Interviu cu Excelenţa Sa Mihai GRIBINCEA
Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar
al Republicii Moldova în România

Vasile SIMILEANU: Mutaţiile survenite în plan regional au atras după sine o insecuritate şi au determinat constituirea de noi alianţe.Cum apreciaţi că ar trebui abordate şi cum prognozaţi dezvoltarea relaţiilor cu România, în contextul actual?

Mihai GRIBINCEA: După anexarea Crimeei de către Rusia şi ocuparea de către aceasta a estului Ucrainei, sistemul internaţional este în proces de reconfigurare. Pe de o parte Rusia, cu arma în mână, şi-a recăpătat dreptul de a pune veto pe unele decizii de politică externă a unor state limitrofe. Pe de altă parte, UE este în prezent într-o criză identitară. Aceasta este concentrată pe crizele ei interne, lăsând impresia unei cetăţi asediate. Este evident că această reconfigurare a sistemului internaţional afectează grav şi securitatea Republicii Moldova. Într-o asemenea situaţie, este foarte important ca ţările de la frontiera estică a UE şi NATO să nu dispară de pe agenda acestor organizaţii. În prezent, este dificil de prezis care va fi în viitorii ani interesul UE şi NATO faţă de ţările din Parteneriatul Estic, precum şi în ce măsură va influenţa în continuare Rusia politica de vecinătate a UE şi NATO. În opinia mea, UE şi NATO trebuie să se implice mai activ şi mai energic în ţările din Vecinătatea Estică. În legătură cu criza politică de la Chişinău de la începutul anului acesta, s-a văzut clar stângăcia UE. După ce a susţinut câţiva ani politic şi financiar Moldova, UE trimitea semnale de indiferenţă faţă de ceea ce se întâmpla la Chişinău. În acelaşi timp, Rusia se amesteca făţiş în afacerile interne ale Moldovei. De asemenea, este primordial ca UE şi NATO să ofere clar în continuare perspectiva aderării la UE a statelor ex-sovietice. După cum se ştie, în prezent UE este în proces de elaborare a unei noi Strategii Globale de Securitate a UE. În opinia mea, în noua Strategie trebuie să-şi găsească reflectare câteva probleme esenţiale cu care se confruntă vecinătatea estică a UE. În primul rând, voi aminti problema conflictelor îngheţate. Subiectul devine cu atât mai arzător, cu cât sunt semne clare că în estul Ucrainei conflictul tinde să se transforme într-un conflict îngheţat de tipul celui transnistrean. Este important, de asemenea, ca în procesul de elaborare a Strategiei Globale de Securitate a UE să nu se uite şi de problematica controlului armamentelor convenţionale, inclusiv a aşa-numitelor arme necontabilizate, adică armamentele convenţionale aflate în posesia autorităţilor neconstituţionale. Conflictul din Ucraina, în care sunt implicate sute sau poate chiar mii de unităţi de tehnică „necontabilizată”, pune acest subiect şi mai stringent pe agenda zilei. De asemenea, este nevoie de o cooperare mai strânsă între UE şi NATO în ce priveşte ţările din vecinătatea lor estică. Mă întreb, de exemplu, dacă nu este necesară o politică de vecinătate a NATO faţă de ţările din Parteneriatul Estic sau dacă nu este nevoie de un program al UE de tip DCBI (Defense Capacity Building Initiative) pentru ţările din vecinătatea estică. În sfârşit, pentru a spori coerenţa şi eficienţa unei politici europene faţă de satele din vecinătatea estică, este nevoie de o mai bună înţelegere a realităţilor din statele din vecinătatea estică. UE şi NATO trebuie să-şi aleagă instrumentarul de acţiuni în ţările din vecinătatea estică ţinând cont de specificul fiecărei ţări în parte. România, în opinia mea, are o expertiză şi înţelegere foarte bună a realităţilor din Moldova, Ucraina, Georgia şi vocea României ar trebui să nu fie doar auzită la Bruxelles, dar şi luată în seamă. În ceea ce priveşte relaţia Republicii Moldova cu România, cred că insecuritatea internaţională va apropia în viitor şi mai mult cele două maluri ale Prutului. Să nu uităm că prima ţară care a recunoscut independenţa Republicii Moldova a fost România. În pofida tuturor tensiunilor şi problemelor care au existat între Chişinău şi Bucureşti de-a lungul anilor, cel mai apropiat şi de nădejde partener pentru Republica Moldova rămâne România. Şi aceasta se explică, în primul rând, prin comunitatea de limbă, istorie şi cultură a celor două state. După căderea regimului Voronin la Chişinău, relaţiile Republicii Moldova cu România au fost marcate de o excelentă colaborare bilaterală în toate domeniile, Bucureştiul fiind primul susţinător al agendei Republicii Moldova de apropiere de UE, de reducere a dependenţei energetice faţă de Rusia. Guvernul României a sprijinit constant şi dezinteresat ţara noastră în negocierile privind liberalizarea regimului de vize, precum şi semnarea Acordurilor de Asociere şi de Liber Schimb cu ţările UE. România a fost şi primul stat din UE care a ratificat aceste documente de o importanţă istorică pentru prezentul şi viitorul european al Republicii Moldova. Dialogul politic este excelent la toate nivelele. În context aş aminti că anul acesta în vizite oficiale la Bucureşti s-au aflat Preşedintele Republicii Moldova, Nicolae Timofti, Preşedintele Parlamentului, Andrian Candu, Prim-ministrul, Pavel Filip, mai mulţi membrii ai Cabinetului. În pofida instabilităţii politice de la Chişinău, România sprijină activ actualul Guvern. Astfel, executivul de la Bucureşti a decis încă de pe acum să declanşeze procedura tehnică pentru acordarea primei tranşe din împrumutul de 150 de mil. euro (împrumut acordat Republicii Moldova, conform Acordului privind asistenţa financiară rambursabilă între România în calitate de împrumutător şi Republica Moldova în calitate de împrumutat, semnat la Chişinău la 7 octombrie 2015), astfel încât, imediat ce va fi semnat acordul de intenţii cu FMI, banii să ajungă la Chişinău. Tot din dorinţa de a susţine Guvernul de la Chişinău, executivul român a acordat un ajutor material cetăţenilor Republicii Moldova, în valoare de 16.690.000 RON (3,7 mil. euro), şi va continua proiectele cu impact social. Acestea prevăd acordarea a 100 de microbuze şcolare unităţilor de învăţământ din Republica Moldova, iniţierea unui program de finanţare a comunităţilor locale, precum şi continuarea programului de reparaţie a grădiniţelor – în acest sens fiind alocaţi cca 3 mil. de euro. În context, aş dori să aduc, şi pe această cale, sincere mulţumiri Guvernului român pentru grantul de 90 mil. RON (20 mil. euro) destinat programelor educaţionale, în baza căruia au fost renovate şi dotate 774 grădiniţe din Republica Moldova. De asemenea, aş menţiona la acest capitol oferirea de către România în fiecare an academic a peste 5.000 de burse tinerilor din Republica Moldova pentru studii liceale, superioare şi de doctorat. Un alt subiect important de pe agenda bilaterală este valorificarea Acordului interguvernamental privind implementarea programului de asistenţă tehnică şi financiară în baza unui ajutor financiar nerambursabil în valoare de 100 milioane de euro acordat de România Republicii Moldova şi Protocoalelor adiţionale acestuia, precum şi implementarea Memorandumului de Înţelegere semnat de Guvernul României şi Guvernul Republicii Moldova în domeniul energetic, semnat în luna mai 2015. Odată cu lansarea în 2014 a gazoductului Iaşi – Ungheni, sperăm că vom reuşi avansarea şi, respectiv, finalizarea celorlalte etape de interconectare a Republicii Moldova la piaţa energetică europeană prin extinderea gazoductului până la Chişinău, precum şi a conexiunilor electrice: Isaccea – Vulcăneşti – Chişinău, Bălţi – Suceava şi Iaşi – Ungheni. Aş menţiona şi proiectele finanţate din bugetul de Asistenţă pentru Dezvoltare (AOD) al Ministerului Afacerilor Externe al României. Pentru anul 2016, au fost aprobate 8 proiecte în valoare de peste 500 mii euro. În baza bugetului AOD, au fost lansate proiectul construirii unui nou sediu al teatrului de la Cahul (800 de mii euro) (piatra de temelie a fost pusă pe 25 februarie 2016 şi urmează a fi dat în exploatare în 2017), proiectul reabilitării Muzeului Naţional de Artă din Chişinău (1 milion euro) şi a Sălii cu Orgă (1 milion euro), precum şi renovarea şi utilarea Institutului Mamei şi Copilului (valoarea totală 1,5 mil. euro). Astfel, în ultimii trei ani, România a alocat Republicii Moldova, pentru proiecte de asistenţă, 70,3 milioane dolari SUA, fiind al doilea donator bilateral, după SUA, şi al treilea în lista generală a donatorilor, după SUA (121,5 milioane dolari SUA) şi Uniunea Europeană (116,8 milioane dolari SUA).  Deci relaţiile dintre Republica Moldova şi România sunt excelente şi am speranţa că acestea aşa vor rămâne în continuare. Bucureştiul rămâne cel mai de nădejde partener şi susţinător al Moldovei, pentru că relaţiile dintre ţările noastre au o fundaţie solidă, ce îşi are originea istorică şi limba comună în originea etnică şi spirituală comună.

V.S.: La Chişinău sunt agreate, în diferite cercuri, curentul „moldovenist”, cât şi formarea „Moldovei Mari”. Cum comentaţi aceste strategii? Sunt naţionale sau importate din Federaţia Rusă? Sunt realităţi sau manipulări?

Mihai GRIBINCEA: Înainte de a răspunde întrebării dumneavoastră, aş vrea să amintesc mai întâi că teoria „moldovenismului” este una de sorginte bolşevică. Aceasta a fost promovată intens după Marea Unire, mai întâi în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, creată de bolşevici în stânga Nistrului, apoi în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, în anii 1940-1941 şi 1944-1989. Politica de moldovenizare, atât în sensul de „indigenizare” a structurilor de stat din RASSM, la fel ca şi ideea creării RASSM, a fost inspirată de conducerea de partid şi sovietică a URSS, precum şi de Internaţionala Comunistă. Ultima, de exemplu, în aprilie 1925, recomanda partidelor comuniste din lume să susţină „prin toate mijloacele posibile aspiraţiile naţionale ale moldovenilor, care se consideră un popor aparte faţă de români şi recunosc limba de sine stătătoare faţă de cea română”. Scopurile declarate ale „moldovenizării” erau următoarele: trecerea lucrărilor de cancelarie în aparatul de stat la „limba moldovenească”, sporirea numărului moldovenilor în aparatul administrativ şi de stat, atragerea moldovenilor în partidul bolşevic, în Komsomol (Uniunea Tineretului Comunist) şi în sindicate, crearea condiţiilor necesare pentru ca populaţia moldovenească să poată studia în limba maternă în şcoli şi în instituţiile de învăţământ superior, dezvoltarea „culturii şi a limbii moldoveneşti”. În realitate, aceste acţiuni au servit doar ca un paravan pentru acreditarea teoriei moldoveniste, privind existenţa în RASSM şi în Basarabia a unui popor deosebit de poporul român şi vorbind o limbă diferită de cea română. Astfel, se asigura un suport ideologic necesar şi un „spor de legitimitate” actului creării RASSM şi pretenţiilor sovietice asupra Basarabiei. Totodată, întregul arsenal de acţiuni masive, orientate asupra populaţiei româneşti, avea să o „convertească” la ideologia comunistă şi să o antreneze în „construcţia socialistă”, pregătind şi viitori lucrători de partid şi sovietici, care, la momentul oportun, aveau să sovietizeze Basarabia şi România („atunci când acestea vor deveni sovietice”). După ocuparea Basarabiei de către URSS, la 28 iunie 1940, teoria moldovenismului a fost extinsă şi în teritoriile dintre Prut şi Nistru. Aceasta, în linii mari, nu s-a deosebit foarte mult de cea promovată în RASSM, în anii 1924-1940, şi a fost utilizată de către autorităţile sovietice pentru a justifica ocuparea la 28 iunie 1940 a Basarabiei de către URSS, în conformitate cu prevederile pactului Ribbentrop-Molotov. După declararea independenţei Republicii Moldova, doctrina moldovenismului a fost abandonată pentru aproximativ doi ani, ca, de la sfârşitul anului 1992, sub pretextul că recunoaşterea caracterului românesc al Moldovei ar submina statalitatea Republicii Moldova şi ar împiedica reglementarea conflictului transnistrean, s-a revenit la ea. Lozinca lansată de preşedintele de atunci al Republicii Moldova, Mircea Snegur, a fost „Nici cu ruşii, nici cu românii”. În realitate, ea însemna o îndepărtare de România şi exprima dorinţa noii conduceri a Republicii Moldova, constituită în marea ei majoritate din vechea nomenclatură de partid, de a rămâne în sfera de influenţă rusă. Primii paşi spre reabilitarea doctrinei moldovenismului au fost renunţarea la etnonimul de român pentru a defini populaţia majoritară a Republicii Moldova şi denumirea limbii de stat în Constituţia Republicii Moldova drept „moldovenească”.

În anii 2001-2009, preşedintele Vladimir Voronin a încercat să acrediteze moldovenismul drept ideologie de stat, în pofida faptului că articolul 5 paragraful 2 din Constituţia Republicii Moldova stipulează că nicio ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului. La fel ca şi în perioada sovietică, esenţa acestei doctrine era negarea caracterului românesc al populaţiei de origine etnică română din Republica Moldova, precum şi al limbii vorbite de aceasta. Ea se bazează pe câteva falsuri istorice: 1) În Republica Moldova şi în România ar exista două etnii diferite – românii şi „moldovenii”, care ar vorbi două limbi diferite – româna şi, respectiv, „moldoveneasca”. 2) În Republica Moldova românii ar fi o minoritate etnică. 3) Republica Moldova este „continuarea politico-juridică a procesului multisecular de afirmare a statalităţii poporului moldovenesc”. Cu alte cuvinte, statul Republica Moldova, nici mai mult, nici mai puţin, ar fi succesorul / continuatorul Statului Feudal Moldovenesc întemeiat în secolul XIV. Guvernul comunist promova moldovenismul sub pretextul dorinţei de a consolida statalitatea Republicii Moldova. Consilierul prezidenţial Reşetnikov, prezentând în Parlament Concepţia politicii naţionale a Republicii Moldova, document prin care doctrina „moldovensmului” a fost acreditată oficial în Republica Moldova, a declarat că, printre altele, Concepţia are următoarele scopuri: „asigurarea concilierii civice; dezvoltarea tuturor comunităţilor etnice şi lingvistice, precum şi a relaţiilor interetnice corecte; depăşirea urmărilor conflictului civil de la finele anilor ’80 şi începutul anilor ’90; neutralizarea tentativelor de demoldovenizare, de negare a existenţei naţiunii şi statalităţii moldoveneşti, de discreditare a istoriei Moldovei, de ignorare a etnonimului „moldovean” şi a noţiunii de „limba moldovenească” etc. În realitate, „moldovenismul” promovat de comunişti a avut efecte cu totul opuse celor declarate, conducând la subminarea suveranităţii Republicii Moldova şi la tensiuni politice în societate. Societatea moldovenească, ca urmare a încercărilor comuniştilor de a impune „moldovenismul”, a devenit mai polarizată decât la sfârşitul anilor ’80. În Moldova exista o societate divizată nu numai pe criterii etnice, dar şi o populaţie majoritară, românească, dezbinată. Deoarece o mare parte a populaţiei, în special intelectualitatea, nu a acceptat doctrina moldovenismului, între Putere şi unele pături profesionale ale populaţiei au apărut contradicţii, ce puteau conduce la conflicte. „Moldovenismul” tindea să fie o doctrină totalitară, cultivând ura şi superioritatea „moldovenilor” faţă de români. Mass-media controlate de guvern (în special ziarele „Moldova suverană” şi „Nezavisimaia Moldova”) abundau de articole denigratoare împotriva românilor şi a României şi de injurii la adresa celor care se autoidentifică ca români în Moldova. Doctrina moldovenismului a agravat şi relaţiile interetnice din Republica Moldova, în special între populaţia românească / moldovenească şi celelalte minorităţi. Moldovenismul era prezentat de autorităţi drept o grijă a Guvernului faţă de minorităţile naţionale din Moldova. În realitate, prin politicile sale Guvernul nu dorea altceva decât să rusifice minorităţile. Situaţia se agrava prin faptul că autorităţile comuniste tratau adversarii doctrinei moldovenismului ca adversari ai statalităţii moldoveneşti. În Concepţia politicii naţionale a Republicii Moldova, document adoptat de Parlament la 19 decembrie 2003, autorităţile îşi propuneau „neutralizarea, în conformitate cu legislaţia privind drepturile omului şi cerinţele constituţionale, a necontenitelor tentative de demoldovenizare, de negare a existenţei naţiunii moldoveneşti şi a statalităţii moldoveneşti, de discreditare a istoriei Moldovei, de ignorare a etnonimului „moldoveni” şi glotonimului „limba moldovenească””. În timpul regimului Voronin, autorităţile de la Chişinău au încercat să acrediteze şi ideea creării unei „Moldove Mari”, susţinând deschis publicarea la Chişinău a mai multor lucrării de istorie a Moldovei cu hărţi ale Principatului Moldovei pe copertă, precum şi încurajând constituirea asociaţiei „Comunitatea Moldovenilor” în România. Mai mult, preşedintele Voronin s-a pronunţat, într-un interviu acordat agenţiei Moldpres, „că cei 10 milioane de membri ai Asociaţiei Moldovenilor trebuie să fie recunoscuţi ca etnie în România”. După căderea regimului Voronin, evident că teoria moldovenismului a fost abandonată, aceasta ne mai fiind o doctrină de stat. Sunt însă forţe politice (în special Partidul Socialist, condus de Igor Dodon, şi Partidul Comunist, condus de Vladimir Voronin), care se declară adepte ale moldovenismului şi continuă să promoveze această teorie. Aceste forţe politice sunt ghidate în acţiunile lor de teama unei uniri a Republicii Moldova cu România şi dorinţa de a găsi o justificare a existenţei statului independent Republica Moldova. Evident că aceste forţe sunt susţinute de Moscova, care vede în apropierea Republicii Moldova de România un pericol la adresa intereselor sale în zonă. Să ne amintim în context de declaraţiile românofobe ale lui Valeri Kuzmin, cel mai românofob dintre ambasadorii ruşi de la Chişinău şi proaspăt ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Federaţiei Ruse în România. În 2009, de pildă, abia la câteva luni după căderea regimului Voronin, acesta comenta manualele de istorie de la Chişinău: „nu-mi place cursul de istorie a românilor care a fost predat în această ţară timp de mai mulţi ani. Acest curs este bazat pe rusofobie şi pe stereotipuri anti-ruseşti, în timp ce imperiul rus a stat la baza formării statului român”. În 2011, când se împlineau 67 de ani de la încheierea operaţiunii Iaşi – Chişinău, Valeri Kuzmin a ţinut să felicite cetăţenii Republicii Moldova cu ocazia „eliberării Moldovei de către armatele sovietice de sub jugul germano-român”. Comentariile sunt de prisos. În opinia mea, Moldova, la fel ca şi alte state apărute pe ruinele imperiului sovietic, nu are nevoie, însă, de o doctrină de stat pentru a-şi justifica existenţa. Moldova are nevoie, înainte de toate, de bunăstare şi armonie socială. Ori, nici una, nici alta nu vor putea fi obţinute până nu se vor recunoaşte două adevăruri istorice: a) populaţia majoritară a acestui stat sunt românii, care astăzi sunt constituiţi într-un nou stat românesc – Republica Moldova; b) limba pe care o vorbeşte populaţia majoritară a Republicii Moldova este Limba Română. Recunoaşterea acestor adevăruri va permite societăţii să se consolideze şi să caute căi de depăşire a crizei în care se află statul, să pună capăt discuţiilor inutile şi interminabile despre limbă şi alfabet, despre problemele identitare.

V.S.: Mai este posibilă revenirea Basarabiei la Patria Mamă?

Mihai GRIBINCEA: În ajunul Centenarului Marii Uniri, problema (Re)Unirii Basarabiei cu România este tot mai actuală. Sunt sigur că o studiere la rece a împrejurărilor care au condus la Unirea Basarabiei cu România în 1918 şi a situaţiei interne din Republica Moldova de astăzi, precum şi a conjuncturii internaţionale ne permite să răspundem fără echivoc că, cel puţin în timpul apropiat, acest lucru e puţin posibil. Cunoaşterea evenimentelor legate de Marea Unire ne permite să acţionăm însă în prezent mai înţelept şi cu mai multă maturitate. Vorbesc de realism şi maturitate, pentru că astăzi, mai mult ca oricând, este nevoie de aceste calităţi atunci când vorbim de Unirea din 1918, de dorinţele şi acţiunile noastre de astăzi. Dorinţele şi acţiunile noastre de astăzi trebuie să ţină cont de câteva realităţi. În primul rând, Republica Moldova de astăzi nu este Basarabia din anul 1918. Nici în privinţa componenţei naţionale, nici ca teritoriu şi frontiere. Astăzi, Republica Moldova este cu mult mai divizată din punct de vedere politic, administrativ, etnic, lingvistic, religios decât Basarabia anului 1918. Republica Moldova de astăzi are o parte a teritoriului ocupat de Rusia – pretinsa „Republică Moldovenească Nistreană”, cu structuri de stat şi armată proprie, cu trupe ruse care-i apără structurile anticonstituţionale. Pe teritoriul Republicii Moldova există o republică autonomă – Găgăuzia, în al cărei statut de autonomie se stipulează clar că în cazul în care Moldova îşi pierde statalitatea, Găgăuzia va avea dreptul la autodeterminare. În al doilea rând, Elita politică a Republicii Moldova şi cea a Basarabiei anului 1918 sunt lucruri total diferite. Mulţi din cei care au votat Unirea la 1918 aveau în spate închisorile ţariste (să ne amintim aici de Constantin Stere, Pantelimon Halipa, de exemplu), marea majoritate a celor care au votat Independenţa Republicii Moldova în 1991 aveau în spate şcoala de partid sovietică. Spre deosebire de Basarabia anului 1918, Republica Moldova are deja o istorie de 25 de ani de stat independent. În această perioadă, s-a creat nu doar o „nomenclatură”, dacă putem spune aşa, care este interesată în consolidarea şi perpetuarea statului Republica Moldova, dar şi o mentalitate aparte. Câteva generaţii de copii au fost educaţi în şcoală în calitate de cetăţeni ai unui stat independent. Să nu uităm şi de rolul propagandei ruse în Moldova, care, în cazul Republicii Moldova, este, dacă nu mai periculoasă, atunci cel puţin tot atât de periculoasă ca Armata a 14-a din Transnistria. Propaganda rusească este o ameninţare nu doar la adresa securităţii Moldovei, dar şi a altor state ex-sovietice. Este cazul ca UE să susţină aceste ţări pentru a face faţă acestei propagande. Putem cu uşurinţă să schiţăm „liniile directorii” după care se va conduce propaganda rusă în Moldova, în campania electorală din toamnă. În primul rând, se va face o analogie incorectă între dezintegrarea URSS şi procesele care au loc în prezent în UE, exagerându-se ideea dispariţiei UE. Se vor exagera problemele conaţionalilor noştri în UE după Brexit, ilustrându-se evident în culori roz situaţia moldovenilor din Rusia. Teza că Moldova bate într-o uşă care nu se va deschide niciodată pentru ea va domina, de asemenea, discursul anti-european. Şi această propagandă va avea loc în timp ce tabăra pro-europeană de la Chişinău este dezbinată şi lipsită de argumentele pro-europene. Revenind la subiectul (Re)Unirii Basarabiei cu România, mai trebuie să ţinem cont şi de faptul că situaţia internaţională actuală este foarte diferită de cea din anul 1918. Atunci Basarabia era o regiune ruptă recent de la Imperiul Rus, care încă nu reuşise să fie recunoscută internaţional, Republica Moldova este recunoscută astăzi de toate statele din lume, este stat-membru al ONU şi alte organizaţii internaţionale. România, la rândul ei, este şi ea parte al aceloraşi organizaţii şi, mai mult, este stat-membru NATO şi al UE.

V.S.: Ce doreşte Republica Moldova de la comunitatea euroatlantică? Dar de la Federaţia Rusă?

Mihai GRIBINCEA: Republica Moldova doreşte să i se respecte suveranitatea, integritatea teritorială, dreptul de a alege la ce organizaţii şi alianţe să participe atât de la comunitatea euroatlantică, cât şi de la Federaţia Rusă. Evident că în acest sens Moldova nu are nicio problemă cu comunitatea euroatlantică. Problemele apar cu Federaţia Rusă, care, şi după 25 de ani de la dezintegrarea URSS, continuă să privească Republica Moldova ca pe o colonie, să-i indice cu cine să aibă relaţii şi cu cine nu, Moscova continuă să susţină separatismul în Moldova, îşi menţine prezenţa militară pe teritoriul Transnistriei împotriva voinţei Guvernului Republicii Moldova, etc. Evident că ne dorim ca Rusia să trateze Republica Moldova ca pe un partener egal, să ne respecte suveranitatea şi integritatea teritorială, să nu susţină separatismul transnistrean şi găgăuz, să-şi retragă trupele de ocupaţie din Transnistria, precum şi aşa-numitele forţe de pacificare, să avem relaţii economice fără presiuni şi embargouri. Uneori este comic să vezi cum Moscova insistă pe statutul de neutralitate al Moldovei, în acelaşi timp căutând diferite pretexte şi argumente pentru a nu-şi retrage trupele de pe teritoriul Moldovei. Apropo, forţele pro-ruse de la Chişinău, susţinute de Rusia, consideră că Moldova ar trebui să întrerupă orice relaţii cu NATO, invocând acelaşi statut de neutralitate al Moldovei. Evident că argumentul este fals. Neutralitatea, după cum a arătat exemplul Ucrainei, nu este o umbrelă de securitate, dacă neutralitatea este doar proclamată, dar nu şi recunoscută internaţional sau măcar de vecini, dacă nu este garantată. Anexarea Crimeei, după cum ştim, a generat discuţii cu privire la statutul de neutralitate în Finlanda, în Suedia, ţară ne-aliniată, în care unii politicieni au realizat că, în pofida apartenenţei la UE şi a unei cooperări foarte extinse cu NATO, Alianţa nu are nicio obligaţie juridică de a apăra ţara în cazul unui eventual război cu Rusia. Discuţii intense despre neutralitate au loc şi în Moldova. Dar acestea, de cele mai multe ori, sunt de inspiraţie rusească, contrapunând neutralitatea colaborării ţării cu NATO. Este evident, însă, că statutul de neutralitate nu este şi nu trebuie privit ca un obstacol în calea cooperării cu NATO. Exemple elocvente în acest sens sunt cooperarea Austriei, Elveţiei, Finlandei şi Irlandei cu NATO. Moldova trebuie să beneficieze pe deplin de posibilităţile de cooperare pe care le oferă Alianţa statelor neutre. În acest context, este salutabilă susţinerea României şi a altor state membre NATO pentru cooperarea Republicii Moldova cu NATO, susţinere de care Chişinăul s-a bucurat şi la ultimul Summit NATO de la Varşovia. Din păcate, din cauza poziţiei unor state, în Declaraţia finală a Summitului nu şi-a găsit reflectare şi solicitarea Republicii Moldova ca Alianţa să îndemne Rusia să-şi retragă necondiţionat trupele de ocupaţie din Transnistria.

V.S.: Pe cât de mult complică astăzi prezenţa trupelor ruse dialogul moldo-rus?

Mihai GRIBINCEA: Problema prezenţei trupelor ruse pe teritoriul Republicii Moldova rămâne, din păcate, una din chestiunile litigioase pe agenda bilaterală moldo-rusă. Acestea continuă să fie o sursă de pericol şi de ameninţare la adresa securităţii naţionale. Din păcate, Moscova nu-şi respectă angajamentele luate atât în plan bilateral, cât şi internaţional, de a-şi retrage trupele din Moldova. Vreau să amintesc că, la 21 octombrie 1994, Moldova şi Rusia au semnat un acord, prin care Rusia s-a angajat să-şi retragă trupele din Moldova în decurs de trei ani, dar Moscova nu a mai ratificat Acordul respectiv. În prezent, unii oficiali ruşi, în frunte cu ministrul de externe Lavrov, încearcă să facă responsabilă Moldova de eşecul nereglementării conflictului transnistrean şi al neretragerii trupelor ruse din Transnistria, acuzând Moldova că nu a semnat, în 2003, aşa numitul Memorandum Kozak. În realitate, lucrurile stau tocmai invers. Moscova se face că uită că Memorandumul nu a fost semnat de preşedintele de atunci Voronin tocmai pentru că prevedea păstrarea prezenţei militare ruse pe teritoriul Moldovei până în 2020. În context vreau să subliniez că respingerea de către Chişinău a „Memorandumului Kozak” a nemulţumit foarte mult atunci Moscova, nemulţumire peste care nu poate trece Rusia nici în prezent, pentru că negocierea Memorandumului a scos la iveală, mai evident ca oricând, faptul că pretinsa RMN nu este decât o unealtă a Rusiei în regiune. Smirnov şi clica sa, care până atunci declarau că nu vor decât independenţă pentru republica lor, au uitat imediat de aceasta, când li s-a ordonat de la Moscova să semneze Memorandumul Kozak. Rusia, la rândul ei, i-a „convins” pe liderii transnistreni să accepte planul lui Kozak, pentru că acesta îi satisfăcea îndeajuns interesele imperiale în zonă – documentul semnat ar fi legalizat prezenţa trupelor ruse pe teritoriul Republicii Moldova până în 2020.În prezent, din cauza războiului dus în Ucraina, Moscova are probleme cu accesul în Transnistria. Dacă, înainte de anexarea Crimeii, Rusia putea aduce nestingherit tehnică şi militari în regiune, acum poate face acest lucru doar prin aeroportul Chişinău. Autorităţile moldoveneşti, în mod firesc, doresc să ştie cine şi ce bunuri intră pe teritoriul Moldovei, fapt care nemulţumeşte Rusia.