Corneliu VLAD^

Pe răspunsul la întrebarea cu rezonanţă hamletiană dacă democraţia este sau nu astăzi în criză se duce de mai multă vreme o dezbatere dintre cele mai privilegiate şi mai prelungite în spaţiul public al planetei. Este sau nu democraţia lumii în criză? Da, este în criză permanentă, perpetuă, de când există ea, din Antichitate, spun unii. Ba nu, nu e vorba de criză, ce fel de criză ar putea fi una care durează de zeci de ani, e o stare naturală, spun alţii.

Oricum, în criză sau nu, democraţia rămâne, încăpăţânată şi tenace, de neclintit şi de neînlocuit, cap de afiş al lumii moderne. Şi este, ca pe vremea lui Churchill, cel mai rău dintre sistemele de guvernare cunoscute, cu excepţia tuturor celorlalte, pentru a apela, şi noi, la cea mai paradoxală, dar şi mai subtilă, definiţie a democraţiei, cu excepţia tuturor celorlalte formulate până acum.

În marea sfadă mondială asupra democraţiei, optimiştii sunt, cum era şi de aşteptat, mai puţini şi mai puţin sonori. „Democraţia a triumfat, regimurile comuniste au dispărut şi democraţia nu-şi mai află alţi adversari decât în ea însăşi” – constată politologul francez Jean-Claude Casanova, în 1994, adică la foarte scurt timp după prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa Răsăriteană, dezmembrarea Uniunii Sovietice şi – cum mulţi credeau – încheierea Războiului Rece cu victoria fără drept de apel a Occidentului democraţiei şi economiei de piaţă asupra Imperiului Răului. Era vremea marilor speranţe, pe care mulţi gânditori occidentali se grăbeau să o teoretizeze prin formule mai mult sau mai puţin captivante, între care vedeta metaforelor a fost „Sfârşitul Istoriei”, solemn proclamat de universitarul american Francis Fukuyama.

„Am putea susţine îndreptăţiţi că democraţiei nu i-a fost niciodată atât de bine”, afirma filozoful şi istoricul francez Marcel Gauchet, în 2007, care se explica: „Principiul democraţiei a câştigat la modul universal, planetar, dar precizez: principiul. Democraţia nu mai are într-adevăr adversar, nici nu mai există cineva care să poată pretinde a o înlocui cu ceva mai bun. Vitalitatea revendicării democratice nu a fost nici ea vreodată atât de riguroasă”. Dar după aceste afirmaţii, atât de tonifiante, dacă nu chiar de-a dreptul triumfaliste, (deşi o undă de nelinişte şi nesiguranţa e totuşi perceptibilă), autorul francez trage brusc un semnal de alarmă: „…cetăţenii democraţiilor noastre solid instalate sunt prada unei adânci nelinişti. O nelinişte extraordinar de greu de conturat”. Căci nu este vorba doar de neîncredere în instituţii, partide, personalităţi, programe, politici etc, ci de o nelinişte în miezul căreia îţi pare a fi sentimentul de deposedare şi de neputinţă”. Abordarea filozofului francez se singularizează, de aceea, în lumea de idei a momentului, drept care vom stărui asupra ei, întrucât promite să deschidă noi căi de reflecţie asupra viitorului democraţiei într-o lume tot mai globalizată şi (electronic) mercantilizată.

Stupefiant este că autorul occidental face această constatare nu asupra cetăţeanului din fosta Europa Răsăriteană, care, la numai câţiva ani după ce-şi luase „raţia de libertate” a fost cuprins de frustrare şi dezamăgire în faţa noilor sfidări ridicate în faţa lui de o perioadă numită fie post-comunism, fie tranziţie şi post-tranziţie, fie democraţie emergentă, dar care s-a dovedit a fi de fapt varianta modernă a „capitalismului sălbatic” din secolul al XIX-lea. „Post-comunismul este mai rău decât comunismul” au început să afirme tot mai mulţi teoreticieni, iar sondajele de opinie i-au confirmat (sau poate că mai degrabă revelaţia a urmat un parcurs exact invers). Oricum, pentru est-europeni, experienţa democraţiei a fost pe cât de pasionantă, pe atât de năucitoare şi, pentru mai toţi, greu de metabolizat. Pentru că, aşa cum spunea un scriitor şi eseist din spaţiul post-iugoslav, am fost într-un fel în situaţia vietăţilor, care după ce n-au cunoscut decât viaţa în cuşcă, au fost aruncate dintr-odată în junglă şi obligate să se acomodeze din mers unei vieţi mult mai încărcate de primejdii necunoscute. Sau să dispară.

Dar, revenind, noua şi profunda nelinişte a cetăţenilor din spaţiul democraţiei a fost constatată şi exprimată de un teoretician în chiar una din ţările cu cea mai aşezată democraţie, în Franţa Revoluţiei de la 1789 şi a Declaraţiei drepturilor omului. De ce-ar putea fi tulburată viaţa generaţiilor de astăzi ale democraţiilor consacrate? Pentru că, observă universitarul francez, criza democraţiei îşi mută centrul de greutate din plan social în plan individual. Deficitul de democraţie ajunge astfel să afecteze în modul cel mai direct, nemijlocit, în primul rând persoana umană, înainte de a marca negativ societatea alcătuită din aceste individualităţi.

În acest fenomen, Marcel Gauchet vede „un divorţ între libertate şi putere”, pe care el îl descrie astfel: „Suntem din ce în ce mai liberi la nivel individual, dar această libertate înseamnă din ce în ce mai puţin în ce priveşte modelarea destinului colectiv”. Mai de-a dreptul (sau cinic) spus, „din punct de vedere colectiv, avem din ce în ce mai puţină putere”. Cu cât mai multă libertate individuală, cu atât mai puţină putere colectivă. Aceasta este, de fapt, în concepţia filozofului francez, esenţa crizei democraţiei din lumea în care trăim. Este o criză pe care am putea-o denumi criză existenţială (dacă autorul aici menţionat nu ar defini-o ca o „criză de creştere”). În orice caz, însă, este un moment în care democraţia riscă să-şi piardă sensul, dacă prin această noţiune înţelegem ceea ce atât de inspirat Marcel Gauchet defineşte drept „convertirea libertăţii fiecăruia în puterea tuturor”. Ori, în societăţile democratice ale începutului de secol XXI, prevalentă este tendinţa în sens contrar: libertatea individuală care prejudiciază puterea colectivă. „Un fenomen straniu”, exclamă sobrul (de altfel) autor francez, căci, într-un fel, asistăm chiar la o schimbare a semnificaţiei cuvântului democraţie. Căci, lămureşte el, în accepţia obişnuită, democraţie înseamnă tot mai mult doar garantarea libertăţilor individuale, ignorându-se, de asemenea tot mai mult, cea de a doua dimensiune a democraţiei: puterea publică. Dar pe fondul devitalizării puterii publice, sporeşte ponderea altor forţe ca factor de decizie, în special puterea economică, puterea banului. Iar de aici, un nefast cerc vicios: indignare şi revoltă, tot mai neputincioasă, împotriva puterii banului, pentru că nici el nu este în stare să rezolve problemele societăţii (sau să le rezolve în folosul ei), dar „nu poţi ca, după ce ai cerut totul economicului, să ajungi să te miri că economicul îţi impune legea sa”.

Democraţia din zilele noastre, atrage atenţia Marcel Gauchet, este ameninţată de două pericole, pe care el le califică drept „universalisme”: „universalismul drepturilor personale, conform cărora nu există decât indivizi şi un alt universalism, neîndeajuns de relevat, care este încarnarea practică a universalului din lumea noastră, adică banul, universalismul operaţional al pieţelor financiare”. Aceste două universalisme, subliniază profesorul francez, „impun, la o scară fără precedent, idealul de a vedea aceleaşi reguli domnind pretutindeni, indiferent unde şi faţă de oricine”. Faţă de aceste universalisme, constată autorul citat, „comunităţile istorice specifice, care sunt statele naţiuni, mari sau mici, sunt lipsite de orice competenţă şi chiar dovedesc o îngustime de gândire insuportabilă”. O asemenea hegemonie a universalului face ca „ancorarea într-o anumită istorie să însemne condamnarea la o particularitate care este o ofensă la adresa universalismului care deţine singurele referinţe ce valorează. Aceste referinţe fiind indivizii şi capitalurile de nicăieri în timp şi spaţiu.”

Halucinantă şi de coşmar, o asemenea viziune a societăţii democratice a viitorului care începe acum: cetăţenii lumii secolului XXI, toţi cu averi electronice prin buzunare, hălăduind, ca „omul fără umbră” din povestea din secolul XIX, fără griji (sau cu griji doar de ei ştiute), dar şi fără amintiri, prin tot mai întinse spaţii democratice „sans frontieres”. Trăim într-o lume cu indivizi tot mai mulţi, dar şi tot mai singuri, chiar dacă mereu însoţiţi, asemenea unui câine credincios, de banii lor, fie ei mai mulţi sau mai puţini. Iar cât ai bani, ai şi prieteni, chiar şi în minunata lume a democraţiei.