Radu SĂGEATĂ

1. Direcţii, tendinţe şi personalităţi marcante ale geopoliticii româneşti interbelice

Favorizată de poziţia geostrategică a României după 1918, în aria de interferenţă şi de interacţiune central-europeană (austro-ungară), balcanică (turcă şi slavă) şi est-europeană (rusă şi ucraineană), geopolitica românească a pus în centrul preocupărilor sale factorul naţional, dezvoltându-se ca o geopolitică a naţiunii şi a statului naţional.

Evoluând ca o ştiinţă interdisciplinară, la graniţa dintre geografie, istorie, sociologie, statistică şi demografie, dezvoltarea geopoliticii româneşti s-a datorat unei strălucite pleiade de oameni de ştiinţă care, pornind de la preocupările lor de bază, au adus puncte de vedere noi şi o multitudine de abordări inedite în domenii controversate atât la vremea respectivă, cât şi în zilele noastre. Totodată, geopolitica românească interbelică, prin vocea unuia dintre reprezentanţii săi cei mai autorizaţi, istoricul Nicolae Iorga (1871-1940), s-a constituit într-o ripostă la abordările şcolii geopolitice germane promovate îndeosebi de Friedrich Ratzel şi Karl Haushofer, cu tendinţe evidente de a ieşi din sfera ştiinţei, transformându-se în ideologie. Astfel, încă din 1917, în prelegerile susţinute la Iaşi, intitulate Cugetare şi faptă germană (reeditate semnificativ în preajma celui de-al Doilea Război Mondial), ca şi în prelegerile sale de la Academia de Comerţ (intitulate Îndreptări noi în concepţia epocii moderne), sau în cele ţinute la Universitatea din Bucureşti (Dezvoltarea imperialismului contemporan), marele nostru cărturar făcea un amplu rechizitoriu împotriva „falsei concepţii naţionale”, promovată de protagoniştii şcolii geopolitice germane care alocau exclusiv spiritului germanic „iniţiativa creatoare” sau „spontaneitatea revoluţionară” ce hotărau „viitorul civilizaţiei”. Aceleaşi principii şi idei călăuzitoare se găsesc şi în cursurile sale intitulate Chestiunea Rhinului (1912), Chestiunea Dunării (1913), Chestiunea Oceanelor (1919), în cursul de Istorie Universală (1933-1934), dar mai ales în cel ţinut în 1938 la Vălenii de Munte intitulat Hotare şi spaţii naţionale, în care declară: „Care este ideea ce trebuie combătută nu numai ca tulburătoare a păcii, ci şi ca o idee ce ameninţă civilizaţia… E ideea necesităţii de spaţiu pentru o naţiune, ideea de Raum, cum spun germanii.” Însă fundamentul întregului demers geopolitic al lui Nicolae Iorga constă în Teoria vitalităţii popoarelor, prin care acesta scoate în evidenţă rolul culturii şi al religiei ca factori de rezistenţă la agresiunea armată. Astfel, dimensiunea spirituală a unui popor reprezintă factorul determinant al rezistenţei la asimilare, Nicolae Iorga vorbind despre „frontiere culturale” sau despre „cucerire fără dominaţie”. Cursul Afirmarea vitalităţii româneşti, ţinut la Vălenii de Munte (1939-1940) este edificator în acest sens.

Şcoala geografică românească în frunte cu fondatorul ei, Profesorul Simion Mehedinţi (1869-1962), a dat cea mai profundă modalitate de analiză geopolitică a statului şi a poporului român. Simion Mehedinţi s-a situat în studiile sale în aria de interferenţă a geografiei cu istoria, politica şi etnologia, îmbinând criteriul universalităţii istoriei cu cel al organicităţii geo-politice şi geo-etnologice a popoarelor. Potrivit teoriei sale, înţelegerea geopolitică a unui popor trebuie să îndeplinească două serii de exigenţe şi repere: cele legate de dinamica spaţiilor şi cele legate de dinamica popoarelor.

Tema centrală dezvoltată de Mehedinţi a fost cea a statului naţional în raport cu vecinătăţile sale, considerând de maximă importanţă strategică istmul ponto-baltic, strâmtorile ponto-mediteraneene, Dunărea şi Carpaţii (1940, 1941, 1944). Ulterior, îşi va centra demersul geopolitic pe argumentarea continuităţii etnice şi politice a poporului român, singurul popor care, spre deosebire de vecini „n-a cunoscut altă patrie decât cea pe care o locuieşte în prezent” (1944).

Ion Conea (1902-1974) este considerat a fi primul teoretician al geopoliticii româneşti, ce a formulat o concepţie proprie, unitară, asupra noii ştiinţe. El corelează naşterea geopoliticii cu ceea ce numim astăzi procesul globalizării; cu permanentul proces de îngustare a frontierelor, acestea devenind în timp din fâşii largi, din ample spaţii de interferenţă etnică şi culturală, nişte linii simbolice. În consecinţă, afirmă el, geopolitica studiază jocul politic dintre state, respectiv mediul politic planetar, fiind practic o geografie aplicată.

Este evident astfel modul său de abordare a ştiinţei geopolitice, ca o ştiinţă a relaţiilor şi a presiunilor dintre state. În studiile sale, axate îndeosebi pe spaţiul montan carpatic, el combate teza „hotarelor naturale”, arătând că nici munţii şi nici fluviile nu despart, ci mai curând unesc. Munţii au rolul de conservator, de păstrător al elementului naţional, în vreme ce mările şi stepele sunt artizanii schimbului intercultural, al „nivelării” civilizaţiilor (1937, 1942, 1944). Pornind de la teoria spaţiului vital a lui Friedrich Ratzel, Ion Conea consideră Transilvania nucleul etnic şi cultural al românilor, un veritabil „mittelpunkt” al României (1941, 1967), afirmând că „formarea poporului român a avut loc în spaţiul de la nord de Fluviu, având ca teritoriu nucleu ţinuturile de deal şi de munte ale Daciei”. În acest context, combate cu argumente istorice, toponimice şi documentare teoria maghiară promovată de Iancso Benedek potrivit căreia ponderea majoritară a românilor din Transilvania s-ar explica prin imigrările masive din Principate în secolele XVII-XVIII, demonstrând că „în tot cursul istoriei româneşti, ţara-stup, ţara de roire etnică în jur, a fost Transilvania, împreună cu centura ei de munţi, dealuri şi depresiuni” (1942).

Poziţia geopolitică a României, fruntariile, unitatea etnică şi teritorială a României, direcţiile de bază ce străbat ca un fir călăuzitor întreaga gândire geopolitică românească sunt larg reprezentate şi în opera lui Conea, acestea fiind minuţios argumentate pe baze istorice şi toponimice (1938, 1940, 1944).

Acestea au fost continuate şi dezvoltate de alţi trei străluciţi reprezentanţi şcolii geografice româneşti: Nicolae Alexandru Rădulescu, Vintilă Mihăilescu şi Victor Tufescu.

Nicolae Alexandru Rădulescu (1905-1989) analizează poziţia geostrategică a României pornind de la statutul geopolitic al Dunării: de „drum” fluvial; graniţă între Europa central – orientală şi Europa balcanică şi element de polarizare politică a statului românesc. Concluzia ce derivă din demersul său geopolitic, sintetizată magistral în lucrarea Probleme Româneşti Dunărene (1942) este că „navigaţia pe Dunăre s-a putut face în deplină libertate numai în perioadele în care ruşii au fost îndepărtaţi de la gurile Dunării; principiul acesta este cu atât mai mult valabil şi în viitor”.

Preluând şi argumentând opiniile contemporanilor săi, atât din şcoala geografică franceză (Jacques Ancel, Emmanuel de Martonne), cât şi din cea germană (Giselher Wirsing) sau slavă (Jovan Cvijič), N. Al. Rădulescu a demonstrat într-un amplu studiu consacrat poziţiei geopolitice a României (1938), apartenenţa sa la spaţiul central-european, fapt argumentat prin convergenţa dintre elementele fizico-geografice (situarea în nordul Dunării, considerată ca fiind principalul element de discontinuitate dintre Europa Centrală şi cea Balcanică), economico-sociale (gravitarea fluxurilor comerciale şi economice, prin intermediul aceleiaşi axe fluviale către centrul Continentului) şi etno-culturale (Dunărea este limita dintre domeniul slav, balcanic şi cel romanic din Europa centrală şi vestică, este limita de sud a colonizărilor germane şi limita de nord a răspândirii culturii islamice). Unitatea fizică, umană şi economică a pământului românesc este argumentată şi prin dispunerea radiar-concentrică a reţelei hidrografice (1940), având în întregime surse carpatice (ţară carpatică), colectori secundari marginali şi cu un singur colector principal: Dunărea (ţară dunăreană), ce debuşează în Marea Neagră (ţară pontică), „poarta” de legătură cu întregul mapamond. Concluziile sale geopolitice au fost magistral expuse în lucrarea Unitatea antropogeografică a României, din volumul Unitatea şi funcţiunile pământului şi poporului românesc (coautor împreună cu Victor Tufescu şi Vintilă Mihăilescu, 1943).

Vintilă Mihăilescu (1890-1978), a pus în centrul preocupărilor sale geopolitice rolul României de răspântie geografică şi geopolitică, precum şi capacitatea sa de absorbţie, de atenuare şi neutralizare a conflictelor. Concluzia face referire la statutul european al României: „linişte în această parte a Europei a fost numai atunci când între imperiile din est, vest şi sud s-a intercalat un puternic stat carpatic” (1941, 1942). Acest punct de vedere fusese deja exprimat şi de Mihai David (1886-1954), în lucrarea Consideraţii geopolitice asupra Statului Român (1939).

Vintilă Mihăilescu vorbeşte despre „frontiere pacifice” şi „frontiere conflictuale”, susţinând teza efectelor difuze ale deplasărilor de frontieră.

Victor Tufescu (1908-2000), a analizat poziţia geopolitică a României prin prisma reţelelor economice continentale, respectiv a plasamentului economic al ţării în raport cu relaţia Europa – Asia (1942). Situarea României pe drumul comercial ce leagă Europa Occidentală de India constituie o premisă a dezvoltării infrastructurii şi a sporirii rolului geopolitic pe care-l poate juca ţara noastră în această parte a Continentului. Este şi motivul pentru care Regele Carol I, cel dintâi care a înţeles şi a dedicat întreaga sa activitate valorificării enormelor avantaje ce decurg din această poziţie geostrategică a comandat construirea Podului de la Cernavodă, pe atunci cel mai lung pod din lume şi tot în acest scop a fost extins şi modernizat Portul Constanţa.

Victor Tufescu sesizează, întocmai ca ilustrul său predecesor Simion Mehedinţi, necesitatea şi tendinţa „europenizării” acestei părţi a Continentului ca urmare a epuizării resurselor de materii prime din Europa Centrală şi de Vest şi a enormului potenţial natural şi uman al lumii slave. În lucrarea Funcţiunile economice ale României (1943), el distinge trei vectori de dezvoltare social-economică a ţării noastre: rolul de producătoare de materii prime (agricole şi miniere); avantajele ce decurg din funcţia sa de piaţă pentru anumite produse şi nu în ultimul rând poziţia sa ca zonă de tranzit între spaţii economice diferite.

Acestora li se adaugă Mihai Popa Vereş, care prin studiile sale (1938, 1939, 1940)¹ a adus în discuţie unitatea pământului românesc din punct de vedere economic, punând în centrul atenţiei sistemul de comunicaţii, ca factor determinant în viaţa economică şi socială a statului (1941).

Discursul său geopolitic pornea de la teza lui Karl Haushofer care susţinea că graniţele unui stat sunt viabile numai atunci când acestea sunt în concordanţă cu „energiile vitale ale neamului respectiv”, deci când funcţiunile esenţiale ale respectivei entităţi spaţiale pot fi îndeplinite. Ideea fundamentală a viziunii geopolitice a lui Mihai Popa-Vereş este concepţia acestuia despre cele două sensuri ale geopoliticii: obiectivă (descriptivă), care porneşte de la cercetarea diferitelor condiţii (fizice, sociale, culturale, etnice, politice etc.), cuprinse în mediul geografic şi care influenţează politica internă şi internaţională a unui stat şi subiectivă (militantă), care porneşte de la orientarea politică a statului ca urmare a intereselor vitale ale poporului respectiv.

Tot în acest spirit pledează şi Constantin Brătescu (1882-1945), care într-o comunicare susţinută în Şedinţa din 14 iunie 1941 a Societăţii Regale Române de Geografie de la Fundaţia „Carol I”, în prezenţa Regelui Mihai I, evidenţiază pe lângă particularităţile fizico-geografice, rolul geopolitic al Văii Nistrului de discordanţă etnică şi culturală, de hotar răsăritean al României” (1943).

Alexandru Dimitrescu-Aldem (1880-1917), în pofida formaţiei sale de geomorfolog şi a scurtei activităţi ştiinţifice, ca urmare a dispariţiei premature, este autorul unor contribuţii cartografice mai puţin cunoscute, însă de o mare importanţă pentru radiografia structurii etnice a teritoriilor româneşti la cumpăna dintre secolele XIX şi XX².

Acelaşi fir conducător în discursul său geopolitic îl adoptă şi Gheorghe I. Brătianu (1898-1953). Istoric de formaţie, Gheorghe I. Brătianu a susţinut cu tenacitate şi rigoare ştiinţifică continuitatea poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Lucrările sale asupra prezenţei româneşti în Basarabia sunt reprezentative pentru statura istoricului şi conştiinţa omului politic, acesta înscriindu-se în constelaţia luminoasă de savanţi şi politicieni patrioţi, ce legitimează identitatea etnică şi culturală a poporului român (1940). I s-a propus, de altfel, să se dezică de tezele despre Basarabia, dar a refuzat, asumându-şi cu luciditate responsabilitatea: „adevărul rămâne, indiferent de soarta celor care l-au servit”.

Teza sa geopolitică fundamentală se referă la „spaţiul de securitate”, spaţiul fără de care nici o naţiune nu-şi poate menţine existenţa, nu-şi poate îndeplini „nici misiunea sa istorică, nici posibilităţile care alcătuiesc destinul ei”. El face o netă diferenţiere între spaţiul etnic, teritoriul naţional şi spaţiul de securitate, existând atât spaţii etnice româneşti care nu aparţin spaţiului de securitate (cazul românilor din Peninsula Balcanică sau al celor de la est de Bug), cât şi spaţii care deşi nu intră în spaţiul etnic, intră totuşi imperativ în spaţiul de securitate (de exemplu, zona Harghita – Covasna, cu populaţie predominant maghiară). În opera geopolitică a lui Gheorghe I. Brătianu este evidenţiat rolul geostrategic al celor trei componente definitorii ale spaţiului românesc: Carpaţii, Dunărea şi Marea Neagră („Munţii ocupaţi şi marea închisă sugrumă libertatea şi viaţa naţională… Marea liberă şi munţii în mâinile noastre sunt pentru noi nu numai spaţiu vital, dar condiţiuni vitale, sunt elementele însăşi ale existenţei noastre”). În viziunea sa, există două poziţii geopolitice cheie, pe care România trebuie să le includă obligatoriu în calculele ei strategice: sistemul de strâmtori Bosfor-Dardanele şi Crimeea, ca un „avanpost” peste tot complexul maritim al Mării Negre³.

Pe de altă parte, factorul etnic se situează în centrul preocupărilor unor reprezentanţi marcanţi ai şcolii sociologice româneşti. Astfel, în lucrările sale, profesorul Ion Chelcea (1902-1991) vorbea despre „flux şi reflux etnic”, ca raport dintre dimensiunea etnică, culturală şi politică a poporului român (1938, 1940).

Sabin Manuilă (1894-1964), prin dubla sa formaţie (demograf şi statistician) aduce în discuţie raporturile demografice rural-urban ca factor determinant în studiul vitalităţii populaţiilor, considerând că structura etnică a mediului rural este determinantă pentru stabilirea evoluţiei colonizării unui teritoriu cu elemente etnice alogene.

Analizând structura etnică pe medii de rezidenţă, Sabin Manuilă ajunge la o a doua concluzie fundamentală: „dacă o etnie deţine o pondere redusă în structura naţională a unui teritoriu, dar este repartizată în întregime în oraşele mari, ea dobândeşte pe harta geopolitică un procent real cu mult mai important”. Era cazul populaţiei evreieşti, a celei maghiare din Transilvania sau a populaţiei ruseşti din Basarabia.

Anton Golopenţia (1909-1951) a fost o personalitate ştiinţifică complexă, sociolog de formaţie, înscriindu-se printre fondatorii şcolii româneşti de geopolitică.

În analizele sale, a pornit de la distincţia dintre frontierele etnografice şi frontierele politice ale unui teritoriu; dintre realităţile din teren şi rezultatele decise în urma negocierilor politice (1937, 1942). În acest context, vorbeşte despre „forme fără fond”, respectiv despre acele entităţi statale care nu sunt sprijinite pe o componentă etnică corespunzătoare, ale căror graniţe sunt trasate necorespunzător în raport de factorul etnic. Semnificativ în acest sens este studiul Preocupări biopolitice ungureşti (1942) în care autorul preia şi analizează tezele ideologice pe baza cărora se clădise politica maghiară de până atunci, teze expuse de Andrei Korporany în lucrarea „Ne trebuiesc douăzeci de milioane de unguri”, editată în 1941 de Institutul maghiar de politică externă.

Cele două direcţii fundamentale pe baza cărora este structurată opera geopolitică a lui Anton Golopenţia se referă la rolul esenţial al componerntei demografice în procesele de deplasare a frontierelor şi respectiv pericolul potenţial generat de aceste „forme fără fond”, artificiale prin esenţă, care însă pot declanşa conflicte neaşteptate.

Între anii 1941 şi 1944 a condus o echipă de cercetători de la Institutul Naţional de Statistică în regiunile Harkov şi Doneţk ale Ucrainei de astăzi, într-o acţiune de identificare a românilor de la est de Bug. Rezultatele cercetărilor întreprinse între râurile Nistru şi Bug, dar şi dincolo de Bug, precum şi rapoartele lui Golopeniţa au fost publicate abia în 2006, în lucrarea intitulată Românii de la Est de Bug.

Principiul naţionalităţilor a fost ilustrat în geopolitica românească interbelică de către Romulus Seişanu. De formaţie jurist, acesta a fost călăuzit în lucrările sale de faptul că principiul naţionalităţilor este un principiu moral şi de drept, cel mai important în dreptul internaţional public, ce a provocat profunde schimbări juridice şi teritoriale în Europa. Autorul a pus la baza principiului naţionalităţilor dreptul istoric, principiul legitimităţii, principiul echilibrului static, principiul egalităţii raselor şi al naţiunilor şi principiul superiorităţii statelor asupra naţionalităţilor şi naţiunilor, principii pe care se sprijină întregul său demers geopolitic.

Romulus Seişanu a pornit de la observaţia că limitele blocului etnic românesc nu sunt nicăieri nişte limite naturale, geografia etnică fiind rezultatul unui relativ echilibru între forţele de expansiune ale diferitelor popoare. Concluzia care străbate ca un fir conducător întreaga sa operă geopolitică este că „naţionalitatea este o realitate, pe când internaţionalitatea este o formulă”.

Seişanu este şi autor al unui valoros atlas complex (istoric, geopolitic, etnografic şi economic), în fapt o complexă ilustrare cartografică a României interbelice, pe baza principiilor care i-au călăuzit întreaga operă, atlas recent reeditat.

2. Geopolitica românească contemporană

Instaurarea regimului comunist a însemnat o discontinuitate de peste 45 de ani a preocupărilor de geopolitică în România, aceasta fiind considerată, după linia ideologică comunistă, o ştiinţă reacţionară fascistă, o veritabilă „otravă imperialistă”, fundament ideologic al celor două războaie mondiale.

Mulţi dintre geopoliticienii interbelici au suportat regimul detenţiei, lucrările lor fiind scoase din circuitul ştiinţific de către cenzura comunistă. Geopolitica a fost redusă în această perioadă la geografie politică, la descrierea statelor lumii şi a relaţiilor de cooperare şi prietenie pe care România le are cu acestea⁴.

De aceea, în mod firesc, primele lucrări cu caracter geopolitic apărute după prăbuşirea barierelor ideologice în 1989 au fost orientate spre reeditarea unor lucrări fundamentale din perioada interbelică, considerate ca bază de pornire pentru contribuţiile viitoare. Astfel, în anii 1992-1993 a fost retipărit în trei volume atlasul Spaţiul istoric şi etnic românesc, elaborat în anii Războiului (1942), în vederea Conferinţei de Pace. A urmat, editarea sub coordonarea istoricului Emil I. Emandi şi a profesorilor Gh. Buzatu şi V. Cucu a unui volum de sinteză intitulat Geopolitica (1994). Structurată în două mari secţiuni (Restituiri şi Noi contribuţii) lucrarea a însemnat concretizarea primei acţiuni de anvergură menită să redea cititorului câteva dintre contribuţiile de bază ce au jalonat dezvoltarea geopoliticii până la cea dată.

Ultimul deceniu al secolului trecut a marcat cristalizarea şi dezvoltarea unor nuclee de cercetare geopolitică. În Institutului de Geografie al Academiei Române din Bucureşti, principalul promotor al studiilor de geopolitică a fost, timp de peste un deceniu, geograful Petre Deică (1933-2003). Tot sub egida Academiei Române funcţionează Fundaţia Universitară a Mării Negre, organizaţie regională non-guvernamentală, ce are ca principale preocupări „promovarea şi o mai bună înţelegere şi cercetare a economiei, societăţii, educaţiei şi guvernanţei regiunii Mării Negre, poziţionarea acesteia faţă de restul lumii, precum şi dezvoltarea modalităţilor de promovare a intereselor regiunii la nivel internaţional” (citat din statut).

În cadrul Universităţii din Bucureşti, au apărut şi s-au dezvoltat două nuclee de concentrare a preocupărilor geopolitice. Astfel în cadrul Centrului de Geopolitică şi Antropologie Vizuală, au fost elaborate lucrări precum Sociologia şi Geopolitica frontierei (1995), Geopolitica integrării europene (2003), urmată Tratat de Geopolitică, autor Ilie Bădescu (vol. I, 2004). Periodicul Centrului este revista Geopolitica.

Cel de-al doilea, dezvoltat de un grup de oameni de ştiinţă din care fac parte geografi, sociologi, istorici şi analişti politico-militari s-a concretizat prin înfiinţarea Asociaţiei de Geopolitică „Ion Conea” şi a revistei Geopolitica – Revistă de Geografie politică, Geopolitică şi Geostrategie, ce reuneşte, în cele 70 de numere apărute până în prezent (fiecare focalizat pe câte un subiect distinct), studii de geografie politică, geopolitică, strategie militară, geoistorie, geocultură sau geoeconomie.

Un alt important nucleu de concentrare a preocupărilor geopolitice îl constituie Universitatea din Oradea, sub egida căreia apare, începând din anul 1999, Revista Română de Geografie Politică. Tot aici, a fost organizat, în mai 2002, sub înaltul patronaj al Uniunii Internaţionale de Geografie, un congres internaţional de geografie politică consacrat Europei Centrale şi de Est. Direcţiile predilecte de cercetare dezvoltate la Oradea se înscriu în cadrul larg al dinamicii teritoriului, cu precădere asupra euroregiunilor de cooperare transfrontalieră şi zonelor metropolitane.

Introducerea geopoliticii ca obiect de studiu în învăţământul superior a determinat publicarea de cursuri universitare la Cluj Napoca (Voicu Bodocan, 1997); Oradea (Alexandru Ilieş, 1999); Bucureşti (Sergiu Tămaş, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, 1995; Silviu Neguţ, Academia de Studii Economice, 2005, 2008; Dragoş Frăsineanu, Universitatea „Spiru Haret”, 2005; Paul Dobrescu, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, 2008; Silviu Costachie, Universitatea Bucureşti, 2009), Sibiu (Radu Săgeată, 2008), Târgovişte (Teodor Simion, 2009), Chişinău şi Cernăuţi (Oleg Serebrian, 2004; Vasile Simileanu, 2010) etc.

Accentuarea interdependenţelor la scară mondială şi proliferarea de noi ameninţări globale, cum este riscul terorist, mai ales după evenimentele din septembrie 2001, au condus la înfiinţarea unor institute şi organizaţii specializate, cum este Asociaţia de Studii şi Cercetări ale Terorismului cu sediul la Cluj-Napoca, care editează periodicul Terorismul azi. Recrudescenţa fenomenului terorist, consecinţele acestuia la nivelul relaţiilor internaţionale a stat la baza a numeroase studii şi analize, inclusiv din perspectivă geografică (Vasile Simileanu, 2003, 2004, 2009-2011, 2011; Cristian Barna, 2007, 2008, 2010 etc.).

Direcţiile de cercetare s-au diversificat considerabil: au fost publicate studii ce abordează probleme de geografie electorală (Alexandru Ilieş, pentru Crişana şi Maramureş, 1998; Voicu Bodocan, pentru Transilvania, 2001; Remus Creţan, pentru Banat, 1999, 2006; Ionel Boamfă, pentru Moldova, 2013); geografie culturală (Dragoş Şimandan, 2000; Sorina Voiculescu, Remuş Creţan, 2005; Radu Săgeată, 2009); geopolitica sistemelor maritime (Constantin Anechitoaie, 2008); cooperare transfrontalieră şi euroregională (Petre Deică, 1995, 1997; Alexandru Ilieş, 2003, 2004; Nicolae Boar, 2005; Nicolae Popa, 2007; Radu Săgeată et al., 2014), geografie mentală (Marius Neacşu, 2010, Viorel Mionel, 2013), geografie administrativă (Radu Săgeată, 2004, 2006) sau geoeconomie (Petre Deică, 1994; Viorel Mionel, 2015). De asemenea, studii de amploare au fost consacrate analizei situaţiei geopolitice a României în contextul regional şi internaţional contemporan (Petre Deică, 1999-2000, 2000; Silviu Neguţ, Vasile Cucu şi Vlad L. Bogdan, 2004; Oleg Serebrian, 2006; Vasile Simileanu şi Radu Săgeată, 2009; Vasile Simileanu, 2003, 2016 etc.).

3. Personalităţi marcante. Studii de caz.

Anton Golopenţia

(1909-1951)

Personalitate ştiinţifică complexă, sociolog şi geopolitician, Anton Golopenţia este considerat unul dintre fondatorii şcolii româneşti de geopolitică. Licenţiat în drept şi filosofie, şi-a obţinut doctoratul în Germania, unde a primit o bursă de studii, prilej cu care a cunoscut îndeaproape realizările şcolii germane de geopolitică.

Revenit în ţară, a condus între 1947-1948 Institutul Central de Statistică şi s-a numărat printre membrii fondatori ai revistei Geopolitica şi Geoistoria.

În analizele sale geopolitice a pornit de la distincţia dintre frontierele etnografice şi frontierele politice ale unui teritoriu; dintre realităţile din teren şi rezultatele decise în urma negocierilor politice. El vorbeşte despre „forme fără fond”, respectiv despre acele entităţi statale care nu sunt sprijinite de o componentă etnică corespunzătoare, a căror graniţe sunt trasate necorespunzător în raport de factorul etnic. Semnificativ în acest sens este studiul „Preocupări biopolitice ungureşti” (1942) în care autorul preia şi analizează tezele ideologice pe baza cărora se clădise politica maghiară de până atunci, teze expuse de Andrei Korporany în lucrarea „Ne trebuiesc douăzeci de milioane de unguri”, editată în 1941 de Institutul maghiar de politică externă. Cele două direcţii fundamentale pe baza cărora este structurată opera geopolitică a lui Anton Golopenţia se referă la rolul esenţial al componerntei demografice în procesele de deplasare a frontierelor şi respectiv pericolul potenţial generat de aceste „forme fără fond”, artificiale prin esenţă, care însă pot declanşa conflicte neaşteptate. Din punctul său de vedere, geopolitica este ştiinţa care studiază potenţialul statelor şi dinamica schimbării mediului geopolitic, trebuind să fie considerată un fel de „meteorologie politică”.

Între anii 1941 şi 1944 a coordonat o echipă de cercetători de la Institutul Naţional de Statistică cu scopul identificării românilor dintre Nistru şi Bug, dar şi de la est de Bug, din regiunile ucrainene Harkov şi Doneţk. Rezultatele acestor cercetări au fost publicate abia în anul 2006 în lucrarea Românii de la est de Bug. A fost arestat din motive politice la 16 ianuarie 1950 şi a sfârşit în detenţie la 26 mai 1951.

Petre Deică

(1933-2003)

Dispariţia constrângerilor ideologice după anul 1989 a deschis noi orizonturi de cercetare, care au creat posibilitatea aplecării spre geopolitică, domeniu repudiat până la acea dată, prin asocierea sa cu doctrinele geopolitice germane din prima jumătate a secolului XX. Printre primii care au umplut această nişă s-a numărat Petre Deică, cercetător la Institutul de Geografie al Academiei Române.

Formaţia sa de fin analist i-a favorizat înclinarea mai întâi spre probleme de geografie teoretică, multe dintre lucrările sale aducând puncte de vedere inedite în acest domeniu. La aceasta se adaugă excelenta cunoaştere a literaturii geografice de limbă rusă, Petre Deică fiind cel care a supervizat multe dintre traducerile care au apărut după 1960. Activitatea sa ştiinţifică a fost încununată prin publicarea a peste 150 de articole ştiinţifice, fiind coautor şi la unele dintre cele mai reprezentative lucrări pe care le-a realizat geografia românească până în prezent: Atlasul Naţional al României şi Tratatul de Geografia României. A fost unul dintre cei mai activi participanţi la sesiunile bilunare de comunicări ştiinţifice ale Institutului de Geografie, dar şi la diverse simpozioane şi manifestări ştiinţifice desfăşurate în ţară şi peste hotare.

Pe acest fundament teoretic solid, studiile sale de geopolitică au vizat cu precădere locul şi rolul României noua arhitectură regională şi euro-asiatică generată de clivajele globalizarea economică şi fragmentarea politică în Europa Centrală şi de Est. Au fost vizate cu precădere spaţiile de interes geopolitic pentru România: cel ex-sovietic din vecinătatea apropiată (moldovenesc, transnistran şi ucrainean) (1999, 2000, 2002); Bazinul Dunării şi al Mării Negre (1996) şi Bazinul Carpatic, ultimul privit critic în raport de preocupările geopolitice maghiare (1998, 1999, 1999-2000). În acest context s-a înscris şi colaborarea sa la ziarul Timpul în 7 zile, în paginile căruia a inserat studii care au depăşit cu mult cadrul strict gazetăresc, constituindu-se în adevărate analize geopolitice regionale.

Petre Deică rămâne în memoria celor care l-au cunoscut şi cu care a colaborat un om de o mare modestie, un cercetător laborios şi pasionat, mereu deschis noutăţilor, abordând fiecare problemă studiată cu minuţiozitate, un spirit critic, dar şi obiectiv. Rămâne de asemenea unul dintre deschizătorii de drum în geopolitica contemporană din România, dar şi unul dintre pilonii de bază ai geopoliticii şi geografiei politice din Institutul de Geografie al Academiei Române.

Referinţe

Alexandrescu, Valeria, Deică, P. (2002), Romania’s fluctuating position on Europe’s political map / Poziţia variabilă a României pe harta politică a Europei, Revista Română de Geografie Politică, IV, 1-2, p. 5-14.

Anechitoaie, C. (2008), Geopolitica sistemelor maritime, Edit. Top Form, Bucureşti.

Barna, C. (2007), Cruciada islamului, Edit. Top Form, Bucureşti.

Barna, C. (2008), Jihad în Europa, Edit. Top Form, Bucureşti.

Barna, C. (2010), Terorismul, ultima soluţie ? Mărirea şi decăderea Al Qaeda, Edit. Top Form, Bucureşti.

Bădescu, I. (2004), Tratat de geopolitică, I, Edit. Mica Valahie, Bucureşti.

Bădescu, I., Dungaciu, D. (coord.), Sociologia şi geopolitica frontierei, I – II, edit. Floarea Albastră, Bucureşti.

Boar, N. (2005), Regiunea transfrontalieră româno-ucraineană a Maramureşului, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Brătescu, C. (1943), Unitatea şi individualitatea fizică a pământului românesc, Biblioteca informativă a Societăţii Regale Române de Geografie, p. 19-33.

Brătianu, Gh.-I. (1940), O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti.

Brătianu, Gh.-I. (1999), Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, Edit. Polirom, Iaşi.

Boamfă, I. (2013), Geografie electorală, Edit. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi.

Bodocan, V. (1997), Geografie politică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Bodocan, V. (2001), Etnie, confesiune şi comportament electoral în Transilvania, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Chelcea, I. (1938), Obiceiurile noastre populare şi grija noastră de a le păstra, Şoimii Carpaţilor, Cluj.

Chelcea, I. (1940), Neam şi ţară. Pagini etnografice şi folclor, Bucureşti.

Conea, I. (1937-a), Geopolitica, o ştiinţă nouă, Sociologie Românească, II, 9-10, p. 3-36.

Conea, I. (1937-b), Destinul istoric al Carpaţilor, Rânduiala, II, 18 p.

Conea, I. (1938), Actualele frontiere româneşti, biruinţa Geografiei asupra Istoriei, Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie, LVII.

Conea, I. (1940), L’Unita geopolitica della Stato Romena, Bucureşti.

Conea, I. (1941), Transilvania, inimă a pământului şi statului românesc, Geopolitica şi Geoistoria, I, 1, p. 18-34.

Conea, I. (1942-a), Carpaţii, hotar natural ?, Geopolitica şi Geoistoria, I, 1.

Conea, I. (1942-b), Tota Transilvania ad nos venit (sau Cât valorează teoria lui Iancso Benedek), Geopolitica şi Geoistoria, II, 1, p. 11-23.

Conea, I. (1944-a), Spaţiul geografic românesc. Geografie şi istorie românească, Societatea Naţională de Editură şi Arte Grafice „Dacia Traiana”, Bucureşti, p. 7-25.

Conea, I. (1944-b), O poziţie geopolitică, Geopolitica şi Geoistoria III, p. 64-100.

Conea, I. (1967), Interpretări geografice în istoria poporului român. Cu privire la teritoriul nucleu de formare a poporului român, Studii şi Cercetări de Geologie, Geofizică şi Geografie, Geografie, XIV, 1, p. 3-14 (şi în Revue Roumaine de Géologie, Géophisique et Géographie, Géographie, 11, 1, p. 9-18 – în lb. franceză)

Costachie, S. (2009), Geografie politică, o nouă abordare, Edit. Universitară, Bucureşti.

Creţan, R. (1999), Etnie, confesiune şi comportament electoral în Banat. Studiu geografic, Edit. Universităţii de Vest, Timişoara.

Creţan, R. (2006), Etnie, confesiune şi opţiune electorală în Banat: structuri teritoriale, tradiţie, actualitate, Edit. Universităţii de Vest, Timişoara.

Deică, P. (1994), Sistemicitatea economiei mondiale. Consideraţii geopolitice, Analele Universităţii Bucureşti, XLIII, Bucureşti, p. 44-51.

Deică, P. (1996), Rolul geopolitic al Dunării, Timişoara, A II-a Conferinţă Regională de Geografie „Cercetări în spaţiul carpato-danubian”, Universitatea de Vest, Timişoara, p. 558-560.

Deică, P. (1997), Regiuni transfrontaliere sau euroregiuni, Comunicări de Geografie, III, p. 365-368.

Deică, P. (1998), On the “Ethnical Map” of Transylvania by K. Kocsis, Revue Roumanine de Géographie, 42, Bucureşti, p. 99-106.

Deică, P. (1999-a), România în faţa unor noi ameninţări geopolitice, Revista Geografică, VI, Bucureşti, p. 41-44.

Deică, P. (1999-b), Preocupări geopolitice actuale ale geografilor maghiari, Revista Română de Geografie Politică, I, 1, Oradea, p. 36-43.

Deică, P. (1999-2000), Le sens géopolitique du „Basin Carpathique”, Revue Roumaine de Géographie, 43-44, Bucureşti, p. 45-52

Deică, P. (2000), Transnistria în jocul geopolitic al Rusiei, Revista Română de Geografie Politică, II, 1, Oradea, p. 45-52.

Deică, P., Alexandrescu, Valeria, (1995), Transfrontaliers in Europe. The Carpathian Euroregion, Revue Roumaine de Géographie, 39, p. 3-12.

Dobrescu, P. (2008), Geopolitica, edit. Comunicare.ro, Bucureşti.

Emandi, E.-I, Buzatu, Gh, Cucu, V. (1994), Geopolitica, Edit. Glasul Bucovinei, Iaşi.

Frăsineanu, Dr. (2005), Geopolitica, Edit. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti.

Golopenţia, A. (1937-a), Contribuţia ştiinţelor sociale la conducerea politicii externe, Sociologie Românească, 5-6.

Golopenţia A. (1937-b), Metamorphosis Transilvaniae 1918-1936. Un bilanţ al maghiarilor din România, Sociologie Românească, II, 7-8.

Golopenţia, A. (1942), Preocupări biopolitice ungureşti