Onorate domnule Preşedinte,

Distinse doamne şi domni,

Mai întâi, vreau să mulţumesc organizatorilor conferinţei pentru invitaţia de a participa şi a lua cuvântul şi să mă alătur celorlalţi vorbitori în a le ura succes participanţilor în desfăşurarea acestui important eveniment.

În al doilea rând, salut interesul faţă de evenimentele legate de Marea Unire de la 1918, considerând că acestea pot fi un bun izvor de cunoştinţe şi sursă de inspiraţie pentru noi, generaţia de astăzi, dar şi pentru generaţiile viitoare.

Cunoscând mai bine evenimentele legate de Marea Unire, putem acţiona în prezent mai înţelept şi cu mai multă maturitate. Vorbesc de realism şi maturitate, pentru că în contextul geopolitic şi de securitate actual, mai mult ca oricând este nevoie de aceste calităţi atunci când vorbim de evenimentele de acum un veac. Insist pe ideea necesităţii cunoaşterii istoriei, pentru că dacă necunoaşterea şi ignoranţa nasc monştri, în cazul necunoaşterii istoriei Basarabiei, ignoranţa naşte moldovenişti.

Dat fiind că subiectul Marii Uniri este foarte politizat atât pe o parte, cât şi pe alta a Prutului, consider important să subliniez faptul că atunci când vorbim despre Basarabia, vorbim despre o entitate geografică şi politică dispărută odată cu terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial. În context, amintesc asistenţei că după ocuparea Basarabiei de către URSS în iunie 1940, a urmat dezmembrarea fostei provincii româneşti.

După formarea, la începutul lunii august 1940, a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, la 4 noiembrie acelaşi an, printr-un decret al Prezidiumului Sovietului Suprem al URSS, acesteia i-au fost trasate şi frontierele, ceea ce a însemnat, de fapt, „decapitarea şi amputarea „picioarelor” Basarabiei”. Basarabia a fost decapitată, pentru că la nord i-a fost desprins judeţul Hotin, iar la sud, i s-au „amputat picioarele”: judeţele Cetatea Alba şi Ismail au fost transferate Ucrainei, în consecinţă Basarabiei îngrădindu-i-se accesul la Dunăre şi la Marea Neagră.

În componenţa noii Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti au fost incluse doar 6 din cele 8 judeţe ale Basarabiei (Bălţi, Bender, Chişinău, Cahul, Orhei şi Soroca), precum şi raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Slobozia şi Tiraspol ale Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

Dacă în urma implementării anexelor secrete ale pactului Molotov – Ribbentrop, în iunie 1940, URSS a rupt de la România un teritoriu de 44.422 km² (circa 15% din suprafaţa teritorială a României Mari) cu 3.200.000 de locuitori, în Basarabia, şi 6.000 km² cu peste 500.000 de locuitori, în partea de nord a Bucovinei, apoi teritoriul noii Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti a înglobat doar 33.700 km² şi o populaţie de 2.467.700 de locuitori, dintre care circa 12% constituia teritoriul celor 6 raioane din stânga Nistrului.

Evident că decretul din 4 noiembrie 1940, chiar din punctul de vedere al legislaţiei interne a URSS, a fost ilegal. Şi nu doar pentru că liderii de partid ai URSS nu au ţinut cont de opinia populaţiei Basarabiei, ci şi deoarece, conform Constituţiei RASS Moldoveneşti, teritoriul fostei republicii autonome sovietice socialiste moldoveneşti nu putea fi modificat fără consimţământul acesteia[1]. Or, niciun referendum cu privire la modificarea frontierelor RASSM nu a fost organizat şi nici decizii în chestiunea respectivă ale Sovietului Suprem al acestei republici nu au fost adoptate.

Dezmembrarea Basarabiei a avut loc pentru a şterge mai rapid din memoria colectivă a locuitorilor provinciei raptul din 28 iunie 1940, dar şi pentru că URSS dorea să păstreze (sau să încerce să reţină în componenţa sa) importantele raioane strategice ale Basarabiei, inclusiv ieşirea la gurile Dunării, pentru cazul în care, aşa cum menţiona cunoscutul istoric Mihail Bruhis, cine ştie când, ruşii ar fi siliţi, din cine ştie ce motive sau considerente, să accepte unele cedări teritoriale în această zonă[2].

„Frontierele” stabilite la 4 noiembrie 1940 pentru RSS Moldovenească corespund, în mare parte, cu frontierele actuale ale Republicii Moldova.

Prin dezmembrarea Basarabiei şi crearea RSS Moldoveneşti, Basarabia ca entitate politico-geografică a încetat să mai existe. Restabilirea administraţiei româneşti şi a provinciei Basarabia în perioada iulie 1941 – august 1944 nu a putut inversa lucrurile şi anula răul făcut de regimul sovietic de ocupaţie. Prin Convenţia de armistiţiu între Guvernul Român şi Guvernele Naţiunilor Unite, de la Moscova (12-13 septembrie 1944), România, recunoscându-şi înfrângerea în război, a fost nevoită să accepte „restabilirea frontierei de stat între Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi România, stabilită prin acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”. Chiar dacă nota sovietică din 28 iunie 1940 nu a fost un acord, aşa cum pretindeau sovieticii, ci un ultimatum sub ameninţarea armelor, frontiera de pe harta Molotov a fost reconfirmată şi în Tratatul de pace încheiat între România şi Puterile aliate şi asociate, de la 10 februarie 1947, de la Paris. Articolul 1, printre altele, stipulează: „Frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940 şi cu Acordul sovieto-cehoslovac din 29 iunie 1945”.

La 4 februarie 1948, la Moscova, la scurt timp după izgonirea Regelui Mihai I din ţară, Petru Groza semnează împreună cu Veaceslav Molotov un Tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă între Republica Populară România şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste pe un termen de 20 de ani. Tot atunci, cei doi au semnat şi un Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română şi URSS, prin care România a acceptat din nou frontiera conform hărţii anexă la Nota Molotov din 26 iunie 1940, precum şi toate pretenţiile teritoriale exprimate de sovietici în timpul lucrărilor Comisiei mixte româno-sovietice care a activat în vara şi toamna anului 1940.

La fel ca şi după anexarea Basarabiei în 1812, imediat după dezmembrarea Basarabiei în 1940, componenţa etnică a teritoriului acaparat de Ucraina a suferit modificări esenţiale. În primul rând, printr-un acord sovieto-german din 5 septembrie 1940, populaţia germană din Basarabia şi Nordul Bucovinei – peste 100.000 de oameni – a fost strămutată forţat pe teritoriul celui de-al Treilea Reich. În judeţele Akkerman şi Ismail ale Basarabiei, în urma strămutării coloniştilor germani, au rămas circa 500.000 de hectare de pământuri libere.[3] Aceste pământuri nu au fost populate însă de către ţăranii cu puţin pământ din alte judeţe ale Basarabiei. În locul coloniştilor germani, conform unei hotărâri din 31 octombrie a Consiliului Comisarilor Poporului şi Comitetului Central (bolşevic) din Uniunea Sovietică, pe fostele pământuri româneşti au fost aduse „6.000 de gospodării colhoznice” şi „3.700 de gospodării ţărăneşti individuale” din regiunile estice şi vestice ale Ucrainei. În acelaşi timp, din teritoriile ocupate erau deportaţi în gulag mii de moldoveni. Numai la 14 iunie 1941[4], din RSS Moldovenească au fost deportate în gulagurile din regiunile Altai, Kirov, Krasnoiarsk, Novosibirsk, Omsk şi republicile Kazahă şi Komi 22.648 de persoane. Multe mii de moldoveni erau recrutate la munci pentru şantierele de construcţii, întreprinderile industriale şi minele de cărbune din diferite regiuni ale „noii patrii sovietice”, unde munca se deosebea foarte puţin de cea din gulag. La 29 noiembrie 1940, biroul CC al PC(b)M, discutând problema planului de recrutare, a constatat că la acea dată peste hotarele RSS Moldoveneşti fuseseră trimise doar 56.356 de persoane, numărul planificat fiind de 77.000.[5] La fel ca şi după anexarea Basarabiei în 1812, politica de colonizare cu populaţie slavă a teritoriului dintre Prut şi Nistru era doar un element al politicii de deznaţionalizare şi rusificare a vechii Basarabii.

Am considerat necesar să fac această digresiune cu privire la istoria Basarabiei pentru a înţelege mai bine cum s-a ajuns la situaţia de astăzi, la realităţi ce sunt cu mult mai complexe decât în Basarabia anului 1918. Republica Moldova de astăzi nu este Basarabia din anul 1918. Nici ca şi componenţă naţională, nici ca teritoriu şi frontiere. Astăzi Republica Moldova este cu mult mai divizată din punct de vedere politic, administrativ, etnic, lingvistic, religios decât Basarabia anului 1918. Republica Moldova de astăzi are o parte a teritoriului ocupat de Rusia – aşa-numita Republică Moldovenească Nistreană, cu structuri de stat şi armată proprie, cu trupe ruse care-i apără structurile anticonstituţionale; Republica Moldova are o autonomie pe teritoriul ei – Găgăuzia, al cărei statut de autonomie prevede clar că în cazul în care Moldova îşi pierde statalitatea, aceasta va avea dreptul la autodeterminare.

Republica Moldova are o elită politică foarte diferită de cea a Basarabiei anului 1918. O parte din liderii mişcării de eliberare naţională din Basarabia anului 1918 aveau în spate închisorile ţariste (să ne amintim aici de Constantin Stere, de exemplu), în 1991 însă, marea majoritate a celor care au votat Independenţa Republicii Moldova aveau în spate şcoala de partid sovietică.

Spre deosebire de Basarabia anului 1918, Republica Moldova are deja o istorie de peste două decenii de existenţă ca stat independent. În această perioadă s-a creat nu doar o „nomenclatură”, dacă putem spune aşa, care este interesată în consolidarea şi perpetuarea statului Republica Moldova, dar şi o mentalitate aparte. Câteva generaţii de copii au fost educaţi în şcoală ca cetăţeni ai unui stat independent.

În fine, situaţia internaţională actuală este diferită. Basarabia anului 1918 era o regiune ruptă recent de la Imperiul Rus (care proclamase dreptul popoarelor la auto-determinare), care încă nu reuşise să fie recunoscută internaţional. Republica Moldova este recunoscută astăzi de toate statele din lume, este stat-membru al ONU şi altor organizaţii internaţionale. România, la rândul ei, este şi ea parte a aceloraşi organizaţii; mai mult – este stat-membru NATO şi UE.

Cel mai bun omagiu pe care putem sa-l aducem foştilor membri ai Sfatului Ţării este ca prin acţiuni concrete să contribuim la apropierea celor două maluri de Prut. Cred că conferinţa noastră de astăzi, la care participă istorici de pe ambele maluri ale Prutului, la fel ca şi alte elemente, cum ar fi faptul că România a devenit partenerul comercial principal al Republicii Moldova, intrarea Băncii Transilvania pe piaţa financiară din Moldova, în sfârşit privatizarea companiei Vestmoldtransgaz de către Transgazul românesc, sunt exemple grăitoare în acest sens.

Vorbind despre diferenţele dintre Basarabia anului 1918 şi cele ale Republicii Moldova de astăzi, nicidecum nu vreau să sugerez că visul românilor de pe ambele maluri ale Prutului de a avea un viitor şi o soartă comună este fără speranţă. Şi în acest sens Istoria ne arată că deseori ceea ce crede omul imposibil, Dumnezeu face posibil. În anul 1916, când România a intrat în război, nimeni nu-şi putea imagina că doar peste doi ani Marea Unire va începe de la Chişinău. S-ar putea ca şi eu, astăzi, să fiu prea mic şi neîn-semnat pentru a înţelege „căile Domnului”. Să lăsăm, deci, Istoria să-şi urmeze cursul ei, iar fiecare dintre noi să facă tot ce-i stă în puteri (în cazul meu, şi în fişa de post) pentru apropierea spirituală, economică şi politică a românilor de pe cele două maluri ale Prutului.

* Discursul E.S. Domnul Ambasador Mihai Gribincea, Ambasadorul Republicii Moldova în România, în cadrul Conferinţei Centenarul Unirii Basarabiei cu România. Puterea dreptului, autodeterminare şi argumente istorice, conferinţă organizată de Facultatea de Ştiinţe Politice din Bucureşti în parteneriat cu Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova. Bucureşti, 20 martie 2018

[1] Constituţia (Legea Fundamentală) a RASS Moldoveneşti, adoptată la 6 ianuarie 1938, art. 15.

[2] Mihail Bruhis, Rusia România şi Basarabia. 1812, 1918, 1924, 1940, Chişinău, 1992, p. 283.

[3] Vocea poporului, 23 octombrie 1990.

[4] Ion Şişcanu, Raptul Basarabiei – 1940, Editura Ago-Dacia, Chişinău, 1993, p. 82.

[5] Arhiva Organizaţiilor Social Politice din Moldova, Fond 52, inv. 1, dosar 19, f. 63.