Corneliu VLAD

Lumea zilei de azi nu-şi găseşte liniştea şi o predictibilitate cât de cât rezonabilă din cauza a trei zone fierbinţi: Ucraina, Coreea şi Orientul Mijlociu. Trei focare de tensiune şi conflict, fiecare cu propria sa evoluţie complicată, dureroasă şi cu extensii cu mult dincolo de respectiva zonă, care evoluează separat şi/sau interdependent, generând încordare şi război şi dezastre, dar afectând în acelaşi timp în mod profund atmosfera internaţională. Toate aceste involuţii profund regretabile sunt realităţi certe şi, oricât de „corect politic” ar încerca să fie cineva, nu va putea susţine că Războiul Rece s-a încheiat, aşa cum s-a tot afirmat după demolarea Zidului Berlinului şi întâlnirea din Malta. Nu, nu s-a încheiat sau, pentru cine preferă altfel formularea, avem de-a face tot cu un Război Rece, îl putem denumi şi al doilea etc., numai că de data aceasta este vorba de un Război Rece hibrid (căci tot e la modă acest calificativ). Altfel spus, cu fronturi de luptă şi domenii de înfruntare mai multe şi mai felurite, mai brutale, dar şi mai subtile, cu situaţii şi răsturnări de situaţii dintre cele mai imprevizibile, iar, prin aceasta, cu un coeficient sporit de imprevizibilitate şi periculozitate pentru şansele supravieţuirii omenirii pe o planetă locuibilă.

Aşa stând lucrurile, putem oare afirma că asistăm la un spectacol al lumii tensionate cu „alţi actori, aceeaşi piesă”? Şi da, şi nu. Actualul conflict coreean este prelungirea războiului din anii 1950, încheiat în coadă de peşte, dar el îi opune acum în principal pe americani şi nord-coreeni, căci sud-coreenii preferă să se menţină într-o rezervă prudentă. Conflictul ruso-ucrainean, de dată mult mai recentă, descinde, în fond, tot din confruntarea canonică Est-Vest, chiar dacă e vorba de o premieră – şi nu una oarecare – adică de faptul că miza este un teritoriu care a făcut parte din ceea ce s-a numit Rusia înainte de a deveni URSS.

În sfârşit, conflictul din Orientul Mijlociu, care este şi cel mai longeviv, şi cel mai complex, şi cel mai atipic, mai dificil de înseriat. Nu este doar unul între Israel şi state sau forţe nestatale arabe, între arabi şi israelieni, între israelieni şi palestinieni, între musulmani şi mozaici, între culturi şi civilizaţii diferite (deşi, într-un fel, dintr-o aceeaşi tulpină), ci de o confruntare cu totul atipică, în care sunt implicate, într-o formă sau alta, nu numai state din zonă şi puteri regionale din apropiere, ci şi marile puteri ale lumii, iar ideologiile, doctrinele politice, religiile chiar, nu mai constituie miezul dur al înfruntării. Un arabolog – şi diplomat – francez cunoscător al zonei, Charles Thepaut, afirma de curând într-un interviu pe tema „Cum putem înţelege lumea arabă?” că, înainte de toate, este necesar să lăsăm deoparte toate ideile false care deformează realitatea. Principala idee falsă, spunea el, este să considerăm lumea arabă ca o regiune „specială”, „exotică”, cu toate că, de fapt, echilibrul de forţe în zonă se structurează după acelaşi tipic ca în oricare alta din regiunile lumii. Trebuie, apoi, luat în seamă întregul patrimoniu de relaţii dintre ele, aşa cum s-a constituit şi a evoluat el de-a lungul istoriei, adică, între atâtea altele, schimburile ştiinţifice şi economice, alianţele şi războaiele, colonizarea şi decolonizarea, relaţiile umane. Trebuie avut din ce în ce mai

mult în vedere şi un element care tinde să se accentueze, complicând şi împiedicând eforturile de soluţionare – fragmentarea imensei zone care se întinde de la Gibraltar până în profunzimile Asiei Centrale, pe trei continente. Nu trebuie, apoi, uitat că din mulţimea de puteri statale sau ne-statale (de tip Al Qaeda sau ISIS, dar nu numai), care acţionează sau au interese aici, niciuna nu a reuşit să se impună ca hegemon în stare să decidă în marile probleme ale zonei, astfel încât unii ajung să vorbească despre un fel de „regiune fără stăpân”, altfel spus una neguvernabilă, incontrolabilă, imposibil de gestionat. Ceea ce s-a numit „Primăvara arabă” s-a dovedit a fi, de la un moment dat, un trend devastator cu efecte destabilizatoare de durată, ba, mai mult, destructurante, care pun un stigmat istoric pe procesul de normalizare a regiunii. La scurt timp după centenarul faimosului acord franco-britanic Sykes-Picot, care a configurat harta politică a acestei părţi de lume pe ruinele fostului Imperiu Otoman, peisajul acestei lumi este complet răvăşit, echilibrul zonei a sărit în aer, iar perspectivele de normalizare a situaţiei nu se întrevăd. Orientul Mijlociu are de aceea toate neşansele de a rămâne un trist cap de afiş al actualităţii internaţionale, adică aşa cum este de peste jumătate de secol.