Locuitorii de pe ambele maluri ale Prutului sunt, în aceeaşi măsură, români!

Ion M. ANGHEL^*

PRÉAMBULE

Basarabia – basarabenii, acest reper semnificativ în geneza neamului românesc, se află în mod profund şi nedistructibil în mentalul meu – în străfundul gândirii mele, încă de când m-am născut şi nu m-a părăsit nicio clipă; nu se poate desprinde din amintirile mele, constituind o fibră organică din cele trăite, un adevărat alter ego. Dacă uitându-mă zilnic să văd când răsare soarele, prima imagine a zilei pe care o înregistram pe retină o constituiau unduioasele dealuri basarabene de peste Prut; dacă mă scăldam în apele acestuia, din acesta adăpam vitele ori prindeam peşte, tot din aceeaşi parte veneau îngroziţi şi cei care mai puteau să fugă cu ocazia cedării, în 1940, a Basarabiei; malul Prutului devenise linie de frontieră; din aceleaşi locuri eram mitraliaţi de ruşi ori bombardaţi – cum aş putea să dau uitării o asemenea oroare, din propria mea viaţă? Dar şi mai interesantă de urmărit este continuarea unui asemenea cumplit destin, pe care îl constituie răsturnarea ce a urmat mai târziu, când în calitatea mea de diplomat am negociat în numele României cu reprezentanţii Marelui Imperiu de la Răsărit câteva acorduri şi convenţii, prin care s-au reglementat relaţiile româno-sovietice, unde eram, de data aceasta, pe picior de egalitate, dar mai ales faptul că, în calitate de membru în Comisia Mixtă, m-am ocupat, câţiva ani, de verificarea traseului liniei de frontieră, inclusiv în zona în care copilărisem şi când îmi reveneau în minte timpurile trecute.

De asemenea, fragmente substanţiale din viaţă, când sfâşietoare – teribilis, când de beatitudine reparatorie, este imposibil să te desprinzi, încât să uiţi cine ai fost, prin ce timpuri ai trecut este de neconceput; de aici izvorăşte şi dorinţa mea de a exprima ideile care urmează.

• Pentru mine, sintagma Basarabia este şi rămâne pământ românesc[1], constituie un crez ‑ piedestal şi punct de plecare, în tot ce am face şi în orice atitudine am lua; o consider premisă în formarea neamului românesc; dar ea reprezintă, totodată, şi un jurământ pentru noi, rămânând veşnică – cât va dăinui lumea, şi de neclintit, ca o stâncă de granit – oricâte năvăliri s-ar produce şi de oriunde ar veni acestea, sau de mijloacele ce s-ar folosi.
• Atunci când Ştefan cel Mare şi Sfânt – ca domn al Moldovei, îşi apăra glia strămoşească, neamul, precum şi întreaga creştinătate, împotriva incursiunilor devastatoare pe care le făceau hoardele de tătari sau respingea asediile turceşti asupra cetăţilor sale de apărare, exista, în mod neîndoielnic, o singură Moldovă (între Carpaţi şi Nistru), iar cetăţile din care el ducea luptele – Hotinul, Soroca, Chilia, Cetatea

Albă şi Tighina nu se aflau în altă parte decât pe Nistru – hotarul de răsărit al Moldovei şi nu pe Prut, iar localitatea Lipnic (unde el i-a învins pe tătari) dincolo de acesta.

• Basarabiei şi Nordului Bucovinei – varianta estică, ca destin, a Alsaciei şi Lorenei – acestor două surori ale provinciilor noastre româneşti, li s-au impus cu forţă sălbatică şi cruzime schimbările de regim şi destine, timp de secole[2], cu naveta făcută de ele între Moldova – România, din trupul cărora fuseseră smulse, şi Imperiul Rus (fie el ţarist sau sovietic, că tot prădalnic rămâne) – în care ele erau înghiţite şi digerate (neantizate); toate aceste rapturi – brutale şi condamnabile pentru acei făptuitori nelegiuiţi, se petreceau în cadrul cârdăşiei ruşinoase – degradante ce îi va stigmatiza pentru totdeauna şi a competiţiei nefaste pentru noi, între marii jefuitori şi opresori de popoare din vremurile de atunci – imperiile otoman, rusesc şi habsburgic; rarisime au fost în istorie asemenea cazuri de hărtăneală sălbatică, când o naţiune mică să fie sfârtecată şi înghiţită de altele mai mari – adevăraţi rechini, suportând tragediile nimicitoare ce i-au fost impuse[3]. Iar toate acestea se desfăşurau pe fondul general al poftei nemăsurate de acaparare – cu brutalitate şi cinism, de înrobire, în contextul unei nepăsări totale a celor mari – când, în fapt, Basarabia constituia doar o monedă de schimb, în târguielile pe care acestea şi le aranjau între ele, pe seama ei[4].
• Şi totuşi, Moldova (acea parte din România, situată între Prut şi Nistru, de la Ceremuş la Insula Şerpilor – care a fost spintecată din trupul celeia apărată de Ştefan cel Mare) ar fi putut fi şi se cuvenea să constituie o punte de coexistenţă şi de înţelegere între un stat mare – Rusia (recunoscându-i-se multe contribuţii, care, în mod incontestabil, îi aparţin şi o onorează, dar fără a uita fărădelegile săvârşite de ea împotriva noastră) şi o ţară mai mică (această insulă supravieţuitoare de latini)[5], cum a fost România, dar nu de neglijat; obsesia panslavismului i-a împiedecat pe ruşi să înţeleagă că această zonă nu era totuna cu întinderile siberiene pustii ale nimănui pe care ei puseseră stăpânire, spre a fi înghiţită şi ea şi digerată în malaxorul mamutului, ci exista aici, ca o societate constituită milenar, când civilizaţia şi trecutul ei nu puteau fi pur şi simplu spulberate[6]; multe nenorociri şi suferinţe umane nu s-ar mai fi produs. Obsedat de boala incurabilă a stăpânirii Strâmtorilor Mării Negre[7] şi de ieşirea la apele calde, ca şi de scopurile panslavismului în Europa de Sud-Est, în vreme ce noi, românii, fiind singura populaţie nonslavă, le stăteam în cale, acest nou venit în regiune, prin înghiţirea altor popoare, avea să ne influenţeze destinul în cel mai catastrofal mod.
  • Dorinţa de unitate naţională, pusă la grea încercare – oprimată, în decursul evenimentelor din acele vremuri, a continuat – ca o obsesie nobilă vrednică de a fi cultivată, fireşte, să existe în străfundul inimilor noastre, ca un reflex imposibil de stăpânit ori de şters şi să constituie, mai departe, componentă esenţială a idealurilor noastre – un element înnăscut şi firesc în aspiraţiile noastre (ab ovo), de supravieţuire şi afirmare – năzuinţă care trebuise să se declanşeze ca o reacţie la agresivitatea ce i se aplica şi să se menţină, pe întregul parcurs al istoriei noastre, încă de la formarea poporului român; această trăsătură a fiinţei noastre naţionale a constituit o aspiraţie, imposibil de negat[8]; fiind mereu pusă la încercare – poate, tocmai şi de aceea, ea a devenit şi mai intensă şi nerăbdătoare, mai rezistentă şi cu mai mult aplomb exprimată, fiind readusă în prim plan, în momentele de restrişte, ca ceva etern şi de care ne agăţăm, ca de ultima noastră speranţă.

Ca atare, noi românii nu putem uita niciodată că Basarabia şi Nordul Bucovinei au fost şi vor rămâne – în veci, pentru noi, pământ românesc; Basarabia – spunea un prestigios istoric român – este „o parte a neamului românesc” şi oricare dintre noi tresare şi vibrează la auzul acestor cuvinte sacre, ca la prestarea unui jurământ solemn. Dar aşa cum s-a întâmplat în istorie, trebuia în acele vremuri – după 1944, să ne cenzurăm exprimările, să aşteptăm şi să nu ne pierdem speranţa – oricât de greu ne era, dar iată că au venit şi acele timpuri mult visate.

• În condiţiile destrămării URSS, a avut loc Declaraţia de independenţă şi constituirea Republicii Moldova – eveniment extraordinar, mult aşteptat de întreaga suflare românească, dar care – fataliter, nu a fost dus până la capăt; ca atare, şansa creată a fost ratată, sau, cel puţin, amânată în realizarea ei; există unele versiuni privind cauzele blocării acestor evoluţii aşteptate secular şi cred că o clarificare a lor se impune, pentru elucidarea deplină şi cuvenită a problemei – cine se fac vinovaţi de zădărnicirea idealului naţional, dar şi ca învăţăminte de tras.
• Un moment trist, fără scuze plauzibile, ci de condamnat, a avut loc, culmea!, în condiţiile de pace şi de destindere care se instalaseră deja în Europa (după 1990), când guvernanţi din România – scăpată de sub comunism şi ieşită de sub dominaţia sovietică, se hazardează şi inconştienţi fiind, sau pentru nu ştiu care alt motiv, acceptă să înscrie în Tratatul de prietenie cu Federaţia Rusă – pretextând că ar condamna Pactul Ribbentrop-Molotov (ceea ce nu s-a întâmplat, în realitate), o prevedere potrivit căreia România ar fi comis un act de agresiune împotriva URSS (ca şi cum s-ar fi aflat din nou la încheierea Tratatului de pace), când, în realitate, de fapt şi de drept, România doar a respins cu arma în mână – legitim, agresiunea rusească comisă în 1940 împotriva ei; prin acest fapt odios, înseamnă că s-a achiesat la repetarea unei condamnări ce avusese loc cu 50 de ani în urmă – când România, ocupată de ruşi, nu avea glas spre a reacţiona, şi asistăm astfel, la o stigmatizare repetată a României – la inducerea vinovăţiei peste generaţii, eternizând- Prin poziţia neghioabă a unora dintre cei ce ne-au reprezentat (şi care au recidivat), România a renunţat la toate drepturile şi speranţele sale de viitor, plătite cu sânge (dar nu de către cei care au cedat teritoriul) şi fără a-i întreba pe români, pe care ea, în mod îndreptăţit, le reclamase anterior şi le dobândise prin jertfe; ticăloşia şi-a atins scopul, problema fiind închisă – consfinţită ireversibil (in perpetuo, irrevocabile), în dauna românilor; a dispărut, astfel, contenciosul de veacuri, în baza sloganului la modă „să uităm trecutul”, lansat chiar de către cei vinovaţi şi să-i felicităm pe răufăcători, exonerându-i de orice răspundere, dispreţuindu-le, în schimb, pe victime; asemenea gesturi galante pe seama românilor, ce şi le-au permis guvernanţii noştri, te duc cu gândul că ni se poate întâmpla orice, cu asemenea reprezentanţi. Generaţiile actuale nu meritau o asemenea insultă – o culpabilizare eternizată cu care tinerii noştri pornesc în viaţă – acceptată în chip solemn[9].
• Dar s-a depăşit orice măsură – atunci când, în baza Tratatului de frontieră cu Ucraina (2003), România a acceptat ca frontieră convenită (chipurile, negociată), exact aceeaşi frontieră ce ne fusese impusă de URSS, în 1940, prin ameninţări cu forţa (preluându-se întocmai textul din Tratatul de pace cu URSS), care, la rândul ei, se bazase pe Pactul Ribbentrop-Molotov (1939) – o altă samavolnicie; rezultă că guvernanţii români au acceptat de bunăvoie (fără să mai poată măcar invoca vreodată faptul că le-a fost impusă cu forţa, ca în 1940), linia de frontieră stabilită de Ribbentrop şi Molotov (am explicat, pe larg, această inepţie păguboasă)[10]; culmea, în Tratatul cu Ucraina, se reproduc prevederi copiate din fostul Tratat încheiat cu URSS; o ticăloşie devenea, astfel, act legitimat chiar de către victimă!
• Întrebarea legitimă pe care îndrăznesc să mi-o pun este: oare cei care au negociat şi semnat chiar nu au conştientizat gravitatea concesiei făcute pe seama României şi a românilor de peste Prut? După decenii de abuz al ruşilor, venim acum cu un plocon pentru donatari – ucraineni? De unde au avut ei un asemenea mandat sau prin ce referendum l-au obţinut? Sau în faţa cui cred ei că trebuie să dea socoteală pentru o asemenea dezastruoasă ispravă, dacă nu în faţa românilor?
• Cu toată evoluţia remarcabilă – aşa cum am menţionat, ce a avut loc şi care ne-a înaripat speranţele, nu putem, totuşi, să nu observăm că soarta vitregă a Moldovei şi a Bucovinei de Nord nu s-a modificat – aşa cum ne-am fi dorit, după trecerea celor două secole de robie, acum când colosul de la Răsărit nu-şi mai are, cel puţin formal, frontiera pe Prut, dar este omniprezent – ca suflu ameninţător şi în mod concret, prin stăpânirea unei hălci din teritoriul Republicii Moldova; din această poziţie, stăpânind şi manipulând marionetele pe care le-a înarmat din Tiraspol şi făcând parte din Comisia Dunării (un fel de hipocentaur al zilelor noastre, când într-o Comisie internaţională, creată în scopul de a fi reprezentate în aceasta, statele riverane la Dunăre, Federaţia Rusă, chiar dacă nu mai este riverană – atât în fapt, cât şi formal, stă cocoţată şi dirijează, sfidând acest organism internaţional şi controlând statele pe al căror teritoriu trece Dunărea, fiind menţinută – a se nota, cu năşirea RFG – principalul bastion al UE şi NATO; m-am referit la această hibrizenie care îngrijorează nu pentru motivul de anormalitate şi absurditate pe care o comportă, ci de teama ameninţării pe care nu avem voie să o trecem cu vederea); Federaţia Rusă controlează zona în care ne aflăm, direct sau de la distanţă – cu aplomb şi fără jenă, în vreme ce UE – din care fac parte unele state din zonă (inclusiv România, care a acceptat rămânerea acesteia în Comisia Dunării), pare să nu fie preocupată despre un fapt care o subminează şi o ţine în şah, controlându-i zona ei de competenţă (frontiera de Est a UE se află pe Prut), atunci când unele state membre simt înţepătura Moscovei din coasta lor, pliindu-se ca atare (în cazul Ungariei). Miopie şi lipsă de perspicacitate, ipocrizie – complicitate sau impotenţă? Indiferent despre ce ar fi vorba şi de explicaţie, lucrurile rămân aceleaşi – Europa este controlată de Rusia şi este greu de prevăzut ce se va întâmpla în continuare (nici episodul Crimeea nu pare să îi fi trezit).
• Dacă în cazul Bucovinei de Nord nu s-a clintit nimic, sub raport statal, din starea anterioară – când ea aparţinea URSS-ului, iar acum este făcută cadou succesoarei acesteia – Ucraina, adică este preluat acest teritoriu, ca un bun ce nu-i aparţinuse nici donatoarei sale – URSS, în mod legitim; în cazul Republicii Moldova, situaţia este fără precedent (ca ciudăţenie şi cinism). Teritoriul Basarabiei a fost fragmentat în mod absurd[11]: în partea de nord (judeţele ce i-au fost luate Basarabiei), cât şi în partea de sud (judeţele, limanul Nistrului şi o parte din Delta Dunării – după linia Kalinin), care după ciopârţirea rusească, au intrat în stăpânirea Ucrainei, dar şi cu bunăvoinţa unor guvernanţi de la Bucureşti, care au facilitat fărădelegea săvârşită (ne-am referit în relatările prezentate), adăugându-i-se Republicii Moldova o fâşie, pe malul stâng al Nistrului, cârpind, astfel, teritoriul Basarabiei – creând – ca pretext, un fel de cap de pod, constituit, se ştie bine, în ce scop (o primejdie permanentă – v. ameninţările generalilor ruşi), care ne aminteşte de RSSM – de unde se făceau escapadele – incursiuni şi acţiuni teroriste, destabilizatoare în România (hărţuiala continuă până la ultimatum), între cele două războaie. Republica Moldova este prinsă ca într-o menghină şi sufocată de Ucraina, având şi o mină cu explozie întârziată, pusă în coasta ei. Drept urmare, teritoriul Republicii Moldova care i-a mai rămas oferă, prin însăşi ceea ce apare a fi pe hartă, o imagine confuză şi îngrijorătoare, care spune totul despre ceea ce s-a clocit de către atotfăcătorul despotic din Est. Mă surprinde, în acelaşi timp, sârguinţa cu care conducerea actuală a României apără integritatea teritorială a Ucrainei, când aceasta ocupă, în prezent, teritorii răpite din trupul ţării noastre (încordând şi mai mult relaţiile cu Federaţia Rusă, în vreme ce RFG întreţine relaţii cordiale cu ea!); o politică abilă sau acerbă, venită din comanda altora?

Ne aflăm astfel, în faţa unei şarade, în mod ticălos ticluite şi greu de desluşit, căreia românii de pe ambele maluri ale Prutului vor trebui să-i vină de hac, până la urmă; personal, nu disper, aducându-mi aminte de anul 1940 – când, privind spre dealurile basarabene de peste Prut, aveam în faţă neantul – parcă sfârşitul lumii – aveam senzaţiile pe care le-a diagnosticat Preşedintele Reagan, drept „imperiul răului” (şi despre speranţe, nu putea fi vorba); şi, totuşi, lucrurile s-au schimbat. La urma urmelor, avem o temă extrem de ermetică şi imprevizibil de rezolvat, dar sunt convins că-şi va găsi, totuşi, dezlegarea normală.

• În această suită a evoluţiilor ce, din fericire, s-au produs în lume – revenirea la normal şi la ceea ce se cuvine, după toate regulile de dreptate şi ale bunului simţ – care au prevalat din totdeauna, prin înlăturarea abuzurilor şi nedreptăţilor de secole şi când vremurile întunecate ale bunului plac şi ale barbariei încep să devină revolte – de domeniul trist al trecutului; în condiţiile democratizării vieţii internaţionale şi ale instituirii, tot mai impunătoare, a noii ordini juridice internaţionale, problema adunării laolaltă a tuturor românilor, inclusiv a celor de peste Prut (care în mod organic – prin istorie, sânge şi ideal, ne leagă între noi şi din motivele imperative ce decurg dintr-o asemenea stare, ce nu poate fi ignorată şi obstrucţionată), acest comandament politico-social a devenit de cea mai acută actualitate şi trebuie să constituie obiectivul nostru de ţară; aceasta este o obligaţie generală şi veşnică – absolută. Într-o Europă din Mileniul III, un asemenea obstacol al trecutului – cu anacronismul pe care îl poartă şi nedreptatea izbitoare pe care o generează, nu se corelează, va incomoda şi frâna mersul înainte, el nemaiputând subzista. Europa se află într-un proces de creare a uniunii tot mai profunde între popoarele acesteia (aşa cum se proclamă în Tratatul privind Uniunea Europeană), iar UE are obiective de o grandoare şi generozitate de neegalat – care o plasează în fruntea societăţii internaţionale actuale[12]; de aceea, şansa care s-a ivit pentru români ne apare neînchipuit de favorabilă, deoarece în condiţiile în care există o apropiere între poporul român si alte neamuri europene – aceasta constituind direcţia în care se dezvoltă Europa în întreaga ei dimensiune, cu atât mai logic şi firesc, mi se pare şi se impune ca şi noi românii să nu fim despărţiţi pe motive de ordin istoric – fărădelegile regretabile impuse şi de neacceptat; o politică de coeziune în UE şi omogenizarea ce se realizează în Europa implică, în mod negreşit, şi pe aceea de apropiere – unirea dintre România şi Basarabia. Şansa fericită – creată în această fază a istoriei – existenţa Uniunii Europene, precum şi unitatea europeană care se află în curs de realizare – cimentare, contrazic şi exclud situaţia actuală, de perpetuare a existenţei unei naţiuni împărţită între două state româneşti (o situaţie absurdă, un nonsens), nu trebuie, sub niciun motiv, să fie neglijată, amânată şi nici pierdută; nu avem dreptul să o ratăm, iar cei care nu o folosesc pentru atingerea acestui ţel se detaşează ei singuri în poziţia de duşmani ai românilor; o asemenea oportunitate nu se repetă, iar istoria îi va condamna pe cei care nu au depus (din inabilitate, laşitate sau rea-credinţă), toate eforturile pentru înfăptuirea acestei speranţe; generaţiile ce urmează îi vor dispreţui, considerându-i trădători ai idealului naţional. Aşadar, unitatea mai presus de toate, a tuturor românilor, iar apoi, dezvoltarea şi înflorirea noastră în armonie, precum şi afirmarea noastră ca naţiune, prin prestanţă, contribuţie la dezvoltarea civilizaţiei şi a culturii şi demnitatea pe care ne-o asigurăm noi, prin meritele proprii, în rândul celorlalte state; acesta trebuie să reprezinte ţelul nostru fundamental urmărit cu consecvenţa pe care el o merită.
• Constituie reunirea românilor de peste Prut cu cei din Patria-mamă o replică – remediu sau, măcar, un panaceu la fenomenul ce se conturează în prezent – acela de „deşertificare demografică” a României, care este generat de fărâmiţarea românilor în grupuri aflate în peregrinări prin lume şi poate pune, astfel, în pericol mult visata şi aproape, realizată, în întregime, a ceea ce a fost, odată, România Mare – şi unitatea neamului românesc, dacă nu chiar existenţa însăşi, ca atare, a acestuia? Sau animus meminisse horret (mi-e groază să mă gândesc), nu cumva amânarea acestei reunificări a tuturor românilor, în aceeaşi unitate politico-juridică, favorizează şi grăbeşte, acutizând acest pericol de neantizare sau chiar de dispariţie a naţiunii române, în cadrul procesului de integrare şi ca urmare a globalizării? Dacă integrarea europeană va marca, afectând, într-un fel identitatea noastră naţională sau unitatea laolaltă a tuturor românilor, nu ne-ar pune, oare, aceasta într-o poziţie de inferioritate, când să nu ne mai putem menţine ca naţiune? Nu cumva răspunsul prudent şi înţelept, faţă de acest exod în masă, ar trebui să fie tocmai acţiunea de reîntregire à l’amiable, a neamului – gruparea laolaltă, iar, împreună, să înfruntăm destinul? Sunt doar câteva gânduri ce mă frământă şi simţim cu toţii – cred că suntem chiar obligaţi să o facem – să evaluăm judicios aceşti factori, în chip matur, cu clarviziune, dar să ni le şi exprimăm, cât mai răspicat şi fără nicio ezitare şi să acţionăm efectiv, dacă vrem să ne mai fie de folos; sunt raţionamente care vizează esenţialul – existenţa noastră ca români.
• Viziunea mea despre destinul celor de un neam cu noi – cei aflaţi peste Prut, am formulat-o deja[13]. O reiterez, cu precizarea că aceasta ar putea fi o soluţie alternativă aceleia în care realizarea reîntregirii ar avea loc prin dialogul dintre părţi – ceea ce ar fi firesc; dar ar constitui o soluţie in extremis, conturându-se ca o consecinţă a unei situaţii de fapt ce se creează în contextul evoluţiilor europene, când cele două părţi – România şi Moldova – se află, până la urmă, alături una de alta, într-o asociaţie de state ce sunt în curs de integrare; dar guvernanţii şi nici cetăţenii nu ar avea niciun merit, iar această cale, desigur, este jenantă şi arătând inerţie, incapacitate ş.a, – ceea ce nu ar ţine de demnitatea noastră de adevăraţi patrioţi.

Această modalitate extremă (care nu este cea ideală) este impusă de logica evoluţiilor; epoca năvălirilor pe cai a muscalilor sau pe tancuri şi cu catiuşe este revolută, ţinând deja de domeniul trecutului; în condiţiile globalizării, orice dezarticulaţie – defecţiune a unui ansamblu de state, de ordin economic, politic şi juridic ce apare, se retuşează şi, acomodându-se, pune la loc ceea ce nu concordă cu acesta; o forţează la adaptare, ansamblul care reglează componenta ce distonează şi face discrepanţă în funcţionarea întregului; anomalia existentă în prezent – cu cele două state româneşti distincte, în melanjul universal (o Europă tot mai unită şi integrată) – deocamdată eterogen, începe să nu se mai potrivească şi trebuie să se producă, în mod firesc, retuşarea – unirea lor. Ca atare, singura modalitate fezabilă – credibilă şi înţeleaptă totodată, ar rămâne aceea a evoluţiei fireşti, fără bruscări şi zdruncinături – adică pe cale constructivă (prin acomodarea ce se produce în timp prin evoluţiile care au loc). România şi fosta parte din ea – Republica Moldova, vor fi acum în UE, într-un context politico-juridic diferit faţă de trecut – care constituie o ambianţă – să sperăm, favorabilă unificării; deşi fiecare dintre ele se va afla într-o situaţie similară în structura UE şi au ca element de simbioză acelaşi drum – ceea ce le apropie mai mult; discrepanţele – elementele care le diferenţiază încă, i se vor atenua până la ştergerea lor şi ele se vor ataşa, una de alta, din ce în ce mai mult, devenind, astfel, parte întregită, ca două elemente asociative ce se atrag, în chip irezistibil, prin ceea ce au ele comun; când frontierele interne din UE dispar, localităţile din zonă ni se înfăţişează ca fiind componente ale aceluiaşi întreg – UE, ca şi viaţa în ansamblul ei, toate se vor comporta ca atare; încă de acum, locuitorii de pe ambele maluri ale Prutului, beneficiind de condiţiile create prin micul trafic de frontieră şi de legăturile care există între unităţile economice, dar mai ales legăturile de limbă, unitate în gândire, tradiţie, aspiraţii, mod de viaţă etc., se află într-o formă de coexistenţă, unde se interacţionează – trăiesc într-un spaţiu comun economic şi spiritual, fiind acasă la ei; când nu vor mai fi niciun fel de restricţii în comunicare, iar raportarea locuitorilor din ambele state se va face la ceva comun – valorile UE, ne vom afla cu similaritatea ce o avem tot mai compatibilă în cadrul procesului de integrare – fiind toţi împreună, iar pe principiul vaselor comunicante, aplicat la relaţiile internaţionale, ne vom acomoda unii cu alţii – având un trunchi comun – românismul, iar aceasta va fi spre binele tuturor. Atunci vom avea cea de-a doua Românie Mare.

• Cum ne aflăm în preajma Centenarului Marii Uniri – eveniment epocal pe care îl aşteptăm, cu entuziasm şi nerăbdare – ca pe un moment de apoteoză a neamului nostru românesc, în vreme ce Basarabia şi nordul Bucovinei continuă, totuşi, să se afle încă, rupte de trupul ţării – chiar dacă plini de speranţă, ne întindem mâinile unii către ceilalţi; învederăm, în acelaşi timp, imaginea molâie şi ternă, de indiferenţă şi indecizie, a politicii noastre externe postbelice ce s-a proiectat şi care, în mod impardonabil, persistă; dar şi mai mult, deoarece în vreme ce ţara noastră face parte din structurile euroatlantice – legându-şi destinul, de această lume a civilizaţiei şi culturii, părţi din trupul teritoriului românesc se află, încă şi acum, după secole de urgie, sub jugul străin înrobitor – teritoriu pe care se clocesc şi de pe care se pot declanşa acţiuni aventuriere iresponsabile, de conflict şi destabilizare a României şi a zonei respective, iar, prin aceasta, s-ar ajunge să ni se blocheze cursul firesc în această direcţie şi astfel, să ni se reducă şansele unirii.
• Visul unei Europe Unite, în epoca globalizării şi perspectiva ce s-a deschis pentru soluţionarea problemelor la nivel interstatal, în cadrul unei uniuni de state cu valori comune – precum UE, se constituie într-un argument în plus în favoarea unirii noastre, a tuturor românilor, dar şi un context ideal, spre a ajunge la realizarea acestui deziderat.

Fiind vorba de reîntregire şi nu de o simplă unire – de o revenire la normal şi la ceea ce era legitim să existe, termenul de realizare a acesteia a fost ieri, adică trebuia să se fi întâmplat – în virtutea principiului de logică, „cessante causa, cessat effectum”; odată ce blocajul (ocupaţia rusească de două secole) a încetat, în 1990 – la proclamarea independenţei Republicii Moldova, când frontiera de pe Prut trebuia să dispară, în mod automat – aşa cum, de altfel, ne-au propus şi basarabenii. Guvernanţilor noştri le revenea obligaţia sacra (şi nu una de rutină) şi ar fi fost onoraţi dacă se arătau a fi în stare să realizeze acest măreţ act – pentru că de aceea au fost aleşi în fruntea ţării – să vadă de destinul neamului nostru; reîntregirea reprezenta o componentă a acestuia; ei erau obligaţi să înfăptuiască idealul ori cel puţin să fi acţionat şi nu să-l zădărnicească ori să-l temporizeze, punându-l în pericol; condiţionarea de aşteptările scontate sau de alte asemenea circumstanţe, atunci când este vorba de un imperativ ca acesta, sub pretextul găsirii momentului oportun, nu poate rezista în calea destinului nostru şi este de neiertat.

• Este de notat – cu regret şi îngrijorare, faptul explicabil (într-un fel), dar în niciun caz şi admisibil ori de acceptat, ca, după un sfert de veac de coexistenţă a celor două state româneşti situate pe cele două maluri ale Prutului – România şi R. Moldova, între care se află divizată o populaţie de acelaşi neam, să nu se fi unit încă într-un singur stat, ori ca relaţiile lor să nu se fi sudat, astfel încât să conducă la unire; generaţii de-a rândul au tot sperat că va veni un asemenea moment, dar în zadar. Mai marii României nu se cutremură ori nu le este jenă la gândul că, nici atunci când a dispărut obstacolul, nu au fost în stare să realizeze unirea, care se impunea de la sine?; mai aşteptăm, cât? (până ce revin ruşii, la Prut?); guvernanţii din cele două state sunt răspunzători pentru această tergiversare – prin inactivitatea şi nepăsarea lor (sau poate că, nici nu au vrut-o, ori mai au, încă, rezervă); nu au primit dezlegarea de a o face?; datorează explicaţii, de ce nu şi-au onorat această obligaţie; ei nu ştiu că judecata supremă se face în faţa naţiunii şi nu în diversele cancelarii sau cercuri din afara ţării?; aşa au procedat nemţii? Dar ce fac şi ruşii în Crimeea, când au riscat chiar şi războiul, nu pricep sau au alte gânduri?
• Nu putem să nu observăm, în acelaşi timp, faptul că în relaţiile româno-moldovene nu există atmosfera frăţească – specifică celor care ţin de acelaşi neam; că aceste relaţii se află, încă, la un nivel modest – plat, fără vlagă şi anvergura aşteptată în cazul unui asemenea măreţ proiect; conţinutul şi ritmul de dezvoltare a acestora nu ne indică perspectiva clară a unei soluţii în direcţia unirii; relaţiile existente apar ca ceva obişnuit între două state oarecare – cu alură de anonimat (nu spun nimic semnificativ) – nu sunt vii, ci lipsite de dinamism; pare că ele nu duc nicăieri, fiind vorba doar de o coexistenţă paşnică – aşa cum se întâmplă între vecini rezonabili, fără conflicte între ei; ajutorul ce i se acordă Basarabiei departe de a fi unul care să imprime acea direcţie necesară – pe care o presupune unirea, nu are consistenţă notabilă şi nu este de natură a produce impactul necesar, spre a imprima acea evoluţie a raporturilor care să ducă la unire; România nu are voie să nu includă, printre priorităţi, un sprijin substanţial pentru Basarabia – şi acesta să fie de prim rang; chiar şi la nivel de concepţie, se are în vedere evoluţia (întâmplarea) – o aşteptare sau tergiversare (până când? cum?) şi nu o atitudine incisivă, dinamizantă, un plan de măsuri care să conducă la atingerea obiectivului final – reîntregirea; ideea că ar trebui să aşteptăm ca Basarabia să intre mai întâi în UE este o aberaţie şi tinde să lase în aer unirea, condiţionând-o de primirea acesteia în UE (criteriile de admitere în UE sunt diferite de cele ale unirii şi nu e nevoie să le îndeplinească pentru ca românii să fie toţi laolaltă – dacă intrarea este o opţiune, reîntregirea este un imperativ); o asemenea abordare ne-ar putea duce la calendele greceşti, constituind un subterfugiu iresponsabil; în UE sau în afara acesteia, dreptul românilor de a fi împreună este aşa de legitim, încât nu ni-l poate cenzura nici măcar Uniunea Europeană; pretextele, întotdeauna, ascund ceva, fiind suspecte, dar nu aş vrea să continui ideea; lipseşte caracterul militant la nivelul statal, care apare mai curând sporadic şi pare că niciunul nu ar vrea să-l impieteze pe celălalt; dar la fel şi în planul comunicării publice – unde unirea trece drept un fapt obişnuit (entuziasmul iniţial nu mai este insistent şi concludent), oarecum banal, şi nu ceva programatic, ca o preocupare care să însufleţească pe români (partidele politice nu au în programul lor asemenea obiective şi-n tot cazul nu se văd a fi preocupate).
• Dacă este să spunem adevărul – cu sinceritate deplină şi responsabilitate faţă de naţiune, trebuie să se recunoască faptul că atitudinea conducerii României, după 1989, faţă de Republica Moldova, nu corespunde acelei aşteptate – proprie unui scop naţional şi care ar trebui să existe, în cazul unei ţări ce are, într-adevăr, intenţia de realizare a dezideratului unităţii naţionale; relaţiile existente nu sunt de genul şi la nivelul acelor relaţii ce sunt specifice în cazul unor componente ale aceleiaşi naţiuni având de gând să se unească (v. RFG şi RDG); ori relaţiile cu Moldova ar trebui să fie mult mai viguroase şi substanţiale, decât cele pe care România le are cu oricare altă ţară din UE, fiind vorba de relaţii frăţeşti – care stau pe primul loc; pretinzând că respectă regulile ce se aplică în relaţiile dintre două state (cum ar fi relaţiile României cu oricare alt stat), România evită să se implice efectiv – pieptiş, în măsuri explicite de promovare a tendinţei care să aducă Moldova mai aproape de România, ea neavând ca plan de ţară şi un set de acţiuni întreprinse pentru unirea acesteia; nici la intrarea noastră în UE nu s-a manifestat, în acest sens (spre a include prevederi de care să poată beneficia şi Moldova)[14], strădania negociatorului nostru constând mai curând în aceea de a demonstra neimplicarea României în această problemă[15]; în domeniul reîntregirii unui neam nu au ce căuta egoismul, o prudenţă căutată sau avantajele de ordin economic, ci trebuie să se ţină seama de comandamentul realizării acesteia. Este o situaţie care ne pune pe gânduri, iar ignorarea Basarabiei sau ţinerea ei la distanţă poate sugera pretexte sau incita, chiar, la tendinţe în cazul altor provincii româneşti. În afara unor declaraţii oficiale, în care nu se spune mai mult decât ceea ce se cuvine în relaţiile obişnuite dintre două state – aproape anodine, România nu a făcut mai mult, care să se vadă şi să stimuleze tendinţele unioniste şi să atenţioneze opinia publică despre faptul că există o problemă de reîntregire – să o internaţionalizeze. România nu are investiţii în Moldova, în vreme ce capitalul rusesc controlează economia basarabeană; ajutoarele româneşti sunt firave şi nu au impactul scontat. Nici în rândul populaţiei din Republica Moldova nu există acţiuni unioniste, de amploare – cu impact asupra opiniei publice mondiale, care să aducă în actualitate asemenea aspiraţie; cu toate acestea, România este cea care trebuie să facă eforturi şi să conducă această acţiune. România ar trebui să iasă în lume, alături de Republica Moldova, prin parteneriate de fiecare dată – ca un singur tot, să acţioneze în permanenţă, fără ezitare, ca o unitate (inclusiv să aibă ca mod de lucru obişnuit – şedinţe de guvern comune[16], să aibă o prezenţă care să încurajeze opinia publică moldovenească spre unirea cu România); aceasta ar pregăti opinia publică mondială, arătând că există o problemă de unificare a unei naţiuni şi că aceasta se aşteaptă să fie rezolvată. Ar trebui să învăţăm din ce au făcut în această privinţă RFG[17] faţă de RDG şi să nu uităm că România – toţi românii, s-au angajat în 1941, cu entuziasm, la riscurile – sacrificiile pe care le implica războiul, spre a elibera Basarabia răpită de ruşi[18]; românii au plătit pentru aceasta, atât cei de pe front, cât şi cei din ţară şi ignorarea sacrificiilor acestora constituie un afront naţional – impardonabil. Pentru acei români care ezită sau fac evaluări asupra costurilor pe care le-ar antrena alipirea Basarabiei la România – care, din cauza subdezvoltării s-ar afla în sărăcie, le răspund tranşant că idealurile naţionale nu se târguiesc ca la piaţă şi nici nu sunt condiţionate de considerente care ţin de mercantilism; reîntregirea unei ţări nu poate fi adusă la nivelul unei afaceri comerciale; unitatea naţională ţine de veşnicia neamului românesc, constituind un imperativ ce ni se impune, în chip necondiţionat şi imediat, nu constă în târguieli şi în tot felul de tărăgănări; idealul naţional nu este evaluat pecuniar şi nu constituie o marfa spre a fi cumpărată, ci este un ţel măreţ pentru care, la nevoie, se fac chiar sacrificii. Pe de altă parte, este bine să ne reamintim faptul că România a rămas datoare faţă de aceşti români năpăstuiţi, care au fost sacrificaţi la ultimatumul din 1940 – atunci când cei ce guvernau ţara, din laşitate, egoism şi comoditatea pe care şi-au asigurat-o pentru încă un an, i-au făcut cadou ruşilor; existenţa naţiunii este mai presus de meschinăriile mărunte.
• Unirea constituie o deviză – speranţă – pe care o purtăm în suflet toţi românii; dacă ne apropiem de străini (inclusiv de cei din Asia), ne omogenizăm cu cei din Ţările Baltice şi cu statele membre UE, de ce ar trebui să fim altfel faţă de basarabeni? Este evident că realizarea ei nu se face decât în urma unei decizii a basarabenilor (români şi de altă etnie), neexistând alternativă la soluţia democratică; ei trebuie să arate că doresc acest lucru; au dreptul şi ei să ştie cum privim noi acest act şi să poată vedea ce perspective vor avea, în afară de promisiuni.
• Este de remarcat faptul că, în mod tradiţional ‑ în trecut, ca şi în prezent, România a fost şi rămâne o ţară ospitalieră – aceasta este imaginea pe care ţara noastră o are în lume, o merită şi cu care ne mândrim cu toţii, chiar dacă ne costă; românii sunt prietenoşi şi oameni de suflet; dovada irefutabilă în acest sens o constituie prezenţa însăşi a numeroaselor comunităţi de alte etnii decât cea românească, care s‑au integrat, în decursul istoriei, în ţara noastră, ele convieţuind în armonie cu românii; admiterea lor în România, ca şi rămânerea – supravieţuirea acestora, într-o colectivitate majoritar românească, nu ar fi fost de conceput, altfel. Câte alte ţări din lume, inclusiv dintre cele mai dezvoltate şi cu un grad de civilizaţie notabil, oferă – aşa cum o face România – un asemenea regim de drepturi şi libertăţi? Nu numai că cetăţenii români de altă etnie au aceleaşi drepturi ca populaţia noastră majoritară – românii, dar ei se bucură de un regim care, poate, că depăşeşte ceea ce li se cuvine lor în mod special (o discriminare pozitivă); spre exemplu, etnicii maghiari au participat, cu o singură excepţie, în toate guvernările din România, în anii care s-au scurs după evenimentele din 1989; în ce ţări din lume, cetăţenii proprii de altă etnie, decât cea majoritară au reprezentanţi în Parlament, doar pe motiv că sunt de o altă etnie – aşa cum este prevăzut în Constituţia noastră [art. 62, alin. (2)]?; în câte alte ţări regimul de drepturi acordate străinilor – drepturile fundamentale ale omului, este cel stabilit prin reglementările internaţionale, la care acestea sunt parte – aşa cum este cazul României?
• Reîntregirea este un act de onoare şi de mare responsabilitate naţională şi nu cred că un român – oricare ar fi el – ar putea gândi altfel; să demonstrăm faptul că suntem vrednici de o asemenea realizare. Pentru atingerea acestui ţel măreţ sunt necesare măsuri concrete şi un spirit militant – exprimat la nivel instituţional şi cultivat în rândul populaţiei; reîntregirea ţării prin unirea Basarabiei cu România face parte în mod obligatoriu din actul de salvare a naţiunii române şi aceasta trebuie să fie scopul fundamental şi unica alternativă a politicii noastre naţionale.

Important mi se pare ca cele relatate să fie pe larg cunoscute – diseminate, ele constituind idei care trebuie să circule, să trezească şi să menţină conştiinţa naţională, să rămână continuu în mentalul nostru, acest sfânt ideal – unirea; să stimuleze în cunoştinţă de cauză, mai aprofundat şi nu la nivel de banalitate, ceea ce este fundamental şi trebuie să ştie tot românul, acum şi în veci vecilor – să nu-şi uite identitatea naţională, anonimându-se; să constituie un moment de reflecţie asupra atitudinii pe care am avut-o (am făcut, noi toţi, ceea ce trebuia?) şi pe care suntem obligaţi să o avem cu toţii, militând pentru ca acest vis să devină realitate; conştiinţă şi acţiune!

• Centenarul Marii Uniri va constitui, în 2018, prilejul de a sărbători aniversarea acelui eveniment epocal al tuturor românilor – după momentele înălţătoare, de extaz şi mari speranţe, dar şi încercările tragice, totodată de duşmănie şi suferinţă, prin care românii au trecut. Cinstirea celor care au înfăptuit România Mare, ca şi a acelora care şi-au dăruit viaţa – sacrificându-se pentru reîntregirea neamului nostru, pentru păstrarea identităţii naţionale[19] şi a vetrei strămoşeşti, pentru apărarea şi recuperarea teritoriilor ce ni s-au luat, reprezintă o poruncă a Cerului, care nu se discută, şi a destinului nostru.

Se cuvine, aşadar, să manifestăm cinstirea noastră din toată inima şi în adâncă reculegere; trebuie să întâmpinăm această mare sărbătoare a neamului – Marea Unire, cu profundă pioşenie, respect şi veneraţie, angajându-ne în memoria acestor mari eroi – ad maiorem dei gloriam, să nu renunţăm la ceea ce au visat şi au înfăptuit ei, pentru care au luptat şi s-au jertfit, asumându-ne cu hotărâre porunca sacră pentru noi şi urmaşii noştri de a păstra neclintit idealul naţional.

Chiar dacă, datorită atitudinii guvernanţilor României (cel puţin a unora dintre ei) – indiferentă, dacă nu chiar rău-voitoare şi mimând doar promovarea idealului legat de unire – reîntregirea neamului românesc sau păstrarea identităţii naţionale, pe care ei le opun europenismului greşit înţeles – valori ce au ajuns în derizoriu şi din cauza acestora, îmi menţin neclintită atitudinea mea, pe linia poveţelor pe care ni le-au lăsat doi dintre marii patrioţi români, care fac cinste neamului românesc: Mihai Eminescu – în viziunea sa „De la Nistru, pân’ la Tisa…” (Doina) şi bucovineanul Ion Nistor – „Naţiunea română este una şi nedespărţită până la Nistru şi până la Tisa. Aceeaşi obârşie, acelaşi grai, aceeaşi doină, aceleaşi datini şi obiceiuri pretutindeni” (din discursul ţinut la Congresul General al Bucovinei, la 28 noiembrie1918, în care s-a votat unirea Bucovinei, cu patria-mamă).

* Ambasador (p), profesor universitar doctor; Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România; Membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Juridice din România

[1] Nicolae Titulescu, Basarabia pământ românesc, Ed. RUM‑IRINA, 1992.

[2] Dacă prin Tratatul dintre Moldova şi Rusia (1656), Ţarul se angajase să ne apere, iar prin cel încheiat cu Dimitrie Cantemir (1711), ni se recunoştea frontiera pe Nistru, a urmat apoi dezastrul: Tratatele lui Napoleon Bonaparte cu Ţarul Alexandru, la Tilsit (1807) şi cel de la Erfurt (1809); Tratatele ruso-turce la Bucureşti şi Adrianopole (1812); Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774); Tratatul de la San Stefano şi cel de la Congresul de la Berlin (1878); dar a venit şi unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România (1918), precum şi Tratatele de la Paris (1918-1920), când s-a înfăptuit România Mare; a urmat, apoi, ultimatumul de la Moscova (1940); anul 1940 constituie „cortegiul răşluirilor în trupul sacru al patriei” – constata istoricul bucovinean Ion Nistor (Istoria Basarabiei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991); dar, din fericire, a venit şi eliberarea Basarabiei (1941); ultimul act îl constituie Tratatul de pace de la Paris (1947).

[3] Şi Cadrilaterul a avut aceeaşi soartă, v. Aurel Preda-Mătăsaru, Tratatul între România şi Bulgaria (semnat la Craiova la 7 septembrie 1940), Ed. Lumina Lex, 2004; Ion M. Anghel, Tratatele încheiate de România ca ultim criteriu de apreciere a politicii externe, Ed. Junimea, p. 47-48, 71 şi 95-96.

[4] v. A.D. Xenopol, Centenarul răpirii Basarabiei, în vol. Naţiunea Română, Ed. Albatros, Bucureşti, 1999, p. 252‑272; pentru o scurtă prezentare a drumului sinuos pe care a fost forţată Basarabia să‑l parcurgă,
v. Basarabia 1812-2012, Documente şi cercetări, Bicentenarul Cedării Basarabiei, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, 2012.

[5] v. George Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, Fundaţia pentru literatură şi arte „Regele Carol al II-lea”, 1940.

[6] N. Iorga, La place des roumains dans l’histoire universalle, Editions scientifique et encyclopédiques, Bucarest, 1980.

[7] După cum sugestiv o diagnostica istoricul Nicolae Iorga – Rusia visa cucerirea Bizanţului (Bysance après Bysance, Bucureşti, 1971, p. 250)

[8] v. Dan Berindei, Din începuturile diplomaţiei româneşti moderne, Ed. Politică, 1965, p. 6-7, 19-30; Virgil Cândea ş.a., Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti, Ed. Politică, 1966.

[9] Îmi amintesc cât de penibil ne-am simţit, când trebuia să explicăm (să motivăm) diplomaţilor din alte ţări o prevedere, care a fost înlăturată mai târziu, din text (la reluarea negocierilor), pentru că era cu totul nepotrivită.

[10] v. critica severă adusă şi fără ambiguităţi, în Ion M. Anghel, Tratate şi …….. tratate, Pagini din diplomaţia României („semper fidelis patriae”), vol. II, Ed. Junimea, Iaşi, 2010, p. 135-175; şi The Eastern Frontier of the European Union – Expression of the Past/Future, în Academy of Romanian Scientists, Annals, Series in History and Archeology, vol. 7, n^o 2, p. 38-48.

[11] Pare a fi un blestem al istoriei, pentru o ţară al cărui teritoriu se întinde, în mod natural, până la Dunăre – cu deltă cu tot, dar căreia i se taie legătura cu aceasta; îmi aminteşte de cârdășiile din 1856-1857, 1878 – când aceeaşi ciopârţeală era modalitatea de a se înfrupta Rusia şi Turcia din ea.

[12] Referitor de calitatea de actor a Uniunii Europene, v. Ion M. Anghel, Diplomaţia Uniunii Europene (şi regulile acesteia, 2015, Universul Juridic, pag. 339-348.

[13] Tratate şi … tratate,în Pagini din diplomaţia României („semper fidelis patriae”), v. supra, p. 174-175.

[14] Am semnalat în unele studii publicate inabilitatea negociatorului nostru (sau poate că acestea au fost directivele ce i s‑au dat).

[15] Nu ignor nici faptul că viitorii noştri parteneri se scuturau, atunci când le vorbeam despre Basarabia, ei neînţelegând că intrarea în U.E. nu trebuie condiţionată de sacrificii teritoriale impuse şi că acestea ţin de soarta unei naţiuni pe care nimeni nu are dreptul de a o bloca; R.F.G. nu a încetat să obţină beneficii pentru R.D.G., la vremea respectivă; oricum, atitudinea României a fost una egoistă, îngust înţeleasă de supunere oarbă unor cerinţe inacceptabile, fapt care poate marca destinul neamului nostru.

[16] Erau mai importante şedinţele de guvern cu Ungaria?

[17] Avem de învăţat şi noi, românii, din experienţa acestora, întrucât au abordat‑o cu deosebită grijă – cu evlavie (participând la stabilirea relaţiilor diplomatice cu R.F.G., nu pot să nu‑mi amintesc pasiunea şi ardoarea cu care vice‑cancelarul W. Brandt prezenta ministrului afacerilor externe ‑ Corneliu Mănescu, importanţa realizării unităţii germanilor – obiectiv fundamental al naţiunii germane, tocmai referindu‑se la semnificaţia pe care a avut-o pentru români idealul Unirii) – v. Pagini din diplomaţia României, vol. I, Ed. Junimea, p. 47.

[18] Cuvintele nemuritoare „Vă ordon: treceţi Prutul!” vor rămâne în istoria neamului nostru şi în sufletul lui, ca o pecete ce atestă devotamentul, până la moarte, a strămoşilor noştri faţă de glia românească (v. textul Ordinului către armată, în volumul Basarabia 1812-2012, Documente şi Cercetări, Ed. Semn E, 2012, p. 64).

[19] Cineva compara acest fenomen – adevărată minune a istoriei, când un popor, evitând alienarea culturală şi asimilarea sa de către alte popoare, a supravieţuit, păstrându-şi credinţa ortodoxă şi limba latină, precum a făcut-o Ulise, atunci când se întorcea din Itaca, scăpând de curse şi primejdii.