Văzută de sus, dintr-un avion, venind de la est, spre vest, cam cum bat vânturile geopoliticii, acum, şi la sol, unde schimbarea graniţelor, de către unii răsăriteni, pare o joacă de copii mari, dar diabolici în intenţii, pragmatici în reuşite şi cu planuri deloc ignorabile, pe termen lung, Marea Neagră nu mai este doar una interioară, între Europa şi Asia, cu şase ţări marcate de interese cândva complementare, ci şi pretextul briefingurilor matinale, în capitalele ţărilor mai jos menţionate, ale generalilor din ministerele forţelor armate ale României, Ucrainei, Rusiei, Georgiei, Turciei şi Bulgariei, enumerate în virtutea unui tur de orizont ce ţine cont de situarea geografică a statelor riverane, aflate acum în blocuri militare opuse.
Enunţul de mai sus nu este expresia logicii Războiului Rece, oricum încheiat, chiar dacă şi azi unii mai prezic posibila sa revenire, de data asta între comunitatea euroatlantică şi cea eurasiatică, prima fiind marcată de defensivă, a doua de ofensivă, la nivel politic şi militar, sancţiunile economice reciproce fiind, din perspectiva maşinii de propagandă estice, doar simple focuri de artificii, în media care cultivă insistent ideea unei adversităţi, cu consecinţe grave, pentru existenţa a sute de milioane de oameni, deşi, în spatele uşilor închise, convorbirile telefonice, între Moscova şi Berlin, între Washington D.C. şi Moscova, limpezesc neclarităţile unor luări de poziţii oficiale, în care se invocă insecuritatea generată de crize inteligent pregătite, provocate şi în curs de derulare, la est şi sud de arealul NATO.
Pentru marinari, Marea Neagră este aidoma apei dintr-un lighean destinat vaporaşelor cu care se mai joacă unii copii, asta pentru că furtuna se naşte din senin, valurile pot zdruncina serios navele aflate în larg, după cum nu iartă nici ţărmurile, cu turişti sau localnici, cu şantiere navale sau baze militare, după care, brusc, apele devenite cenuşii, datorită învolburării anterioare, se liniştesc, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, dar tancurile petroliere, care intră şi ies, prin strâmtoarea Bosfor, atestă relevanţa energetică a zonei care contează pentru bunăstarea Europei şi Asiei.
Viaţa însă a demonstrat că paşnicele tancuri petroliere, majoritatea transportând petrol rusesc, au devenit subiect de îngrijorare vizând securitatea lor, atunci când, pe litoralul nordic al Mării Negre, graniţele s-au mutat mai spre Vest şi nici acum nu par a fi cele finale, în raport cu concentrarea de forţe, mijloace şi interese (multi)naţionale, care apără sau pun sub semnul întrebării existenţa liberă, independentă şi suverană, a statelor din regiune.
Încă este sigur controlul turcesc al Strâmtorii Bosfor, controlul rusesc al peninsulei Crimeea, dar nu mai este tot atât de sigur cine va controla, în viitor, malul estic al Niprului şi gurile Dunării, propaganda răsăritenilor, deloc ignorată de occidentali, indicând o posibilă extindere, manu militari, a Federaţiei Ruse, condusă de un autocrat,

ce îl îndeamnă, pe singurul interlocutor pe care îl consideră egalul său, respectiv pe preşedintele Statelor Unite ale Americii, să recunoască ceea ce există în viaţa de toate zilele, adică nu doar state democrate, ci şi ţări unde forurile legislative, partidele parlamentare, sunt expresia iluzionării a nenumăraţi pământeni, că şi de votul lor ar depinde, chipurile, soarta naţiunii din care fac parte.
Occupy the former Soviet Union – nu mai pare, ci este sensul mişcării iniţiate la Kremlin, pentru a salva un regim nostalgic, după epoca defunctei Uniuni Sovietice, miza fiind convingerea fostelor republici supuse cândva Moscovei, în cadrul URSS, că soluţia diminuării inegalităţii sociale şi economice poate fi viabilă doar în cadrul Uniunii Euroasiatice, care va deveni o nouă realitate geopolitică, de sorginte tot imperială, de la 1 ianuarie 2015.
De la Moscova se văd alte ameninţări, la securitatea naţională a Rusiei, decât cele percepute la Kiev, Chişinău, Bucureşti, Varşovia, Bruxelles şi peste Ocean. După extinderea propriului spaţiu federal real, cu ajutorul „omuleţilor verzi” şi al ezitărilor iniţiale, din interese naţionale bine determinate, ale unor lideri din Uniunea Europeană, statul rus vizează îmbunătăţirea protecţiei reţelelor de comunicaţii, a resurselor de informaţii şi controlul Internetului, din perspectiva delimitării de reperele similare occidentale, privite cu neîncredere, ostilitate şi dorinţa de a le egala sau depăşi performanţele ştiute sau clasificate.
Protejarea spaţiului informaţional naţional de ameninţări moderne, constituie un obiectiv nu doar pentru puterea regională, de la nord de Marea Neagră, ci şi pentru celelalte state limitrofe, fie membre, fie partenere ale NATO, conştiente că funcţionarea fiabilă a resurselor lor de informare şi a sistemelor de control şi de comunicaţii este extrem de importantă pentru capacitatea proprie de apărare naţională, condiţionată de evoluţiile economice şi sociale, cu efecte previzibile asupra suveranităţii ce trebuie evident protejată, nu doar invocată, în alocuţiuni destinate liniştirii opiniei publice.
Era informaţiei a impus o competiţie pe măsura beneficiilor calculabile, în condiţiile în care noi tehnologii şi reţele de comunicaţii globale acoperă acum, practic, fiecare domeniu de activitate umană, în societate, determinând, în acest mod, o schimbare a calităţii vieţii de zi cu zi, amplificarea globalizării economiei şi dezvoltarea spaţiului inteligent folosit de umanitate.
Dincolo de propaganda oficială, ce indică ţinte false, inamici potenţiali, care îşi asumă riscurile unor agresiuni atipice, în domeniul informaţiilor, mai toate ţările, inclusiv cele din jurul Mării Negre, utilizează spaţiul informaţional, în raport de alocările bugetare şi structurile create special în acest scop, pentru a atinge obiective economice, politice şi militare şi/sau de a le descuraja pe cele ale adversarilor din blocul militar opus.
Din acest punct de vedere, Rusia nu este doar o putere regională, care tânjeşte, în viziunea Kremlinului, la recăpătarea condiţiei pierdute, la momentul disoluţiei URSS, de mare putere, ci şi la statutul de soft power, motiv pentru care acest ultim ţel a devenit o prioritate pentru preşedintele Vladimir Putin.
În aceste condiţii mai putem vorbi de o strategie de securitate sau de o stare de ostilitate, în regiunea Mării Negre?
Răspunsul pare să îl fi dat Uniunea Europeană, care a tratat cu o indiferenţă semnificativă,o iniţiativă constructivă, în sensul regenerării unui climat de încredere şi securitate, în arealul maritim în jurul căruia România, Ucraina, Rusia, Georgia, Turcia şi Bulgaria se situează pe poziţii diferite.
România se află la un drum de răscruce, marcat de campania pentru alegerile prezidenţiale, cu predictibilitatea schimbării, ulterioare, a multora dintre cei care ocupă acum poziţii cheie în statul român, de la preşedinte la premier, de la membrii executivului la şefi de servicii secrete, de la şeful Statului Major General la şefii celor trei categorii de forţe armate, context în care iniţiativele pe plan extern, în curs de derulare, ţin mai degrabă de consolidarea imaginii publice a unor puternici ai zilei de azi şi mai ales ai celei de mâine.
Ucraina rămâne între ciocanul Forţelor Armate Ruse şi nicovala diplomaţiei occidentale, care vrea pace, vrea negocieri între Kiev şi separatişti, între Kiev şi Rusia, dar nu oferă ajutorul militar sperat de preşedintele ucrainean, a cărui exasperare – faţă de trimiterea doar a unor pături şi dispozitive de vedere pe timp de noapte, a unor veste antiglonţ şi căşti pentru militarii lăsaţi singuri în faţa stihiei imperiale estice – a invitat şi pe membrii legislativului american să reflecteze dacă o victorie poate fi repurtată cu asemenea materiale deloc letale.
Rusia continuă, cu aceeaşi îndârjire, să acţioneze pentru stoparea plutirii spre Occident a Ucrainei, mai ales după ce a anexat peninsula Crimeea şi încă nu dă semne să fi renunţat la planul de cucerire a întregului litoral ucrainean, vizând astfel nu doar să ajungă la gurile Dunării, ci şi în apropierea Transnistriei, acest Kaliningrad mai mic, dar şi la graniţele cu cele două state româneşti, Republica Moldova şi România. Asta în condiţiile când fostele regiuni ucrainene Doneţk şi Lugansk se îndreaptă, încet, dar sigur, spre statutul de republici cu adevărat independente de Kiev, dar total dependente de Moscova, până la includerea ulterioară, pe baza unor referendumuri, cu rezultate dinainte cunoscute, în Federaţia Rusă.
Totuşi, Moscova ştie, deşi nu recunoaşte public, că starea de adversitate cu NATO, ale cărei efecte sunt cuantificabile pe plan economic, în urma sancţiunilor aplicate Rusiei de Uniunea Europeană şi SUA, nu poate continua, dacă raţiunea va domina, pe termen lung, motiv pentru care Serghei Lavrov a propus a doua resetare, în sens pozitiv, a relaţiilor ţării sale cu superputerea lumii. Aici fiind vorba de un mandat dat de preşedintele Vladimir Putin diplomaţiei Rusiei, ca urmare a iniţiativei lui Barack Obama, care a îndemnat Moscova să aleagă calea negocierilor, nu pe aceea a recursului la manu militari, astfel deschizându-se poarta spre posibila ridicare, ulterioară, a sancţiunilor economice, generate de agresiunea Federaţiei Ruse contra statului european ucrainean.
În această ecuaţie geopolitică, celălalt stat românesc, Republica Moldova, deşi nu are ieşire la Marea Neagră, a fost şantajat, în ultimul sfert de veac, cu Transnistria ocupată, încă, de circa două mii de… pacificatori ruşi, fiind şi azi un as, în buzunarul liderului de la Kremlin, care îl determină, periodic, pe celebrul Dmitri Rogozin, să mai emită grosolănii geopolitice, pe Twitter, doar pentru a menţine un cap de pod în spatele Ucrainei şi pentru a semnala autorităţilor de la Bucureşti că o reunificare a celor două statalităţi române, din stânga şi din dreapta Milcovului de azi, Prutul lacrimilor bunicilor noştri, va determina ruperea micului Kaliningrad, de Chişinău, precum Abhazia şi Osetia de Sud de Georgia.
Georgia, chiar dacă are un nou şef de stat, nu a renunţat la aspiraţia de a deveni, într-un ecart de timp realist, o ţară membră a Alianţei Nord-Atlantice, un ţel azi imposibil de materializat, dar care, dacă se va instala, la Casa Albă, un preşedinte susţinut de partidul republican, din SUA, atunci ar putea deveni rapid o realitate, peste câţiva ani.
Turcia rămâne pivotul central, al securităţii euroatlantice, în zona Mării Negre, fiind un factor disuasiv care impune un respect, tacit, atât Rusiei, cât şi statelor arabe aflate la frontiera sudică a statului turc. Şi dacă este să dăm Cezarului ceea ce i se cuvine, Turcia rămâne cel mai important prieten al României, din această zonă, fiind al doilea partener strategic, de încredere, după Statele Unite ale Americii.
Bulgaria este, ca şi ţara noastră, în cadrul NATO, relaţia dintre Bucureşti şi Sofia fiind astfel una lipsită de adversităţi, ambele state fiind supuse unei presiuni complexe, din partea puterii răsăritene, ostilă Alianţei Nord-Atlantice. Militarii bulgari, împreună cu cei americani şi români participă la exerciţii militare comune, navale, aeriene şi terestre, utile confirmării voinţei de a apăra frontiera de est a comunităţii euroatlantice, contra oricărui crivăţ imperial, mai mult sau mai puţin previzibil.
Prin urmare, atât criza din Ucraina, care a generat starea de tensiune militară în Marea Neagră, probată de demonstraţii succesive de forţă, navale şi aeriene, când ale Federaţiei Ruse, când ale NATO, cât şi insecuritatea resimţită de ţările limitrofe acestui bazin maritim relevant pentru căi energetice de importanţă strategică, pentru comunitatea europeană, vor putea fi depăşite doar atunci când Rusia şi Statele Unite vor găsi elemente de complementaritate, în soluţionarea unor dosare geopolitice blocate de orgolii imperiale, dar şi naţionale, consecinţa fiind continuarea programului nuclear al Iranului, întărirea Califatului Islamic/ISIL/ISIS, divizarea Ucrainei şi transformarea Mării Negre în No man’s land / Anyone Black Sea.
Cei care invocă posibilitatea revenirii la perioada Războiului Rece omit să observe că avem parte de o confruntare geopolitică menţinută la temperaturi înalte, nu doar în Marea Neagră, generatorul acestei ostilităţi, la nivelul continentului european fiind, şi fără voia dumneavoastră, ţelul vizibil al Kremlinului – Occupy the former Soviet Union.