Interviu cu Excelenţa Sa Teofil RENDIUK
Însărcinat cu Afaceri ad interim al Ucrainei în România

This interview is dedicated to the 25^th anniversary of Independence of Ukraine, which will be celebrated on August 24, 2016. It represented the evolution of Ukrainian society over the past quarter century, the main aspects of internal and external policy of Ukraine, especially with regard to Russian aggression in February-March 2014, Moscow’s annexation of the Crimean Autonomous Republic and support pro-Kremlin separatists in eastern parts of the Donetsk and Luhansk regions. Special attention is paid to the European and Euro-Atlantic prospects of Ukraine and its constructive relations with Romania. It also notes that the constitutional reform in Ukraine is an objective necessity that seeks to ensure the further development of Ukraine to consolidate the society, increase trust in the government and strengthen the credibility of Ukraine in the international arena and its full integration into the European community.

Vasile SIMILEANU: Schimbările survenite în estul Europei la finele anului 1989, percepute de Rusia ca un „cutremur geopolitic”, au avut ca efect demantelarea URSS şi prăbuşirea blocului comunist. Statele est-europene din spaţiul defunctei URSS au primit o „şansă” de reafirmare internaţională, a identităţilor naţionale, a drepturilor şi libertăţilor îngrădite de un mod de gândire coercitiv şi nerealist. În acest context complex, ce mutaţii a determinat în Ucraina demantelarea URSS?

Teofil RENDIUK: Destrămarea imperiului sovietic a сreat pentru Ucraina condiţiile mult aşteptate, de data aceasta favorabile, pentru ca statul meu, la 24 august 1991, să-şi refacă propria-i statalitate. Este evident faptul că pentru Statul Ucrainean procesul-cheie din ultimii 25 de ani rămâne transformarea unei populaţii amorfe, din punct de vedere a valorilor naţionale, care locuia pe teritoriul fostei republici ucrainene sovietice, într-o autentică naţiune politică, cu o coloană vertebrală foarte bine determinată. Agresiunea mişelească a Rusiei, ocuparea şi anexarea nelegitimă a Republicii Autonome Crimeea, precum şi provocarea de către Moscova a războiului actual din partea de est a regiunilor Doneţk şi Lugansk au accelerat enorm de mult acest proces, Kremlinul nefiind în stare să bănuie aşa ceva. La ora actuală, fenomenul consolidării naţiunii ucrainene, mult aşteptat de veacuri, se află la etapa finală de cristalizare – s-a ridicat o nouă generaţie de cetăţeni, pentru care propria lor patrie şi statalitate este o axiomă, iar punerea acestor nobile valori sub orice semn de întrebare provoacă o reacţie promptă de neacceptare şi o deplină disponibilitate de a opune o rezistenţă interminabilă prin toate mijloacele posibile în numele păstrării celor menţionate. Fenomenul Maidanului din toamna anului 2013 şi iarna-primăvara anului 2014, când milioane de cetăţeni ucraineni au ieşit hotărâţi în stradă, mulţi din ei dând dovadă şi de auto jertfire pentru interesele nobile ale statului şi poporului, este cea mai bună demonstraţie în acest sens.

V.S.: Odată cu prăbuşirea URSS, consolidarea strategiilor occidentale în estul Europei a devenit realitate. Fostele state comuniste au dezvoltat parteneriate strategice în diferite domenii şi au căutat noi alianţe, care să le consolideze puterea şi poziţia în structurile internaţionale.Vă rugăm să comentaţi impactul ce s-a resimţit în Ucraina, ca urmare a reorientării Poloniei, României, Ungariei şi Bulgariei către noile alianţe şi noii parteneri occidentali. Cum a fost perceput acest proces de extindere euratlantică de către Kiev, în situaţiile schimbării paradigmelor şi orientărilor politice, geopolitice şi militare de către guvernele succesive, după redobândirea Independenţei?

Teofil RENDIUK: Toate ţările membre ale fostului Tratat de la Varşovia, inclusiv şi cele trei republici baltice ale fostei URSS, au urmat, practic, aceeaşi cale: mai întâi au devenit state-membre ale Alianţei Nord-Atlantice, apoi au aderat la Uniunea Europeană. Aceeaşi cale tinde să urmeze şi Ucraina. După cum ne demonstrează practica existentă şi logica desfăşurării evenimentelor în regiune, eventualul statut al Ucrainei de membru al NATO ar da posibilitatea nu doar de a asigura securitatea statului nostru, ci şi de a deveni un argument în plus pentru stabilitatea situaţiei geopolitice în zonă şi pe continentul european în ansamblu. Cu părere de rău, neconştientizarea acestui fapt la timpul respectiv a avut drept consecinţă decizia nefastă a Summitului NATO de la Bucureşti din aprilie 2008, când Ucraina nu a obţinut o perspectivă clară de a deveni membră a Alianţei Nord-Atlantice. Dacă atunci NATO, implicit UE, ar fi demonstrat mai mult curaj şi viziune geopolitică, astăzi nu am fi trebuit să stingem cel mai mare incendiu regional din ultimii 70 de ani. Ucraina, ca şi Georgia, ar fi primit o garanţie în plus privind propria-i securitate şi, evident, nu s-ar fi ajuns la actul ruşinos de agresiune din partea Rusiei, având drept consecinţă anexarea de către ultima a Republicii Autonome Crimeea, susţinerea forţelor separatiste proruse în raioanele de est a regiunilor Doneţk şi Lugansk, precum şi declanşarea unui război hibrid de scară largă împotriva Ucrainei în ansamblu.

V.S.: S-a vorbit şi se mai vorbeşte de neşansa relansării Ucrainei la Summitul de la Vilnius. A fost o eroare de strategie din partea UE sau a Ucrainei? Cum a marcat acest eşec evoluţiile democratice din Ucraina?

Teofil RENDIUK: Aceasta a fost o subapreciere atât din partea Ucrainei, cât şi din partea Uniunii Europene, a intenţiilor rele şi a stării de pregătire a Rusiei de a porni o agresiune cu adevărat mişelească, neadecvată realităţilor actuale şi normelor internaţionale existente. Nimeni nu s-a aşteptat la o reanimare de către Moscova a nălucii şi spiritului pactului Molotov – Ribbentrop acum, în secolul al XXI-lea. Astăzi, când sunt cunoscute amănuntele scenariului de pregătire deghizată pe parcursul mai multor ani de către Rusia a anexării Republicii Autonome Crimeea şi a războiului din estul Ucrainei, activităţile de realizare a acestui plan rău intenţionat, activităţi desfăşurate şi de serviciile speciale ruseşti, devine clar faptul că intenţiile radicale ale Moscovei de contracarare cu orice preţ a perspectivei europene a Ucrainei ar fi fost declanşate oricum şi, în aceste condiţii, însăşi semnarea Acordului de la Vilnius, în noiembrie 2013, puţin ar fi fost în stare să schimbe lucrurile.

V.S.: Nu putem să nu legăm eşecul de la Vilnius de ocuparea Crimeei de către Rusia şi fractura geopolitică din regiunea Doneţk – Lugansk! Noile mutaţii geopolitice şi reimpunerea „imperialismului” rus – prin diferite forme şi mijloace, unele pur militare – într-o serie de state independente din fosta URSS, începând cu anul 2014, au lăsat urme adânci şi au determinat reacţii „hibride” defavorizante pentru Ucraina. În această situaţie se regăsesc şi Georgia, Azebaidjan, Armenia şi Republica Moldova… Puteţi să exemplificaţi acţiunile de destabilizare a statelor independente din fosta URSS, detaliind aspectele geostrategice, geopolitice, economice, sociale, culturale şi militare privind Ucraina?

Teofil RENDIUK: O expunere detaliată şi o sinteză a tuturor aspectelor, pârghiilor şi mecanismelor pe care Rusia încearcă să le implementeze pentru a destabiliza situaţia şi a ţine sub propria-i influenţă orientarea politică şi cursul de dezvoltare ale oricărei ţări din fostele republici sovietice ar necesita prea mult timp. În acest context, privind fiecare ţară aparte s-ar putea elabora şi prezenta mai multe studii ştiinţifice. Dacă am încerca o abordare de ansamblu, atunci e uşor de observat un proces continuu de ruinare a imperiului, care poate dura mai mult timp. La începutul secolului al XX-lea, imperiul rus a reuşit să se autosalveze prin transformarea, formală din acest punct de vedere, într-o altă entitate statală – Uniunea Sovietică, care, în esenţă, a devenit o continuare hibridă, după cum e la modă astăzi de spus, a tradiţiilor imperiale ruseşti. La rândul său, cel de al Doilea Război Mondial a permis pentru o perioadă de peste patru decenii, până la sfârşitul anilor ’80 ai secolului trecut, nu doar să refacă, ci şi să extindă considerabil influenţa acelui imperiu, creând aşa numitul lagăr socialist, în cadrul căruia el şi-a impus dominaţia totală – politică, militară, economică, informaţională, diplomatică, culturală şi, bineînţeles, de securitate. Însă generaţia noastră a fost martora destrămării şi degradării ruşinoase a acelei formaţiuni geopolitice nereuşite: mai întâi şi-a încheiat existenţa Tratatul de la Varşovia, apoi a urmat descompunerea Uniunii Sovietice, iar acum, conform estimărilor numeroşilor experţi, în acest sens vine rândul nemijlocit al dispariţiei Rusiei. Sigur că o conjunctură de factori nefavorabili acestui proces ar putea să-l frâneze pe o perioadă oarecare de timp, dar rezultatul este previzibil – actualul imperiu rus neapărat îşi va încheia existenţa. Aici ar fi de menţionat faptul că, imediat după anul 1991, în perioada preşedinţiei lui B. Elţîn, Moscova a dispus de posibilitatea reală a evitării ruinării teritoriale în continuare a Rusiei ca stat, în special prin acceptarea procesului real de liberalizare a economiei şi democratizare a relaţiilor social-politice, precum şi prin iniţierea unui dialog interetnic şi interconfesional între popoarele care locuiau pe teritoriul ei. Însă V. Putin, la rândul lui, nu lasă Rusiei, practic, nicio şansă de transformare democratică a ţării lui şi, ca rezultat, de păstrare în perspectivă a integrităţii ei teritoriale. În acest sens, anexarea Crimeei şi războiul din estul Ucrainei pot deveni acordul final pentru Rusia – încălcând în mod flagrant dreptul internaţional, autorităţile ruseşti deja şi-au pierdut credibilitatea şi fosta imagine în faţa comunităţii internaţionale, după ce va urma, după cum consideră analiştii în materie, şi o eroziune a ideologiei autocratice statale de astăzi.

V.S.: „Conflictele îngheţate” clasice, cât şi noile zone de conflict – ca urmare a strategiilor ruse şi a curentului „putinist” – au un impact major asupra insecurităţii regionale. Cum impietează aceste conflicte şi reacţii belicoase ruse relaţiile Ucrainei cu UE şi NATO?

Teofil RENDIUK: Din punct de vedere tactic, „conflictele îngheţate” pot o perioadă oarecare să împiedice procesele de integrare a ţărilor respective în structurile europene şi euroatlantice. Aceste fenomene au loc în Georgia şi Republica Moldova. În Ucraina, la ora actuală, nu poate fi vorba de un „conflict îngheţat” în estul ţării, ci doar despre un război hibrid, limitat prin interzicerea aplicării armamentului greu, ceea ce s-a întâmplat datorită eforturilor comune, depuse de către partea ucraineană şi partenerii noştri occidentali. Din alt punct de vedere, în momentul când populaţia ţărilor respective conştientizează de către cine sunt folosite mijloacele agresive pentru a ţine în supunere propriul stat şi popor, apare o rezistenţă la nivel naţional. Dacă vorbim despre Ucraina, atunci trebuie menţionat faptul că, doar cu trei ani în urmă, discuţiile privind perspectiva de aderare la NATO nu prezentau un interes deosebit pentru majoritatea ucrainenilor, ba, mai mult, numeroşi cetăţeni aveau o atitudine destul de rezervată apropo de această idee, ea existând în mai plină măsură în cercurile politice şi ale celor de experţi. Iar acum, perspectiva de integrare euroatlantică a Ucrainei prezintă o cerere evidentă a majorităţii societăţii, care este tot mai greu de ignorat nu numai la Kiev, ci şi de Bruxelles sau Washington. Din aceste considerente, Moscova a făcut o mare greşeală, ea transformând întregul popor ucrainean, prin teritoriile ocupate ale Ucrainei, dar, îndeosebi, prin miile de vieţi pierdute, zecile de mii de răniţi şi milioanele de refugiaţi, într-un, uşor fie de spus, aprig oponent pentru multe decenii ce urmează. Deci, intenţia Rusiei de a crea în Ucraina un „conflict îngheţat”, care ar fi permis Kremlinului să ţină sub control puterea de stat din ţara noastră, a suferit un eşec de rezonanţă. La ora actuală, Moscova se află în faţa unei dileme: să renunţe la ocuparea Peninsulei Crimeea şi a părţilor de est a regiunilor Doneţk şi Lugansk sau să continue escaladarea până la o eventuală intervenţie deschisă militară şi proclamarea oficială a unui posibil război. E de luat în evidenţă faptul că oricare din variantele expuse sunt dezavantajoase pentru Rusia. În acelaşi timp, o decupare benevolă a Republicii Autonome Crimeea, precum şi evacuarea militarilor ruşi din părţile de est a regiunilor Doneţk şi Lugansk, ceea ce ar însemna şi restabilirea controlului legitim ucrainean asupra unei porţiuni de frontieră de stat ucraineano – rusă de peste 400 km, ar deschide o reală posibilitate de a evita în continuare scurgerea de sânge, enorme pierderi materiale şi mijloace financiare. Dar probabil că au dreptate acei analişti şi experţi care insistă asupra faptului că a conta pe umanismul conducerii Rusiei de astăzi ar fi o demonstrare de atitudine uşuratică, deoarece ea nu este ţara care se îngrijorează de pieirea în război a miilor şi miilor de proprii cetăţeni, Kremlinul, astfel, evident, dezapreciind vieţile oamenilor săi. O dovadă în plus în această privinţă este faptul că Moscova ţine în mare taină numărul de militari ruşi care continuă să piară, practic zilnic, în urma atacurilor şi tirurilor provocate de ei înşişi în perimetrul liniei de delimitare a forţelor din părţile de est ale regiunilor Doneţk şi Lugansk.

V.S.: Mutaţiile survenite în plan regional au atras după sine o insecuritate şi au determinat constituirea de noi alianţe. Cum apreciaţi că ar trebui abordate şi cum prognozaţi dezvoltarea relaţiilor cu România şi Republica Moldova, în contextul transnistrean?

Teofil RENDIUK: Aveţi dreptate, astăzi în mod activ sunt examinate şi discutate la diferite nivele un şir de noi proiecte geopolitice – începând cu cele globale, cum ar fi formarea unui spaţiu unic de securitate între Marea Neagră şi cea Baltică, şi până la consolidarea cooperării în formate regionale trilaterale: Ucraina – Polonia – România sau Ucraina – România – Moldova etc. Toate aceste proiecte sunt actuale şi merită atenţie. După părerea mea, este adevărat că realizarea lor într-o perspectivă apropiată este posibilă doar „sub umbrela” şi cu sprijinul Statelor Unite ale Americii. În caz contrar, luând în consideraţie rezistenţa şi obstacolele de tot felul care vor fi impuse participanţilor la proiectele menţionate din partea unor terţe părţi, asigurarea durabilităţii activităţii lor, îndeosebi la etapa iniţială, va fi foarte complicată sau aproape imposibilă. Amintiţi-vă de faptul, cât de greu şi cu ce provocări, iniţiate de o terţă parte, s-a mişcat procesul de formare a GUAM.

V.S.: România a recunoscut deschis şi onest Independenţa Ucrainei. Din acel moment, relaţiile bilaterale au fost supuse unei sinusoide, determinată de diferitele orientări politice şi strategice ale Kievului. În prezent, relaţiile bilaterale cunosc un trend ascendent. De curând au avut loc vizitele preşedintelui Piotr Poroşenco şi a ministrului de externe în România. Cu ce rezultate s-au finalizat? Care sunt principalele proiecte comune? Ce aşteptaţi de la România? Ce aşteaptă România de la Ucraina?

Teofil RENDIUK: La ora actuală, este evidentă o coincidenţă considerabilă a intereselor naţionale ale Ucrainei şi României într-un şir de domenii extraordinar de importante. Politica expansionistă a Kremlinului a pus concomitent în faţa Kievului şi a Bucureştiului provocări şi pericole reale. Încălcând echilibrul de forţe în regiunea Mării Negre, Moscova încearcă prin forţă să schimbe frontierele. În aceste condiţii, reanimarea de către nişte speculanţi politicianişti şi populişti a unor teme scoase de la naftalină, care majoritatea, deja de mai mult timp, au devenit obiecte de cercetări şi discuţii între istoricii ambelor state, a devenit imposibilă. Pentru a-şi proteja propriile interese, Ucraina şi România sunt obligate să-şi unească eforturile. Este evident faptul că, în perspectiva apropiată, prioritatea numărul unu va rămâne cooperarea în domeniul securităţii şi apărării. Astăzi, colaborarea reciprocă în aceste domenii de interes comun este suficient de activă şi sper că hotărârile Summitului NATO de la Varşovia vor servi un nou impuls în această direcţie. Nu mai insist asupra priorităţilor de cooperare reciproc avantajoasă în domeniul economic, energetic, al transporturilor, inclusiv sub aspect regional şi transfrontalier. Vizita oficială a domnului Petro Poroşenco, Preşedintele Ucrainei, în România, în data de 21 aprilie 2016, negocierile şi întrevederile Excelenţei Sale cu Excelenţa Sa, domnul Klaus Iohannis, Preşedintele României, precum şi cu conducerea Guvernului şi a Parlamentului României, au fost o deplină reuşită. Sub aspect regional şi transfrontalier, o deosebită importanţă în acest sens prezintă rezultatele întrevederii de lucru dintre domnul Pavlo Klimkin, Ministrul Afacerilor Externe al Ucrainei, şi domnul Lazăr Comănescu, Ministrul Afacerilor Externe al României, care a avut loc în data de 6 mai a.c. la Solotvino şi Sighetu Marmaţiei.

V.S.: Regiunea Mării Negre a fost o provocare pentru diferite imperii care au deţinut puterea regională. S-a vorbit în istorie de influenţa nefastă a Rusiei în bazinul pontic. Vorbim, curent, despre axe şi sisteme geopolitice de impact pentru statele noastre. Vorbim despre tendinţele Moscovei de a bloca iniţiativele geostrategice turce, ucrainene, georgiene şi române în regiune. Dar nu prea facem nimic, practic, să stăvilim tendinţele Kremlinului de a transforma Marea Neagră într-un „lac rusesc”! Este clar, Rusia nu doreşte influenţa euratlantică în regiune, fiind incomodată de strategiile NATO şi UE. Ştim bine, ca urmare a declaraţiilor liderului de la Moscova, că statele regionale sunt „ţinte” ale politicii ruse. Ce este de făcut? Ce parteneriate ar trebui dezvoltate pentru limitarea influenţei ruse în bazinul pontic? Consideraţi că statele riverane au o viziune strategică comună pentru păstrarea statutului internaţional al Mării Negre?

Teofil RENDIUK: Cred că nu este corect să spunem că nu se face nimic. După cum am mai menţionat, nimeni nu s-a aşteptat la o încălcare atât de brutală de către Rusia a normelor dreptului internaţional, la o ocupaţie militară deschisă şi anexarea Peninsulei Crimeea, pe care Kremlinul încearcă să o legalizeze, intervenind cu schimbări în legislaţia rusească, dar neluând în consideraţie supremaţia normelor tratatelor internaţionale. Cu părere de rău, reacţia comunităţii internaţionale la evenimentele din februarie-aprilie 2014, legate de agresiunea Rusiei în Ucraina, nu a fost atât de operativă şi hotărâtă cum s-ar fi vrut. Dar cunoaştem faptul că instituţiile democratice, uneori, lucrează mai încet. Însă este vorba despre încălcarea de către Rusia a normelor de bază ale dreptului internaţional, încercarea de a schimba frontierele prin forţă, şi, din aceste considerente, comunitatea internaţională va trebui să dea o apreciere acestor încălcări şi să ia măsuri adecvate în replică. În caz contrar, lumea poate realmente să alunece spre o serie de conflicte militare şi chiar războaie în care pot fi implicate mai multe ţări. Când vorbim despre Crimeea, în special despre încălcarea de către Rusia a prevederilor Memorandumului de la Budapesta, atunci avem în vedere un precedent atât de puternic, încât a imita că „închidem ochii” pur şi simplu nu este posibil. Deoarece sunt puse la îndoială garanţiile acordate de cea mai mare putere din lume – Statele Unite ale Americii. Iar la Washington, precum şi la Londra şi Paris, spre diferenţă de Moscova, există o atitudine suficient de palpitantă privind propria lor imagine şi reputaţie pe arena internaţională. Din aceste motive, putem constata faptul că da, reacţia poate că este una mai lentă, dar nimeni nu va permite Kremlinului să transforme Marea Neagră în „lac rusesc”.

V.S.: Pentru a consolida independenţa şi spiritul naţional, Ucraina va promova noi strategii – în spiritul democraţiilor occidentale şi ale tendinţelor euratlantice – incomode Moscovei. Care sunt acestea?

Teofil RENDIUK: Integrarea europeană şi euroatlantică rămân sarcinile strategice cheie. Calea de realizare a lor constă în desfăşurarea reformelor profunde şi transformările necesare în societatea ucraineană, implementarea standardelor mondiale în toate domeniile, începând cu problemele de securitate şi încheind cu lupta efectivă cu corupţia. Toate acestea realmente au început să fie realizate doar după Revoluţia demnităţii din februarie 2014. De aici parvine şi interesul deosebit al societăţii ucrainene, politicului şi autorităţilor faţă de experienţa existentă în ţările membre ale Uniunii Europene, SUA şi în alte state din lume cu standarde înalte de viaţă.

V.S.: În ziua de 28 iunie 2014, Ucraina sărbătoreşte Ziua Constituţiei. Care va fi noul cadru constituţional al Ucrainei?

Teofil RENDIUK: Ucraina este şi în plin proces de reformare constituţională. În vederea elaborării unor propuneri convenite în comun privind schimbările necesare în Constituţia Ucrainei cu participarea reprezentanţilor forţelor politice influente, a societăţii civile, experţilor ucraineni şi din străinătate, prin Decretul domnului Petro Poroşenco nr. 119 / 2015 din 3 martie 2015, s-a creat o Comisie Constituţională ca instituţie consultativă pe lângă Preşedintele Ucrainei. La prima şedinţă a Comisiei, Preşedintele Petro Poroşenco a evidenţiat trei priorităţi pentru procesul de reformare a Constituţiei: descentralizarea, optimizarea sferei justiţiei şi perfecţionarea reglementării constituţionale a drepturilor şi libertăţilor omului. Reforma constituţională este necesară atât din punct de vedere a creşterii credibilităţii cetăţenilor faţă de stat, cât şi a imaginii Ucrainei peste hotare.