„Graniţele ţărilor democratice din regiune ating Siria, Irakul, Iranul şi ţărmurile Mării Caspice… În lipsa cooperării statelor de la Marea Neagră nu putem atinge cu uşurinţă partea nordică a Orientului Mijlociu Extins. Chiar şi marile puteri din secolul al XIX-lea au înţeles că naţiunea care controlează Marea Neagră controlează şi Orientul Mijlociu. Dacă vrem să avem succes în eforturile noastre de sprijinire a democratizării Orientului Mijlociu va trebui să alcătuim o regiune sigură, prosperă şi democratică la Marea Neagră.”
Strategia Statelor Unite pentru zona Mării Negre,  Ziarul Ziua, Bucureşti, 10 martie 2005

Elementele sistemului geopolitic Sursa: Vasile Simileanu, România – teorii şi sisteme geopolitice, ed. Top Form 2014/2015

Marea Neagră a avut şi are un statut contestat în lumea ştiinţifică, în funcţie de orientările geografice, geopolitice şi geostrategice ruse, turce, euratlantice sau germane. În orice caz, de la dominaţia greco-romană la cea euratlantică a avut statutul de lac sau mare închisă, de mică sau mare importanţă geostrategică, în funcţie de evenimentele istorice care s-au manifestat în acest areal. Cert este că a reprezentat permanent o punte eurasiatică şi o falie strategică dintre civilizaţiile europene şi asiatice.
Sistemul geopolitic al Mării Negre reprezintă, alături de cel Carpatic şi cel Danubian, cel mai vechi sistem geopolitic european, având o însemnătate strategică deosebită pentru România şi spaţiul euratlantic. Din punct de vedere istoric, spaţiul pontic a reprezentat teatrul de confruntare al marilor puteri, deoarece prin „cheile” sistemului – strâmtorile Bosfor şi Dardanele (controlate de Turcia şi obiect de dispută cu Rusia) şi peninsula Crimeea (cu bazele navale Sevastopol, Simferopol şi Balaklava – obiect de dispută între Rusia şi Ucraina), Marea Neagră a reprezentat şi reprezintă polul de atracţie a alianţelor militare şi a schimburilor economice, căpătând o nouă perspectivă după 1989.
Miza actuală – Crimeea, care împarte Marea Neagră în două părţi simetrice de 250 km fiecare – şi relaţiile destul de reci dintre statele din arealul pontic determină o dificilă colaborare şi asigurare a unei securităţi zonale.
România, ca stat pontic, are marea şansă – din nefericire neexploatată pe deplin de strategiile autohtone – economico-geopolitice, de a fi punte de legătură eurasiatică. Acest atu favorizează geopolitic şi energetic România, pe axele maritime: Marea Mediterană – Marea Neagră – Marea Caspică, fluviale: ponto-danubiană şi terestre: est-vest şi sud-est (aflate în prezent sub control rusesc!).
Prin zona pontică naţională, România reprezintă avanpostul strategic al NATO şi UE, de însemnătate majoră alături de Turcia şi Bulgaria, în cazul încordării relaţiilor dintre spaţiile strategice euratlantic şi rus. În acelaşi timp, România şi Turcia pot monitoriza spaţiul adiacent Mării Negre, în care se manifestă conflictele „conservate” de către Rusia: Cecenia, Nagorno-Karabah, Osetia de Sud, Abhazia, Adjaria, Transnistria, Daghestan, Crimeea, Inguşetia.
Sistemul geopolitic al Mării Negre are următoarele „elemente-cheie”, care îl impun strategic şi geopolitic în strategiile regionale. Schimbările politice şi structurale survenite în regiunea pontică după demantelarea URSS, au generat noi abordări privind paradigmele geopolitice şi de securitate – cu impact pe termen lung şi mediu asupra blocurilor politico-militare şi economice europene şi asiatice -, altele decât cele de până în anul 1989.
Marea majoritate a analiştilor privesc aceste noi provocări geopolitice prin prisma resurselor energetice, ignorând „tectonismul” arealului pontic, determinat de evenimentele istorice şi de structura statelor-elemente ale sistemului geopolitic.
Arealul pontic trebuie abordat prin prisma axelor şi faliilor care se intersectează în zonă: culturale, religioase, lingvistice şi demografice, la care se adaugă cele politice, militare şi economice. Această construcţie reală are la bază conflicte latente, controlate de către puterile regionale, cu un mare risc de securitate.
România a iniţiat în anul 1992 cooperarea economică în zona Mării Negre, Turcia fiind parte semnatară, alături de care s-a lansat proiectul cunoscut ca Organizaţia de Cooperarea Economică a Mării Negre. Iniţiativa turcească, promovată încă din anul 1990, a dat startul procesului de cooperare în regiune,proces la care au participat 11 state (Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Moldova, România, Federaţia Rusă, Turcia şi Ucraina), ce au semnat la Istanbul „Declaraţia privind Cooperarea Economică a Mării Negre”.
Iniţiativa turco-română a atras şi alte state europene, precum: Austria, Franţa, Germania, Italia, Egipt, Israel, Polonia (1992), Slovacia şi Tunisia (1993), care au obţinut statutul de observator la OCEMN, în timp ce: Croaţia – 1996; Bosnia – Herţegovina – 1996; Regatul Haşemit al Iordaniei – 1996; Cipru – 1996; Slovenia – 1996; Kazahstan – 1996; Belarus – 1999 (reînnoită martie 2001); Ungaria – 1999; Cehia – 1999 au depus cereri pentru acordarea statutului de membru.
Modificarea graduală a frontierelor UE a determinat reacţii din partea Rusiei şi a generat noi riscuri de securitate, dar şi noi oportunităţi pentru statele din spaţiile adiacente Uniunii, care au trebuit să îşi adapteze strategiile şi să îşi ajusteze politica externă. Bineînţeles, aceste tendinţe s-au manifestat şi la nivelul statelor care au aderat la UE. România, odată cu aderarea, a fost nevoită să îşi redefinească priorităţile în relaţiile cu vecinii şi să genereze strategii speciale de vecinătatea consolidată, fiind la frontiera estică a organizaţiei.
În acelaşi timp, ca stat maritim cu extensie eurasiatică, s-a integrat în programele majore definitorii şi s-a aliniat la iniţiativele constructive privind Sinergia Mării Negre, Uniunea pentru Mediterana şi Parteneriatul Estic. Chiar dacă nu a făcut parte din Procesul Barcelona – o strategie a Parteneriatului EUROMED, România a fost interesată de evoluţiile acestui proiect cu impact asupra Zonei de Cooperare Lărgită a Mării Negre.
În orice caz, România şi-a demonstrat abilitatea de a fructifica orice scenariu, devenind un vector de stabilitate şi securitate în zonă, promovând iniţiativele regionale complementare, chiar dacă a avut de contracarat reticenţele Rusiei şi Ucrainei.
Modelul EUROMED a căutat, ca şi parteneriatul dezvoltat în Marea Neagră, să vizeze realizarea graduală a unei zone de pace, prosperitate şi stabilitate în regiune, mai ales pentru statele care nu aveau o perspectivă de aderare la UE.
EUROMED s-a dorit a fi un parteneriat multilateral menit a spori potenţialul pentru integrarea şi coeziunea regională, care să atragă în sfera de influenţă a Uniunii Europene statele africane, precum: Mauritania, Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, Egipt, dar şi cele din Orientul Mijlociu, cum ar fi: Iordania, Autoritatea Palestiniană, Israel, Liban, Siria, Turcia şi Albania. În acelaşi timp, după modelul Zonei de Cooperare Extinse a Mării Negre au fost atrase şi o serie de state europene, cum sunt: Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru şi Monaco.
• Evoluţiile din ultima perioadă, din spaţiul ex-sovietic, confirmă faptul că Rusia nu a abandonat niciodată proiectul său de „a deschide o fereastră” spre sud şi de a contracara Strategia „Anaconda”. Conflictul actual ruso-ucrainean are la bază şi viitorul Flotei Mării Negre, cât şi a bazelor sale militare, grefat pe menţinerea supremaţiei militare în bazinul pontic. La concurenţă cu Rusia, Ucraina doreşte să obţină dominaţia asupra resurselor maritime, în timp ce Rusia doreşte recucerirea litoralului de nord al Mării Negre, această strategie asigurându-i accesul spre „mările calde”.