Dr. Ion PETRESCU*

Probabil că a venit timpul să privim rolul României, în viitorul previzibil, cel al comunităţii euroatlantice, şi de o altă manieră, menită a semnala ceea ce ar putea fi numite inevitabilităţi pragmatice.

În mod evident, la nivelul discursurilor şi declaraţiilor publice ale actualilor demnitari mioritici, starea reală de lucruri, pe continentul european, ca şi pe cele trei mări adiacente – Neagră, Baltică şi Mediterană – este prezentată într-o modalitate extrem de prudentă, cu un minim impact la public, spre deosebire de felul în care se manifestă, ofensiv, cu obiective clare, oficialii polonezi, ce nu îşi ascund îngrijorarea faţă de intenţiile reale ale Federaţiei Ruse.

Sigur, la nivelul luărilor de poziţie ale preşedintelui rus Vladimir Putin, Rusia urmează o politică externă independentă. Aici fiind vorba de un apropo subtil la ceea ce, în viziunea Kremlinului, este politica externă a aliaţilor SUA din Europa, în mod firesc aliniată deciziilor comune, luate la nivelul cel mai înalt, după consultări în care se decide asupra acţiunilor defensive, dar şi de descurajare a oricărei agresiuni externe, măsuri convenite prin consens, cum se va întâmpla şi la Summitul NATO de la Varşovia.

Teoretic, la nivelul diplomaţiei publice, Rusia vrea să dezvolte relaţii deschise şi oneste cu toate ţările interesate, aflate în vestul, estul, sudul şi nordul Federaţiei Ruse.

Practic, generarea, succesivă, în ultimul sfert de veac, a enclavelor secesioniste Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, Crimeea şi Donbas probează, fără putinţă de tăgadă, apetitul Rusiei pentru realizarea unor veritabile capete de pod, menite a permite redobândirea controlului Moscovei asupra statelor desprinse din fosta Uniune a Republicilor Sovietice Socialiste.

Desigur, liderul de la Kremlin susţine că ţara sa caută legături avantajoase şi constructive, în cea mai largă gamă de domenii, şi că Rusia nu îşi impune voinţa şi valorile specifice asupra altor naţiuni.

Dar viaţa bate filmul şi în ultimii doi ani nu puţine au fost momentele în care a devenit clar obiectivul Moscovei de a prelua, iniţial parţial, prin presiuni politice şi economice, controlul fostelor state socialiste din Europa, care anterior făceau parte din Tratatul de la Varşovia.

Iar, la o primă şi simplă privire pe hartă, Cehia, Ungaria şi Bulgaria, deşi state membre ale NATO şi ale UE, nu au ezitat să promoveze relaţii bilaterale cu Rusia, invocând interese economice clare, dar şi raţiuni de ordin istoric, care le motivează dorinţa de a avea un dialog amiabil cu Federaţia Rusă.

Vladimir Putin afirmă că regimul său promovează iniţiative diplomatice şi acţiuni pragmatice – în deplină conformitate cu prevederile dreptului internaţional – şi susţine în mod consecvent rolurile-cheie al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi al Consiliului de Securitate al acesteia, pentru rezolvarea problemelor globale şi regionale.

Agresiunea militară contra Ucrainei, exerciţiile militare ruseşti, imprevizibile, de amploare, vizând, cu predilecţie, frontierele de sud şi vest ale Rusiei, ameninţările cu lovituri nucleare, fie acestea şi cu rachete de nivel tactic, la adresa României şi Poloniei, care „au îndrăznit” să permită instalarea preventivă, pe teritoriul lor, a unor interceptoare americane, ca parte a scutului antirachetă al NATO, precum şi anunţul privind formarea a trei noi divizii ruseşti, dintre care două vor fi poziţionate în apropierea ţărilor baltice şi a statului polonez, confirmă distanţa uriaşă dintre enunţurile mediatizate ale liderului de la Kremlin, aparent plin de bune intenţii, şi măsurile de ordin militar, vizibil agresive.

În acelaşi timp, este foarte adevărat că şi în Statele Unite ale Americii, unde se desfăşoară campania pentru alegerile prezidenţiale, dar şi în Rusia, unde vor urma alegeri parlamentare, există stări specifice perioadei de tranziţie.

Pe de o parte, preşedintele Barack Obama, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, caută soluţii noi pentru a menţine, până la capăt, determinarea sa de a nu recurge la varianta manu militari, pe care a dezavuat-o timp de opt ani, un context în care, pe căi diplomatice, Casa Albă a propus Kremlinului o coordonare reală, în teatrul de operaţiuni militare din Siria.

Obiectiv privind această iniţiativă, abia acum se răspunde, adecvat, solicitării iniţiale a Ministerului rus al Apărării, scopul fiind protejarea, de către SUA şi Rusia, a zonelor în care acţionează insurgenţii moderaţi, respectiv trupele regimului de la Damasc, inamicul comun fiind unităţile ISIS.

Pe de altă parte, preşedintele Vladimir Putin explică susţinătorilor săi – 85% din cetăţenii care au răspuns la ultimul sondaj de opinie, pe acest subiect – că lumea de astăzi este departe de a fi stabilă, iar situaţia devine din ce în mai puţin previzibilă. O afirmaţie care merită, dincolo de un surâs ironic, şi o precizare corespunzătoare restabilirii adevărului uşor demonstrabil.

În triunghiul geopolitic SUA, China şi Rusia, doar la Moscova există un lider imprevizibil, mai ales pe planul deciziilor militare, cum a fost aceea a ocupării operative, atipice, cu „omuleţi verzi”, a peninsulei Crimeea, sau generarea mişcărilor separatiste din Donbas, unde au fost create republicile numite populare – corespunzătoare mentalităţii sovietice persistentă la Moscova – Doneţk şi Lugansk, sau trimiterea unei forţe expediţionare, pe calea aerului, în Siria, sau executarea de lovituri cu rachete lansate din Marea Caspică, asupra unor tabere de opozanţi ai regimului prezidenţial actual de la Damasc.

În mod paradoxal, în timp ce, sub conducerea preşedintelui Vladimir Putin, Rusia a trecut la modernizarea armelor nucleare, periodic mediatizate, pentru a genera teama dorită în rândurilor statelor vecine, Statele Unite ale Americii, în cei opt ani de exercitare a puterii prezidenţiale de către Barack Obama, a preferat să se focalizeze pe generarea şi implementarea scutului antirachetă.

În mod clar persistă şi se amplifică concurenţa pentru controlul resurselor naturale, există viziuni opuse privind reconstrucţia mecanismelor de guvernare, în acest veac, dar dacă a fost un stat care s-a remarcat, vorba vine, în ignorarea dreptului internaţional, acela a fost, cu predilecţie, în ultimii doi ani, Federaţia Rusă.

Rusia nu are doar forţa nucleară, dar şi pe aceea a propriei diplomaţii, care excelează sub bagheta dirijorului Serghei Lavrov, un maestru al declaraţiilor publice menite a acoperi acţiuni generate doar de interesul imperial al Moscovei.

De pildă, când Rusia invocă necesitatea organizării eforturilor multilaterale eficiente de soluţionare a crizelor, dincolo de mesajul aparent pacifist este unul limpede pentru Casa Albă.

Federaţia Rusă vrea să stea la masa negocierilor doar cu SUA şi să decidă, în consecinţă, soarta zonelor dezirabile de influenţă, de ieri, de azi, de mâine.

Aceasta este calea prin care preşedintele Vladimir Putin vrea să fie evitate necontrolate evoluţii, scopul limpede fiind stabilirea unei noi ordini mondiale, în care binomul suprem să fie format din Rusia şi SUA.

O ordine bazată şi pe compromisuri, mai degrabă cele ale occidentalilor, cum a fost cazul şi în privinţa Ucrainei, unde acordurile de la Minsk nu au restabilit frontierele ucrainene iniţiale şi nici nu au impus pacea în Donbas.

Între intenţiile lui Putin şi reacţiile lui Obama există totuşi o mare diferenţă, dovadă că la Kremlin se repetă afirmaţia că partenerii Rusiei continuă încercările de încăpăţânat, de a păstra monopolul asupra dominaţiei geopolitice.

Pluralul folosit de şeful de stat rus nefiind decât o recunoaştere a faptului că persistă neîncrederea SUA în Rusia şi, ca atare, sunt preferate formule intermediare, cu participarea altor state, fie ca în formatul Normandia – unde evoluează cancelarul german şi preşedinţii rus, francez şi ucrainean -, fie ca în negocierile complexe privind viitorul Siriei, unde miniştrii de externe rus şi american trebuie să asculte măcar poziţiile exprimate de omologi din state arabe, care nu pot fi ignorate, precum Iranul şi Arabia Saudită.

În viziunea Casei Albe, trebuie temperată şi descurajată atitudinea militaristă a Rusiei, care nu agreează realităţile geopolitice instituite după decesul URSS, nici extinderea spre est a NATO, privind cu vizibilă ostilitate spre fostele republici sovietice, azi state libere: Estonia, Letonia şi Lituania.

Din perspectiva Kremlinului, Statele Unite sunt acuzate de practica de a interveni în treburile interne ale altor ţări, generând astfel – crede Vladimir Putin – conflicte regionale şi exportul de „revoluţii colorate”, pentru reuşita cărora Moscova incriminează Washingtonul că recurge indirect şi la stimularea teroriştilor, fundamentaliştilor, naţionaliştilor de ultra-dreapta, şi chiar a simplilor neo-fascişti.

Ultima sintagmă fiind folosită pentru etichetarea grupurilor ucrainene care protestează public contra intervenţiei militare ruse în Crimeea şi în Donbas, deşi preşedintele Putin reaminteşte susţinătorilor săi că iniţial a fost „lovitura de stat” de la Kiev, apoi au urmat măsuri militare ale Federaţiei Ruse.

În esenţă, după cum se poate observa, monologul de la Kremlin continuă în ciuda dezavuării sale de către liderii din comunitatea euroatlantică, aici referirea fiind la cei vocali, precum cei polonezi, estonieni, lituanieni şi letonieni.

Pentru opinia publică rusă, probabil că Vladimir Putin este credibil atunci când afirmă că NATO pare a face un spectacol din poziţia sa anti-rusă şi caută numai pretexte, pentru a găsi, pentru a afirma propria legitimitate şi necesitatea existenţei sale, inclusiv prin luarea unor măsuri cu adevărat confrontaţioniste.

Pentru opinia publică dintre Prut şi Nistru este clar că războiul din anul 1992, încheiat cu menţinerea Transnistriei în sfera de influenţă rusă, nu a fost provocat de NATO.

După cum, pentru opinia publică din Georgia, este de domeniul evidenţei că nu NATO, ci Rusia a trimis trupe în vara anului 2008, pentru a anihila tentativa autorităţilor de la Tbilisi de a reinstitui controlul legal asupra zonelor secesioniste Abhazia şi Osetia de Sud.

Nu în ultimul rând, pentru opinia publică din Ucraina nu mai este nicio îndoială că nu NATO, ci Rusia a anexat Crimeea şi a desprins Donbasul de sub autoritatea administrativă a Kievului.

Preşedintele rus acuză instituirea scutului antirachetă, pentru protecţia statelor membre ale NATO, dar uită să precizeze că, în ultimul deceniu şi jumătate, au fost experimentate şi produse arme nucleare ruseşti noi, cu o mare putere de distrugere, fără ca partea americană să se înscrie la o astfel de competiţie, menţinând numărul şi tipurile de rachete nucleare declarate prin SALT II.

Nu NATO a ameninţat Rusia în Marea Baltică, ci Federaţia Rusă a executat zboruri neanunţate, de intimidare, şi a ameninţat ţările riverane cu măsuri de retorsiune militară, dacă vor continua exerciţiile defensive, ca state aliate sau partenere ale Alianţei Nord-Atlantice.

Nu NATO şi-a extins litoralul la Marea Neagră – cel existent prin însumarea ţărmurilor României, Bulgariei şi Turciei -, ci Rusia a preluat manu militari Crimeea şi litoralul zonei Donbas.

Kremlinul respinge acuzaţiile occidentale, conform cărora a crescut numărul alarmelor ordonate intempestiv unor districte militare ruseşti, dar uită să recunoască diferenţa specifică.

Alianţa Nord-Atlantică a notificat întotdeauna, din timp, exerciţiile militare derulate pe teritoriul unor state aliate, specificând clar perioada, ţările participante, numărul militarilor implicaţi, tehnica de luptă folosită, scopul acestor antrenamente multinaţionale şi arealurile alese, pentru ca să fie realizate în condiţii de maximă siguranţă, strict în scopuri defensive.

Cu o fermitate demnă de o cauză mai bună, preşedintele Vladimir Putin susţine că Moscova ţine cont de tot ceea ce se întâmplă. Oricum, nimeni nu se îndoia de asta. Cu toate acestea, a declarat senin pragmaticul ţar de azi, Kremlinul nu se va lăsa intoxicat de pasiuni militare. Inedită formulare, mai ales că nu a exclus astfel ceea ce ordonă pentru asigurarea apărării Rusiei şi a securităţii cetăţenilor săi.

Cel puţin până la instalarea viitorului preşedinte al Statelor Unite ale Americii la Casa Albă va continua să miroase a praf de puşcă în Marea Neagră, în Marea Baltică, în Marea Mediterană şi la frontiera de est a NATO, unde se află şi România.

O ţară unde şi oficialii au o conduită tipică sintagmei interbelice, valabilă atunci doar pentru armată: marea mută. Diferenţa fiind că astăzi, într-o situaţie de criză imprevizibilă, conaţionalii lucizi nu vor mai accepta ca România să fie, din nou, îngenunchiată. Nu pe timpul vieţii noastre.

* Colonel (r.) dr., Fondator al Clubului Militar Român de Reflecţie Euroatlantică