Cedomir VOINOV*

Abstract. Montenegro is a Western Balkans state, established after violent dissolution of the Socialist Federative Republic of Yugoslavia.

Integration in NATO and EU are the main foreign policy goals of Montenegro.

The inherited problems and collateral effects of aiming at European and Euro-Atlantic integration jeopardize not only fulfillment of aimed foreign policy goals, but country’s security and stability.

The main problem Montenegro faces with it is connected to the national identity, implying ”Montenegrin” and ”Serb” being equal or distinct.

Despite to difficulties, the Montenegrin state made a significant progress on its European and Euro-Atlantic path.

POPOR OSPITALIER ŞI CU SUFLET MARE

Muntenegru. Numele acestei ţări vine de la alăturarea a două cuvinte „munte” şi „negru”, care definesc cea mai mare parte din relieful ţării. În limba muntenegreană, „Crna Gora” sau „Црна Гора” (pronunţat „Ţrna Gora”). Capitala administrativă este Podgoriţa (fostă „Titograd”), iar capitala politică, Cetinje. Sediul guvernului şi cel al Parlamentului sunt la Podgoriţa, iar cel al preşedintelui, la Cetinje.

Pentru cei mai mulţi dintre români, Muntenegru este un fost stat iugoslav, cu echipe tradiţional foarte bune la baschet, handbal şi polo pe apă, iar mai nou, un obstacol în calea calificării naţionalei României la Campionatul Mondial de Fotbal din 2018!

Pentru unii dintre români, Muntenegru mai înseamnă un sejur de vis la Marea Adriatică (la Budva sau Sveti Stefan), un urcuş pe munte în Parcul Naţional „Durmitor” sau o plimbare romantică pe lacul Skadar, dar şi traume după tragicul de accident de autocar din 23 iunie 2013, când au murit într-o prăpastie, în canionul râului Morača, sau ulterior, la spital, 18 turişti români, alţi 28 fiind răniţi. Acest tragic eveniment, însă, a oferit şi prilejul de a cunoaşte oamenii locului, conform zicalei „prietenul la nevoie se cunoaşte”.

Mai întâi s-au mobilizat oamenii de rând, martori la accident, care nu au aşteptat sosirea echipelor de salvare, ci au coborât singuri în prăpastie, cu mijloace improvizate, pentru a-i scoate şi salva pe răniţi. Apoi autorităţile au dat dovadă de o înaltă capacitate de mobilizare, organizând transportul răniţilor la Centrul Clinic din Podgoriţa şi alocând, practic, toate paturile de la urgenţă şi din alte secţii pentru turiştii români răniţi. Personalul medical local nu a pregetat să lucreze peste program şi în condiţii ridicate de stres, pentru a-şi face mai mult decât datoria.

Pentru înlăturarea efectelor tragicului eveniment şi-au dat mâna şi cele două armate, una, membră a NATO, cealaltă acţionând pentru implementarea standardelor euroatlantice în organizarea sau în programele sale de instruire.

Şi politicienii din cele două ţări s-au regăsit pe aceeaşi lungime de undă, ziua de 26 iunie 2013 fiind decretată zi de doliu naţional, în memoria victimelor accidentului, atât în România, cât şi în Muntenegru.

STAT MIC CU PROBLEME MARI

Acest excurs ne-a oferit posibilitatea să captăm interesul cititorului, pentru a face acum legătura cu tema propriu-zisă a analizei, locul şi rolul Muntenegrului în confruntarea geopolitică dintre Est şi Vest, în spaţiul „Balcanilor de Vest”.

Mulţi, poate, se întreabă acum ce rol ar putea avea o ţară cu 13.812 kmp şi circa 620.000 de locuitori în confruntarea geopolitică dintre Est şi Vest? Răspunsul poate fi găsit în interesele „celor mari” şi este demonstrat şi de istoria tumultuoasă a regiunii, aflată la răscrucea intereselor mai multor lumi.

Toate acestea fac ca această ţară şi această naţiune să poarte pecetea rezultatelor confruntării intereselor acestor lumi. Astfel, deşi populaţia majoritară este ortodoxă (72%), există un număr semnificativ de credincioşi musulmani (19%), iar din punct de vedere lingvistic şi etnic s-a creat un adevărat „mozaic”: muntenegreni, sârbi, „bosniaci”, albanezi, „musulmani”, romi, croaţi, dar şi „iugoslavi”.

La o privire „mai atentă” asupra rezultatelor recensământului din aprilie 2011, constatăm că la etnie avem, în afară de muntenegreni şi sârbi, „sârbi-muntenegreni”, iar în afară de „bosniaci” şi „musulmani” avem şi „bosniaci-musulmani” şi „musulmani-bosniaci”. Aceste date statistice se pot complica prin introducerea în ecuaţie a confesiunii sau limbii: astfel, la etnie avem „musulmani”, iar etnicii „musulmani” şi „bosniaci” sunt, potrivit datelor statistice, de confesiune islamică (musulmani). Mai mult, introducerea în ecuaţie a limbii materne complică şi mai mult imaginea, şi aşa neclară: locuitorii Muntenegrului vorbesc limbile muntenegreană, sârbă, croată, bosniacă, albaneză, romani, dar şi „bosniacă”, sârbocroată, „sârbo-muntenegreană” sau „muntenegreano-sârbă”. Toate acestea, pe de-o parte, îmbogăţesc naţiunea muntenegreană, dar, totodată, creează condiţii pentru dispute şi manipulare.

Cauzele celor mai multe dintre problemele cu care se confruntă în prezent Muntenegru îşi au originea în istoria frământată a statului muntenegrean. În cele ce urmează nu ne propunem prezentarea exhaustivă a istoriei muntenegrene, ci doar a acelor momente despre care credem că influenţează prezentul acestei ţări.

O ISTORIE FRĂMÂNTATĂ

În Evul Mediu, cnezatele slave create în locul fostelor formaţiuni statale ilire de pe actualul teritoriu muntenegrean, Diocleea (Duklja) – Zeta, duc lupte pentru neatârnare cu Republica Veneţiană şi Imperiul Otoman, cel din urmă preluând controlul asupra statului muntenegrean la sfârşitul secolului al XV-lea. În secolul al XVI-lea, Muntenegru beneficiază de o autonomie specială în cadrul Imperiului Otoman, dar muntenegrenii se răscoală în mai multe rânduri. Muntenegru îşi consolidează poziţia în faţa turcilor în perioada teocraţiei instituite de Petar II Petrović Njegoš, în secolul al XIX-lea, dar se confruntă cu tendinţe hegemoniste din partea Austriei, după decăderea Republicii Veneţiene.

Muntenegru îşi cucereşte independenţa după războaiele împotriva Imperiului Otoman din 1876-1878, la Congresul de la Berlin (13 iulie 1878), în timpul domniei cneazului Nikola I Petrović-Njegoš (urcat pe tron în 1860). Ulterior, acesta se proclamă rege, iar Muntenegru devine regat (28 august 1910).

Muntenegru participă, alături de Serbia, Grecia şi Bulgaria, la Primul Război Balcanic (1912-1913) împotriva Turciei, iar în Primul Război Mondial luptă de partea Antantei. Din păcate, Muntenegru nu poate face faţă invaziei austro-ungare şi capitulează în ianuarie 1916, iar regele şi guvernul pleacă în exil, în Franţa.

În perioada Adunării de la Podgoriţa (24 – 29.11.1918), reprezentanţii populaţiei muntenegrene decid detronarea regelui Nikola I Petrović-Njegoš şi înlăturarea de la tron a familiei regale Petrović-Njegoš şi unirea Muntenegrului cu Serbia şi acceptarea domniei dinastiei sârbe Karađorđević, în cadrul Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, transformat ulterior în Regatul Iugoslaviei. În pofida unei rebeliuni muntenegrene, din ianuarie 1919, „marile puteri” recunosc noul stat iugoslav, care îngloba şi Muntenegru (aceste evenimente sunt şi în prezent un motiv de dispută între istorici şi politicieni, sârbi, muntenegreni şi străini, din cauza interpretării diferite / opuse a evenimentelor).

Astfel, Muntenegru devine parte a „trei Iugoslavii”: regat (1918 – 1945), republică populară federativă / republică socialistă federativă (29.11.1945 – 1991) şi republică federală (27.04.1992 – februarie 2003), iar apoi parte a uniunii statale Serbia şi Muntenegru (04.02.2003 – iunie 2006).

O distanţare a Muntenegrului de Serbia a început în a doua parte a anilor nouăzeci ai secolului al XX-lea, sub forma unei delimitări de politica promovată de Slobodan Milošević. Un moment însemnat care a accelerat această distanţare a fost reprezentat de intervenţia NATO împotriva R.F. Iugoslavia (martie – iunie 1999). Tensiunile dintre Belgrad şi Podgoriţa escaladează, potrivit unor analişti, fiind foarte aproape de o confruntare între susţinătorii regimului de la Belgrad şi o parte a armatei iugoslave şi, pe de altă parte, poliţia muntenegreană şi susţinătorii independenţei muntenegrene. Pe acest fond, conducerea muntenegreană beneficiază de sprijinul Occidentului, iar R. Muntenegru adoptă euro ca monedă oficială, pentru a limita eventualele posibilităţi de presiune economico-financiară de la Belgrad.

Eforturile ulterioare de prezervare a statului comun (după revoluţia de la Belgrad, din octombrie 2000, împotriva regimului lui S. Milošević) nu mai dau roade, astfel că în urma referendumului privind independenţa, de la 21.05.2006, Muntenegru iese din uniunea statală cu Serbia şi devine stat independent la 03.06.2006, sub numele „Republica Muntenegru”. Actualul nume al statului, Muntenegru, este instituit prin adoptarea Constituţiei din octombrie 2007. Noua Constituţie prevedea ca limbă oficială a Muntenegrului limba muntenegreană, în uz oficial fiind şi limbile sârbă, bosniacă, albaneză şi croată.

După redobândirea independenţei, statul muntenegrean îşi canalizează eforturile spre integrarea în NATO şi UE. În prezent, Muntenegru se află într-un stadiu avansat al proceselor de integrare europeană şi euroatlantică.

Potrivit unor analişti, principala problemă a statului şi naţiunii muntenegrene este negarea de către o parte a populaţiei ţării a identităţii muntenegrene, care ar fi distinctă de cea sârbă (respectiv, oponenţii identităţii muntenegrene distincte consideră că muntenegrean sau sârb înseamnă acelaşi lucru), de aici decurgând şi negarea existenţei unei limbi muntenegrene (aceasta fiind considerată, strict lingvistic, drept o variantă a limbii sârbe sau sârbocroate). Totodată, criticii unirii Muntenegrului cu Serbia din 1918 neagă legitimitatea Bisericii Ortodoxe Sârbe (Srpska pravoslavna crkva / SPC) pe teritoriul muntenegrean şi militează pentru recunoaşterea Bisericii Ortodoxe Muntenegrene (Crnogorska pravoslavna crkva / CPC) drept Biserică autocefală canonică.

În acest context, se constată o „polarizare” a populaţiei muntenegrene, care grevează ajungerea la un consens şi privind obiectivele majore de politică externă. Această divizare creează o vulnerabilitate, reducând capacitatea ţării de a contracara provocările şi ameninţările externe.

Pentru simplificare, vom afirma că partizanii unui stat muntenegrean independent, care consideră poporul muntenegrean drept unul distinct de cel sârb, militează pentru aderarea cât mai rapidă a ţării la NATO şi UE şi se aliniază la politica occidentală privind sancţionarea implicării ruse în conflictul din estul Ucrainei sau pentru anexarea Crimeei. De cealaltă parte, cei ce susţin identitatea dintre „muntenegrean” şi „sârb” militează pentru reunificarea Muntenegrului cu R. Serbia, susţin aderarea la UE, dar se opun categoric aderării la NATO şi doresc anularea recunoaşterii de către Muntenegru a independenţei „Republicii Kosovo” şi anularea sancţiunilor Muntenegrului la adresa F. Ruse.

ADERAREA LA NATO

Relaţiile oficiale şi apropierea dintre Muntenegru şi NATO debutează la 29.11.2006, prin apelul Alianţei pentru aderarea Muntenegrului la Programul Parteneriat pentru Pace (PfP), semnarea de către Muntenegru a Acordului-cadru al PfP având loc la 14.12.2006, la Bruxelles.

În perioada următoare, Muntenegru avansează pe calea integrării în NATO, completând chestionarul pentru Procesul de planificare şi revizuire (PARP) şi elaborând primul Plan Individual de Parteneriat (IPP) în 2007. În acelaşi an se deschide şi prima reprezentanţă muntenegreană la sediul NATO de la Bruxelles.

În 2008 este elaborat primul Plan Individual de Acţiune pentru Parteneriat (IPAP), o delegaţie muntenegreană participând şi la Summitul NATO de la Bucureşti. Spre sfârşitul anului 2008, autorităţile muntenegrene solicită aderarea la Planul de Acţiune pentru Aderarea la NATO (MAP), solicitare acceptată de Alianţă în decembrie 2009.

În decembrie 2009, Muntenegru decide şi participarea la Misiunea NATO din Afganistan, ISAF, ceea ce îi conferă credibilitate sporită în rândul membrilor Alianţei şi posibilitatea de a participa la reuniunile statelor contributoare la ISAF.

Declaraţia de la finalul Summitului NATO de la Chicago (mai 2012) recunoaşte progresele şi încurajează Muntenegru în eforturile sale de integrare în Alianţă, iar la Summitul din Ţara Galilor (septembrie 2014) Alianţa se obligă să evalueze progresul realizat de Muntenegru pentru integrarea în NATO, în vederea unei eventuale invitaţii pentru aderare.

Decizia miniştrilor de externe din statele membre ale NATO, din 02.12.2015, de a adresa Muntenegrului invitaţia de aderare la NATO este urmată de o scrisoare oficială în acest sens, semnată de secretarul general al Alianţei (Jens Stoltenberg), pentru începerea negocierilor de aderare.

La 15.02.2016, la Bruxelles, încep negocierile de aderare a Muntenegrului la NATO, iar la reuniunea miniştrilor de externe ai NATO din 19.05.2016, premierul Muntenegrului Milo Đukanović, semnează Protocolul de aderare a Muntenegrului la NATO.

În luna iunie 2016 începe ratificarea Protocolului în statele membre ale Alianţei, până la 12.12.2016 acesta fiind ratificat de către 15 aliaţi (inclusiv de către România, printr-o şedinţă comună a ambelor camere ale Parlamentului României, la 04.10.2016, în prezenţa preşedintelui de atunci al Parlamentului Muntenegrului).

ADERAREA LA UE

În octombrie 2007, în Luxemburg, Muntenegru semnează Acordul de stabilizare şi asociere la Uniunea Europeană (ASA), iar în luna următoare îşi începe activitatea Delegaţia Comisiei Europene la Podgoriţa.

La 01.01.2008, intră în vigoare prevederile părţii comerciale a ASA (prin Acordul provizoriu privind comerţul şi problemele comerciale), iar în luna decembrie Muntenegru înaintează solicitarea oficială de aderare la UE.

În iulie 2009, Muntenegru primeşte Chestionarul Comisiei Europene (privind evaluarea nivelului de pregătire a statului pentru aderare la UE), iar în luna decembrie transmite Uniunii Răspunsurile la Chestionar.

În luna mai 2010, intră în vigoare ASA, iar la recomandarea Comisiei Europene (noiembrie 2010), în luna decembrie a aceluiaşi an Consiliul European acordă Muntenegrului statutul de stat candidat oficial pentru aderarea la UE.

După mai multe activităţi premergătoare (inclusiv de „screening”), în iunie 2012 încep oficial negocierile de aderare, Muntenegru deschizând până în prezent mai multe capitole de negociere (22), două au fost închise temporar, iar pentru şase a înaintat platforma de negociere.

RELAŢIILE CU MOSCOVA

Tradiţional, Muntenegru a avut relaţii bune cu Rusia, încă din perioada ţaristă, când a fost sprijinit în luptele împotriva Imperiului Otoman.

În Primul Război Mondial, Rusia şi Muntenegru au fost de aceeaşi parte a baricadei, ca şi în cel de-Al Doilea Război Mondial.

Cu excepţia perioadei „Cominformului” (Biroul Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti), când relaţiile iugoslavo-sovietice s-au deteriorat grav, ca urmare a rezoluţiilor de la Bucureşti, din iunie 1948, şi Ungaria, din 1949, îndreptate împotriva conducerii Partidului Comunist Iugoslav / KPJ şi a lui Josip Broz „Tito” personal, după moartea lui Iosif Visarionovici Stalin (martie 1953) Muntenegru a avut relaţii bune cu Moscova, în cadrul statelor Iugoslaviei, deşi Iugoslavia socialistă a „pendulat” între Est şi Vest şi a fost unul dintre stâlpii „Mişcării de Nealiniere”.

Aceste relaţii bune au facilitat şi pătrunderea în Muntenegru a capitalului rusesc, între acţiunile căruia se disting achiziţionarea în 2005 a Combinatului de Aluminiu din Podgoriţa (KAP) de către En+Group (aflat în proprietatea oligarhului rus Oleg Deripaska). Totodată, oameni de afaceri şi alţi investitori ruşi au început să cumpere terenuri şi să construiască hoteluri şi vile pe întreg teritoriul muntenegrean, astfel că în scurt timp s-au format „micro-colonii” ruse, foarte active pe timpul verii şi al vacanţelor de iarnă.

Au apărut mijloace de informare în masă ruse şi au proliferat firmele de turism, care aduceau turişti ruşi în Muntenegru.

După cristalizarea opţiunii europene şi euroatlantice a Muntenegrului şi apropierea de Vest, relaţiile politice dintre Podgoriţa şi Moscova s-au răcit.

Podgoriţa a refuzat solicitările Moscovei de utilizare în scopuri militare a unei părţi a portului muntenegrean Bar şi a acuzat conducerea KAP (numită de En+Group) de neîndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul de privatizare. Acuzaţii similare au fost înaintate de En+Group la adresa guvernanţilor de la Podgoriţa.

În iunie 2013, demarează procedura de insolvenţă a KAP, după care este declarat şi falimentul companiei (octombrie 2013), statul muntenegrean căutând să o reprivatizeze.

Din acest motiv, CEAK Holdings Limited (membră a En+Group) a acţionat autorităţile muntenegrene în faţa instanţelor de arbitraj internaţional, cerând despăgubiri de aproape un miliard de euro. În prezent este pe rol un recurs al CEAK Holdings Ltd. (bazată în Cipru) împotriva sentinţei Tribunalului de Arbitraj al Centrului Internaţional de Soluţionare a Disputelor în Investiţii, de la Paris (ICSID, International Centre for Settlement of Investment Disputes), din iulie 2016, prin care ICSID îşi declina competenţa în acest caz (ICSID Case No. ARB/14/8).

Odată cu avansarea Muntenegrului pe parcursul european şi euroatlantic şi alinierea la politica UE şi NATO, de la Moscova s-au auzit critici tot mai dure la adresa conducerii de la Podgoriţa, ajungându-se chiar la avertismente, potrivit cărora Muntenegru va deveni o ţintă legitimă pentru rachetele ruseşti, după aderarea la Alianţă.

Disensiunile au fost sporite prin aderarea Muntenegrului la sancţiunile politice şi economice la adresa Moscovei, ca urmare a crizei din Ucraina.

La rândul lor, politicienii aflaţi la putere în Muntenegru au acuzat Moscova că susţine demonstraţiile violente începute în toamna anului 2015, cu scopul răsturnării cu orice preţ a ordinii constituţionale din Muntenegru.

De cealaltă parte, politicieni din opoziţia muntenegreană, din „tabăra pro-sârbă”, se consultă cu partidele (Rusia Unită) şi instituţiile ruse (Duma de Stat), în încercarea de a reface relaţiile tradiţionale dintre cele două părţi.

SITUAŢIA ACTUALĂ

După alegerile parlamentare din 16.10.2016, a rămas la putere şi este baza noii coaliţii de guvernământ Partidul Democrat al Socialiştilor (DPS, condus de fostul premier Milo Đukanović). DPS a cooptat la guvernare un partid social-democrat nou format, precum şi partidele parlamentare ale minorităţilor bosniacă, albaneză şi croată.

În plan extern, Muntenegru continuă realizarea măsurilor de integrare în NATO şi UE şi de armonizare a politicii sale externe la cea comunitară. Autorităţile de la Podgoriţa speră ca statele membre ale Alianţei să ratifice Protocolul în prima parte a anului 2017 şi consideră că un astfel de scenariu ar consolida securitatea ţării şi ar reduce presiunile externe (îndeosebi din partea Moscovei).

Pe de altă parte, forţe politice şi alte cercuri de analiză din F. Rusă propun variante politice de instituire / prezervare a „neutralităţii militare” a câtorva state din Balcanii de Vest: Bosnia şi Herţegovina, R. Macedonia, Muntenegru şi R. Serbia (unul dintre proiecte fiind promovat, sub sigla „B-4”, de către locţiitorul secretarului general al partidului „Rusia Unită”, deputat şi membru al Comisiei pentru afaceri internaţionale din Duma de Stat a F. Ruse, Serghei Jelezniak).

În context, autorităţile muntenegrene acuză amestecul unor forţe externe în treburile interne ale ţării, în încercarea de a o deturna de la parcursul euroatlantic. Astfel, mai mulţi naţionalişti sârbi, cetăţeni ai R. Serbia, au fost inculpaţi şi reţinuţi (în noaptea de 15/16.10.2016) pentru organizarea unei grupări criminale armate, care ar fi intenţionat răsturnarea puterii şi ordinii constituţionale din Muntenegru prin violenţe de stradă şi forţa armelor, chiar în seara încheierii alegerilor parlamentare anticipate din Muntenegru, la 16.10.2016.

Între principalii inculpaţi se numără un general de poliţie în rezervă, pensionat în decembrie 2015, din motive medicale, fost comandant al Jandarmeriei din Ministerul Afacerilor Interne al R. Serbia, Bratislav Dikić. Acesta este în prezent liderul unui ONG din Serbia (Mişcarea Patriotică din Serbia), are o atitudine anti-NATO şi a avut legături cu ONG-uri şi asociaţii de veterani din F. Rusă. Potrivit martorilor-colaboratori ai justiţiei muntenegrene, B. Dikić ar fi avut numele de cod „Nikola” şi ar fi trebuit să coordoneze un atac împotriva populaţiei care s-ar fi adunat în seara de 16.10.2016 în faţa Parlamentului Muntenegrului, precum şi ocuparea sediului legislativului muntenegrean. Nu în ultimul rând, ar fi fost planificată şi lichidarea fizică a liderilor muntenegreni (inclusiv a premierului de la acea dată, Milo Đukanović). Din 15.10.2016, B. Dikić se află în custodia autorităţilor muntenegrene şi respinge orice legătură cu vreo tentativă de lovitură de stat, considerând acuzaţiile drept o înscenare.

Între inculpaţi s-a aflat până nu demult Mirko Velimirović, cetăţean sârb din Zubin Potok (Kosovo şi Metohija). Acesta ar fi primit bani (30.000 EUR) pentru achiziţia şi apoi transportul a 50 de arme automate şi 3.000 de cartuşe în Muntenegru. Însă, M. Velimirović s-a răzgândit şi s-a predat autorităţilor muntenegrene, la 15.10.2016, prevenind, totodată, introducerea armelor şi a muniţiei în Muntenegru. Potrivit declaraţiilor sale, el chiar ar fi distrus armele în cauză. El a acceptat apoi o înţelegere cu procuratura muntenegreană, fiind condamnat (la 05.12.2016) la şase luni de detenţie, cu suspendare, cu o perioadă de încercare de un an.

Potrivit organelor muntenegrene de justiţie, principalul organizator local al tentativei de lovitură de stat ar fi Aleksandar „Saša” Sinđelić, cetăţean sârb, fost voluntar în conflictele din ultimii ani din Ucraina (de partea forţelor pro-ruse). Potrivit rechizitoriului procuraturii muntenegrene, A. Sinđelić s-a deplasat de mai multe ori în F. Rusă, unde ar fi fost instruit să creeze (în perioada septembrie-octombrie 2016) o organizaţie criminală, pe teritoriul R. Serbia, care să comită acte de violenţă şi să răstoarne puterea constituţională din Muntenegru. Pentru aceasta, el ar fi beneficiat de finanţare din F. Rusă. El trebuia să recruteze voluntari şi să procure arme, muniţie, uniforme şi alte echipamente militare. Pentru organizarea acţiunilor s-ar fi folosit trei telefoane speciale, care permiteau codificarea comunicaţiilor. Confruntat cu acuzaţiile, A. Sinđelić s-ar fi predat autorităţilor muntenegrene, la câteva zile după debutul crizei. În prezent, A. Sinđelić a obţinut statutul de „martor-colaborator” şi cooperează cu autorităţile muntenegrene pentru elucidarea completă a cazului.

În urma acestei colaborări, procuratura muntenegreană a extins rechizitoriul şi în legătură cu doi cetăţeni ruşi (Eduard Vladimirovici Şirokov şi Vladimir Nikolaevici Popov), emiţând pe numele acestora mandate de reţinere prin Interpol.

Mai mulţi politicieni de la Moscova au negat orice implicare a organelor ruse de stat în constituirea unei organizaţii criminale care să răstoarne puterea din Muntenegru.

De la bun început, autorităţile de la Belgrad au negat orice implicare în tentativa de lovitură de stat din Muntenegru şi au colaborat cu autorităţile abilitate muntenegrene, transmiţând acestora detalii privind investigaţiile efectuate pe teritoriul R. Serbia, ca şi o serie de dovezi fizice. La rândul lor, autorităţile muntenegrene au salutat atitudinea şi deschiderea pentru colaborare a părţii sârbe, subliniind că din datele deţinute la Podgoriţa nu rezultă vreo implicare a instituţiilor sau a statului sârb în evenimentele din 16.10.2016.

Politicienii de la putere şi justiţia muntenegreană au incriminat în acest caz Frontul Democrat (DF, de opoziţie), fără însă a nominaliza vreun politician al DF.

Opoziţia muntenegreană, şi îndeosebi DF, au acuzat puterea de la Podgoriţa de manipulare grosolană a opiniei publice şi a alegătorilor, deoarece autorităţile au făcut publică în 16.10.2016 (ziua alegerilor) reţinerea a 20 de cetăţeni sârbi acuzaţi de tentativă de lovitură de stat. Potrivit opoziţiei, comunicatul ar fi avut ca efect crearea unei atmosfere de teamă pentru votanţii opoziţiei, ceea ce a adus mai multe voturi partidului de la guvernare şi prezervarea acestuia la putere „in extremis”. Pe acest fond, opoziţia îşi exprimă neîncrederea în justiţia muntenegreană şi solicită ferm finalizarea cazului „tentativei de lovitură de stat”.

Mai mult, opoziţia a recurs la boicotarea activităţii noii legislaturi a Parlamentului, rezultată în urma alegerilor din 16.10.2016, şi ameninţă cu continuarea acestui boicot şi cu proteste de stradă. Probabil, opoziţia muntenegreană vizează „modelul macedonean”, respectiv crearea unei astfel de situaţii în Muntenegru, care să reclame intervenţia mai hotărâtă a comunităţii internaţionale (UE şi SUA), pentru organizarea de noi alegeri parlamentare.

În privinţa integrării ţării în NATO, opoziţia critică puterea că a încercat să urgenteze procesul în timpul Administraţiei Obama şi că va opta pentru finalizarea procesului prin ratificarea Protocolului în Parlament, fără a mai supune această decizie unui referendum.

România susţine opţiunile Muntenegrului de aderare la UE şi NATO şi şi-a oferit sprijinul în acest sens, în principal prin împărtăşirea expertizei româneşti privind cele două procese de aderare, dar şi printr-o evaluare corectă, obiectivă a eforturilor muntenegrene.

Cu o armată de circa 2.000 de oameni, ce-i drept, curajoşi, cu inimă mare şi mulţi dintre ei căliţi în misiunile din Afganistan (ISAF şi Resolute Support Mission), este puţin probabil ca Muntenegru să încline balanţa de forţe într-un eventual război mondial. Însă, ca un efect al intereselor geopolitice ale Estului şi Vestului în spaţiul Balcanilor de Vest, această ţară a devenit un simbol pentru transformare: a recunoscut independenţa „Republicii Kosovo”, a trecut peste traumele intervenţiei NATO din 1999 şi acţionează pentru integrarea în NATO şi UE. Un astfel de curs convine Vestului, care şi-a sporit sprijinul accelerând integrarea Muntenegrului în NATO. Pe de altă parte, orientarea fermă a Muntenegrului către spaţiul euroatlantic afectează interesele Moscovei în regiune, deoarece aceasta poate fi un exemplu pentru Serbia şi, prin extensie, pentru Bosnia şi Herţegovina.

Bibliografie

1. http://www.monstat.org/userfiles/file/publikacije/CG%20U%20BROJKAMA/Monstat%20-%20CG%20u% 20Brojkama%202015.pdf
2. http://www.skupstina.me/index.php/me/pristupanje-eu/crna-gora-i-evropska-unija
3. http://www.rtcg.me/vijesti/politika/148769/uloga-rusije-u-udaru-u-crnoj-gori.html
4. http://www.nytimes.com/2016/11/26/world/europe/finger-pointed-at-russians-in-alleged-coup-plot-in-montenegro.html?_r=0
5. http://pisjournal.com/index.php/item/65-geopolitika-na-balkanu
6. http://fakti.org/srpski-duh/crna-gora-ima-nemerljiv-geopoliticki-znacaj-za-srbiju
7. http://www.ifimes.org/ba/9232
8. http://www.ifimes.org/ba/9219
9. http://mnmne.org/about-mnmne/
10. http://natomontenegro.me/naslovna
11. http://www.natomontenegro.me/nato-info/Kljucni_datumi/
12. http://www.eu.me/mn/pregovori-o-pristupanju
13. http://www.eu.me/mn/pregovori-o-pristupanju/tok-pregovora
14. http://www.privrednakomora.me/investiranje-u-crnu-goru
15. http://www.privrednakomora.me/profil-zemlje
16. http://www.politickeperspektive.org/izdanja/broj-7/04.Konfliktni%20potencijal%20dobrosusjedskih%20 odnosa.pdf
17. http://www.politika.rs/scc/clanak/365251/Balkan-nikada-dosad-nije-bio-tako-blizu-Evrope
18. gov.me
19. skupstina.me
20. rtcg.me
21. vijesti.me

* Absolvent al Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti. Diplomat militar (adjunct al ataşatului apărării al României în R.F. Iugoslavia, ataşat al apărării al României în uniunea statală Serbia şi Muntenegru, ataşat al apărării al României în R. Serbia, cu extindere de acreditare în Muntenegru)