Prof. dr. Florin Gh. GHEŢĂU 

Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a readus SUA şi URSS pe poziţii conflictuale. Lupta contra inamicului comun a dus la instituirea unui armistiţiu ideologic, care nu a putut fi prelungit, deşi democraţiile occidentale au încercat să continue colaborarea şi în era postbelică. În aceste condiţii, crearea a două blocuri politicomilitare, ca în perioada premergătoare Primului Război Mondial, era doar o chestiune de timp. Astfel, în 1949, s-a constituit Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord şi, în 1955, Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Constituirea NATO a fost precipitată de grăbirea procesului de comunizare a statelor est-europene, precum şi de Criza Berlinului desfăşurată în perioada 19481949. URSS părea dispusă să sfideze Vestul şi, de ce nu, să atace Europa de Vest, în condiţiile în care nu existau garanţii de securitate transatlantice, care să descurajeze un asemenea atac. Din moment ce monopolul american asupra armei nucleare avea să dispară, în lipsa unor obligaţii militare explicite, Europa de Vest era la mila URSS. Stalin a obţinut arma atomică în 1949. Pentru a descuraja un atac sovietic, era necesară o structură de securitate formală, care să prevadă obligaţii şi drepturi explicite, pentru toate statele membre. NATO s-a constituit la 4 aprilie 1949 prin Tratatul de la Washington. Şi, după cum preciza Henry Kissinger, „…a fost prima alianţă militară pe timp de pace din istoria americană. Impulsul imediat pentru ea a fost lovitura de stat comunistă din Cehoslovacia, din februarie 1948.”
Membrii fondatori erau Belgia, Canada, Danemarca, SUA, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia şi Regatul Unit. Esenţa acestui tratat este articolul 5: „Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sunt de acord ca, dacă are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă recunoscut prin articolul 51 din Carta Naţiunilor Unite, va sprijini Partea sau Părţile atacate prin efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte Părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru restabilirea şi menţinerea securităţii zonei nord-atlantice. Orice astfel de atac armat şi toate măsurile adoptate ca rezultat al acestuia vor trebui raportate imediat Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor înceta după ce Consiliul de Securitate va adopta măsurile necesare pentru restabilirea şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.”