Motto:
„Harta chiar dacă nu e determinantă, poate reprezenta un punct de plecare pentru înţelegerea unei logici istorice a ceea ce ar putea urma.” Robert D. Kaplan

Geopolitica e o disciplină cu nume sonor a zilelor noastre. Nu influenţează lumea în care trăim, nu o face mai bună sau mai rea, dar cercetarea domeniilor acesteia, poate să scoată în evidenţă pilonii ce stau la baza relaţiilor între state, relaţiile de putere existente şi natura lor. Pe baza analizelor geopolitice putem să previzionăm evoluţia relaţiilor interstatale, interregionale sau globale. Şi dacă nu plecăm de la principiul hegelian conform căruia „istoria ne învaţă că nu învăţăm nimic de la istorie” atunci, pe baza analizei situaţiei de “ieri” şi “astăzi”, putem previziona ce se va întâmpla “mâine”.
Revenind la tema articolului de faţă, „Reîntoarcerea la geografie”, doresc să readuc în atenţie rolul şi importanţa geografiei în desfăşurarea fenomenului geopolitic în regiunile pe care le analizăm, în remodelarea permanentă a balanţei de putere şi a luptei dintre state. Când vorbesc de geografie ca unul din elementele fundamentale ale geopoliticii nu mă refer doar la relief, ci la toate componentele legate de geografia unei regiuni. Aici trebuie să mai luăm în calcul demografia, economia statală, cultura, religia şi legăturile de sânge sau tribale, dezvoltate de-a lungul secolelor într-o anumită regiune geografică analizată, a căror importanţă prevalează în faţa unor decizii de împărţire artificială luate la un moment dat în istorie.
Carpaţii au oprit în mare parte înaintarea imperiului rus şi otoman spre Europa Centrală, constituind în acelaşi timp şi un factor de delimitare a expansiunii austro-ungare spre est. Carpaţii au oprit înaintarea formelor dure ale comunismului sovietic spre vest, zonele de şes fiind mai predispuse pentru dezvoltarea unor comunităţi industriale masive în care controlul unor populaţii era mai facil decât în zonele muntoase. Munţii, mările, fluviile se constituie în frontiere naturale ce delimitează clar state sau grupuri de state. În multe cazuri însă, munţii sau fluviile au un rol coagulant pentru o naţiune, constituind elementul în jurul căruia au rezistat popoarele putând fi comparaţi cu o coloană vertebrală pentru existenţa şi dezvoltarea unei naţiuni. Tot în zonele muntoase aflate la intersecţia mai multor state, au rezistat populaţii sau etnii cărora li s-a interzis să aibă o ţară a lor.
Împotriva “atlantismului”, care întruchipează superioritatea individualismului, “liberalismul economic” şi a “democraţiei de tip protestant”, stă “eurasianismul”, care necesită în mod obligatoriu autoritate, ierarhie şi “stabilimentul comunitar” al principiilor naţional-statale, aflate întotdeauna mai presus de interesele umane individualiste.
Ratzel abordează în lucrările sale pe lângă teoria continentală şi tematica maritimă, cea a puterilor maritime. Acesta evidenţiază evoluţia “ciclului oceanic” prin care explică evoluţia importanţei geopolitice a mărilor şi oceanelor în funcţie de nivelul civilizaţilor dezvoltate în zonele de litoral. Leagănul civilizaţiei europene a fost de-a lungul ţărmurilor mediteraneene; Marea Mediterana a constituit pivotul geopolitic al Eurasiei şi Africii. Începând cu jumătatea secolului al XIX-lea, pe măsura înfloririi civilizaţiilor de pe ţărmurile Atlanticului, “ciclului oceanic” şi-a urmat cursul dinspre Mediterana spre Atlantic, astfel încât Atlanticul devine o mare interioară a Occidentului, în care se desfăşoară cel mai mare trafic maritim mondial. Începând cu secolul al XXI-lea schimburile comerciale ce se desfăşoară în Pacific depăşesc pentru prima dată, nivelul celor din Atlantic, astfel încât Pacificul devine oceanul viitorului.
Teoriile geopolitice ale reprezentaţiilor puterilor maritime au apărut în momentele istorice nodale pentru evoluţia puterilor în cauză. Mackinder şi-a elaborat teoria axei geografice a istoriei în momentul în care puterea britanică îşi simţea periclitată poziţia de lider mondial, datorită apariţiei unor puteri continentale, iar Mahan şi-a dezvoltat teoriile tot într-un moment de răscruce istorică pentru naţiunea americană. Pentru Statele Unite venise vremea în care era necesară o modificare fundamentală a politicii lor, care să ducă la schimbarea poziţiei acestora, dintr-un stat izolat şi concentrat pe problemele interne, pe poziţia de putere globală, care să îşi impună punctele de vedere la nivel mondial.
Schimbările democratice din centrul şi estul european s-au desfăşurat cu o viteză relativ mare datorită similitudinilor civilizaţionale, astfel încât valorile culturii occidentale au fost absorbite destul de repede de statele fost comuniste, dând câştig de cauză metodei “Soft Power” în impunerea unor reguli.
Rusia vedem însă că îşi păstrează structura autocratică de guvernare, care proiectează esenţa continentalismului eurasiatic ca forţă geopolitică opusă atlantismului şi în acelaşi timp vocaţie a Rusiei, considerând prin vocea teoreticienilor săi, că „Rusia trebuie să-şi adjudece rolul geopolitic, derivat dintr-o fatalitate geografică, dintr-un imperativ metafizic şi o chemare divină”. Fatalitatea geografică este însă pentru fostele state sovietice dispuse la graniţa acesteia şi ale căror teritorii pot fi modificate fără mare efort după cum am văzut în cazul Osetiei de Sud, Abhaziei şi Crimeii.