Daniel PIPES

No, it’s not ISIS or rampaging Shi’i militias. It’s the Mosul Dam, Iraq’s largest, and its possible collapse, perhaps leading to millions of deaths. Those in the know worry catastrophe could strike this spring, as snows melt and build an uncontrollable water pressure.

Hastily built in wartime for the dictator Saddam Hussein by a German-Italian consortium, the Mosul Dam was located where it is because one of Hussein’s cronies came from the area and used his pull, despite the fact that engineers knew from the start that its porous gypsum base could not sustain such a huge structure.

What was then called the Saddam Dam opened in 1984 and within two years needed constant grouting, that is, day and night infusions of microfine cement, lots of it – 200 million pounds over the decades – to keep it from collapsing. The grouting keeps the foundational problem from worsening but does not solve it.

The years went by; fortunately, there was no disaster on the American watch. Then, during a fateful ten-day period, August 7-17, 2014, the Islamic State (ISIS) seized control of the dam. While the group neither sabotaged nor blew up the structure, grouting stopped for six weeks and the whole repair regime – especially the skilled workers and the supply of cement – henceforth became less consistent.

As a result, the dam has steadily weakened over the past 19 months, to the point that experts worry that a surge of spring waters will overwhelm it and cause its collapse.

That the dam’s two emergency floodgates are broken and cannot be opened to relieve intense pressure renders the situation the more fraught.

The consequences of a collapse are terrifying: A wall of water 45-70 feet high would reach Mosul, a city of some one million inhabitants, in about four hours. Then the flood wave would roll down the Tigris River valley to other cities, including the capital Baghdad, before dispersing in a wide flood. A huge number of immediate casualties would be followed by drought, disease, lack of electricity, chaos, and crime, ensuring biblical-level miseries and fatalities.

For years, quiet grouting and blithe assurances kept the precariousness of the Mosul Dam obscure. But heightened alarms coming from the US government since the start of 2016, relying primarily on US Army Corps of Engineers estimates, appear finally to have awakened Iraqis to the dangers they face. The US embassy in Baghdad has even issued a highly unusual ”Mosul Dam Preparedness Fact Sheet” with advice (in English, alas) on evacuation steps, educational needs, and relief efforts.

In contrast, the Iraqi government issues a stream of dishonest assurances that there’s no problem. Mohsen al-Shimari, Iraq’s minister for Water Resources and official in charge of the dam, says ”The danger is not imminent, it’s far off. The danger is 1 in 1,000” (itself, an unacceptable risk). Or he insists that Mosul Dam is in ”no greater” danger than other dams. At other times he actually claims ”there is no problem in the dam that may lead to its collapse.” Note the inconsistency, itself a sign of duplicity.

In keeping with this irresponsible, even criminal nonchalance, Iraqi authorities have done next to nothing to prepare for a possible collapse. Yes, they claim that a  contingency plan exists, but no one has seen it, much less learned its details, so what use can it have in time of crisis? Yes, they signed a $300 million deal with Trevi, an Italian company, to repair and maintain the Dam, but this is a Band-Aid fix, not a longterm solution.

To make matters worse, the dam’s most vulnerable city, Mosul, labors under the rule of the apocalyptic Islamic State, whose disregard for human life and extreme hostility toward the outside world negates both crisis planning and international assistance. But there is a silver lining here; ISIS’ monstrous rule has caused Mosul’s population to decline from 2½ million two years ago to about 1 million now, thereby reducing the number of potential casualties there.

Assuming the dam survives this year’s snow melt, only one long-term solution exists: to complete the Badush Dam downstream from the Mosul Dam that would mitigate the consequences of a collapse. Started soon after the grouting began in 1986 but halted in 1990, this ancillary dam will cost US$10 billion that the Iraqi government cannot afford. But it must be the country’s highest priority.

Apocalipsa Irakului care vine

Daniel PIPES

Nu, nu este ISIS sau miliţiile rampaging Shi’i. Este barajul Mosul, cel mai mare din Irak, şi posibilul său colaps, poate conducând la milioane de morţi. Aceia care ştiu sunt îngrijoraţi că apocalipsa ar putea lovi în acestă primăvară, întrucât zăpada se topeşte şi creează o presiune a apei incontrolabilă.

Construit la repezeală în vreme de război pentru dictatorul Saddam Hussein de consorţiu un germano-italian, Barajul Mosul a fost localizat aici întrucât unuş din acoliţii lui Hussein provenea din această zonă şi şi-a folosit influenţa, în pofida faptului că inginerii ştiau de la început că baza sa de gips poros nu putea susţine o asemenea structură uriaşă.

Ceea ce a fost atunci numit Barajul Saddam s-a deschis în 1984 şi în doi ani necesita cimentare constantă, aceasta este, infuzii zi şi noapte de ciment microfin, o mulţime – 200 milioane pounds în cursul decadelor – pentru a-l ţine să nu colapseze. Cimentarea ţine problema de la fundaţie de la a se înrăutăţi, dar nu o rezolvă.

Anii au trecut; din fericire, nu a existat niciun dezastru sub supravegherea americană. Apoi, în timpul unei perioade de zece zile fateful, 7-17 august 2014, Statul Islamic (ISIS) a obţinut controlul barajului. În vreme ce grupul nici nu a sabotat sau aruncat în aer structura, cimentarea s-a oprit pentru şase săptămâni şi întregul regim de reparaţii – în special muncitorii specializaţi şi furnizarea de ciment – ca urmare a devenit mai puţin consistent.

Ca rezultat, barajul a fost progresiv slăbit în ultimele 19 luni, până în punctul că experţii sunt îngrijoraţi că un val de ape de primăvară îl vor copleşi cauza colapsul său.

Faptul că cele porţi de inundaţie de urgenţă ale barajului sunt stricate şi nu pot fi deschise pentru a elibera intensa presiune face situaţia şi mai înspăimântătoare.

Consecinţele unui colaps sunt teribile: Un perete de apă de înălţime 45-70 picioare ca atinge Mosul, un oraş de aprox. un milion de locuitori, în patru ore. Apoi valul potopului se va rostogoli pe Valea Fluviului Tigriu spre alte oraşe, incluzând capitala Bagdad, înainte de a se dispersa într-o inundaţie de mari proporţii. Un număr uriaş de victime imediate va fi urmat de secetă, boli, lipsa electricităţii, haos şi criminalitate, determinând nenorociri şi calamităţi de proporţii biblice.

De ani, cimentarea în linişte şi asigurările blithe au ţinut în umbră precaritatea Barajului Mosul. Dar semnale de alarmă highlited venind de la guvernul SUA de la începutul lui 2016, bazate primar pe estimările US Army Corps of Engineers, par să fi trezit în final irakienii în faţa pericolelor pe care le înfruntă. Ambasada SUA în Bagdad chiar a emiso foarte neobişnuită Dare de seamă privind starea de pregătire a Barajului Mosul ”Mosul Dam Preparedness Fact Sheet” cu sfaturi (în engleză, alas) privind etapele evacuării, nevoile educaţionale şi eforturile de asistenţă.

În contrast, guvernul irakian a emis un curent de asigurări lipsite de onestitate că nu este nicio problemă. Mohsen al-Shimari, ministrul irakian pentru resurse de apă şi oficial însărcinat cu barajul, spune ”Pericolul nu este iminent, este departe. Pericolul este 1 la 1.000” (în sine un risc inacceptabil). Ori el insistă că Barajul Mosul nu este într-un pericol ”mai mare” decât alte baraje. În alte ocazii, el chiar declară ”nu există nicio problemă cu barajul care ar putea duce la colapsul său.” Notaţi inconsistenţa, în sine un semn de duplicitate.

Continuând cu această iresponsabilă, chiar criminală nonşalanţă, autorităţile irakiene nu au făcut aproape nimic pentru a se pregăti pentru un posibil colaps. Da, ei afirmă că un plan de  contingenţă există, dar nimeni nu l-a văzut, cu atât mai puţin să afle detaliile sale, aşa că ce folos poate avea în timp de criză? Da, ei au semnat un contract de300 milioane $ cu Trevi, o companie italiană, pentru a repara şi întreţine barajul, dar aceasta e o soluţie temporară, nu una pe termen lung.

Pentru a face lucrurile şi mai rele, cel mai vulnerabil oraş al barajului, Mosul, munceşte sub regula apocalipticului Stat Islamic, a cărui lipsă de consideraţie pentru viaţa omului şi ostilitate extremă faţă de lumea exterioară neagă atât planificarea de criză şi asistenţă internaţională. Dar există silver lining aici; stăpânirea monstroasă ISIS a cauzat scăderea populaţiei Mosulului de la 2½ milioane cu doi ani în urmă la cam 1 milion acum, astfel reducând numărul potenţialelor victime acolo.

Presupunând că barajul supravieţuieşte topirii zăpezii de anul acesta, numai o soluţie pe termen lung există: a termina Barajul Badush în aval de Barajul Mosul care vor înlătura consecinţele colapsului. Începând curând după ce a început cimentarea în 1986 dar oprit în 1990, acest baraj ancillary dam va costa 10 miliarde $ SUA pe care guvernul irakian nu şi-i poate permite. Dar trebuie să fie cea mai înaltă prioritate a ţării.