lumea 2011, Enciclopedie politică şi militară (Studii Strategice şi de Securitate), Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2011, pp. 19-23.

[4] Hans Morgenthau, Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace, Editura Polirom, Iaşi, 2007, pp. 151-188.

[5] de obicei cu o intensitate mai redusă decât cea a acţiunilor combatante purtate în mod convenţional.

[6] folosit de Rusia în Ucraina.

* Marius Roşu este Doctor în domeniul Securitate Naţională şi Informaţii, titlul conferit de Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, şi a urmat programele de masterat în cadrul Academiei Naţionale de Informaţii „Mihai Viteazul” în Managementul Informaţiilor în Combaterea Terorismului şi în cadrul Academiei Navale „Mircea cel Bătrân” în domeniul Inginerie şi management naval şi portuar. A publicat două volume de autor (în 2016 şi 2017) şi zeci de articole şi studii în reviste de profil.