Prof. dr. Ghețău Gh. Florin

Putem spune cu siguranță că agenda internațională a anului 2017 a fost dominată cu autoritate de problema crizei nucleare nord-coreene. Instalarea administrației Trump a acutizat o problemă aflată de multă vreme pe agenda președinților de la Casa Albă. Noul președinte american a crezut că această problemă poate fi rezolvată doar prin etalarea superiorității militare americane sau prin proferarea de amenințări. Dar, după cum s-a putut constata, această abordare nu funcționează, iar sancțiunile economice și-au dovedit inutilitatea cu mult timp în urmă. Având în vedere toate acestea, ar trebui să ne întrebăm: Poate fi criza nucleară nord-coreeană rezolvată în sensul dorit de SUA?

Înainte de a ne lansa în speculații privind evoluția crizei nucleare nord-coreene, ar trebui să discutăm un pic despre motivele care au produs-o. Principalul scop al unui regim dictatorial este acela de a se menține la putere, în pofida oricărei opoziții interne sau externe. Acesta este și cazul lui Kim Jong Un care nu trebuie privit drept un personaj excentric, ori ca un individ care ar trebui să ajungă pe mâinile psihiatrilor, ci ca un dictator totalitar, care face tot ceea ce-i stă în putință pentru a prelungi viața regimului său. Comportamentul său ne poate părea nebunesc, dar se înscrie perfect în logica formei de guvernământ pe care o reprezintă Kim Jong Un – dictatura. Un regim dictatorial se întemeiază pe forță, iar dictatorul de la Phenian luptă pe două fronturi (împotriva propriului popor și împotriva SUA și a aliaților săi) pentru a-și întări aura de lider al unui regim inexpugnabil. Privind acțiunile dictatorului nord-coreean din perspectiva luptei pentru supraviețuire, înțelegem că acesta nu este deloc nebun, ci chiar foarte rațional, și că el urmărește pas cu pas prezervarea autorității sale asupra Coreii de Nord și că este dispus să facă orice pentru a atinge acest obiectiv vital.

Trebuie să înțelegem foarte clar faptul că Kim Jong Un nu intenționează să declanșeze un atac nuclear. El nu va ataca primul, fiindcă nu are niciun interes pentru a face asta. Conducătorul Coreii de Nord știe că, dacă va ataca primul, acest fapt va duce la sfârșitul regimului său. Este dincolo de orice îndoială faptul SUA are puterea militară necesară pentru a zdrobi rapid și total armata nord-coreeană. Acest fapt este evident pentru oricine, dar problema mai puțin vizibilă este următoarea: Cum poți învinge Coreea de Nord fără ca aceasta să nu atace nuclear Coreea de Sud, Japonia ori SUA? Dacă o singură rachetă nucleară nord-coreeană atinge vreo țintă din aceste trei țări va fi un dezastru cu mult mai mare decât ceea ce s-a întâmplat la Hiroșima sau Nagasaki, în 1945. De fapt, scopul lui Kim Jong Un este acela de arăta SUA că, în cazul unui atac preventiv, aceasta va pierde mult mai mult decât va câștiga, ar fi o victorie à la Pirus. Kim Jong Un nu-și imaginează că ar putea câștiga un război contra Americii, el pur și simplu vrea să demonstreze că ar fi o întreprindere inutilă.

Acestea fiind spuse, să încercăm să aflăm cum anume s-ar putea ieși din spirala escaladărilor politico-militare existentă între SUA și Coreea de Nord. Deoarece, la fel ca în perioada Războiului Rece, tensiunile se acumulează, iar riscul unui război este foarte mare. Însă trebuie să subliniem, încă o dată, faptul că statul comunist din peninsula Coreea nu vrea război, iar arsenalul său nuclear a fost creat pentru a împiedica un război pe care nu-l poate câștiga. Dinastia din care face parte Kim Jong Un a tras învățăminte din istoria ultimelor decenii. Soarta unor dictatori precum Saddam Hussein ori Gaddafi a demonstrat unde se poate ajunge fără garanții de securitate solide. Acest aspect a fost înțeles și de către Iran, dar aceasta s-a dovedit incapabilă să reziste presiunilor economice și a semnat un acord de renunțare la programul său nuclear. Coreea de Nord, în schimb, poate rezista fără probleme sancțiunilor economice, pentru că regimul nord-coreean nu dă doi bani pe propriul popor, iar sancțiunile economice afectează doar poporul. Oricât de dure ar fi sancțiunile economice, acestea nu-l vor putea convinge pe Kim Jong Un să renunțe la arsenalul său nuclear.

La 22 decembrie 2017, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat noi sancțiuni economice împotriva Republicii Populare Democratice Coreene. Din păcate, nici acestea nu vor clinti măcar cu un milimetru traiectoria pe care s-a plasat regimul lui Kim Jong Un. Sancțiunile afectează în primul rând poporul nord-coreean, iar liderul de la Phenian și clica din jurul său nu intenționează să arate vreun pic de compasiune. Singurul lucru care-l interesează este salvgardarea regimului și pentru acest fapt este dispus să facă absolut orice îi stă în putință. Pe de altă parte, contrabandiștii din China și Rusia vor oferi Coreii de Nord materialele necesare pentru a continua dezvoltarea programului său balistic, iar autoritățile din cele două state au tot interesul să nu sugrume această contrabandă.

China și Rusia nu au niciun interes pentru a sprijini prăbușirea Coreii de Nord. Cele două țări nu se opun deciziilor Consiliului de Securitate, pentru a nu fi asociate de opinia publică internațională cu un regim criminal, dar, în realitate, interesele Beijingului și Moscovei sunt destul de departe de interesele Statelor Unite. Dispariția Coreii de Nord ar duce la reunificarea peninsulei în avantajul Coreii de Sud. Desigur, câteva decenii, conform exemplului oferit de reunificarea Germaniei, Coreea unificată va avea probleme economice și sociale, dar pe termen lung, la frontierele Chinei va prospera un stat puternic și suficient de intimidat de dragonul chinez pentru a menține strânse legături militare cu SUA. Avem motive să credem, tot pe baza modelului german, că nici bazele militare americane din peninsulă nu vor fi retrase. Deci, oricât de deranjată ar fi China de turbulentul lider nord-coreean, este cu mult mai deranjată de perspectiva creșterii influenței americane la frontierele sale. Acuzațiile președintelui Trump la adresa lui Xi Jinping, cum că Republica Populară Chineză nu face destul pentru a pune presiune pe Coreea de Nord, ignoră faptul că cele două superputeri, pur și simplu, nu au interese comune. Este ilogic să așteptăm ca Beijingul să acționeze împotriva propriilor interese.

A doua opțiune ar fi cea militară. În mod absolut, America poate ataca împreună cu Coreea de Sud regimul lui Kim Jong Un. Victoria este facilă și previzibilă, dar ar fi o victorie inutilă, cea mai catastrofală victorie din istoria umanității. Opțiunea militară este fezabilă doar în măsura în care superioritatea tehnologică americană ar garanta că nicio rachetă nucleară nord-coreeană nu va atinge vreo țintă. Însă America nu poate garanta așa ceva. Sistemul antirachetă dezvoltat de SUA are nevoie de patru interceptori pentru a garanta distrugerea chiar și a unei primitive rachete nord-coreene. Dar costisitorul sistem antirachetă american nu dispune încă de foarte mulți interceptori, iar eficiența acestora, după cum am indicat, nu este în măsură să justifice o rezolvare a crizei nucleare nord-coreene pe cale militară. Nimeni nu poate fi sigur că vreo rachetă nucleară nu va atinge Coreea de Sud, Japonia sau SUA. În timp, este de așteptat ca numărul și eficiența rachetelor balistice nord-coreene să crească, ceea ce va duce la diminuarea perspectivelor unui atac preventiv asupra acestui stat. Să nu mai vorbim de faptul că va produce tot mai multe ogive nucleare. Așadar, ideea unui atac asupra statului comunist din peninsula Coreea nu este oportună și devine tot mai puțin posibilă o dată cu trecerea timpului, în ciuda retoricii belicoase a președintelui Trump.

O a treia opțiunea ar fi oferirea unor garanții de securitate solide pentru Coreea de Nord, atât de solide încât aceasta să se poată lipsi de protecția arsenalului său nuclear. În mod evident, garanțiile Statelor Unite sunt inutile, fiindcă nu au nicio valoare pentru Kim Jong Un. El știe foarte bine că asemenea garanții nu pot permite supraviețuirea regimului său. Considerăm că este elocvent să ne gândim la criza din Ucraina, declanșată în 2014, pentru a înțelege felul în care gândește liderul nord-coreean. Ucraina a moștenit un arsenal nuclear de la defuncta URSS. A renunțat la acesta, prin Memorandumul de la Budapesta (5 decembrie 1994), în schimbul garantării integrității sale teritoriale de către Rusia, SUA și Marea Britanie. În 2014, Rusia a anexat Peninsula Crimeea și ar trebui să ne întrebăm dacă Moscova ar mai fi avut curajul unui asemenea gest în cazul în care Ucraina și-ar fi păstrat măcar și parțial arsenalul nuclear moștenit de la Uniunea Sovietică? Cu siguranță nu! Pe cale de consecință, este foarte greu să i se ofere lui Kim garanții de securitate suficient de puternice pentru a-l convinge să renunțe la arsenalul său nuclear.

Ar exista și varianta unor garanții de securitate chineze, ceva mai credibile decât cele americane. De ce nu s-ar putea instala baze militare chineze în Coreea de Nord, iar riscurile unui atac american ar dispărea. Soluția este promițătoare mai ales că între Coreea de Nord și China există un tratat de alianță, încă valabil. Mai mult, ar putea exista varianta unei forme de control chinez asupra armelor atomice nord-coreene ca o garanție că acestea n-ar putea fi folosite fără acordul Beijingului. Însă nu credem nici în această soluție pentru simplul motiv că regimul nord-coreean ar fi dependent de China, ar deveni cu adevărat un satelit chinez, iar libertatea de mișcare a lui Kim Jong Un s-ar reduce drastic. Acesta nu va accepta nicio variantă care-i reduce semnificativ autoritatea absolută asupra statului său. El a înțeles foarte bine că, pentru a avea vreo șansă de supraviețuire, trebuie să-și întemeieze securitatea doar pe propriile forțe. Din nefericire, istoria îi dă dreptate.

Din cele de mai sus observăm că sancțiunile economice, un atac preventiv, precum și oferirea unor garanții de securitate solide nu pot rezolva criza din peninsula Coreea. Ceea ce ne face să credem că nu există o rezolvare rapidă a acestei crize și că acest stat trebuie tratat așa cum a fost tratată Uniunea Sovietică în perioada Războiului Rece, folosindu-se un amestec de diplomație, forță militară și sancțiuni economice, care se poate întinde pe multe decenii, poate și mai mult. Însă trebuie avut în vedere faptul că regimul de la Phenian poate fi și mai periculos decât este. El poate deveni în timp o sursă de aprovizionare cu arme nucleare pentru regimuri similare. Oare e chiar atât de greu de conceput faptul că ar putea vinde arme nucleare către Iran, Venezuela, Cuba sau către state cu certe ambiții regionale, precum Turcia ori Arabia Saudită? Pănă acum accesul în clubul statelor cu arme nucleare s-a făcut prin forțe proprii, prin dezvoltarea unui program nuclear indigen, costisitor și de lungă durată. Nu ar fi mult mai simplu să cumperi arme nucleare decât să le produci? Coreea de Nord ar putea contribui decisiv la proliferarea armelor de distrugere în masă. Aceasta este, în viziunea noastră, marea primejdie care vine din partea Coreii de Nord, care are nevoie de bani și care își poate securiza poziția producând și mai multe probleme pentru SUA, în chiar emisfera acesteia. Din moment ce cea mai bună apărare este atacul, vinderea de arme nucleare către Havana sau Caracas ar crea Americii uriașe probleme de securitate, iar pacea mondială ar fi puternic amenințată. Astfel, se impune o rezolvare rapidă și eficace a acestei crize. Dar cum?

Soluția rezolvării acestei crize stă în cooperare cu China. Beijingul poate pune presiunea pe Coreea de Nord pentru a smulge concesii din partea acesteia. Poate rupe tratatul de alianță, poate opri orice transfer de bunuri și materii prime către Coreea de Nord și poate pune presiune militară asupra acestui stat și la frontiera sa nordică. În plus, având în vedere influența Chinei asupra Kremlinului, și Rusia poate fi cooptată în această întreprindere. Pe de altă parte, China are resurse și mijloace pentru a coagula o opoziție internă față de Kim Jong Un și poate accepta reunificarea peninsulei Coreea în sensul dorit de Washington. Însă de ce ar acționa China în acest fel?

Republica Populară Chineză consideră Insula Taiwan drept o provincie rebelă. Reunificarea Chinei este un obiectiv major pentru orice președinte chinez. Taiwanul este o democrație funcțională, iar China o dictatură comunistă cu un sistem economic capitalist. Singura șansă pentru ca Taiwanul să nu cadă sub controlul Chinei este SUA. Susținerea militară din partea SUA este vitală pentru regimul de la Taipei, la fel de vitală ca susținerea de care se bucură Phenianul din partea Chinei. Este cât se poate de clar că singura modalitate prin care China poate fi convinsă să participe în mod decis la încheierea crizei nucleare nord-coreene este chestiunea taiwaneză. Este singura carte care l-ar putea determina pe Xi Jinping să acționeze în peninsula Coreea, în sensul dorit de SUA. Altfel spus, America trebuie să renunțe la sprijinul militar și politic acordat Taiwanului încurajând reunificarea Chinei pe baza principiului ”o țară două sisteme” folosit în cazul Hong-Kong-ului, în 1997. SUA trebuie să ofere ceva palpabil, ceva de nerefuzat, iar acel ceva nu poate fi decât Taiwanul.

Gambitul este un termen folosit în șah pentru a desemna o mutare care implică sacrificarea unei piese pentru a obține un avantaj decisiv. ”Gambitul taiwanez” este singura mutare care ar putea rezolva, rapid și definitiv, criza nucleară nord-coreeană. Dacă vrea un asemenea deznodământ, administrația Trump trebuie să joace ”gambitul taiwanez” pe marea tablă de șah a Euroasiei, în partida pe care o dispută cu Kim Jong Un. Altfel, trebuie să se pregătească pentru un nou Război Rece împotriva unei minuscule și insignifiante republici care nu se dă în lături de la nimic pentru a supraviețui. Nu spunem că ar trebui jucat un asemenea gambit, ci doar că este singura soluție prin care criza poate fi stinsă rapid și total. Soluția este la îndemână, dar America trebuie să decidă dacă prețul pe care trebuie să-l plătească este acceptabil. Această criză nu se poate încheia decât printr-o abordare de tip realpolitik, fiindcă supremația militară americană nu este de ajuns, iar sancțiunile economice ineficiente, iar Rusia și China nu vor coopera cu SUA doar de dragul păcii și stabilității mondiale. SUA se opune Phenianului, deoarece se simte amenințată. America acționează pentru a-și proteja propriile interese, la fel acționează și China, iar cu cât acest lucru va fi mai evident, cu atât vor crește șansele încheierii aceste crize.