Mădălina Virginia Antonescu

Abstract: Within the present paper, we’ll try to analyse and also, to foresee, until a certain possible level, the main strategic evolutions of some global actors, derived from the ”Pacific century” global paradigm (in other opinions, known as ”Asia-Pacific Century”). In this paper, we’ll try to analyse the shifts of the global environment, provoked by the XXIst century world and the capacity /will of both state and non-state actors, accustomed to react within a traditional westphalian world, to adapt themselves to this new framework.

Rezumat : Lucrarea de față încearcă să analizeze și să anticipeze, până la un anumit nivel, principalele evoluții strategice ale unor jucători globali derivate din paradigma gobală a ”Secolului Pacificului ”(sau, după altă parte a doctrinei, a ”Secolului Asia-Pacific”). Prin lucrarea de față, încercăm să analizăm schimbările contextului global aduse de lumea începutului sec. XXI și capacitatea sau voința actorilor statali și non-statali obișnuiți să acționeze într-o lume westphaliană, de a se adapta acestuia.

Cuvinte-cheie: Secolul Asia-Pacific, regiunea Asia-Pacific, reforma NATO, lume post-westphaliană, ordine globală, Noul Concept Strategic

Key-words: Asia-Pacific Century, Asia-Pacific region, NATO reform, post-westphalian world, global order, New Strategic Concept

• Re-configurarea NATO, ca alianță globală, într-o lume post-westphaliană? Câteva comentarii

Acest material abordează subiectul limitelor actuale ale NATO (ca misiune, scop fundamental, obiective, grad de implicare în afara frontierelor sale imediate, tip de state membre), într-o lume globală, în schimbare, definită în termeni de securitate ca o lume ”incertă, imprevizibilă”, cu actori non-statali puternici, o lume multipolară, cu puteri regionale în plină ascensiune, ale căror strategii de protecție a puterii includ dimensiuni de contestare sau de limitare a puterii celorlalți actori. Este o lume post-westphaliană, pe care nu o mai putem circumscrie strict în regulile dreptului internațional (ce recunoaște ca subiecte de drept doar statele, nu și actori non-statali, în consecință, aici fiind principala limită juridică în a stabili un regim de răspundere internațională, de control și reglementare a activității actorilor non-statali). În această lume post-westphaliană, cu insule de haos, cu actori non-statali colectivi, non-militari dar a căror acțiune conjugată duce la efecte directe asupra securității statelor (de exemplu, valurile migratoare masive, pe durată nedeterminată, venind compact pe rute fixe, având destinații precise), alianțe militare tipic westphaliene (compuse din state și cu un concept strategic fundamental westphalian), precum NATO sunt supuse unor puternice presiuni de a se reforma sau de a dispărea.

De la sfârșitul războiului rece și până la summitul de la Varșovia (iulie 2016), NATO a trecut prin mai multe etape de adaptare la mediul de securitate global, adăugându-și dimensiuni noi, capacități, misiuni, tipuri de operațiuni și obiective noi.

Însă și aceste încercări de reformă, în opinia noastră, sunt unele timide, în raport cu complexitatea și amploarea provocărilor lumii globale a începutului sec. XXI și a evoluției sale.

În material plecăm de la premisa paradigmei Secolului Pacificului ca o paradigmă globală, cu efecte asupra mediului global de securitate, cu privire la care NATO nu și-a arătat încă posibilitățile adevărate de dezvoltare, de reformă, de re-configurare.

În etapa post-Varșovia, considerăm că încă mai sunt multe de făcut pentru ca NATO să atingă punctul de a se numi ”o veritabilă alianță a sec. XXI” (ca secol global), o alianță capabilă să acționeze nu regional–limitat (ca acum) ci în părți ale globului care nu sunt în competența sa în prezent (conform ariei delimitate de tratatul său fondator) dar care sunt regiuni-cheie pentru întregul joc global de putere al secolului XXI.

Adevărata reformă a NATO, în opinia noastră, presupune negocierea și semnarea unui nou tratat, care să completeze pe cel fondator, în sensul construirii NATO ca o alianță globală, capabilă să intervină în zona Pacificului, conform unei strategii unitare de protecție și de proiecție a puterii sale, numită aici, de noi, ”Arcul Strategic-Defensiv Atlantico-Pacific”.

Mai precis, pentru a fi ”o alianță globală” (desigur, dacă asta își propune pentru viitor), NATO ar trebui să își adauge o dimensiune strategică nouă: competența și capabilitățile de a acționa în Pacific, printr-o strategie a Celor Doi Piloni Oceanici (exact cum India, o putere regională în ascensiune, percepută de actori ca SUA, un actor global cu rol de contra-balansare a puterii în ascensiune a Chinei, propune propriul său concept strategic dublu-oceanic (prin ”Regiunea Indo-Pacifică”)- aspect în care se coordonează strategic cu Japonia, susținătoare a aceleiași idei).

Aceasta este o oportunitate strategică fundamentală pentru NATO, care încă nu a depășit propriile sale limite stabilite de tratatul fondator (ca alianță militară specifică unui context de securitate al anilor 40, al sec. XX, context care s-a schimbat fundamental și care se va modifica tot mai intens în sec. XXI).

A își cunoaște limitele înseamnă deja un pas în a ți le depăși. Înseamnă dezvoltarea atitudinii critice asupra limitelor existente și căutarea de soluții și mijloace în a le combate, în a le depăși, în a identifica noi deschideri, noi oportunități de dezvoltare.

Dacă sec. XXI va fi un ”Secol al Pacificului”, se poate analiza perspectiva de reformă a NATO, o alianță clasică, limitată geografic, într-o ”comunitate de securitate” (o comunitate de valori democratice, o alianță a democrațiilor, după cum propune doctrina), capabilă să acționeze simultan în Atlantic și în Pacific (adică, o structură capabilă să se reformeze în sensul de a controla schimbarea centrului de greutate al lumii sec. XXI și nu de a se conforma rolului limitat stabilit de tratatul fondator –”alianța nord-atlantică”). De la acest pas la cel de alianță atlantico-pacifică sau de Alianță pentru Pacific, de comunitate a democrațiilor sau de NATO global, este o cale dificilă dar singura în stare să exprime o autentică, majoră extindere a rolului și misiunii NATO în lumea sec. XXI.

• Resetări de paradigmă globală: ”Secolul Pacificului” sau ”Secolul Asiatic”?

„Era Pacifică”, această resetare a paradigmei globale, își are rădăcina în frazele spuse acum un secol de Theodore Roosevelt, potrivit căruia: „Era Atlantică se află acum la apogeul dezvoltării ei și își va consuma în curând toate resursele disponibile. Era Pacifică, menită a fi cea mai mare dintre toate, este abia la început”. După cum se remarcă în doctrină, „Era Atlantică a fost dominată inițial de Europa, apoi de America. Era Pacifică va fi dominată doar de China”. Este însă, în opinia noastră, prea simplist să se considere că actorii politici statali globali actuali ar fi suficient de slăbiți de rivalitățile globale pentru putere pentru a se ajunge la o perioadă marcată de un unipolarism multi-dimensional chinezesc, după modelul epocii unipolarismului american.

Puterile regionale asiatice (rivale Chinei) sunt suficient de conștiente de identitatea, de vechimea culturii lor, de forța militară și demografică, practicând o politică internațională și regională deschisă (nu doar regională ci multilaterală, până la o implicare în politica globală, a cărei agendă începe treptat să țină cont și să fie modelată după cerințele lumii asiatice și ale centrelor regionale de putere asiatice, în loc să fie una exclusiv occidentală), ceea ce ce nu ne permite să vorbim de „o dominație clară a Chinei asupra întregii lumi asiatice”.

Putem vorbi de o influențare a agendei globale, tot mai mult, de puterile eurasiatice (pentru a putea accentua aici și asupra dimensiunii europene a unor centre de putere precum Rusia sau Turcia), din perspectiva unei paradigme globale ce completează dar și rivalizează, concomitent, cu paradigma Secolului Pacificului (este vorba de paradigma eurasiatică –paradigmă ce include Pacificul dar nu se rezumă la acesta).

A considera lumea politică asiatică drept un sistem omogen, cu puteri regionale ce au acceptat dominația Chinei, spre a vorbi de o „Era Pacifică dominată de China”, precum afirmă unii autori, înseamnă a privi simplist realitatea complexă, dinamică, a acestei lumi. Nu trebuie să facem confuzie între Era Asiatică și Era Pacifică, deoarece sintagma geopolitică de „Eră Pacifică” include (în varianta unipolarismului chinezesc) întreaga lume ordonată conform modelului unipolar de dominație al Chinei, afirmat și exercitat în Oceanul Pacific. ”Era Pacifică” se referă la o viziune îndrăzneață, chiar ”eretică” (la momentul actual) privind relația China-SUA, anume imaginează o realitate a dominației Chinei asupra unei arii geografice-cheie, ”Heartlandul maritim” (Oceanul Pacific lato sensu, cu toate statele limitrofe) care a constituit o direcție strategică prioritară sub administrația Obama. Rămâne o întrebare dacă viitoarele administrații prezidențiale ale SUA vor considera Pacificul drept o direcție prioritară pentru întreaga lor politică externă, preferând în schimb să se concentreze pe dezvoltarea parteneriatului trans-atlantic sau pe pacificarea și stabilizarea situației în țările căzute în haos din Orientul Mijlociu. Schimbările de viziune strategică în politica externă a marilor centre de putere însoțesc schimbările echipelor ce au conturat și au modelat anumite direcții de politică externă. În condițiile scenariului scăderii interesului strategic al SUA pentru regiunea Pacificului din diferite motive, nu este exclus să vedem activându-se forme de rivalitate (exprimată în termeni de soft policy mai mult sau mai puțin accentuați, spre a fi în acord cu viziunea împărtășită de asiatici, privind ”o Comunitate de destin, de prosperitate și de stabilitate”, întemeiată pe principiul cooperării reciproc avantajoase) între marile puteri asiatice.

Unele ”puteri eurasiatice regionale” (datorită unei dimensiuni culturale asiatice la care însă nu pot fi rezumate, dat fiind originalitatea identității lor civilizaționale în sec. XXI), precum Rusia, Turcia, au direcții strategice regionale (privind zona Asiei, zona Pacificului) care nu sunt perfect și lin compatibile cu viziunea unui unipolarism chinezesc în Asia ori în Pacific. La fel, state asiatice regionale, cu pretenții și capacități de a contribui la formularea, influențarea și modificarea agendei regionale a ”Comunității Asiatice”, fie că dețin arma nucleară, fie că amenință să o producă sau sunt susceptibile să o producă, lucru suficient, în opinia noastră, să reprezinte mereu un punct cheie de discuții pe agenda globală, inclusiv de a o influența (precum India, Iran, Pakistan) nu ar admite să joace un rol secundar în Era Asiatică sau într-o Eră a Pacificului aflată în unipolarism chinezesc. La fel, statele cu care SUA au încheiat în regiunea Asiei de Sud-Est, o serie de parteneriate strategice (și, având în vedere și paradigma Erei Asiatice, statele din Asia cu care SUA au încheiat diferite forme de parteneriate, acorduri, pacte, tratate strategice, comerciale sau economice, militare, menite să le convertească în piloni ai continuării unei ordini globale dominate de viziunea hegemonului american), puțin probabil că își vor schimba peste noapte poziția favorabilă prezenței occidentale în regiunile asiatice și ale Pacificului, spre a accepta schimbarea de paradigmă (intrarea în secolul unipolarismului chinezesc).

Continuarea direcțiilor strategice stabilite de administrațiile prezidențiale din SUA în ceea ce privește orientarea intereselor strategice SUA în zona Pacificului și în zona Asiatică, din perspectiva celor două paradigme globale acceptate, recunoscute la nivelul celor care formulează direcțiile de politică externă ale acestui centru de putere, depinde direct de disponibilitatea viitorilor factori decidenți de la Casa Albă de a cântări realist avantajele și dezavantajele unor investiții imense (de securitate, îndeosebi) în zone ce se reconfigurează rapid, sub presiunea ascensiunii altor centre de putere care propun alte viziuni și concepte strategice în jurul cărora să adune lumea asiatică ori Comunitatea Pacificului.

Este naiv să ne imaginăm că, în ipoteza scăderii interesului SUA pentru zona asiatică (Asia de Sud-Est, îndeosebi) sau pentru zona Pacificului (lucru puțin probabil dar care totuși, trebuie luat, ca variantă de lucru, în considerare), marile puteri asiatice regionale ar iniția împreună forme de cooperare și comunități regionale demonstrând ”omogenitatea viziunii asiatice, opusă lumii occidentale în declin”, cum le-ar place unora să creadă.

Mai mult decât în lumea occidentală, Eurasia reprezintă, ca și zona Pacificului, o arie cu numeroase interese în coliziune, care pot fi armonizate numai în condițiile unei agende globale omogene, cu puncte de negociere clare și stabile, constant urmărite și în condițiile reformării instituțiilor internaționale în sensul inițierii unor organisme de negociere globală.

Era Pacificului dar și Era Eurasiatică sunt paradigme globale care, în mod obligatoriu, declanșează schimbări și reforme fundamentale de structură, de viziune, în mai toate organismele și organizațiile internaționale (actualmente dominate de viziunea organizatorică și de conceptele lumii occidentale). Reformarea unor organisme precum Consiliul de Securitate ONU, în sensul admiterii puterilor asiatice sau din Pacific, pe diferite alte criterii decât cele de la 1945 –putere demografică, putere civilizațională, putere economică- , crearea unui Consiliu Asiatic și/sau a unui Consiliu al Pacificului în cadrul unui ONU reformat și acord cu noile paradigme globale ale începutului de sec.XXI reprezintă alte direcții diplomatice pe care insistă noile puteri în ascensiune (aici, cele asiatice și din zona Pacificului).

În doctrină s-a reproșat conceptelor de ”Secol al Pacificului”, ca și de ”Secol al Chinei”, de ”Secol Asiatic” faptul că sunt ”vagi, schimbătoare și poroase” (Katzenstein, 2005), că ”le lipsește coerența, claritatea în definire și în stabilirea rolului lor” (Lewis and Wigen, 1999), că ”pun problema existenței și a definirii unor identități regionale colective”, aceste regiuni fiind ”rodul unor idei politice, fiind creații ale puterii politice și ale intereselor, corespunzătoare mai degrabă unui context politic imediat” (Katzenstein, 2005).

Paradigma ”Secolului Pacificului” își are rădăcinile încă de pe la jumătatea sec. al XIX-lea și a revenit în atenția marilor jucători globali pe la sfârșitul sec. XX și începutul sec. XXI, pornind de la diferite referiri la importanța Pacificului, făcute de factori decizionali (Secretarul Permanent la Ministerul de Externe al Singapore, Kishore Mahbubani, care, în 1995, spunea că ”simte Impulsul Pacificului, viitorul curent al istoriei”; Ministrul australian de Externe Alexander Downer, care, în 1997, era de părere că ”suntem pe cale să intrăm în ceea ce va fi cu siguranță, secolul Asia-Pacific”. Cu toate acestea, doctrina a remarcat că noțiunea de ”regiune a Pacificului” este ”plină de incertitudini, de ambiguități, de incoerență”, un ”Secol al Pacificului” fiind caracterizat ”de confuzie în efortul de conceptualizare a său” și deci, că ”ar fi dificil să concretizăm o comunitate a Pacificului” (Segal, 1990; Palat, 1993). După cum arată doctrina, atunci când a fost emis acest concept al ”Secolului Pacificului”, ”puzderia de micro-state-insule din bazinul Pacificului, precum Fiji, Tonga, Tuvalu, Kiribati și altele nu au fost luate în seamă”. La concretizarea conceptului de ”Secol al Pacificului” nu a fost avut în vedere bazinul Pacificului ci așa-numitul concept de ”Pacific Rim”, un concept politic, care ”contribuie la formarea unui imaginar politic despre regiunea Pacificului, a unei geografii imaginative”.

Japonia este o țară interesată de valorificarea rolului său în regiunea Pacificului, unde simte că are o strategie de desfășurat pentru secolul XXI și astfel, introduce în discursul său politic o serie de concepte geopolitice strâns legate de regiunea Pacificului, ca să amintim doar de: Pacific Vision, a prim-ministrului Ohira Masayoshi (1978-1980), ”Era Pacificului, ca fiind inevitabilă istoric”, afirmația prim-ministrului Yasuhiro Nakasone (1984), ”The coming Pacific Century”, a analistului Tokuyama Jiro, în 1977, de ”provocările Erei Pacificului” (Yoshi Tsurumi, 1985) sau de conceptul ”Asia Pacific Fusion” (Yoichi Funabashi, 1995).

Australia folosește și ea sintagme și concepte legate de paradigma ”Secolului Pacificului”: ”negociind Secolul Pacificului” (Bell, 1996, Whitlam, 1981) sau Alexander Downer care vede ”o fereastră de oportunitate pentru Australia, devreme ce ne pregătim să intrăm în secolul Asia-Pacific” (1997).

SUA nu scapă din vedere oportunitățile strategice legate de explorarea sintagmei ”Secolului Pacificului”, existând numeroase referiri la aceasta: de la cărțile americane despre Pacific, în vogă prin anii 90 (Pacific Destiny/1990, Pacific Rising/1991, Pacific Century/1992) la afirmațiile președinților americani: Pacific Century, a lui Ronald Reagan/1983, sintagmă pe care o regăsim apoi și la George Bush, în 1991 sau la un alt președinte american, Bill Clinton, în 1996, precum și în discursurile și referirile exprese ale senatorilor și altor personalități americane (Jesse Helms/1996, amiralul Joseph Prueher/1997, Comandantul Șef al US Pacific) etc..

Președintele Ronald Regan credea, în 1986, că ”dacă viitorul secol va fi secolul Pacificului, așa cum unii au sugerat, America va deschide drumul spre el” iar în administrația Clinton, în 1996, se considera că ”gradul în care America va răspunde provocărilor a ceea ce unii numesc Secolul Pacific va determina dacă acesta va fi și un Secol American” sau că ”leadershipul american în regiunea Pacifică este esențial”. Această perspectivă, a entuziasmului liderilor și lumii academice americane cu privire la conturarea rolului Americii în Secolul Pacificului și, în consecință, cu privire la orientarea geostrategică a Americii spre regiunea Pacificului, a început să producă îngrijorare în bătrâna Europă, tematoare că va fi abandonată prin mutarea centrului de interes al Americii spre regiunea Pacificului.

2. Într-un al doilea scenariu de lucru (având în vedere teoria decadenței Occidentului în sec. XXI sau teoria ciocnirii civilizaționale soldate cu un triumf al puterilor civilizaționale non-occidentale), Occidentul (ca arie culturală beneficiind până acum de o predominanță inclusiv asupra modelului de organizare al lumii politice internaționale) nu ar mai putea să formeze ”Prima Lume” într-un ”Secol Asiatic” sau într-un ”Secol al Pacificului”, unde, din start acceptăm ideea ridicării (pașnice sau nu, în funcție de viziunea specifică a fiecărui nou centru de putere) altor actori (din lumile rivale , concurente celei occidentale). O lume în continuare dominată de modelul occidental de organizare și funcționare (cum a fost lumea politică internațională dintre cele două secole, XX-XXI, dominată de unipolarismul american) care să determine modelul câștigător în Secolul Asiatic sau în Secolul Pacificului ar însemna o îmbrățișare a premisei unui Occident câștigător în lupta pentru supremație globală cu celelalte lumi, un Occident re-inventat, întinerit (ca idei, concepții, viziuni de guvernare globală), un Occident aflat într-o a doua fază de apogeu. Aceasta ar însemna ca, după prima fază a unipolarismului american (considerată în doctrină, ca terminată, la începutul sec. XXI) să vină o a doua fază a unipolarismului american (bazată pe doi piloni de această dată, nu doar pe parteneriatul cu UE, adică pe pilonul transatlantic, cel al comunității occidentale tradiționale, al Lumii Vechi a Occidentului ci o fază re-învigorată, bazată pe doi piloni reformați, consolidați, unul de parteneriat cu Lumea Veche a Occidentului și unul cu lumea nouă, a Pacificului).

Cei doi Piloni ai Noului Unipolarism American (PP-NUA) ar fi, la începutul sec. XXI, reconsolidarea parteneriatului trans-atlantic dar și consolidarea parteneriatului trans-pacific. Concentrarea pe un singur ocean, fie el și unul considerat în viziunea adepților Secolului Pacificului drept ”prioritar strategic” nu ar fi decât ”o naivitate strategică” pentru SUA, care ar duce la o abandonare a Lumii Vechi occidentale, în favoarea Lumii Pacificului, deci la o abandonare a Lumii Vechi Occidentale (Europa) puterilor asiatice în ascensiune (incluzând Rusia, Iran, Turcia, China, India).

• Paradigma ”declinului Occidentului” și paradigma ”Secolului Asiatic”

Ascensiunea și deschiderea economică, demografică și culturală a țărilor din Asia Centrală și de Sud-Est către Europa se produc deja, cu sau fără binecuvântarea SUA. Se poate vorbi (deși, la momentul actual, pare o exprimare îndrăzneață, ea își va revela treptat sensurile multiple, inclusiv economice, geopolitice, culturale, sociale, pentru Europa, în deceniile care vin) chiar de ”o colonizare a Vechii Lumi Occidentale” de către puterile asiatice în ridicare. Este vorba de un fenomen foarte complex, care implică aspecte de presiune culturală, demografică, socială, economică, militară, dimensiuni de împrumut și deschidere civilizațională- inclusiv prin diaspora asiatică aflată în Europa dar și prin migrații, percepute inclusiv ca și ”dimensiuni de invazie” (neasimilare culturală a valorilor Europei dimpotrivă, cu impact civilizațional și re-configurare a identității civilizaționale a Vechii Europe, considerate ”în declin”, adică ”un tărâm fertil –dacă nu chiar păgân- pentru răspândirea ideilor, valorilor, ideologiilor militantismului asiatic”, un ”pământ de cucerit, un teritoriu slăbit, decadent, incapabil de ascensiune”). Deci, acest fenomen complex (care implică dialog civilizațional dar și invazie, conflict, colonizare, parteneriat economic) trebuie remarcat și identificat, în toate dimensiunile sale divergente, din vreme, spre a putea diagnostica exact criza Europei, în contextul paradigmelor globale în care Europa nu mai joacă niciun rol (și chiar rolul SUA tinde să devină unul regional, decuplat de la o viziune coerentă, unitară –adică una privind o gestionare globală, conform unei singure viziuni-, a diferitelor regiuni controlate prin diferite tipuri de putere– de la hard la soft- de America).

Trebuie remarcat că aceste două paradigme nu mai presupun dominația Occidentului asupra sistemului internațional de putere de la începutul sec. XXI, așa cum îl cunoaștem noi (exercitat prin instituții internaționale globale, printr-un tip specific de ”globalism occidental”) ci presupun două realități geopolitice de la care trebuie să se plece spre a se asigura o prezență reală a Occidentului în cadrul acestor două paradigme:

• Declinul accentuat, rapid, al Vechii Lumi Occidentale (Europa aflată sub o presiune complexă a lumii asiatice, din toate punctele de vedere). Dacă Europa își imaginează că doar folosește Asia ca să importe forță de muncă ieftină și în cantitatea și în condițiile pe care ea le stabilește, se înșeală. Forța de muncă asiatică ieftină este compensată de invazia de popoare deplasate trans-continental, cu valori și culturi total diferite, care doresc o așezare pe pământul Europei în scopul de a o coloniza, nu de a fi asimilați, adică de a se lăsa ordonați și definiți de spiritul european. Este fenomenul de revanșă al periferiilor, multe din migrațiile de popoare care intră în inima Bătrânei Lumi Occidentale provenind din spații fie foste colonii ale acesteia, fie aflate în diferite sfere de influență sau dominate direct sau indirect de puterile occidentale. Astăzi, acești imigranți nu caută să se integreze în Bătrâna Lume Occidentală ci să folosească această lume (financiar, social), în paralel cu a o redefini conform valorilor non-occidentale (refuzul de a se integra, rezistența la a îmbrățișa modul de viață și valorile occidentale spre a forma civilizația occidentală).

• Incapacitatea Europei de a opune asaltului asiatic un proiect politic, economic, civilizațional ferm. Dimpotrivă, semnele declinului actualului său proiect politic (UE) apar tot mai evident sub presiunea enormă și mai ales, continuă, a două continente (migrațiile masive din Asia și din Africa, ce scapă controlului european și unei viziuni strategice de management al migrațiilor).

• Economia globală și creșterea demografică globală devin tot mai mult influențate de economiile și demografiile țărilor asiatice, trecându-se de la ascensiunea criteriilor hard de politică la un alt tip de putere hard (puterea demografică) și la puterea soft (puterea economică, puterea culturală). Europa pierde, în secolul celor două paradigme, trei tipuri de puteri (demografică, economică și culturală), rămânând o umbră a Primei Lumi (lumea exclusivistă, sigură, prosperă, lumea-fortăreață). Asaltul Asiei asupra Bătrânei Lumi Occidentale nu mai este oprit/gestionat de fosta sa colonie (A Doua Lume Occidentală, Al Doilea Bastion al modelului occidental), SUA. Incapacitatea sau lipsa de viziune strategică a SUA privind soarta Vechii Lumi Occidentale, de a opri , de a controla, de a diminua sau condiționa asaltul Asiei asupra Europei, poate fi privită în diferite chei: decăderea Europei ca zonă de importanță strategică pentru SUA; decăderea SUA din poziția unipolară; incapacitatea SUA de a controla și de a ordona conform propriei sale viziuni, cele două paradigme globale în ascensiune (Secolul Asiatic, Secolul Pacific); incapacitatea SUA de a reface momentul de unipolaritate american, din prisma realităților celor două noi paradigme globale

• Abandonarea implicită a Vechii Lumi Occidentale (a Europei) de către SUA, care declară ca prioritară direcția Pacific. Căderea SUA din dimensiunea global-strategică în cea regional-strategică, prin părăsirea unei direcții prioritar-strategice de importanță egală cu cea Pacifică, cea privind Bătrâna Lume asediată de Asia.

– Asumarea exclusiv de către puterile asiatice (caz în care și puteri multi-dimensionale civilizațional, precum Rusia și Turcia, la începutul sec. XXI își asumă clar identitatea asiatică, adică statutul de puteri cîștigătoare în războiul civilizațional) a paradigmei Secolului Asiatic (dominat de ”Concertul Asiatic”) și a Secolului Pacificului (unde SUA pierd bătălia pentru supremație, înscriindu-se doar ca simplă putere regională, în cel mai bun caz). Dacă, în acest scenariu se produce ascensiunea Chinei în Pacific (provocând momentul de dominație al Chinei nu doar asupra Pacificului ci și asupra întregii lumi de la începutul sec. XXI aflată sub importanța globală strategică a Oceanului Pacific), atunci acesta ar fi scenariul unui unipolarism chinezesc construit cu baza în Pacific, o lume post-occidentală cu totul, în care guvernarea globală, instituțiile globale, agenda globală, viziunea globală sunt desprinse de Occident și capătă cu totul alte conotații și sensuri.

Concluzii:

La începutul sec. XXI au fost vehiculate în discursurile politice și strategice internaționale, cât și în doctrină, o serie de paradigme politice precum ”Secolul Pacificului”, ”Secolul Asiatic”, care se adaugă la paradigma mai veche (spengleriană), cea a ”declinului Occidentului” sau la paradigma neo-realistă a ”ciocnirii între civilizații”. Am încercat în lucrare să abordăm și să comentăm pe scurt câteva aspecte legate de aceste paradigme, cât și nevoia de re-configurare, de modernizare a unor alianțe și construcții organizaționale precum NATO și altele, într-o lume în schimbare, mult diferită de cea de la începutul sec. XX, o lume globală și post-westphaliană totodată, în care amenințările și riscurile de securitate impun și nevoia de a regândi și re-construi alianțe devenite deja tradiționale cât și conceptele lor de securitate strategică, afectate și ele de amenințări ne-convenționale, specifice sec. XXI.

Bibliografie:

• Asia 2050: Realizing the Asian Century, Executive Summary, Report ADB, www.adb.org/sites/ accesat la data de 25.05.2015. European Institute for Asian Studies, Event Report, Asia’s Future- Challenges and opportunities, EIAS Briefing Seminar, 31 January 2013, www.eias.org, accesat la 25.05.2015.

• Bădescu, Ilie, Alexander Dughin despre imperiu ca organism soteriologic. Vocația neo-imperială a Rusiei, în antologia lui Ilie Bădescu, Lucian Dumitrescu, Veronia Dumitrașcu, Geopolitica noului imperialism, Ed. Mica Valahie, București, 2010, p. 251.

• Brzezinski, Zbigniew, Marea Dilemă: A domina sau a conduce, trad. Raluca Știreanu, Ed. Scripta, București, 2005, pp. 141-144, 198-199)

• Callahan, William A., Chinese Visions of World Order: Post-Hegemonic or a New Hegemony?, in International Studies Review, nr. 10, 2008, pp. 749-761, www.williamcallahan.com , accesat în 16 iunie 2014.

• Claval, Paul, Geopolitică și geostrategie. Gândirea politică, spațiul și teritoriul în sec. al XX-lea, trad. Elisabeta Maria Popescu, Ed. Corint, București, 2001, p. 215.

• Clinton’s Speech on America’s Engagement in the Asia-Pacific, 28 October 2010. Council of Foreign Relations, www.cfr.org, accesat la data de 15.06.2016.

• Clinton, Hillary, America’s Pacific Century, October 11, 2011, http://foreignpolicy.com/2011, accesat la data de 15.06.2016.

• Cooper, Robert, în lucrarea Destrămarea națiunilor. Ordine și haos în sec. XXI, trad. Sebastian Huluban, ed. Univers Enciclopedic, București, 2007, p.75).

• Cronin, Patrick M.; Baruah, Darshana M., The Modi doctrine for the Indo-Pacific Maritime Region, December 02, 2014, http://thediplomat.com/2014/12/the-modi-doctrine-for-the-indo-pacific-maritime-region

• Delamotte, Guibourg; Godement, François (sous la direction de), Geopolitique de l’Asie, Ed. Sedes, Paris, 2007, pp. 168-170.

• Dughin, Alexandr, Bazele geopoliticii și viitorul geopolitic al Rusiei, Ed. Eurasiatica.ro, vol.1, București, 2011, pp. 51-52

• European Institute for Asian Studies, Event Report, Asia’s Future –Challenges and opportunities, EIAS Briefing Seminar, 31 January, 2013, www.eias.org, accesat la data de 25.o5.2015.

• Evans, Graham; Newnham, Jeffrey, Dicționar de relații internaționale, trad. Anca Irina Ionescu, Ed. Universal Dalsi, 2001, pp.76-77.

• Kagan, Robert, Despre paradis și putere. America și Europa în noua ordine mondială, trad. Bogdan Chircea, Ed. Antet, Antet XX Press, Prahova, 2005, p.20.

• Karnad, Bharat, India’s strategic diffidence, in anthology What Does India Think?, ed. by François Godement, ECFR, Robert Bosch Stiftung ECFR, nov. 2015, UK, www.ecfr.eu/page, accesat la data de 8 febr. 2016.

• Khanna, Paragh, Lumea a Doua. Imperii și influență în noua ordine globală, trad. de Doris Mironescu, Ed. Polirom, Iași, 2008, p. 235.

• McKinsey Global Institute, Southeast Asia at the Crossroads:Three Paths to Prosperity, Asia-Pacific Research and Training Network on Trade, series no. 16, January 2015.

• Miroiu, Andrei; Ungureanu, Radu-Sebastian, coord., Manual de relații internaționale, Ed. Polirom, Iași, 2006, pp. 248-249.

• NATO, Active Engagement, Modern Defence. Strategic Concept for the Defence and Security of the Members of the North Atlantic Treaty Organization, NATO Summit, Lisbon, 19-20 November 2010. NATO Public Diplomacy Division, Belgium, www.nato.int , accesat la data de 11.07.2016.

• Rajendram, Danielle, From ”Look East” to ”Act East”- India shifts focus, www.dw.com, accesat la data de 15.04.2016.

• Raman, Sunil, www.firstpost.com/india/pm-modis-foreing-policy-breaking-new-gronds-is-the-current-indian-media-coverage-enough-2490802.html, Nov.1, 2015, accesat la data de 8 febr. 2016

• Raportul ADB (2011), Asia 2050: Realizing the Asian Century, Mandaluyong City: ADB. A se vedea și D. Dollar, Asian Century or Multi-Polar Century? World Banck Policy Research Working Paper, 4174, 2007.

• Remarks by National Security Adviser Donilon: ”The United States and the Asia-Pacific in 2013”, speaker Thomas Donilon, March 11, 2013, New York, Council on Foreign Relations, www.cfr.org, accesat în 11 iulie 2016 (”when it comes to the Asia-Pacific, the United States is {all in}”.