Profesor universitar doctor Stan Petrescu
Mircea cel Bătrân Ban, Voievod şi Domnitor, va ajunge pe tronul Tării Românești într-un context politic internațional nefavorabil menținerii, în condiții bune, a tinerei statalității muntene. Pe plan extern, entități statale străine, precum Ungaria, Polonia şi mai ales Imperiul Otoman erau direct interesate să ajungă la Gurile Dunării şi la Pontul Euxin, iar în plan intern aceleași puteri erau atrase de resursele naturale bogate pe care le deţineau statele romaneşti.
În fața unor asemenea provocări de insecuritate, orice autoritate politică a vremii avea de rezolvat pe o scară a urgențelor politice de securitate, mai întâi, consolidarea internă a ţării, factor care oferea capacitate de răspuns în fața ameninţărilor din afară. Pentru a realiza acest lucru, urma să fie întreprinse măsuri interne importante.
În mare, acestea sunt împrejurările de natură internă și externă în care la 23 Septembrie 1386, urca pe Tronul Țării Românești, Mircea cel Bătrân, unul din cei mai iscusiți și înțelepți domnitori români, care, timp 32 de ani, va deține sub autoritatea sa exclusivă întreaga Ungrovlahie. Se va dovedi de-a lungul întregii sale domnii, diplomat vizionar, un strălucit comandant militar şi un înțelept administrator al averii țări sale.
Pe timpul domniei sale, societatea era de tip feudal clasic, bazându-se pe raporturi feudo-vasalice, în care supusul trebuia să fie fidel seniorului și să se achite de acele obligații contractuale.
Prin urmare, domeniul feudal (pământul) este obiectul material definitoriu al feudalismului și constituie principalul izvor al producției, care definește relațiile feudale. Raporturile de vasalitate pe teritoriul Țării Românești au forme diferite în arealul Europei medievale, dar indiferent de autoritățile care le-au ființat, ele au avut la bază un contract de vasalitate.
Țările Române la găsim în perioada unui feudalism dezvoltat, având la bază un grad diferit de dezvoltare a relațiilor de producție feudale, față de Europa Occidentală.
Domnitorul Mircea cel Bătrân a introdus sistemul priorităţii feudale, stabilind cu claritate obligaţiile materiale ale stăpânilor de pământ, ale ţăranilor liberi şi celor dependenți de stăpâni.
A oferit facilități fiscale bisericii şi pentru cei care prestau obligații militare, neuitând să ia măsuri de protejare a ţărănimii.
Administraţia şi biserica se aflau sub control domnesc, armata, ca forță de baza de lovire, era sub comanda direct a domnitorului, sprijinindu-se pe ţărănime. De domnia lui Mircea cel Bătrân este legată denumirea de „oastea cea mare”, forță organizată după reguli militare care se ridica la luptă generală, la nevoie.
A realizat un sistem de fortificaţii defensive prin construirea unui lanț de cetăţi pe linia dunării, în Dobrogea și în teritoriu Țării Românești: Turnu-Giurgiu, Silistra-Dârstor, Breaza-Severin-Dâmbovița.
Fiind de religie bizantină, poate fi considerat un mare ctitor de mănăstiri şi biserici, înălţând prin nenumăratre danii şi alte privilegii sau imunităţi, centrele monahale de la Vodiţa (Mehedinţi), Tismana (Gorj), Vişina (Gorj), Cotmeana (Argeş), Brădet (Argeş), Dealu (lângă Târgovişte), Snagov (lângă Bucureşti), Nucet (Dâmboviţa), Coşuştea (Crivelnic, Mehedinţi), Glavacioc (Strugalea, la sud de Giurgiu), Bolintin (tot în Giurgiu), Polovragi (Gorj), Cetăţeni (Câmpulung) etc. Există unele surse care atribuie unele dintre acestea lui Negru Vodă, altele construite de Basarab I, Vlaicu, Radu I şi Dan I.
Mănăstirea Cozia a fost construită, conform legendei, în apropierea mănăstirii construită de Negru Vodă. Biserica mare a mănăstirii, cu hramul „Sfânta Treime”, a fost ridicată între anii 1387-1391, ctitor fiind voievodul Mircea cel Bătrân. Potrivit Hrisovul lui Mircea cel Bătrân, Mănăstirea a fost sfințită la 18 mai 1388.
Ca o măsură politică internă de cea mai mare însemnătate, Mircea Cel Bătrân, în timpul domniei sale, între anii 1386 și 1418 a reuşit să aducă sub autoritatea coroanei sale toate teritoriile locuite de români, așa după cum reiese din impunătorul titlu pe care l-a purtat. Era „Domn coborâtor din străbuni al acestui neam”, cum avea să-l caracterizeze istoricul bizantin Laonic Chalcocondil, Mircea a fost cel mai de seamă reprezentant al străvechii stirpe a Basarbilor pe Tronul Țării Românești. Chiar și adversarii săi otomani, prin intermediul unei cronici anonime editate de Gise, au recunoscut că „Mircea era un principe necredincios, un mare erou necredincios”, pasaj cunoscut și altui turcolog german, dar de la sfârșitul vacului al XVI-lea , Lovenklau sau Leunklavius, care l-a tradus prin „bărbatul cel mai viteaz și cel mai ager dintre creștini” (vir inter christianos fortissimus et acerrimus)1.
Că era coborâtor dintr-o ramură străbună basarabă o dovedește curajul și înțelepciunea care l-au caracterizat în raporturile cu Polonia și Ungaria, dovedindu-le acestora prin semnătura și titulatura sa originea sa nobilă.
După reînnoirea tratatului cu Polonia, Voievodul Mircea a avut o întâlnire și cu Sigismund de Luxemburg la Severin, moment înscris într-un document de mare valoare istorică, datat 23 noiembrie 1406, de la Tismana, în care el se intitula conform obiceiurilor cancelariilor vremii, „Eu, Io2 Mircea, mare voievod și domn, singur stăpânitor a toată Țara Ungrovlahiei și al părților de peste munți, încă și spre părțile tătărești și herțeg al Amlașului și Făgărașului și domn al Banatului Severinului și de amândouă părțile peste toată Podunavia (Dunărea), încă până la Marea cea Mare și singur stăpânitor al Cetății Dârstor.”3
Toate aceste eforturi diplomatice i-au permis Domnitorului să tempereze dorințele de expansiune ale Regatului Ungar și ale Poloniei, care urmăreau, după cum am mai spus, în special, controlul Gurilor Dunării, și să bareze expansiunea forțelor otomane la sud și la nord de Balcani. Mircea avea să domnească peste un vast teritoriu, organizat conform modelului monarhiilor centralizate, toate simbolurile de autoritate găsindu-se la Curtea de Argeș.
Concomitent cu organizarea administrativă a țării, Domnitorul Mircea a construit și alianțe solide pentru a-și mări șansele de a păstra neatârnarea țării. A întreținut relații strânse cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, bazate pe un interes comun și anume în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman asupra spațiului creștin de la nord de Dunăre.
Războiul de apărare a Țării Românești
Cele mai multe lupte pe care le-au purtat românii din cele două Dacii au fost cele cu turcii, un popor extrem de agresiv și crud, care pătrund în Europa creștină, prin ocuparea Peninsulei Galliopoli la 2 martie 1354. Din acest cap de pod, Imperiul Bizantin, încetul cu încetul, este desființat, devenind un adevărat blestem pentru întreaga Peninsula Balcanică, unde ființa un mozaic de peste 20 de state. Otomanii se afirmă că o puternică forță imperială, cu o structură de putere coezivă și solidară, susținută nu numai de despoticele tradiții asiatice, ci și de cele teocratice izvorâte din ideologia islamică.
Încă din anul 1370, Ladislav I, Voievod al Țării Românești, cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă4, domn al Țării Românești între 1364 și 1377, se opune acestor barbari și încearcă să se opună, prin luptă, pătrunderii acestora pe teritoriul Țării Românești. Aceste lupte pentru apărarea civilizației creștine contra barbarilor turci durează patru secole, pline de sânge și martiraj.
Politica externă a Țării Românești prin persoana Voievodului Mircea cel Mare a fost centrată, așadar, pe pericolul permanent al unui mare imperiu necreștin și anume cel Otoman. Este necesar să arătăm că toate confruntările militare pe care Mircea cel Bătrân le-a purtat cu turcii și mai deloc sau foarte puțin cu ungurii, polonii sau moldovenii cu care s-a aflat în raporturi de alianță, erau concentrate pe respingerea oricăror acțiuni otomane care ar fi avut drept scop supunerea statului de la Dunăre, iar de aici să-și croiască drum către inima Occidentului creștin.
Dispunând de resurse înbelșugate din tot imperiul, de efective mult mai mari, raportul de forțe între cei doi beligeranți s-a schimbat în defavoarea voievodului muntean, motiv pentru care a trebuit să recunoască superioritatea forței otomane şi să ajungă la o înțelegere cu turcii, pentru plata haraciului, modalitatea de a păstra fiinţa statului muntean şi a-i asigura continuitatea vieţii politice.
Începutul conflictului cu turcii are loc în anul 1389, când Mircea îl ajută cu oaste pe Lazăr, cneazul sârbilor, în lupta de la Kossovopolje (Câmpia Mierlei), câştigată de otomani sub conducerea lui Baiazid, care a luat conducerea acțiunilor militare, chiar în timpul luptei. Lazăr este luat prizonier de turci și ucis, devenind un erou al creştinătăţii. Aşteptându-se la măsuri de represalii din partea turcilor, Mircea cel Bătrân ia măsuri de fortificare a malului Dunării, prin ridicarea cetății de piatră de la Giurgiu și prin consolidarea celei de la Turnu.
După o lungă absență din Europa, începând cu anul 1393, Baiazid, execută atacuri surpriză în Peninsulă Balcanică, cucerind întrega Thessalie și teritoriul Bulgariei5, care ulterior va transformată în pașalâc turcesc. De asemenea, turcii cuceresc o parte a Dobrogei, peste care stăpânea Mircea cel Bătrân. Ca urmare acestor evenimente, turcii ajung la contact nemijlocit cu Țara Românească, pe toată linia Dunării, de la Nicopole și până la Silistra, apoi în Dobrogea unde avea posesiuni Domnitorul Mircea cel Bătrân.
La începutul primăverii anului 1394, Mircea cel Dintâi trimite o oaste care trecu Dunărea, alungă pe turci din sudul Munților Balcani pentru a-şi apăra supuşii, fiind ucişi sau robiţi mulţi necreștini, fapt considerat de turci un „dezastru”. Acestea sunt cauzele reale ale expediției organizată de Baiazid, uzitând de un mare tact politic ce rezultă din înțelegerea cu Vlad Uzurpatorul, rivalul nelegiuit al lui Mircea în decurs de trei ani.
Așadar, în anul 1394, sultanul Baiazid Ilderim (Fulgerul), adună o mare oaste turcească cum nu s-a mai văzut din 1330, alcătuită din ieniceri, spahii și alte trupe luate cu de-a silă de prin teritoriile balcanice supuse semilunii, în număr de peste 40.000 de luptători și organizează o campanie de pedepsire a voievodului român, chemând în ajutor, cu forța, pe vasalii săi, trei principi sârbi, din Macedonia vasală, pe viteazul Marcu Crăișorul de la Prilep, Ştefan Lazarevici al Serbiei și Constantin Dragas, cneaz de Velbujd, cu toate contingentele lor. Puternică armată otomană, forțează Dunărea pe la Nicopole, în fața căruia se cuceri Turnul Severin, pentru a se asigura vadul la întoarcere şi își încolonă, în marş forțat, trupele pe direcția cetății de scaun, Curtea de Argeş, capitala Țării Românești..
Pierzând vadul, Mircea face o manevră de retragere, spre o strâmtoare mlăștinoasă, unde va întinde curse pentru a înfrunta oastea turcească. – un loc numit Rovine, care prin tradiție s-ar crede a fi undeva în jurul Craiovei. Bătălia decisivă s-a dat în acest loc, bine ales, la 10 Octombrie 1394, unde Voievodul Mircea, obține o strălucită victorie asupra agresorilor turci.
„Încleștarea celor două oștiri a fost extrem de sângeroasă la Rovine, toponim neprecizat, situată foarte probabil pe malurile Argeșului, aproape de cetatea de scaun a țării… Din cauza pierderilor suferite , Baiazid „s-a înspăimântat și a fugit. Iar râul acela curgea roșu de sângele trupurilor căzute”6
Mircea era conştient de puterea turcilor şi de unele situații de criză interne, ca de exemplu apariţia unui pretendent la tron, un anume Vlad, care se închina turcilor şi a fost numit domn de către aceștia. Bătălia de la Rovine, nu a fost decisivă, căci Mircea cel Bătrân, după o luptă dată în apropiere de Argeș, pierde tronul și se retrage în Transilvania, unde încheie, la Braşov, 7 Martie 1395, un tratat de alianţă cu regele Sigismund al Ungariei, pe picior de egalitate, tratat care prevedea sprijin reciproc în lupta comună antiotomana. Erau conștienți amândoi că perspectiva statelor lor era sumbră, mai ales după căderea Serbiei și a Țării românești. Tratatul de la Brașov a pus bazele unei colaborări de viitor între Țara Românească și Ungaria, care împiedică, pe viitor, înaintarea turcilor dinspre Dunăre către inima Occidentului. Începând cu luna aprilie 1395, Mircea reuşeşte în două luni, cu sprijin unguresc, să alunge pe Vlad din inima țării și pe turci din Nicopole-Mic, peste Dunăre, recucerind cetatea Turnu. Să reținem că strategia militară întrebuințată de către voievod, precum și tactică retragerii strategice îi aduce o recunoaștere a priceperii sale în luptă oarecare faimă între conducătorii militari ai acelei vremi.
A doua luptă pe Ialomița 1397
Primejdia comună otomană de la Dunăre nu se sfârşi. Regele Sigismund de Luxemburg face o mare chemare către lumea creștină să se alăture lui împotriva necredincioșilor turci. El va cere Papei şi capetelor încoronate europene ajutoare materiale pentru a bara pătrunderea cavalerilor semilunei în spațiul creștinătății. În urma adresării acestui apel către Apus, în luna Mai 1396, încep să facă tabără la Timișoara cei mai buni cavalerii burgunzi şi francezi, circa 6000 sub ducele Ioan de Nevers, cete de englezi cu ducele de Lancaster apoi luptători antrenați veniți din Germania cu Frederic de Zollern și Ruprecht de Palatinat şi oastea Ungariei condusă de Sigismund, însumând, laolaltă, 60.000 ostași greu înarmați și înzăuați7. În vara aceluiași an, expediţia se pune în mișcare, înaintând în josul Dunării, învăluie Vidinul, Rahova și altele, oprindu-se în fața Cetății Nicopole, unde se face joncțiunea cu forțele regulate ale Voievodului Mircea, nu puține, forte adunate din partea țării ce-i rămase supusă cu credință lui, deoarece Vlad rămăsese încă stăpân pe partea de răsărit a teritoriilor românești.
Vlad se hotărâ să participe la această mare confruntare de parte turcilor, dar fu oprit de Voievodul ardelean Stibor, în apropiere de Nicopole. Baiazid luă sub direct comandă conducerea armatelor otomane şi confruntarea decisivă, între creştini şi oastea musulmană, are loc la Nicopole la 25 Septembrie 1396.
La debutul confruntării, aroganții cavaleri ai Occidentului nu au ascultat de sfatul înțelept și experiența în războaie cu turcii a domnitorului român, care propusese să înceapă el atacul pentru că avea știință despre tactica sultanului, astfel că oarba lor încredere în forța zalelor şi armurilor, precum și lipsa unui plan de lupta operabil, i-a condus la dezastru, mulți dintre cavalerii crucii, căzând sub ploaia de săgeți ale arcașilor turci. Ducele Burgundiei, Jean de Nevers, fălindu-se cu cei șase mii de cavaleri de sub comanda sa, deschide lupta cu o tactică eronată. Greii cavaleri cu armuri și zale înaintează prea adânc în dispozitivul de luptă turcesc, astfel că flancurile armatei turceşti se închid rapid și bravii cavaleri fură măcelăriţi. Regele Sigismund se ținu de cuvânt și vizită Constantinopolul, căci abia scăpând cu viață, se îmbarcă pe o corabie pe Dunăre la Chilia, apoi pe mare către capitala Bizanțului. Nicopole a constituit pentru armata înzăuată a creştinătăţii o catastrofă greu de descris de către cronicarii vremii.
Confruntarea de la Nicopole s-a încheiat, așadar, cu un dezastru pentru cruciați, a căror cavalerie grea a fost înfrântă de pedestrimea turcă și cavaleria ușoară a lui Baiazid.8
Mircea, între timp, reușise să-l înlăture pe Vlad, cu ajutorul Voievodului Stibor, al Ardealului, prinzându-l pe trădătorul Vlad în Cetatea Dâmboviței și dus în robie cu întreaga sa familie.
Domnitorul muntean, stăpân pe întreaga sa țară, se aştepta de acum la represalii de pedeapsă din partea turcilor. În anul următor, 1397, Sultanul Baiazid trecu iarăși Dunărea, în fruntea unei armate musulmane extrem de numeroasă, dar în luptă din lunca Ialomiței a fost a doua oară învins de Mircea, Voievodul muntean, venind cu armatele sale dinspre Silistra.
Domnitorul muntean adoptă tactica pârjolirii terenurilor în fața inamicului, trimite femeile și copii la adăpostul munților Brașovului, după care a trecut la acțiuni de hărțuire a turcilor. Un istoric bizantin, Phrantzes, spune că „după ce Baiazid a pustiit mult loc, a ieșit Mircea la luptă fățișă, într-un loc greu; iar Sultanul evitând dificultatea locului, a plecat, părăsind lupta.9”
În anii care au urmat, turcii n-au mai atacat Țara Românească, Sultanul Baiazid, organizând expediții de cucerire în Grecia și Asia Mică. Avea să-și deschidă oportunități strategice pentru cucerirea Constantinopolului creștin, eveniment tragic ce avea să se întâmple în anul 1453.
Poziția lui Mircea Voievod se consolidează și mai bine, în decursul anului 1397, ca urmare victoriei strălucite obținute în contra lui Baiazid, dar fără ajutor unguresc, iar boierimea munteană îl părăsește pe Vlad, alăturându-se lui Mircea.
În anul 1399 s-a stins din viață domnul Moldovei, Ştefan I, urmat la tron de Iuga, zis Ologul. Mircea, dorindu-și să-și construiască aliați de nădejde în Moldova, trece în această țară și-l pune domn pe fratele acestuia, Alexandru cel Bun (1400-1432), unul din figurile strălucite ale istoriei româneşti, de care se leagă dezvoltarea economică și culturală a acestui Principat moldav.
Tot în acest ultim an al secolului al XIV-lea, Mircea cel Bătrân zădărnicește două incursiuni otomane care încercau să treacă peste Dunăre cu bunuri rezultate din din expediții de jaf desfășurate în Transilvania.
Mircea cel Bătrân își continua acțiunile antiotomane, mai ales după ce Baiazid suferă o mare înfrângere în luptă cu Imperiul Mongol. Baiazid, care distrusese floarea cavalerilor europeni, dorea să poată înfrânge dorinţa de libertate a românilor, dorea să răzbune înfrângerile armatei sale din anii precedenți. Așadar, în momentul când se pregătea de acțiuni militare împotriva lui Mircea, vestitul cuceritor de lumi, Timur Lenk cel Șchiop, Șah al Persiei, îl atacă pe sultanul turc, dinspre răsărit, încercuiește Constantinopolul, intră în oastea otomană în fruntea unei armate bine pregătită, îi învinge pe turci în lupta de la Ankara, la 28 iulie 1402, și-l ia prizonier pe Baiazid, după care îl poartă într-o cușcă de fier prin toată Anatolia.
După moartea lui Baiazid au început să aibă loc lupte interne sub forma unor rivalități între urmașii fiilor lui la tronul imperiului. Aceste lupte interne a slăbit într-o oarecare măsură puterea turcilor, fapt ce a determinat că o serie de popoare supuse otomanilor să purceadă la eliberarea lor, moment strategic favorabil ce a permis Voievodului muntean să-și pună în aplicare planurile sale curajoase de securizare și extindere a statului prin politici de alianțe și acțiuni de recucerire a unor teritorii pierdute.
Mircea va trece, rapid, Dunărea şi reocupă întreg sudul Dobrogei. Cetatea Dârstorului îi deschide cu prietenie porțile, ocupă Chilia genoveză, unde negustorii italieni din Genova l-au chemat pe domn spre a le asigura protecția domnească, Mircea reușind să se impună ca un adevărat conducător și stăpânitor peste Dobrogea.
Domnitorul muntean intuiește unele oportunități politice favorabile rezultate din această criză de putere prin care trece Imperiul Otoman. Astfel el s-a implicat în lupta pentru câștigarea tronului imperiului otoman, ajutându-l pe Musa Celebi să devină sultan, din păcate pentru o perioadă scurtă (1411-1413). După moartea acestuia acordă sprijin și altor pretendenți (Mustafa Celebi, frate al lui Musa, apoi pe șeicul Bedr-ed-Din).
Jocul diplomatic subtil al domnitorului valah avea drept scop slăbirea puterii otomane, prin sprijinirea lui Musa, în lupta pentru tronul otoman. Fiul lui Baiazid a fost adus în Țara Românească, unde i-a arătat o atenţie crescută. La schimb și pentru a câștiga încredere, domnitorul valah a trimis la Constantinopol pe fiul său, Vlad, ca o pildă pentru bizantini de a-l sprijini pe Musa. Mai mult, Mircea îi pune la dispoziție lui Musa o armată condusă de nepotul său, Dan, cu ajutorul căreia Musa îl bate, în 1411, pe Suleiman şi se proclama sultan de Adrianopol. Este răstimpul înlăuntrul căruia Mircea cunoaşte câțiva ani buni de pace și se reface după grelele sale lupte.
Raporturile speciale cu Sultanul Musa explică suficient de clar stăpânirea de către Mircea a unui teritoriu destul de întins pe malul drept al Dunării, „care mai cu seamă în dreptul Dobrogei a ajuns până la Munții Balcani sau chiar a trecut la sud de aceștia.”10. Spre marea neșansă a voievodului român, Musa a fost înfrânt de fratele său mai mic, sultanul Mehmed I (1413-1421), în lupta de la Ceamurlia, lângă Sofia, pierzându-şi viața (5 iulie 1413) în drum spre Dunăre, în încercarea de a se refugia în Țara Românească, la protectorul său.11
În această scurtă pauză de luptă, Mircea a sperat că primejdia otomană poate fi înlăturată prin alungarea turcilor din Europa, bizuindu-se pe forța trupelor sale şi pe sprijinul acordat de principii creştini, mai ales pe Sigismund al Ungariei, cu care se întâlnise la Severin în toamna anului 1406, şi pe Ştefan Lazarovici al sârbilor, pe care-l ajutase în recucerirea cetăţii Belgradului.
Voievodul muntean s-a convins destul de repede că nu se poate bizui decât pe propriile sale forte, deși Tratatul de la Brașov era în vigoare și inamicul comun a creștinătății rămânea amenințarea turcă. Sigismund al Ungariei promisese mult dar nu făcuse nimic. Mai mult, regele maghiar i-ar fi cerut lui Mircea cetatea Licostomo (Chilia Veche), fapt care conduce la răcirea relațiilor dintre Ungaria și Țara Românească.
Sultanul învingător, va reuși, în cele din urmă, să-și înfrângă oponenții, punând la cale mai multe acțiuni expediționare de pedepsire a domnitorului muntean.
Mehmed I nu uită sprijinul pe care Mircea l-a dat lui Musa, și va trece cu trupele sale de akângii12 și azapi13, din nou Dunărea, recucerind cetățile cheie, Giurgiu şi Turnu, reocupă Dobrogea, teritoriu ce va fi stăpânit de turci până în anul 1877.
După acest jaf de proporții, Mircea are nevoie de un scurt răgaz pentru a proceda la un fel de pacificare atât internă cât și externă, sens în care, prin intermediul regelui polon, se încearcă o apropiere de Mehmed I, la aceasta consimțind și regele Ungariei, Sigismund. Așa se face că , în anul 1415, Mircea cel Bătrân va plăti turcilor un haraci, o dare anuală, în valoare de trei mii de galbeni, în schimbul căreia sultanul îl asigură că țara să nu va fi atacată de cetele de akângii14, această obligație financiară nu însemna supunere pentru Mircea, ci mai degrabă consfințirea unui armistițiu, cu obligații bilaterale.15
În conștiința principilor creștini occidentali, Mircea rămâne singurul adversar redutabil al turcilor.
Mircea, după un an de la semnarea armistițiului, refuză plata haraciului către sultan și va da ajutor cu trupe unui alt pretendent la tronul Sultanului Mustafa care a fost găzduit timp de un an la Curtea de Argeş. Însă acesta va învins de Mahomed, în anul 1416 la Salonic.
În ultimii ani ai vieții, bătrânul voievod muntean mai face un ultim gest de sfidare a puterii otomane, adăpostind în Țara Românească pe șeicul Bedr ed Din, un reformator turc, propovăduitor al comunității de bunuri materiale, care încearcă o răscoală împotriva ordinii otomane în Peninsulă Balcanică, ajutat de trupe românești. Această acțiune eșuează, reformatorul turc fiind prins și executat. Cu aceasta se încheie orice încercare a domnului muntean de a sprijini oponenți ai sultanului.
Acest ultim amestec al domnitorului muntean în afacerile politice turcești va provoca o altă expediție de jaf și de pedepsire. Sultanul Mehmed va conduce personal această campanie de pedepsire a lui Mircea Mircea. Țara Românească va fi supusă unui jaf cumplit. Mircea este obligat să recunoască superioritatea puterii otomane și va duce tratative cu sultanul pentru plata unui haraci anual, în schimbul independentei țării, și prin tratatele numite „capitulaţii”, se garanta neamestecul turcilor viața internă a Țării Românești. Totodată, domnitorul valah a fost obligat să trimită la Constantinopol un fiu drept garanție.
Sultanul Mehmed I „a întărit legământul și înțelegerea” cu Mircea cel Bătrân care, puțin mai târziu a încetat din viață („s-a pristăvit”16) la 31 ianuarie 1418.”17 , fiind înmormântat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie același an. La domnie a urmat fiul său Mihail I, asociat la tron încă din anul 1408.
Timp de aproape 15 ani, Mircea cel Bătrân, prin faptele sale de netăgăduit, a făcut dovada prestigiului său internaţional în ochii contemporanilor, fiind principele creştin cu cea mai mare faimă şi autoritate din estul Europei. El a fost singurul principe de latinitate orientală care, la Porțile Balcanilor, a apărat țara, pământurile românești, precum și întreaga creştinătate, l-a învins în lupte grele de două ori pe temutul Baiazid Fulgerul, iar veneţienii l-au considerat cel mai puternic dintre principii creştini care a avut curajul să se opună Imperiului Otoman.
Anul acesta, se împlinesc 632 de ani de la urcarea marelui voievod muntean pe tron și 600 de ani de la moartea sa, iar noi, urmașii lui, la peste șase secole distanță în timp, să-i aducem întreaga noastră recunoştinţa şi să ne rugăm Bunului Dumnezeu pentru veşnica sa odihnă.
Bibliografie
-
Academia Română, Istoria Românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, București 2012;
-
Dicționarului ilustrat al limbii române, Gunivas 2007;
-
Enciclopedia României, București 1938, vol I, Statul;
-
Mircea cel Mare: scutul Europei, Fănuș Neagu, Alexandru V. Diță, Vigil Joiță, Nicolae Șerbănescu, /radu Ștefan Vergatti, Dan Zamfirescu, Editura Roza vânturilor, București , 2009;
-
Prof.dr. A.P. Alessi și Prof. Massimu Popu, Istoria Rezbelului Oriental, Editura lui Paul Cieslar, Graz Austria, 1878;
-
Radu Stefan Vergatti, Un domn român nebiruit: Mircea cel Mare, Editura Prier, 2018;
-
http://www.e-scoala.ro/referate/istorie_mircea_cel_batran.html;
-
http://nationalistu.wordpress.com/2007/09/14/mircea-cel-batran/ ;
-
ro.wikipedia.org.
1 Academia Română, Istoria românilor, Editura Enciclopedică, vol. IV, p.306.
2 Potrivit Dicționarului ilustrat al limbii române, Gunivas 2007, p.931, particula „Io”, (în Țările Române) Formulă întrebuințată înaintea nnumelor de domnitori, în documentele scrise în slavonă și apoi în română. Aeastă cetate s-a zidit în zilele preavlaviosului Domn Io Ștefan Voievod prin îngrijirea magistrului provinciei și comandanului cetății.Originea particulei„ Io” în titlul domnesc a rămas un subiect de dispută între istorici. Principalele teorii sunt: Io provine de la numele țarului vlah Ioniță Caloian, prin filieră bulgară, căci toți țarii de după acesta i-au purtat numele.
Io provine din grecescul „Ioannes” (Ιωάννης), care înseamnă „unsul lui Dumnezeu” sau „cel ales de Dumnezeu”, ceea ce justifică prezența sa într-un titlu domnesc.Unsul Domnului/Alesul lui Dumnezeu. Sursa: ro.wikipedia.org/wiki/Io_(titlu_domnesc)
3 Idem Istoria românilor, p.316.
4 Vlaicu Vodă, mai exact Vladislav I (n. 1325, d. 1377) a fost domn al Ţării Româneşti între 1364 şi 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru şi al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) şi frate al voievodului Radu I. Acesta a acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlaşul, Severinul şi Făgăraşul. Noul voievod va adăuga la titlurile moştenite şi pe acelea de Ban de Severin (1368) şi Duce de Făgăraş (1369), deşi s-a aflat,încă de la urcarea pe scaun sub ameninţarea permanentă a coroanei angevine. Astfel, în 1365, printr-o proclamaţie regală, Vlaicu era considerat uzurpator deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate şi şi-a însuşit un titlu ce nu-i aparţinea. Istoriografia românească este de părere că I s-a acordat nemeritat titlul de „Uzurpatorul”. În contextul noii situaţii Ludovic recunoştea, în schimbul prestării formale a jurământului de vasalitate, toate titlurile şi posesiunile lui Vlaicu, fără ca prin aceasta tensiunile politice dintre cele două state sa slăbească. Participarea sa la lupta pentru triumful ortodoxiei la nordul Dunării se va materializa prin consacrarea în 1370, la Severin, a celui de al doilea scaun mitropolitan muntean şi prin susţinerea călugărului de origine greacă Nicodim, creatorul tradiţiei monastice la nord de Dunăre. Lui Vladislav i se atribuia Vadiţa, lângă Severin, fundaţie anterioară anului 1375 şi Biserica Domnească din Curtea de Argeş. În plan economic, dă la 20 ianuarie 1368 un privilegiu pentru negustorii braşoveni. Printre alte realizări, Vladislav I este primul voievod român care emite monedă, în preajma anului 1365. Sursa: Wikipedia.or.
5 Istoria românilor, p.311.
6 Idem p. 312„.
7 Enciclopedia României, București 1938, vol I, Statul, p. 722.
8 Istoria Românilor p..314.
9 Idem, p. 725.
Coments