colonel (rez) Andrei COVRIG,
preşedintele Asociaţiei George C. Marshall
Republica Molodva, 

Abstract: In the countries of the NATO to a problem of relations of civil and military structures it was always given particular attention. Isn’t an exception and Turkey as the military element always was in this country on special to the account. Since times of creation of the Turkish state and throughout decades the army played special, rather important role, both in external and in internal policy. The offered material is an attempt to throw light on some aspects of relations between civil and military in Turkey.

Problema relaţiilor dintre organizaţia militară şi puterea politică este o preocupare nu doar a sociologilor militari. Este vorba de o chestie eminamente politică. În acest context, a devenit celebră fraza precum că „Războiul este prea important pentru a fi lăsat doar pe seama generalilor. Puţini civili par să fie de acord cu asta şi încă şi mai puţini generali”¹. Esenţa filozofiei unei culturi militare democratice este acronimul Cooperarea Civil – Militară (Civil – Military Cooperation – CIMIC). Introdus de NATO, CIMIC avea iniţial rolul de a descrie colaborarea militar-civilă (politică) necesară pentru buna împlinire a misiunilor. Noţiunea are însă o semnificaţie mult mai adâncă în ilustrarea modului în care armata şi societatea convieţuiesc şi negociază².

Într-un fel sau altul, reflecţia asupra războiului este un subcapitol al filozofiei politice. Scrierile renascentiste ale lui Machiavelli exprimă frica de mercenari, el declarându-se adeptul a ceea ce am numi azi controlul civil al armatelor. În anii interbelici autori precum colonelul Charles de Gaulle (Tăişul sabiei, Spre armata de meserie) arată tensiunea dintre armată şi societate, acesta solicitând în locul armatei o trupă tehnicizată, compusă din profesionişti. Rechizitoriul viitorului mareşal roman Alexandru Averescu, adus factorilor politici ai vremii, vinovaţi de pierderile inutile din Marele Război, conţineau şi paragrafe de sociologie militară³. Teama de un complex militar industrial, traducând rolul nefast al gărzilor pretoriene, stimulează scrierile unor sociologi şi politologi precum Samuel Huntington– Soldatul şi statul (1957) sau Morris Janowitz– Soldatul profesionist. Un portret social şi politic (1960).

Pentru Huntington, profesor la Harvard, cu mare influenţă în mediile politice nord-americane, autor al unor cărţi şi articole inedite despre problematica relaţiilor dintre civili şi militari, în special a celor care se referă la mecanismele care fac posibilă subordonarea militarilor unei puteri politice civile, între armată şi societate este o diferenţă clară, mai ales dacă vorbim de un polis liberal şi nu de un stat cazarmă. Militarul profesionist se caracterizează prin trei trăsături: expertiza, responsabilitatea şi corporatismul („un sens al unităţii organice şi al unităţii profesiei, dobândit în procesul de socializare militară”). Pentru a putea atinge maximum de eficienţă, militarul trebuie lăsat să-şi facă treaba sub un control politic sensibil însă la nevoile armatei, iar cele două sfere să fie clar delimitate⁴. Modelul teoretic al lui Huntington prevede un „control civil obiectiv”. Răspunsul corect este „negocierea” liberală, care defineşte drepturi şi responsabilităţi specifice pentru conducerea militară şi civilă. Armata trebuie să recunoască că respectă legea; trebuie să rămână apolitică şi să respecte autoritatea civilă. În schimb, civilii trebuie să respecte rolul special al armatei în societate, să ofere finanţare corespunzătoare pentru rolurile şi misiunile armatei şi să se pregătească astfel, încât să interacţioneze într-un mod pozitiv cu armata”⁵.

Morris Janowitz vede însă dinamic lucrurile în relaţiile militar-civil. Pentru el armata se adaptează odată cu societatea şi trebuie ca cele două să se întrepătrundă cumva pentru a nu se crea un contrast de valori şi percepţii între ele.

În accepţiunea ONU, care conferă conceptului o perspectivă mai largă, CIMIC reprezintă o „relaţie de sprijin reciproc, planificare integrată şi schimb constant de informaţii, necesar la toate nivelurile, între forţele militare, organizaţiile şi agenţiile umanitare, care acţionează pentru îndeplinirea unui scop comun ca răspuns la o situaţie de urgenţă umanitară”.

În viziunea NATO CIMIC reprezintă „totalitatea acţiunilor şi măsurilor întreprinse pentru realizarea coordonării şi cooperării între comandanţii militari, personal, pe de o parte, şi autorităţile naţionale şi locale, populaţia civilă, organizaţiile internaţionale, neguvernamentale şi private de voluntari, pe de altă parte”⁶.

Turcia este o ţară regională importantă, cu o armată impunătoare, capabilă să apere interesele statului turc în lume. Acest stat este nevoit să ducă o luptă permanentă şi să fie prezent în diferite conflicte militare, chiar şi după declararea sa ca republică. Analiza CIMIC în Turcia, cu specificul aparte al acestui stat, prezintă interes nu doar ca o informaţie ordinară, dar şi ca un prilej de meditaţie, concluzii şi recomandări ce ţin de relaţiile cu alte state din regiune, inclusiv cu noi, cei din Republica Moldova.

Pe parcursul istoriei, de la întemeierea Turciei şi până în prezent, rolul militarilor a fost întotdeauna unul major. La 19 mai, 1919 Mustafa Kemal Paşa, un comandant militar care s-a manifestat în Bătălia de la Galipoli, a iniţiat o mişcare naţionalistă. Kemal Paşa a încercat revocarea termenilor tratatului semnat de sultan la Istambul, mobilizând fiecare parte a societăţii turceşti, în ceea ce a devenit războiul turc de independenţă. Mustafa Kemal Atatürk, „părintele poporului“, cum este el numit în Turcia, a devenit apoi, preşedintele şi întemeietorul primei Republici Turce. În anul 1923 Kemal Atatürk, a creeat cadrul necesar pentru o reformă modernă şi în locul Imperiului Otoman a fost înfiinţată Republica Turcă.

Pe parcursul anilor militarii turci de mai multe ori au înfluenţat, uneori violent, istoria ţării. După o serie de tulburări interne aceştea la 27 mai 1960 îl îndepărtează de la putere pe preşedintele Adnan Ertekin Menderes, iar conducerea statului pînă în 1966 este efectuată de generalul Cemal Gursel. La 12 septembrie 1980 generalul Ahmet Kenan Evren este implicat într-o lovitură de stat, acesta conduce ţara pînă în 1989. Guvernul aceptă formarea şi activitatea partidelor politice, însă în vigoare rămîn restricţii referitor la interzicerea şi activitatea a 150 politicieni. În acelaş an Kenan Evren îl desemnează ca prim-ministru pe Turgut Ozal, care în anul 1989 devine preşedintele Turciei.

Demisia unui şir de ofiţeri superiori, care a avut loc la 29 iulie 2011 a generat în statul turc adevărate calamităţi politice. Acest fapt nu este întâmplător. Din momentul apariţiei, la începutul secolului XX, a Turciei ca republică, forţele militare terestre, aviatice şi maritime au fost apreciate ca garant al stabilităţii. Şeful Statului Major, Generalul Isik Koşaner a părăsit funcţia în semn de protest, după ce a calificat drept persecuţii demisiile şi privarea de libertate a sute de ofiţeri, acuzaţi de organizarea loviturii de stat din 2003. Conducătorii armatei, forţelor militaro-maritime şi aviaţiei militare s-au retras din funcţii împreună cu Koşaner. Aceştia au fost acuzaţi de încercarea de a înlătura prin forţă Partidul Justiţiei şi Dezvoltării, o formaţiune politică condusă de actualul premier Recer Tayyip Erdogan⁷.

În contextul celor expuse, prezintă interes studiul „Changing of the Guard in Turkey: The country attempts to strike a balance between civilian and military power” („Schimbări în puterea din Turcia. Statul efectuează eforturi pentru refacerea unui echilibru între autorităţile civile şi militare”) efectuat de către echipa revistei „Per-CONCORDIAM” (http://tinyurl.com/per-concordiam-magazine). Referitor la cele produse, conform studiului, părerile experţilor s-au împărţit. Unii consideră că plasarea forţelor armate pe poziţia a doua este salutabilă pentru o naţiune care tinde spre Uniunea Europeană. Să ne amintim că în 1980 militarii au detronat guvernul şi au modificat a treia oară constituţia ţării.

Oponenţii consideră că este vorba de intenţia Partidului Justiţiei şi Dezvoltării, o formaţiune politică în esenţa ei tradiţional islamică, de a-şi consolida puterea prin anihilarea unicului obstacol spre o dominare masivă în societate. Aceştia nu ezită să menţioneze că administraţia centrală a privat de libertate ziarişti, academicieni şi oameni de afaceri, care au criticat public guvernul. Sute de ofiţeri, spre sfârşitul anului 2011, rămâneau în detenţie. „Turcia schimbă forma militară de autoritarism într-un autoritarism civil”- a declarat în februarie 2011 într-un interviu pentru ziarul „The Guardian” Gareth Jenkins, specialist în probleme de securitate care activează la Istanbul. „În ultimii ani suntem martori ai persecuţiilor politice, ai reprimării presei şi ai arestărilor de oameni fără a le fi expuse careva învinuiri”. În ce măsură o nouă corelaţie dintre guvern şi militari va influenţa relaţia nu doar cu NATO, dar şi cu vecinii din regiune? Turcia este membru NATO din 1952, iar mulţi din ofiţerii aflaţi în detenţie au activat în timpul colaborării intensive cu NATO.

„Divergenţele politice dintre PJD şi militari, – indică un observator în august 2011 în ziarul turc «Hurriyet», – vor dispărea când aceştia se vor uni pentru promovarea unui traseu naţionalist în politica externă, care va include şi refuzul de la o poziţie orientată spre vest, curs ales de PJD, pentru a întări influenţa ţării în regiune”.

Mai mulţi experţi şi politicieni, care urmăresc evoluţia evenimentelor din Turcia, nu sunt de vacord. Necătînd la accente noi în politica exterbă a Turciei, aceştea consideră că ţara continuă să aibă relaţii cu Occidentul, precum şi cu Orientul Apropiat. Vorba e şi de locul Turciei în lumea musulmană din timpurile Imperiului Otoman, precum şi faptul Occidentul tratează ţara ca o republică democratică.

Prim-ministrul Recer Tayyip Erdogan şi preşedintele Abdullah Gul promovează o „politică fără probleme” cu vecinii. Ţara nu doar a făcut paşi pentru normalizarea relaţiilor cu adversarul istoric – Armenia, a încheiat acorduri în Liban, a trimis specialiştii săi în Afganistan, a promis autonomie curzilor turci şi a cerut interdicţii pentru regimul dictatorial din Siria. Istanbulul a salutat noul guvern democratic din Irak. Vorba e despre un acord de liber comerţ cu Bagdadul. Ţara tinde să amelioreze relaţiile cu Grecia, inclusiv prin deschiderea unui reţele internaţionale de transportare a gazului natural, care va uni aceste două state. În vara anului 2011 guvernul a anunţat că va plăti compensaţii creştinilor armeni, greci şi sirieni, care au fost lipsiţi de edificiile de cult, întreprinderi şi case în anii douăzeci ai secolului trecut. Această decizie a fost susţinută de CEDO. În septembrie 2011 Turcia şi SUA au anunţat despre conducerea comună a Forumului mondial antiterro cu scopul excluderii radicalizării în statele care, după „primăvara arabă”, s-au debarasat de regimurile autoritare.

„În pofida impresiei de suprafaţă precum că ţara pierde simpatia Occidentului, realitatea e mai complicată”, – scrie expertul Fadi Hacura într-un articol pentru colectivul de savanţi, care activează în „Chatham House” din Londra. „După terminarea războiului rece era necesară o oarecare restructurare. Turcia trebuia să se reintegreze în Orientul Apropiat şi Eurasia”.

Aspiraţiile PJD de a instaura asupra militarilor un control dur trezeşte îngrijorare în unul din cele mai laice state a lumii musulmane. Mustafa Kemal Ataturk, primul preşedinte al Republicii Turcia, a insistat în 1923 asupra unei formule noi, laice, în schimbul Sultanatului şi Halifatului Otoman. Unele surse de informare în masă l-au învinuit pe prim-ministrul Erdogan de tendinţe „putiniste”⁸, făcând o paralelă cu preşedintele rus Vladimir Putin. După victoria în alegerile din 2011 câştigate de Erdogan, devenit pentru a treia oară prim-ministru, acesta are ca scop consolidarea puterii, introducerea unor modificări la constituţia din 1980, adoptată după lovitura de stat a militarilor. Erdogan optează pentru o republică prezidenţială, asemenea Franţei. În cazul apariţiei unei asemenea formule – eveniment salutat de UE – actualul prim-ministru, foarte posibil să apară ca candidat cu şanse mari la funcţia de preşedinte. Dat fiind faptul că PJD nu are suficiente voturi în legislativ, această formaţiune va conlucra cu alte partide.

La etapa actuală e complicat de apreciat situaţia la capitolul „relaţii civili-militari”. Sunt rezervaţi şi analiştii din această ţară. „În Turcia guvernul ales niciodată nu a avut o putere reală” – a declarat Yasemir Ciongar, redactor al unui ziar, pentru „The Washington Post”, imediat după schimbările de cadre în ierarhia militară. „Actualmente situaţia se schimbă. O supunere a militarilor – este o lege nescrisă. Aceştia au fondat republica, susţin regimul şi neimplicarea bisericii în treburile statului. Actualmente au loc schimbări. Cu toate acestea, vorba e de un proces complicat”⁹.