Ambasador dr. Ion POROJAN
„Conflicte îngheţate”, „război hibrid” sunt sintagme care au intrat în vocabularul actual în mai toate limbile lumii. În perioada Războiului Rece nu se foloseau, dar, probabil, unii germeni încolţeau deja, nu în pământ, ci în minţile unor strategi preocupaţi să găsească cele mai avantajoase modalităţi de a rotunji, reîmpărţi, diviza anumite teritorii cu pierderi minime şi avantaje maxime.
Nu este un secret că, la puţină vreme după destrămarea URSS, au apărut conflicte în teritoriile ex-sovietice: Osetia de Sud, Abhazia, Nagorno-Karabakh şi Trans-nistria, ulterior, în Peninsula Crimeea şi în alte două regiuni din Ucraina.
Dacă Rusia a acuzat în repetate rânduri Occidentul că ar fi încercat şi încearcă să destabilizeze republicile ex-sovietice pentru a-şi menţine influenţa în acest spaţiu, Occidentul, prin mesajele celor mai autorizate personalităţi, susţine că „Putin ar dori crearea unor conflicte prelungite în ţări vecine cu Rusia pentru a împiedica integrarea acestora în UE şi NATO”. Acesta ar fi adevăratul motiv pentru care conflictele teritoriale au intrat într-o fază cronică, iar Rusia controlează situaţia amplasând în aceste teritorii forţe de menţinere a păcii.
Modul în care acţionează face ca Federaţia Rusă să fie privită în aceste zone ca un „binefăcător” şi „apărător” al locuitorilor ruşi.
Un exemplu în acest sens, vizita de lucru a ministrului rus de externe, Serghei Lavrov, în Abhazia (aprilie 2017) pentru deschiderea noii ambasade a Federaţiei Ruse la Suhumi.
Cu prilejul acestei vizite, abhazii au aflat despre unele facilităţi în cazul în care solicită cetăţenia rusă. Georgia a anunţat, la rândul ei, că poate elibera paşapoarte locuitorilor din Abhazia şi Osetia de Sud, ceea ce le-ar oferi posibilitatea să circule fără vize în spaţiul Schengen.
Serghei Lavrov a venit în Abhazia cu nouă miliarde de ruble, un sprijin concret pentru această minusculă entitate teritorială, care, după război, şi-a înjumătăţit populaţia, având în prezent circa 250 de mii de locuitori.
Aceste gesturi nu fac decât să demonstreze locuitorilor din zonele cu conflicte înghe–ţate că Rusia ar putea să le susţină şi chiar să le consolideze poziţia pe plan internaţional.
La 31 martie 2017, la Moscova a fost semnată o Înţelegere cu privire la intrarea forţele armate ale Osetiei de Sud în componenţa Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse, în conformitate cu Tratatul dintre Federaţia Rusă şi Osetia de Sud privind alianţa şi integrarea (18 martie 2015). Cu acest prilej, ministrul rus al apărării a ţinut să sublinieze faptul că pe teritoriul acestei republici se găseşte cea de-a 4-a bază militară rusă care asigură atât securitatea republicii, cât şi frontierele de sud ale Rusiei.
Întâlnirea pe care preşedintele rus V. Putin a avut-o cu preşedintele Osetiei de Sud, cu scopul declarat de a „analiza o şi mai aprofundată integrare” a acestei entităţi teritoriale, demonstrează că minuscula republică, cu o suprafaţă de circa patru mii de km pătraţi şi o populaţie de 53 de mii de locuitori, se bucură de o mare atenţie.
Comentând aceste conflicte, Kremlinul declara că: „este foarte dificil de explicat micilor popoare din nordul Caucazului de ce, în anumite părţi ale Europei, unii au acest drept (de a fi independenţi – n.n.), în timp ce în Caucaz ei nu dispun de acest drept”.
Uniunea Europeană, inclusiv ţara noastră, şi Statele Unite ale Americii susţin eforturile Georgiei de reinstituire a autorităţii asupra Abhaziei şi Osetiei de Sud, adică circa douăzeci la sută din teritoriul Georgiei.
Şi în Nagorno-Karabakh, conflictul îngheţat a constrâns Armenia să devină tot mai dependentă de Rusia. Să nu uităm că ea face parte din Uniunea Economică Euroasiatică. Deocamdată, nu se întrevede nicio soluţie viabilă în această enclavă, deşi conflictul este cel mai vechi şi cel mai complicat de soluţionat. Până în momentul de faţă, Armenia şi Azerbaidjanul nu au reuşit să depăşească disputa asupra pretenţiilor lor teritoriale.
În Republica Moldova, odată cu alegerea lui Igor Dodon, se spera că vor apărea, poate, premisele unei rezolvări viabile a problemei transnistrene. Într-un interviu acordat, după alegerea sa, ziarului „Deutsche Welle”, acesta declara: „Este adevărat că noi avem multe probleme care trebuie soluţionate împreună cu Rusia. Dar, în acest caz, eu nu sunt nici prorus, nici proocidental, eu sunt politician promoldovean, adept al statalităţii noastre şi consider că cel mai important lucru este să respect interesele propriei ţări. «Prorusismul» meu este un leit-motiv pe care oponenţii mei politici încearcă să-l inducă în conştiinţa cetăţenilor”.
Un debut de mandat promiţător care, însă, nu s-a verificat prin modul în care preşedintele gestionează problema transnistreană.
Uniunea Europeană, inclusiv ţara noastră, şi Occidentul sprijină reunificarea celor două entităţi şi intensificarea cooperării cu Chişinăul. Recenta întâlnire de la Paris a reprezentanţilor celor două părţi în conflict a demonstrat că, deocamdată, acest conflict rămâne tot atât de îngheţat. De altfel, nici nu s-ar fi putut să existe premise încurajatoare. Autoproclamata Republică Moldovenească Nistreană (RMN) supravieţuieşte graţie sprijinului militar, economic şi politic acordat de Rusia. Aici încă se găsesc trupe ruseşti de menţinere a păcii, dar şi alţi aproximativ 1.500 de militari din fosta armată a 14-a a URSS.
Nu trebuie uitat că, prin Acordul de la Istanbul din 1999, Moscova se obliga să retragă trupele de menţinere a păcii din Transnistria, însă procedura de retragere a fost suspendată „până la evacuarea patrimoniului rusesc din regiune, a cărui pază este asigu-rată de cel puţin jumătate din aceste trupe”, potrivit ex-ministrului rus al apărării, S. Ivanov.
Vorbind despre lipsa unei alternative pentru Republica Moldova, vice-premierul Iurie Leancă, ministru pentru problemele integrării europene, îl prevenea pe preşedintele I. Dodon: „Dumneavoastră nu aveţi altă alternativă. Nu există decât două posibilităţi pentru dezvoltarea noastră: Estul sau Vestul. Chiar dacă noi am dori foarte mult şi am nutri ceva nostalgii, în Est între noi şi cealaltă parte din CSI nu există decât o ţară care se numeşte Ucraina. Dacă poate cineva să explice cum s-ar putea evita Ucraina – să spună! Dacă domnul Dodon va găsi o altă soluţie, atunci el ar putea primi Premiul Nobel”.
„Noi suntem condamnaţi să mergem spre Vest” – scria Iurie Leancă. El a exprimat speranţa că, după alegerile parlamentare, se va forma un guvern proeuropean şi atunci se va putea prezenta cererea de aderare la Uniunea Europeană.
Purtătorul de cuvânt al Parlamentului moldovean informa, recent, că Parlamentul a adoptat o lege cu privire la „lupta împotriva propagandei ruse”, document care va intra în vigoare la 12 februarie 2018. În spiritul acestei legi, a fost deja intensificată propaganda antirusă în mass-media, cu precădere la televiziune.
Raportul prezentat, la începutul acestui an, de Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) atrăgea atenţia că există posibilitatea ca unele conflicte îngheţate să se reactiveze.
De regulă, conflictele îngheţate reizbucnesc atunci când au loc schimbări ale factorilor interni sau externi, care au putut ţine o vreme situaţia într-un anumit echilibru.
Se prea poate, însă, ca menţinerea acestor conflicte nesoluţionate să ofere Moscovei acel respiro de care are nevoie pentru găsirea celor mai convenabile soluţii de oficializare a anexării acestor enclave care sunt mai degrabă un fel de cui al lui Pepelea!
Conflictele îngheţate acordă Moscovei posibilităţile unui amestec direct în zonele separatiste, atât în treburile economice, dar mai ales în permanentizarea instabilităţii politice, ceea ce, în ultimă instanţă, alterează climatul internaţional.
De mai mult timp, cercetători şi analişti ai companiei americane STRATFOR prezintă câteva concluzii legate de conflictele militare actuale, evidenţiind, în principal, evoluţia acestora spre războiul hibrid.
Se porneşte de la convingerea că Rusia consideră că războiul hibrid o va ajuta „să lichideze orice duşman”, cu atât mai mult cu cât menţinerea unei încordări între Rusia şi Occident a crescut în ultimii ani. Moscova apelează la războiul hibrid pentru a cuceri şi a menţine o poziţie privilegiată în lupta pentru influenţă şi putere pe plan mondial. Aceşti analişti apreciază faptul că în strategia de securitate naţională a Federaţiei Ruse, îndeosebi în relaţiile acesteia cu Occidentul, războiul hibrid a devenit o componentă importantă, care porneşte de la realitatea actuală că Rusia nu mai poate să facă faţă unei confruntări costisitoare pe termen lung. Războiul hibrid poate utiliza, în schimb, orice posibilitate de influenţare prin utilizarea unei largi palete de metode şi acţiuni. Unele dintre acestea pot influenţa direct stabilitatea unor state. Această metodă o poate folosi atât în cazul guvernelor din republicile ex-sovietice, cât şi în cazul guvernelor din unele ţări occidentale prin alimentarea discordiei între ţările europene, prin slăbirea solidarităţii transatlantice şi temperarea dorinţei unor state de integrare europeană.
Totodată, se urmăreşte blocarea influenţei străine în ţară, mai ales la frontierele sale, lărgirea sferelor de influenţă a Kremlinului asupra poziţiilor-cheie geopolitice, folosindu-se de anumite avantaje geografice, cum ar fi cursurile de apă, mări, munţi.
Aceste conflicte oricând pot reizbucni, după cum s-a întâmplat nu demult în Nagorno-Karabakh, pentru că ele nu se sting niciodată definitiv. Ele sunt folosite de Moscova pentru a menţine o presiune permanentă asupra autorităţilor locale din republicile ex-sovietice. Oricare dintre aceste conflicte poate fi reactivat în orice moment, după cum dictează interesele celui care le întreţine, în raport de o conjunctură sau alta.
Dacă aceste conflicte încă nu au fost soluţionate şi, probabil, nu vor fi rezolvate prea curând, în spaţiul ex-URSS au apărut şi sunt pe punctul să apară noi focare de conflict.
Dintre cele recent apărute, amintim Peninsula Crimeea care, până în anul 2014, aparţinea Ucrainei, dar care, în prezent, face parte din Federaţia Rusă, alături de oraşul federal Sevastopol, în urma unui referendum organizat sub ocupaţia militară rusă, considerat ilegal atât de guvernul de la Kiev, cât şi de comunitatea internaţională. De altfel, Vladimir Putin a fost nevoit ca, până la urmă, să recunoască faptul că, în timpul referendumului, armata rusă a fost prezentă în toată Peninsula, deşi declarase anterior că trupele înarmate erau forţe de autoapărare locală.
Rusia are interese strategice în această zonă. La Sevastopol se găseşte flota sa la Marea Neagră, care joacă rolul de protecţie a frontierei sale sud-vestice continentală, cât şi a zonei Caucazului.
Integrarea Crimeei în Rusia a fost organizată şi înfăptuită într-un timp record: deja în prima parte a anului 2014, o mare parte dintre elementele şi structurile sociale (salarii, pensii), administrative (eliberarea de paşapoarte ale FR) a fost înfăptuită de Federaţia Rusă. În plus, lista sărbătorilor legale ruse a fost completată cu 18 martie – Ziua intrării Crimeei în componenţa Federaţiei Ruse.
Tot ceea ce s-a întâmplat în Peninsula Crimeea a influenţat şi alte zone ale Ucrainei, îndeosebi pe cele din partea estică, mai apropiate de Federaţia Rusă, respectiv, provin-ciile Doneţk şi Lugansk din Donbas. De altfel, mişcările au debutat odată cu protestele declanşate în Crimeea. Au avut loc confruntări militare în toată această zonă a separatiştilor ucraineni proruşi, înarmaţi, care aveau legături cu armata rusă.
La 7 aprilie 2014 a fost autoproclamată Republica Populară Doneţk, care, deşi este parte componentă a Ucrainei, de facto controlează aproape în totalitate zona. A urmat, la 11 mai 2014, un referendum controversat, în urma căruia a fost declarată, unilateral, independenţa (2.300.262 de locuitori). Actuala guvernare a Ucrainei carac-terizează această „Republică” ca fiind o „organizaţie teroristă” separatistă.
La 12 mai 2014, în urma unui referendum controversat, Republica Populară Lugansk (1.500.000 locuitori) şi-a anunţat în mod unilateral independenţa, exprimându-şi, explicit, dorinţa de a intra în componenţa Rusiei.
Cele două „republici” au declarat că doresc să se unească pentru a forma Novorosia.
Probabil, va mai trece ceva vreme până când lucrurile vor intra într-o stare de normalitate pentru locuitorii acestor regiuni. Incertitudinea nu este de bun augur, nu poate dura la nesfârşit.
Legea adoptată de Rada Superioară cu privire la „Particularităţile politicii de stat pentru asigurarea suveranităţii de stat a Ucrainei asupra teritoriilor ocupate temporar în regiunile Doneţk şi Lugansk”, numită şi legea integrării, încearcă să găsească căi de reglementare a situaţiei de jure, Kievul cere Moscovei să renunţe la susţinerea separatiştilor proruşi. La începutul acestui an, la Davos, preşedintele P. Poroşenko „chema ţările europene să se unească împotriva Rusiei şi să formeze «o nouă coaliţie»”. El chema ţările europene ca împreună să se opună agresiunii.
În ultimele zile ale anului 2017 şi la începutul acestui an, în presa rusă au apărut mai multe comentarii referitoare la relaţiile Rusiei cu vecinii de la frontierele de vest, „relaţii care, în ultima vreme, s-au înrăutăţit atât de mult încât acestea pot fi considerate insuficient apărate”. Aluzie la adresa celui mai de nădejde aliat – Belarus, ţară care „nu mai poate fi considerată un scut de nădejde al Federaţiei Ruse”.
Supărarea Minskului faţă de „neînţelegerile cu aliatul”, exprimată în mai multe rânduri de preşedintele A. Lukaşenko, orientarea ţării spre ameliorarea relaţiilor de bună vecinătate cu UE sugerează faptul că această ultimă redută de la frontiera vestică a FR se va deplasa, în timp, spre Uniunea Europeană. Acest semnal de alarmă, apărut după vizita recentă pe care a făcut-o la Minsk comisarul european pentru politica europeană de vecinătate şi negocieri de extindere a UE, Johannes Hahn, unde s-a întâlnit cu prim-ministrul şi ministrul de externe ucrainean, dar şi cu membri ai opoziţiei şi participanţii la proiectul „Most” („Podul”).
Anna Gherman, ex-deputat al Radei Superioare, afirma că există semne care prevestesc o „primăvară belarusă”. Un argument in acest sens ar fi mutarea negocierilor privitoare la Doneţk şi Lugansk de la Minsk la Astana. În context, ea a amintit de Programul USAID „Community Connections” pentru susţinerea societăţii civile din Belarus. În perioada anilor 2017-2022 vor acţiona peste trei sute de persoane.
Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, la Davos, preşedinta Lituaniei, Dalia Grybauskaite, a declarat că „pentru Ţările Baltice întărirea apărării frontierelor de est devine prioritară”.
Tocmai de aceea, scria reprezentantul Bloomberg, V. Putin a decis să nu mai extindă conflictul din Ucraina şi să-l declare îngheţat. El nu ar dori nici acutizarea altor conflicte din spaţiul ex-sovietic. În general, se fereşte să dea frâu liber isteriei, cu atât mai mult cu cât, în luna martie a acestui an, vor avea loc alegerile prezidenţiale la care, din start, V. Putin este considerat victorios.
Coments